Definiție: Mecanismele de coping sunt strategii utilizate în mod inconştient şi/sau

conştient de către o persoană pentru a evita, diminua sau remedia pe cât posibil
impactul negativ pe care o situație cu care se confruntă îl are asupra stării sale de
confort psihic şi fizic.
De-a lungul vieţii, un individ folosește o paletă largă de astfel de mecanisme de
coping, unele ajutând la reducerea tensiunii psihice și la adaptarea eficientă la
realitatea din jur, altele dimpotrivă, ducând la creșterea impactului negativ al
evenimentului cu care acesta se confruntă
În continuare iată câteva „mecanisme de apărare” inconştiente care sunt cel mai des
folosite de oameni:
1. Refularea este mecanismul prin care psihicul nostru „împinge în inconştient” o
idee sau o amintire care ar fi de neacceptat pentru noi (fie este prea dureroasă, fie ar
spune ceva de neacceptat despre noi înşine). O idee refulată este „pusă la păstrare” în
mod automat, fără ca noi să ne dăm seama, undeva într-un sertar al minţii în care nu
ne uităm niciodată. Cât timp nu ne dăm seama că acea idee sau amintire există, ea nu
ne poate face rău.
Exemplu: Un copil nu îşi mai aminteşte faptul că la 5 ani era să moară când a căzut în
apa unui lac îngheţat; o mamă devotată împinge imediat în inconştientul său gândul că
fără copiii ei ar fi putut avea o viaţă mai bună – apoi nici nu îşi aminteşte să fi avut
vreodată un astfel de gând inacceptabil pentru ea; un medic de succes „uită pur şi
simplu” că un pacient l-a scuipat într-o zi pentru că „din vina lui s-a îmbolnăvit mai
rău”.
2. Raţionalizarea este mecanismul prin care ne autoconvingem că am făcut un lucru
dintr-un motiv logic sau dorit, deşi defapt am făcut acel lucru din cu totul alte motive.
Această strategie ne apără în primul rând de a ne dezamăgi pe noi înşine, şi mai apoi
de a-i dezamăgi pe ceilalţi. Este în esenţă găsirea automată (fără să ne dăm seama) a
unei scuze plauzibile pentru ceea ce am făcut deja.
Exemplu: În fabula lui Esop, vulpea care nu reuşeşte să ajungă la struguri, spune mai
apoi că oricum nu i-ar fi mâncat pentru că erau acri; un bărbat respins la un interviu
pentru un post, declară mai apoi că nici nu îşi dorea slujba aceea pentru că era prea
plictisitoare şi prost plătită; un copil mic vrea să o deseneze pe mama, dar îi iese ceva
asemănător cu o caracatiţă – la sfârşit declară că defapt asta îşi dorea să deseneze: o
mamă caracatiţă.
3. Formaţiunea reacţionară este un mecanism prin care mintea noastră ne apără în
mod automat de un gând real care ne-ar fi foarte dureros, făcându-ne să ne comportăm
total opus şi cât mai vizibil – pentru a ne convinge în primul rând pe noi înşine că nu
suntem „răi”.
Exemplu: O mamă care iniţial nu şi-a dorit copilul, îl copleşeşte apoi cu afecţiune şi
este mult prea indulgentă cu el (pentru a nu se mai simţi vinovată, şi pentru a se
convinge în primul rând pe ea însăşi că este o mamă bună care îşi adoră fiul); un om
care în trecut a avut probleme cu abuzul de alcool, în prezent judecă extrem de aspru
pe oricine bea – astfel parcă protejându-se singur de o recădere.
4. Proiecţia este un mecanism care ne apără „automat” de gândul că avem un defect
care ni s-ar părea de neacceptat, prin găsirea şi exagerarea acelui defect la alte
persoane.
Exemplu: Un angajat spune că e absolut convins că „în ţara asta toată lumea fură”, aşa
că nu se mai simte atât de vinovat atunci când ia şi el pentru acasă ceva de la lucru; un
poliţist care loveşte un infractor se simte mai împăcat cu sine gândindu-se că oricum
toţi infractorii sunt în stare să te bată şi să te omoare cu sânge rece, deci „merită” să
fie loviţi.
5. Intelectualizarea ne protejează de realitatea crudă, ajutându-ne să privim totul la
un mod abstract, detaşat sau intelectual. Adesea apelăm la simboluri sau metafore, ca
să nu trebuiască să privim realitatea dureroasă aşa cum e ea defapt şi să fim copleşiţi
de emoţii.
Exemplu: Un soldat aflat în misiune priveşte obiectivele ca şi cum ar juca un joc de
strategie, pentru a-şi putea păstra „sângele rece”. Un medic la secţia de urgenţe îşi
priveşte pacienţii ca pe „cazuri de rezolvat”, pentru că dacă s-ar implica emoţional în
povestea fiecărui pacient, nu ar mai putea să-şi facă meseria cum trebuie. Un om care
are de făcut o muncă scârboasă reuşeşte să se detaşeze spunându-şi că „totul este doar
o grămadă de atomi”.
6. Negarea ne apără de ceva prea dureros prin a refuza din start acceptarea acelei idei.
Uneori pur şi simplu refuzăm să credem că un lucru este adevărat, pentru a ne proteja.
Exemple: Părinţii unui copil refuză să creadă că este adevărat faptul că fiul lor e pe
moarte; o femeie află la maturitate că a fost adoptată, însă ea e convinsă că totul e de
fapt o farsă de prost-gust pe care i-o fac cei din jur, etc.
Pe o scurtă perioadă de timp negarea poate fi considerată un mecanism de apărare
sănătos, în sensul că ne oferă iniţial timpul necesar acomodării cu situaţia nouă cu
care ne confruntăm, dureroasă, stresantă şi prevenid astfel anumite reacţii intense, de
criză sau luarea unor decizii de moment inadecvate (“ Aş vrea să mor şi eu ştiindu-l pe
el mort, viaţa mea un mai are nici un sens”). Reversul medaliei este însă atunci când
nu se depăşeşte starea de negare. Să ne gândim puţin cum ar decurge evenimentul din
exemplul dat mai sus. Consideraţi că este eficientă negarea pe termen mediu sau lung?
Cu siguranţă nu, pentru că negând în continuare situaţia nu ne vom putea adapta şi
implica în situaţiile ce urmează a se desfăşura şi un vom mai funcţiona ca nişte
oameni adaptaţi vieţii noastre şi lumii în care trăim. Este deci foarte important să
conştientizăm că negarea este doar o soluţie pe termen scurt şi că ea nu va schimba de
fapt realitatea.
7. Deplasarea ne oferă o modalitate de a ne satisface parţial o dorinţă care altfel ar fi
imposibilă/ interzisă. Deşi satisfacţia nu este totală, măcar o parte din tensiunea pe
care o simţim dispare.
Exemplu: Un bărbat furios pe şeful său nu se poate răzbuna pe el pentru că ar fi
concediat, însă când ajunge acasă „îşi varsă nervii” pe soţia sa; un tânăr cu tendinţe
agresive descoperă modalităţi mai paşnice de a-şi exprima agresivitatea: prin pictură.
Jung despre mandala
Mandalele mele erau criptograme privitoare la starea sinelui care mi se prezenta
mereu alta, zilnic. În ele am văzut sinele - adică, întreaga mea fiinţă - activînd. Mai
precis, la început abia întrezăream semnificaţia lor; dar mi se păreau în cel mai înalt
grad importante şi le-am păstrat ca pe nişte perle preţioase. Aveam sentimentul clar
că ele erau ceva central iar, cu timpul, am căpătat prin ele o concepţie vie despre
sine. M-am gîndit că sinele este ca o monadă care sînt eu - lumea mea. Mandala
reprezintă această monadă, şi corespunde naturii microscopice a psihicului.
(Memories, Dreams, Reflections, Vintage Books, 1989, p. 196)
Mandala este o reprezentare grafică a centrului (Sinele la Jung). Ea poate apărea în
vise şi viziuni sau poate fi creată spontan prin desenare. Ea este prezentă în
reprezentările culturale şi religioase.
Exemple de mandala există în toate culturile vechi. O găsim în creştinism sub forma
frescelor cu imagini animaliere reprezentînd pe apostoli (şi zodiacul). Zodiacul
astrologic şi versiunile lui sînt exemple de mandala. De asemenea, în practicile
spirituale indiene sau panindiene găsim exemple fascinante de mandala, cu simboluri
ale panteonului local.
În practicile yoga mandala poate fi un suport pentru meditaţie sau o imagine care
trebuie internal izată prin absorbţie mentală. Această imagine organizează energiile şi
forţele interioare ale adeptului şi le pune în relaţie cu eul său.
În general, o mandala este o figură geometrică - pătrat sau cerc, abstractă şi statică,
sau o imagine vie formată din obiecte şi/sau fiinţe.
În visele noastre mandala indică fenomenul de centrare a eului individual în raport cu
totalitatea psihică. În visele moderne o mandala poate fi un dispozitiv electronic
sofisticat - un ceas electronic, de exemplu - o maşinărie circulară. OZN-urile văzute
pe cer sau în vise sînt şi ele adeseori mandala.
Individuaţia este procesul psihic prin care cineva devine el însuşi, indivizibil, unic, o
monadă, în cuvintele lui Jung: persoana care trebuia să fie. Este vorba de realizarea
Sinelui.
Jung descoperă acest proces în perioada în care se confrunta cu inconştientul, şi în
special pe vremea cînd picta primele mandala. Despre aceste momente de
incertitudine iniţială scrie chiar el în autobiografia sa. Iată cîteva fragmente:
Mandalele mele erau criptograme referitoare la starea sîngelui care mi se prezenta
iar şi iar zilnic. Am văzut sinele - adică, fiinţa mea întreagă.
Sinele, m-am gîndit eu, este ca şi monada care sînt eu, şi care este lumea mea.
Mandala reprezintă această monadă, şi corespunde naturii microcosmice a
psihicului.
... Următoarea întrebare se impunea în mod repetat: la ce duce acest proces? Unde
este scopul său? Din experienţa mea, ştiam deja că nu puteam alege eu un scop care
să-mi pară demn de încredere. Mii se demonstrase că trebuie să abandonez ideea
unui ego poziţionat deasupra. La urma urmelor fusesem oprit atunci cînd încercasem
să-l menţin aşa… Am fost forţat să merg prin acest proces al inconştientului. A
trebuit să mă las dus de curent, fără nicio indicaţie despre locul unde mă duce.
Totuşi, cînd am început să desenez mandalele mele, am văzut că totul, întregul drum
pe care l-am urmat, toţi paşii pe care i-am făcut, duceau către un singur punct -
anume, punctul de mijloc. Treptat devenea clar pentru mine că mandala este centrul.
Ea este exponentul tuturor drumurilor. Este drumul spre centru, spre individuaţie.
De-a lungul acestor ani, între 1918 şi 1920, am început să înţeleg că scopul
dezvoltării psihice este sinele. Nu este o evoluţie liniară; este o circumambulaţie către
sine. (Memories, Dreams, Reflections, Vintage Books, 1989, p. 196.)
Dar după cum era de aşteptat, procesul de individuaţie nu este un eveniment
experimentat numai de Jung. În celebra sa lucrare Psihologie şi alchimie, Jung atrage
atenţia că procesul psihoterapeutic se poate întrerupe atunci cînd simptomul este
remis, dar, că, în unele cazuri, poate continua dincolo de terapia propriu-zisă.
Se pare că psihicul tinde spre o ţintă situată dincolo de interesele conştiente ale eului,
într-o dimensiune despre care eul nu are nicio informaţie. Este vorba, evident, de
realizarea Sinelui, a acelei unicităţi de care am pomenit deja.
Acest fapt l-a determinat pe Jung să caute elementele specifice procesului de
individuaţie şi la alte persoane, pacienţi sau apropiaţi.
Cartea pomenită mai sus ilustrează cu ajutorul interpretării viselor procesul de
centrare care conduce la realizarea Sinelui, în cazul unui pacient care nu avea nicio
iniţiere prealabilă în acest sens

Inconştientul colectiv la Carl Jung

Concepţia lui Carl Jung despre inconştientul colectiv se bazează pe experienţa sa cu
bolnavii schizofrenici de pe vremea cînd lucra la spitalul de psihiatrie Burgholzli şi cu
propriul său inconştient din perioada confruntării cu imaginile şi viziunile interioare
(după separarea de Sigmund Freud).
Deşi Jung a urmat iniţial teoria freudiană a inconştientului, ca strat psihic format din
dorinţe refulate, mai tîrziu îşi va dezvolta propria teorie în care introduce noi
concepte. Cel mai important dintre ele este arhetipul.

Arhetipurile constituie conţinuturile inconştientului colectiv - ele sînt

dispoziţii înnăscute de a experimenta şi reprezenta situaţii şi conduite specifice
umane.
Astfel, relaţia mamă-copil este guvernată de arhetipul maternal (la copil); tată-copil -
de arhetipul paternal. Naşterea, moartea, puterea şi declinul sînt controlate, de
asemenea, de arhetipuri (vezi în acest sens arhetipul eroului).
Experienţele religioase şi mistice sînt şi ele guvernate de arhetipuri. Cel mai important
dintre toate, Sinele , este arhetipul Centrului sau al totalităţii psihice .
Arhetipurile se manifestă prin imagini arhetipale (în toate culturile şi doctrinele
religioase), în vise şi viziuni. De aceea psihologia jungiană se axează şi ea pe
interpretarea viselor şi simbolurilor pentru a descoperi compensarea indusă de
arhetipuri ca marcări ai transformării psihice.
Termenul "compensare" se referă la ceea ce Jung crede a fi versiunea psihică a
homeostaziei, adică abilitatea corpului uman de a menţine stabil un anumit echilibru.
Astfel, arhetipurile sînt corelate cu funcţionarea de bază a psihicului.
Arhetipul poate fi descris şi ca o librărie universală de conduite ( paternuri) umane, or
înţeleptul din om, înţelepciunea transcendentală care ghidează omenirea.
Inconştientul colectiv este un dat universal, altfel spus fiecare om are de la naştere, în
dotarea sa psihică, acest strat psihic cu caracter transpersonal.
Jung despre inconştientul colectiv
Inconştientul colectiv - în măsura în care putem spune ceva despre el - pare să se
compună din motive mitologice sau imagini primordiale, şi de aceea miturile tuturor
poparelor sînt exponenţii săi. De fapt, toată mitologia ar putea ficonsiderată un soi
de proiecţie a inconştientului colectiv... De aceea putem studia inconştientul colectiv
în două moduri, prin mitologie sau prin analiza individului. (Extras din The Structure
of the Psyche, CW 8, par. 325.)

Noţiunea de arhetip la Jung

În lucrarea Dialectica eului şi inconştientului*, Jung descrie procesul de confruntare a
eului cu inconştientul sau mai precis cu conţinuturile inconştientului, cu imaginile
arhetipale. Dintre acestea el citează cîteva, universale: Umbra, Anima/Animus,
Bătrînul înţelept şi Personalitatea Mana.
Dar ce este arhetipul? Un dat ereditar care modelează şi transformă conştiinţa
individului. Un dat care se defineşte mai degrabă printr-o tendinţă decît prin
conţinuturi specifice, imagini etc. moştenite. O matrice care determină atît conduita
omului cît şi ideile şi conceptele sale pe plan etic, moral, religios, cultural.
Jung vorbeşte despre arhetipuri (iniţial numite "imagini primordiale") ca despre
trăsăturile comportamentale înnăscute (patterns of behaviour) ale biologilor. Deci,
tendinţe înnăscute care modelează conduita umană.
"Noţiunea de arhetip - scrie Jung - derivă din observaţia repetată adeseori că miturile
şi poveştile literaturii universale conţin teme bine definite care reapar pretutindeni şi
întotdeauna. Întîlnim aceleaşi teme în fanteziile, visele, ideile delirante şi iluziile
indivizilor care trăiesc în zilele noastre."
Aceste imagini tematice sînt reprezentări ale arhetipurilor, au la bază un arhetip. Ele
ne impresionează, ne influenţează şi ne fascinează.
Arhetipurile nu au un conţinut determinat "decît din momentul în care devin
conştiente, adică alimentate cu materialul experienţei conştiente... Arhetipul este vid,
el este un element pur formal, nimic altceva decît o posibilitate de preformare,
tendinţă de reprezentare dată a priori".
Arhetipul are o natură duală - în termeni de morală comună, el este deopotrivă pozitiv
şi negativ, luminoas şi întunecos, inspirînd sentimentele cele mai amestecate şi,
evident, o confuzie, uneori patologică, la nivelul înţelegerii raţionale.
Arhetipurile sînt conţinuturile inconştientului colectiv.
Arhetipurile corespund instinctelor care, şi ele, nu pot fi recunoscute ca atare decît din
momentul în care se manifestă în intenţie sau act.
În fine, arhetipul este psihoid (de tip psihic) dar poate căpăta şi aspecte materiale
acţionînd deopotrivă pe plan psihic şi material. AROPA.
=> Inconștient colectiv
Acest termen descrie un strat colectiv psihic constînd în arhetipuri (imagini
primordiale).
=> Arhetipuri
Sunt conținuturile inconștientului colectiv.

Jung şi I Ching (Cartea schimbărilor)

În introducerea la versiunea engleză a I Ching, Jung recunoaşte că a
practicat oracolul cu treizeci de ani înaintea întîlnirii cu Richard
Wilhelm, poate cel mai important traducător al Cărţii schimbărilor într-
o limbă occidentală. Jung se folosea de carte, susţinea el, pentru
explorarea inconştientului.
Ulterior, discipolii săi vor utiliza pe larg cartea în psihoterapie. Ca să
dau numai un exemplu: cînd un pacient a consultat-o cu privire la
intenţia sa de a avea o legătură cu o femeie faţă de care nutrea
sentimente ambivalente, ea a răspuns cu hexagrama nr. 44 - A veni la
întîlnire - care spune textual: Nu trebuie să te căsătoreşti cu o asemenea
fată . Ceea ce frapează este evident faptul că răspunsul se referea precis
la problema pacientului, dacă să continue sau nu o relaţie intimă.
Este de reţinut că această carte străveche a civilizaţiei chineze s-a folosit
ca oracol. Ea era consultată de suverani şi de apropiaţii lor. Tot ca oracol
se foloseşte şi azi deşi există şi opinii, multe pertinente, care subliniză
calităţile filozofice ale cărţii. Se susţine chiar că citirea cărţii ca un
manual de filozofie şi practică curentă este cel puţin la fel de benefică.
Cel care a inventat I Ching, a fost convins că hexagrama apărută la un
moment dat coincide cu momentul, atît calitativ, cît şi temporal. De
aceea hexagrama este exponentul momentului în care a fost extrasă -
chiar mai mult decît sînt orele ceasului şi diviziunile calendarului - în
aşa mare măsură încît a fost înţeleasă a fi un indicator al esenţei
situaţiei care prevala în momentul extragerii ei.
Această afirmaţie implică un principiu curios pe care l-am numit
sincronicitate - un concept care formulează un punct de vedere
diametral opus celui al cauzalităţii. (Foreword la The I Ching or Book
of Changes, Princeton University Press, 1997, p. xxiv. Traducerea
fragmentului de J. Chiriac.)
Jung oferă el însuşi o mostră de utilizare a oracolului în introducerea sa.
Din nefericire, nu există încă o traducere în limba română a acestei
introduceri. Vom reveni tot aici cu un articol amplu despre experienţa lui
Jung cu I Ching.
Inteligența este facultatea de a descoperi proprietățile obiectelor și
fenomenelor înconjurătoare, cât și a relațiilor dintre acestea, dublată de
posibilitatea de a rezolva probleme noi.
Inteligența unui sistem nu este definită de modul în care este el alcătuit,
ci prin modul în care se comportă.
Termenul de inteligență este prezent din timpuri imemorabile în
limbajul natural, consacrat în literatură (se pare, de Cicero) și
caracterizează (sub diverse unghiuri) puterea și funcția minții de a stabili
legături și a face legături între legături: este ceea ce sugerează inter-
legere, reunind două sensuri-acela de a discrimina între și a lega (a
culege, a pune laolaltă). Exprimând acțiuni și atribute ale omului
totodată, faber și sapiens, inteligența n-a putut (nici după ce a devenit
obiect al științei) sǎ beneficieze de o definiție clasică, prin delimitări de
gen proxim și diferență specifică.
În psihologie, inteligența apare atât ca fapt real, cât și ca unul potențial,
atât ca proces, cât și ca aptitudine sau capacitate, atât formă și atribut al
organizării mentale, cât și a celei comportamentale (Paul Popescu –
Neveanu, Dicționar de psihologie).

Modelul Galton abordează tema sub aceeași denumire și se preocupă de

aspectele ereditare. Galton atribuia inteligenței o origine de tip genetic și
ereditar, teorie ce va fi susținută, deși ulterior alți autori îi vor aduce
unele nuanțări. Ceea ce definea prin „abilitate naturală" era o abilitate
care nu implică doar capacitate, ci și entuziasm. İn lucrarea sa „Geniul
ereditar”, Galton atrage atenția asupra problemei pe care o reprezintă
conturarea caracteristicilor geniale, sugerând că geniul este o
caracteristică ce tinde să apară în cadrul acelorași familii. Galton a fost
printre primii care au anunțat că diferențele de inteligență s-ar putea
aprecia prin timpul de reacție.
Modelul lui Francis Galton nu includea nici o formă de măsurare, în
afară de luarea în calcul a contribuțiilor pentru societate și de unele
corelații antropomorfice, elemente având doar importanță istorică, puțin
valorizate în prezent. Contribuția lui Galton a fost anecdotică, deoarece
prezenta o viziune a genialului în termeni calitativi, iar desenul care
legitima caracterul ereditar era foarte puțin adecvat acestui scop, el
confundând aspectele ambientale cu cele proprii genetice. Atât acest
studiu, cât și altele din opera sa au arătat lipsa unei rigori teoretice,
motivată de absența unui model care să le dea sens. Ideile lui Galton au
fost discutate în acest secol de Leta S. Hollingworth, în viziunea căreia
termenul de eminență reprezintă rezultatul caracterului oportun și al
poziției în societate, nefiind accesibilă tuturor persoanelor. Dacă acest
caracter oportun ar fi determinantul principal al eminenței, atunci ar
trebui ca indivizii care aparțin unor categorii sociale inferioare să nu aibă
acces la reușită, fapt neverificat întrucât oameni de seamă s-au ridicat
din clase socio-economice și culturale defavorizate.