REFERAT DIRIGENŢIE

Realitate vs. Spaţiu virtual – aspecte pedagogice

Prof. Ilie Cătălina-Gabriela

Colegiul Economic Buzău

Tehnologia este astăzi omniprezentă în vieţile noastre şi prezintă, indubitabil, numeroase

avantaje. În mod crescând, însă, oamenii încep să fie preocupaţi de efectele sale nocive.
În primul rând, trebuie să se facă, desigur, o distincţie între tehnologie şi mediul virtual.
Termenii nu sunt neapărat egali. Un copil de 6-7 ani poate avea la şcoală un telefon fără
conexiune la internet pentru a putea fi contactat de părinţi şi pentru siguranţa sa departe de
familie. Adevărul este că dincolo de pericolul legat de radiaţii sau de modul în care ecranele
luminiscente afectează obiceiurile legate de somn şi, posibil, determină un risc crescut de a
dezvolta afecţiuni de tipul ADHD, se află pericole mult mai mari legate de Internet.
În al doilea rând, trebuie subliniată lipsa reglementărilor la nivel internaţional în ceea ce
priveşte mediul virtual, ceea ce înseamnă, în mod automat, lipsa unei informări în masă
corespunzătoare a părinţilor. Implicit, acest lucru duce la o mai mare responsabilitate pe umerii
cadrelor didactice de a se informa şi de a se adapta la această lume mereu în schimbare.
Oamenii ajung să fie dependenţi de multe lucruri în viaţa lor, majoritatea acestor
dependenţe fiind inofensive. Pentru a fi însă catalogată drept dependenţă, trebuie să existe o
componentă biochimică sau chimică, adică trebuie să existe dovezi că o persoană are o nevoie în
creştere, deci, în cazul de faţă, îşi doreşte să folosească internetul sau telefonul din ce în ce mai
mult şi că lipsa accesului sau lipsa semnalului provoacă persoanei o stare de nelinişte, teamă,
disconfort. Uneori, aceste stări pot fi similare cu cele legate de droguri sau alcool printre
dependenţi.
Este recunoscut faptul că petrecerea unui timp prea lung în faţa calculatorului de către
copiii mici poate duce la dependenţă. Jocurile pe calculator sau aplicaţiile pe telefon sunt
proiectate pentru a fi irezistibile şi au la bază principii din psihologie: se oferă o recompensă
intermitentă, adică exact cum trebuie pentru a se asigura că jucătorul va reveni, însoţită de
stimuli aferenţi (alerte şi notificări) şi de surpriza continuă a căutării/descoperirii de mesaje
personale noi, divertisment etc. Există studii care au numit căutarea ca fiind „bunicul sistemelor”
emoţionale ale creierului; împreună cu jocul, furia, panica, durerea şi teama, căutarea este
încorporată în regiunile primitive ale crerului, acestea fiind amintiri evolutive „încorporate în
sistemul nervos la un nivel fundamental” (pag. 61). Căutarea provoacă un răspuns chimic la
nivelul creierului: eliberarea de dopamină; suntem recompensaţi pentru explorare.
Aceste fapte aruncă o lumină mai clară asupra comportamentului adolescenţilor
dependenţi de telefon/internet. Ei pot deveni agresivi sau pot face depresie dacă părinţii îi
pedepsesc prin a le lua telefonul. De aceea, unii psihologi recomandă părinţilor să nu folosească
telefonul drept mijloc de pedeapsă deoarece acest lucru va conduce la o mai mare ataşare a
adolescentului de dispozitiv.
Ar trebui să li se recomande părinţilor să îşi monitorizeze modul propriu în care utilizează
telefonul şi să reducă folosirea acestuia acasă, în faţa copiilor (cu toate acestea, studii recente din
SUA arată că timpul petrecut în faţa telefonului de către adulţi creşte îngrijorător odată ce revin
acasă de la serviciu.)
Un alt aspect este cel legat de „imaginea de sine” şi „stima de sine” şi de modul în care
imaginea unei persoane se reflectă în ochii celor din jur. În trecut, copiii/preadolescenţii şi
adolescenţii aveau un număr restrâns de prieteni de la care primeau feed-back în ceea ce priveşte
aspectul fizic, hainele lor, etc. Informaţiile erau uşor de analizat, iar o eventuală respingere sau
critică destul de uşor de acceptat. Astăzi, însă, „oglinda virtuală” oferă un număr potenţial
nemărginit de grupuri sociale/contacte. Cât de uşor este acum să fie interpretată, filtrată şi
procesată o cantitate atât de mare de informaţii provenind din atât de multe zone diferite (o
varietate de reţele sociale)? Acest lucru se poate dovedi dificil chiar şi pentru un adult, iar pentru
un tânăr în dezvoltare poate fi cu atât mai derutant.
Există o nouă noţiune interesantă, „sinele virtual”. Acesta este într-o permanentă
dezvoltare din moment ce el continuă să existe chiar şi atunci când persoana reală doarme. Este
într-o activitate continuă, poate primi like-uri şi poate fi etichetat. În lipsa unui suport şi a unei
informări, în lipsa susţinerii familiei sau a unor discuţii cu profesori care cunosc copilul şi care
pot oferi sfaturi, încurajare şi ajutor, această situaţie poate crea o senzaţie de panică şi de stres,
ducând la impresia că este nevoie ca acest „sine virtual” să fie permanent actualizat, îmbunătăţit
şi păstrat popular.
 Implicaţiile sunt multiple. S-a raportat un număr crescut al solicitărilor de operaţii
estetice efectuate la persoanele cu vârste sub 30 de ani, precum şi o creştere a numărului de copii
şi adolescenţi care solicită albirea dinţilor şi alte mici intervenţii chirurgicale la nivelul feţei. La
nivel psihologic, disponibilitatea numeroaselor aplicaţii digitale pentru modificarea imaginii îl
poate face şi pe un copil timid să fie mai dispus să posteze un selfie, mai degrabă decât să îşi
dorească să interacţioneze cu persoane reale şi să încerce să îşi facă prieteni (un lucru greu de
făcut). Pe termen lung, acest lucru poate provoca izolare la vârsta adultă.
Un copil de 10, 11, 12 ani, aflat în procesul de formare a identităţii, până la adolescenţa
târzie, se află într-o perioadă de timp extrem de importantă pentru crearea unei baze solide a
percepţiei asupra sinelui, care are un impact uriaş asupra respectului de sine. Era digitală a
complicat lucrurile deoarece acum există, pe lângă sinele real, cel virtual/cibernetic. Cel din
urmă îi face pe tineri să îşi dorească să atingă un sine ideal, dar, din păcate, acest lucru se petrece
în spaţiul virtual, nu în realitate.
Ne putem doar imagina ce se poate întâmpla în mintea unui copil/adolescent/ tânăr când
sinele acesta virtual este criticat/respins/atacat (cyberbullying). Ştim cât timp şi energie pot
consuma ei pentru a realiza o foarte bună imagine a lor pe internet, iar atunci când „cea mai bună
versiune a lor” este respinsă, oare cum se simte sinele real?

Bibliografie:
The Cyber Effect: Psihologia comportamentului uman în mediul online, Dr. Mary Aiken,
Ed. Niculescu, 2019