Metamorfoza este o nuvelă scrisă de Franz Kafka în 1912.

Fraza de început a nuvelei, care confruntă subit cititorul cu un eveniment șocant

și suprarealist, a rămas celebră: „Într-o bună dimineață, cînd Gregor Samsa se trezi în patul lui, după o noapte de vise zbuciumate, se
pomeni metamorfozat într-o gânganie înspăimântătoare.” La nivel stilistic, Stanley Corngold consideră lucrarea o literalizare a unei
metafore, deoarece Kafka transformă limbajul figurat (de exemplu, expresia „a se simți ca un parazit”) în limbaj propriu.

Personajul principal al cărții este Gregor Samsa, un comis-voiajor obișnuit, care se trezește într-o dimineață transformat într-o insectă
monstruoasă. Cu mintea încă confuză după o noapte de « vise zbuciumate », Samsa nu își conștientizează imediat noua natură, prima lui
grijă fiind faptul că a întârziat și că șeful său îi va pedepsi neglijența. Crezându-l bolnav, mama, tatăl și sora Grete bat la ușa camerei lui și îl
roagă să deschidă. După puțin timp, transformarea suferită de Gregor nu se mai poate ignora. Bărbatul are vocea schimbată și nu poate
descinde din pat decât prin balansări atente ale corpului redimensionat, eforturi finalizate inevitabil cu o lovitură puternică de podea. Între
timp, un procurist, trimis de șeful lui Samsa pentru a cerceta motivele întârzierii, îl presează să deschidă ușa cât mai repede. Gregor
reușește, într-un final, să răsucească cheia cu gura, dar efectul apariției sale în cadrul ușii nu este cel pe care îl aștepta: mama leșină,
procuristul refuză să îi asculte scuzele, iar tatăl său îl gonește înapoi în cameră cu un ziar și lovituri de baston. Samsa se rănește în timp ce
încearcă să se strecoare prin ușă. Realizând că prin vocea lui de insectă nu se mai poate face înțeles, Samsa renunță să mai vorbească și se
închide în sine. Grete îi aduce mâncare în fiecare zi, însă doar alimentele vechi și putrede îi mai stârnesc acum apetitul. Între timp, Samsa
ascultă discuțiile familiale din camera alăturată. Tatăl său se decide să reînceapă lucrul la o bancă, pentru a suține financiar familia,
responsabilitate care până atunci îi revenise fiului. Grete își găsește de asemenea o slujbă măruntă, visul ei, emulat de Gregor, de a urma
conservatorul nemaiputându-se materializa. Samsa își descoperă o nouă pasiune, aceea de a se cățăra pe pereți și tavan, o activitate care îi
induce o senzație euforică inexplicabilă. Pentru a-i ușura cățăratul, Grete și mama hotărăsc să mute mobila din camera tânărului. Samsa se
simte tulburat însă, când vede că obiectele cu care era obișnuit de atâta timp încep să dispară. Disperat să salveze ce a mai rămas, el
acoperă cu trupul fotografia înrămată a doamnei cu un boa de blană. Văzându-l pe perete în această poziție, mama lui Samsa leșină din
nou. Gregor încearcă să o ajute pe Grete să-și îngrijească mama și părăsește astfel propria cameră pentru a doua oară, dar este atacat cu
mere de tatăl său. Este grav rănit, iar un măr îi rămâne încrustat în carapace, unde începe să putrezească. Samsa suferă dureri crunte și își
pierde agilitatea de înainte. Între timp, familia închiriază una din camerele apartamentului unor domni, trei la număr, care nu intuiesc nimic
despre existența omului-insectă. Într-o seară, în timp ce Grete cântă la vioară, cei trei chiriași îl zăresc pe Gregor, atras în sufragerie de
sunetul muzicii. Scandalul care izbucnește o face pe Grete să realizeze că nu se mai poate face nimic în cazul fratelui ei și că trebuie să se
debaraseze de el. Simțindu-se respins și nedorit de întreaga familie, Gregor Samsa se stinge în singurătate, cadavrul lui fiind descoperit de
femeia de serviciu. Nuvela continuă prin descrierea planurilor părinților de a se muta, de a-și reface viața și de a-i găsi Gretei un soț, pentru
că tânăra fată pare să fi ajuns la vârsta maturității.

Gregor Samsa = Gregor Samsa este un comis-voiajor tânăr, neînsurat, care trăiește împreună cu părinții și sora lui, Grete, fiind principalul
susținător al familiei, până la momentul metamorfozei. Cu toate că lucrează de cinci ani, fără să fi fost niciodată bolnav, lui Samsa propria
slujbă i se pare o corvoadă. Faptul că trebuie să se trezească de dimineață pentru a prinde trenul la ora cinci, precum și modul deosebit de
exigent în care îl tratează șeful îl fac pe Samsa să viseze, fără speranță, la viața unor colegi de breaslă care huzuresc « ca niște cadâne în
harem ». Motivele pentru care eroul se transformă pe neașteptate într-un gândac nu sunt cunoscute, însă Samsa își acceptă noua natură
fără să se revolte și așteaptă răbdător să revină la forma umană. Obsesiile lui se leagă mereu de ce vor crede ceilalți: cum va reacționa șeful
că a întârziat? de ce nu îi ascultă procuristul explicațiile? cum să își liniștescă mama?

Tatăl = Tatăl lui Samsa suferă de asemenea o metamorfoză. Înainte de a redeveni capul familiei, el era un bătrân neputincios și indolent, pe
care falimentul suferit cu cinci ani în urmă l-a redus la un stadiu de pasivitate și dependență față de fiul său. Gregor își amintește că îl găsea
de obicei « ghemuit în pat, ostenit » sau « îmbrăcat în halat, șezând în fotoliu » și că se slujea de un baston pentru a se putea deplasa.
După metamorfoza lui Samsa, tatăl întinerește într-un mod spectaculos: se angajează la o bancă, poartă « uniformă albastră, strânsă pe
corp, cu nasturi aurii » și are o privire « vioaie și tânără ». Mai mult, își asumă rolul de apărător al familiei, împotriva monstruozității fiului,
pe care îl ține la distanță cu lovituri de baston.

Mama = Mama lui Gregor oscilează în mod tragic între atașamentul pe care îl are față de fiul ei și groaza, repulsia față de monstrul în care s-
a transformat. Când îl vede pe Samsa, prima ei reacție este edificatoare: face doi pași în față spre el, apoi își pierde cunoștința. Mai târziu,
tatăl și Grete trebuie să o oprească cu forța să nu intre în camera lui Samsa, iar ea se tânguie „Lăsați-mă să intru la Gregor, la bietul meu
băiat nefericit! Nu pricepeți că trebuie să mă duc la el?”[3]. Fără să vrea, mama îl atrage pe Gregor în capcana tatălui, deoarece, după cel de-
al doilea leșin al ei, protagonistul se aventurează din nou în afara camerei, iar îndrăzneala lui se dovedește a fi fatală.

Grete = Grete Samsa, sora mai mică, de șaptesprezece ani, a lui Gregor, parcurge un alt fel de metamorfoză și se maturizează, atât în
gândire cât și ca fizic, devenind, așa cum constată părinții la finalul nuvelei, « o fată frumoasă, cu forme pline ». Ea reușește să trateze
situația fratelui ei cu mai multă luciditate ca părinții, fiind cea care îi aduce mâncare, îi deretică camera și îi arată înțelegere. Se angajează
de asemenea la un magazin, cu toate că talentul și visurile ei vizau lumea muzicii. Eforturile Gretei pot fi interpretate și ca o dorință de a se
poziționa în cadrul familiei. Decizia ei de la finalul nuvelei, « Trebuie să ne descotorosim de el », se imprimă în gândirea lui Gregor Samsa
asemeni unei sentințe. Privat de simpatia surorii, protagonistul conștientizează că moartea lui este necesară fericirii celorlalți.

Prin Metamorfoza, Kafka ilustrează înstrăinarea și însingurarea individului, surprinzâd statutul de proscris prin imaginea unui gândac care
simte nevoia să se izoleze, să se ascundă de privirile celorlalți, priviri care “ard”. Kafka afirmă despre nuvelă: „Nu este o confesiune, ci într-
un anume sens, o indiscreţie autobiografică”.
Bătrânul și marea este un roman scris de Ernest Hemingway, pentru care a primit în 1953 Premiul Pulitzer pentru ficțiune.

Bătrânul Santiago, pescar sărac dintr-un sat de pe coasta Cubei, se pregătește să iasă din nou în larg, la pescuit, după aproape trei luni de
trudă zadarnică. Cititorul este introdus direct în subiect: Singur într-o barcă pescuia bătrânul pe Gulf-Stream și trecuseră optzeci și patru de
zile fără să-i cadă vreun pește. În primele patruzeci de zile îi ținuse tovărășie un băiat. Dar când s-a împlinit sorocul(destinul) acesta și pește
tot n-au prins, părinții i-au spus băiatului, fără doar și poate, bătrânul e un salao, adică un om mai ocolit de noroc nici că se mai afla și, la
porunca lor, băiatul a trecut pe altă barcă ce din prima săptămână a prins trei pești mari. În cea de-a optzeci și cincea zi se prinde în undița
bătrânului un marlin, un pește spadă uriaș. Două zile și două nopți durează lupta îndârjită dintre om și pește care trage barca după el în
larg. În sfârșit răpus, marlinul este prea mare ca să poată fi ridicat la bord și Santiago îl leagă de barcă lăsându-l în apă, dar, pe dr.umul de
întoarcere, rechinii îl devorează cu toată împotrivirea disperată a bătrânului, care revine la țărm epuizat și aducând cu el doar scheletul
peștelui. Această povestire aparent simplă reprezintă în realitate o adevărată parabolă a condiției umane, a invincibilității omului. Fiind
pescar, Santiago nu exercită o profesiune oarecare, ci îndeplinește un destin, un dat tot atât de inevitabil ca și acela de a fi om: „Poate că n-
ar fi trebuit să fiu pescar! Îl străfulgeră un gând. Dar pentru asta am fost făcut.” Lupta cu peștele simbolizează bătălia omului cu existența,
încordare surdă (ca atunci când bătrânul strânge în mâinile rănite frânghia de care trage din răsputeri uriașul venit din adâncuri),
înfruntarea pe față (ca la uciderea marlinului sau la lupta cu rechinii), iar rarele momente de destindere înseamnă mai ales efort cotidian,
bucuria, victoria și măreția înfrângerii. Impulsul îl constituie câștigarea traiului de zi cu zi, dar lupta ajunge să semnifice, dincolo de
satisfacerea necesitaților materiale, dorința omului de a-și afirma propria valoare, ca justificare a existenței. Dar bucuria afirmării, a
triumfului este repede urmată de pierderea a ceea ce a fost dobândit cu trudă și suferință: „Era prea frumos ca să dăinuie” – este gândul
bătrânului la atacul rechinilor. Iar când își pune singur întrebarea: „Și ce te-a înfrânt?”, răspunsul este: „Nimic. [...] Am ieșit prea în larg!”,
pescarul apărându-ne astfel înscris într-un mit al îndrăznelii si semeției omului, care începe cu Icar, prăbușit fiindcă se apropiase prea mult
de soare. Ca și la eroii tragediilor antice, măreția bătrânului constă în asumarea curajoasă a eșecului, în depășirea lui prin păstrarea
demnității umane. Simbolul scheletului uriaș cu care pescarul se întoarce acasă se opune simbolului maimuței albe din „Comedia modernă”
a lui Galsworthy. Dacă acesta din urmă semnifică blazarea unei lumi superficiale, care gustă fără efort miezul fructului (adică plăcerile
ușoare ale vieții) și îi aruncă nepăsătoare coaja, scheletul peștelui simbolizează în mod esențializat victoria morală a omului, satisfacția pe
care i-o dă nu câștigul în sine, ci conștiința faptului ca și-a învins propriile slăbiciuni, că și-a depășit propriile limite. Forța și măreția omului
constau în faptul că, pierzând o bătălie, nu se lasă înfrânt, ci se pregătește de alta. Bătrânul și marea se încheie cu planurile de viitor pe care
și le fac Santiago și băiatul. Descurajarea de moment a bătrânului face treptat loc unui optimism exprimat prin proiecte concrete, aparent
mărunte, dar care, dau senzația revenirii la viață.