Cronica de Taină Pentru Fluturii Arși

ZORIN DIACONESCU
cronica de taină
ZORIN DIACONESCU / cronica de taină pentru ﬂuturii arși

pentru ﬂuturii arși
ISBN 978-630-6586-16-5
www.galaxiagutenberg.ro
Cronica de taină pentru fluturii arși
2 | Cronica de taină pentru fluturii arși
© Galaxia Gutenberg, 2023
Editura Galaxia Gutenberg

435600 Târgu-Lăpuş, str. Florilor nr. 11
Tel.: 0723-377599, 0733-979383
e-mail: contact@galaxiagutenberg.ro
PRINTED IN ROMANIA
Această carte este protejată prin copyright. Reproducerea

integrală sau parţială, multiplicarea prin orice mijloace şi sub
orice formă, cum ar fi xeroxarea, scanarea, transpunerea în
format electronic sau audio, punerea la dispoziţia publică, in-
clusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea
permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu
posibilitatea recuperării informaţiilor, cu scop comercial sau
gratuit, precum şi alte fapte similare săvârşite fără permisiu-
nea scrisă a deţinătorului copyrightului reprezintă o încăl-
care a legislaţiei cu privire la protecţia proprietăţii intelectu-
ale şi se pedepsesc penal şi/sau civil în conformitate cu legile
în vigoare.
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

DIACONESCU, ZORIN
Cronica de taină pentru fluturii arși/ Zorin Diaconescu
Târgu-Lăpuş: Galaxia Gutenberg, 2023 –
ISBN 978-630-6586-16-5
I. Diaconescu, Zorin (autor)
1. Evadarea în imaginar | 3
Zorin Diaconescu
Cronica de taină
pentru fluturii arși
Galaxia Gutenberg
2023
Cronică de taină
pentru fluturii arși
Lui Zorin
în memoria colectivă rezistă propoziții belciug

ghearele și femurul –
visuri pavate și prietenia ca un șirag de gloanțe
într-o piață de șerpi –
pe lungi și osoase coridoare aleargă
doar un lup desenat…
ce îngeri cu degete mari, prietene, ce violete rafale
ce „substanță”!
………………………………………………………
doriți și programul de sală?
1. Evadarea în imaginar
De ce să ne mai amintim de „Saeculum” și de

alte întâmplări petrecute cu 4 decenii în urmă?
Întrebare legitimă. În funcție de răspuns citito-
rul va ști să aleagă dacă va citi în continuare acest
studiu de antropologie culturală sau își va găsi alte
îndeletniciri. Am înțeles de mult că nu am motive
să presupun că persoanele care ajung în contact cu
acest text vor dori să-l citească. Oferta este uriașă,
alegerea dificilă, capcanele ne așteaptă peste tot.
Cu toate acestea sunt optimist. Subiectul ră-
mâne de actualitate atâta timp cât oamenii vor
avea nevoie de povestiri. Dar au oamenii nevoie de
povestiri? Evident că au. Altfel nu ar gusta plăce-
rea de a răspândi narative pe cele mai diverse
teme ajutați de societatea care le-a pus la dispozi-
ție un mijloc rapid, facil și în principiu gratuit: re-
țeaua de socializare.
Văd zâmbetele pe fața interlocutorilor. Păi as-
tfel de lucruri se întâmplau „înainte” tocmai din
lipsă de alt mijloc de comunicare. Oamenii se adu-
nau și își spuneau povești. Acum toți stau pe tele-
fon, oamenii nu mai vorbesc unul cu celălalt. Iată o
afirmație care seamănă cu pisica lui Schroedinger.
Ea este în același timp adevărată și neadevărată.

Un paradox? Poate. Relația dintre real și virtual
este prin definiție paradoxală.
E adevărat că oamenii nu mai vorbesc între ei ci
vorbesc fiecare cu telefonul lui. Asta se întâmplă
chiar și în împrejurări pe care generația mea le con-
sideră lipsite de politețe. Eu m-am jenat multă
vreme să folosesc telefonul în timpul unei confe-
rințe până când am văzut că toată lumea face asta
fără să-și bată capul că gestul e grosolan față de
vorbitor. Am observat și am învățat.
– Și totuși care e legătura dintre telefoanele inte-
ligente și întâmplările de acum o jumătate de secol?
Legătura este atitudinea oamenilor. Atunci
ca și acum oamenii încearcă să facă față unei rea-
lități care îi depășește. Unii recunosc că sunt de-
pășiți și vorbesc deschis despre asta. Alții se stră-
duiesc să ascundă faptul și se acoperă tot cu po-
vestiri, dar sunt și cârcotași care își fac un scop în
viață din a nu accepta realitatea. Fiecare are po-
vestea lui. În poveste sunt descrise spaimele sau
suspiciunile, nedumerirea sau secretele altora
descoperite prin minune de povestitor, gloria
timpurilor apuse, mituri și legende și multe al-
tele într-un aranjament confortabil pentru cel ce
povestește. Este minutul lui de grație, clipa de
strălucire în care toate neplăcerile sunt uitate.
Iar între povestirile de azi și cele de odinioară
există legături pe care nici nu le bănuim până le

descoperim din întâmplare sau fiindcă am înce-
put să le căutăm.
Să procedăm sistematic.
La 40 de ani de la descălecatul fenomenului „Sa-

eculum” la Beclean pe Someș se impun câteva cla-
rificări din perspectiva antropologiei culturale. De
unde s-a născut ideea care avea să tulbure câțiva
ani de zile peisajul altminteri liniștit al provinciei
ardelene stârnind reverberații până în capitala Ro-
mâniei socialiste? Răspunsul corect este: din re-
volta unui profesor de filosofie care preda la un li-
ceu industrial într-un orășel cu aproape 40 de mii
de locuitori o materie sufocată de propaganda
partidului omniprezent, materie care formal încă
pretindea în continuare că se adresează gândirii
pe care urma să o antreneze în analize indepen-
dente cu aspirații obiective. Profesorul se numea
Radu Săplăcan iar materia cu care se lupta la
cursuri „economie politica și politica economică a
PCR”. Ridicolul situației îi lăsa indiferenți pe cei mai
mulți slujitori ai catedrei, cu toate că nu era de loc
ușor să le vorbești elevilor despre „creșterea ne-
contenită a nivelului de trai a celor ce muncesc”
când realitatea contrazicea zilnic și sistematic afir-
mațiile propagandistice iar elevii își tratau dascălul
cu un zâmbet condescendent. Materia predată de
profesorul Săplăcan ținea de o dogmă sacralizată

prin practicile regimului, deci în această privință nu
era nimic de făcut. În mod firesc speranțele tână-
rului profesor s-au îndreptat spre domeniul care îl
preocupa încă din adolescență: literatura.
La Dej funcționa în vremea aceea un cenaclu li-
terar care purta numele lui Ioan Pop – Reteganul.
Era păstorit de biblioteca municipală (orașul purta
cu orgoliu titlul de municipiu – un premiu de con-
solare la pierderea raionului prin împărțirea admi-
nistrativă în județe), era condus de un profesor de
română în prag de pensie și frecventat de o duzină
de talente locale, câteva autentice iar restul obiș-
nuiții veleitari încurajați de spiritul „Cântării Româ-
niei”. Cu alte cuvinte o prăbușire a creației literare
în plastilina activismului cultural a cărui singură
menire era să întrețină confuzia dintre valoare și
nonvaloare în vederea compromiterii esteticului
din interior. Era tot un fel de lecție despre crește-
rea neîntreruptă a tot ce mișca în țara românească
inclusiv pe tărâmul literelor. Nu e de mirare că unii
dintre cei cu înclinații spre arta cuvântului nu ajun-
geau la bibliotecă ci poposeau la braseria din apro-
piere, dând ocazia unor interpretări variate ale ati-
tudinii lor.
Pe tânărul profesor de filozofie îl îndemna spi-
ritul ancestral al străbunilor săi din Măluț și Bra-
niște, oameni care nu aveau înclinații fataliste și
erau obișnuiți să iasă la luptă atunci când nu le con-

venea ceva. Radu Săplăcan s-a apucat de scris,
opera lui urmând să se intituleze „Mizeria imagina-
ției”. Opera nu a fost terminată, manuscrisul pro-
babil s-a pierdut, a rămas ideea care poate îi animă
și azi pe executorii săi testamentari. Ideea avea le-
gătură cu „tezele din iulie” ale partidului și consti-
tuia o aplicare a acestora ad litteram și aici era pro-
blema din start: partidul nu accepta interpretările
stricte pe text, practica curentă fiind tocmai con-
trariul, faptele contrazicând flagrant afirmațiile
din documente. Concret era vorba de îndemnul
venit de la vârful partidului adresat artiștilor de a
se îndrepta spre probleme reale ale contempora-
nilor și de a atrage publicul prin calitatea artistică
a abordării – o idee corectă și generoasă care însă
nu a fost aplicată niciodată, respectiv a fost per-
vertită tocmai în contrariul ei.
Planul lui Radu Săplăcan a fost unul simplu:
dacă vom aduce scriitori de calitate la cenaclu,
dacă textele citite vor fi foarte bune va veni și pu-
blicul iar cenaclul nu va mai fi o întâlnire a unei en-
clave care comunica puțin și ineficient cu exterio-
rul. Poate că e bine să amintim de la începutul
acestui studiu că ideea de „Saeculum” a pierit
după câțiva ani, din diferite motive care vor fi ex-
plicate pe parcurs, în timp ce enclavele funcțio-
nează și astăzi, chiar dacă contextul este cu totul
altul iar cauzele plauzibil obiective din anii 80 au

devenit subiective. Efectul este același și asta con-
tează.
Nici azi nu ar fi simplu să faci ce și-a propus iniți-
atorul „Saeculum” cu aproape jumătate de secol în
urmă. Cu atât mai complicat a fost în condițiile sta-
linismului conservat în România sub aparențele
unui fals naționalism. Iată că am ajuns deja la 2-3
teme suficiente pentru a acoperi controverse care
probabil nu se vor încheia niciodată. În consecință
fenomenul „Saeculum” este încă de actualitate din
moment ce poate fi privit și azi din perspective
contradictorii.
Să rămânem deocamdată la începutul anilor 80,

la frământările societății românești de atunci, o so-
cietate marcată de lipsuri din ce în ce mai mari, dar
și de o contradicție schizoidă dintre realitate și dis-
cursul oficial devenit obligatoriu prin constrân-
gere. Nu știu nici o altă societate europeană sau
din arealul de putere sovietic care să-și fi obligat
cetățenii la exercițiul zilnic de contrazicere a pro-
priilor gânduri și a discursului rațional prin fraze
impuse și repetate în cor în condițiile unui compor-
tament inițial duplicitar iar ulterior confuz. Priviți
cu experiența prezentului și din confortul libertății
reale de exprimare acei ani seamănă cu ritualurile
practicate de unele secte care urmăresc controlul
absolut asupra membrilor iar aceștia ajung la de-

zumanizare.
Orice societate funcționează până la urmă cu
cetățeni responsabili, ori e greu de stabilit gradul
de responsabilizare al individului care este obligat
să-și trădeze conștiința zilnic, obligat să facă afir-
mații despre care știe că nu sunt adevărate și să-i
condamne eventual pe cei care totuși au curajul să
spună adevărul. Acest individ încetează să mai pro-
blematizeze fiindcă este chinuit de sentimentul
zădărniciei, el abandonează firescul și trece la o
formă de supraviețuire vegetativă dominată de
funcțiile biologice primare. În exterior acești oa-
meni pot să treacă drept relaxați și chiar mulțu-
miți, ei sunt mai aproape de Nirvana nu din cauză
că nu au probleme ci fiindcă s-au obișnuit să la ig-
nore.
În acest context a apărut Radu Săplăcan cu ves-
tea proastă că acele probleme pe care ne-am obiș-
nuit să nu le băgăm în seamă totuși există, ba ne-a
oferit și o soluție convenabilă, nu ne-a îndemnat la
revoltă, un gest care sigur ne-ar fi speriat aproape
pe toți ci ne-a propus să le transferăm în planul es-
tetic, arta fiind mai puțin controlabilă dacă era mâ-
nuită cu diplomație, în artă erau posibile eschive
greu de realizat în cotidian și care dădeau cu atât
mai multe satisfacții participanților. Acesta a fost
în câteva cuvinte spiritul „Saeculum” – nu era o
mișcare potrivnică regimului ci una care accepta

regimul dar se străduia să-l ignore. Îndârjirea cres-
căndă a organelor de represiune a pornit tocmai
de la această caracteristică evazivă a mișcării. Dacă
la întrunirile itinerante care au acoperit la un mo-
ment dat mai bine de jumătate din teritoriul Tran-
silvaniei s-ar fi vorbit despre Europa liberă, s-ar fi
spus bancuri cu Ceaușescu și s-ar fi citit din opere
interzise, problema ar fi fost una simplă pentru câi-
nii de pază ai ideologiei oficiale. S-ar fi constatat
fapta și s-ar fi trecut la „dizolvarea anturajului” cu
mijloacele specifice profesiei. Studierea arhivelor
instituției respective după 1990 evidențiază nenu-
mărate astfel de cazuri rezolvate cu „succes”. Și ca-
zul „Saeculum” a fost rezolvat, dar a lipsit „succe-
sul” – „anturajul” a fost în cele din urmă destructu-
rat după 1986, dar a lipsit constatarea și documen-
tarea faptei iar ofițerii de caz erau enervați de
ideea că le scăpa ceva. Aveau dreptate. Le-a scăpat
lor și multor altora aspectul subtil al problemei, re-
fuzul discret de a te ocupa de sau cu ceva, chiar
dacă îi simți zilnic prezența, îndreptarea atenției în
altă direcție decât cea indicată de arătătorul ofi-
cial, fără ostentație, cu modestie și atât de discret
încât era greu de constatat până și amănuntul
dacă această eschivă se producea intenționat sau
din nepricepere. Ori în fața aparentei nepriceperi
până și cel mai opresiv regim rămâne neputincios.
Se poate afirma că din motivele de mai sus

ideea de „Saeculum” așa cum a fost ea percepută
în anii 80 nu a dispărut niciodată, ea a continuat la
fel de discret să trăiască prin oameni ca Andrei
Moldovan, Radu Săplăcan, Gavril Moldovan, Mar-
cel Lupșe, Gavril Țărmure, Cornel Cotuțiu, Olimpiu
Nușfelean, Ioan Pintea, Aurel Podaru, Alexandru
Cristian Miloș, Virgil Rațiu, Alexandru Uiuiu, Dom-
nița Petri, Luca Onul, Ioan Moise pentru a-i enu-
mera incomplet doar pe cei din zona Bistriței, con-
tinuând cu ramificații la Cluj și în Maramureș, la
Brașov și chiar în București. Semnificative sunt fap-
tele acestor oameni, nu răspândirea teritorială a
mișcării sau numărul de aderenți. Poate că și denu-
mirea de „mișcare” ar trebui revizuită, poate ar fi
mai potrivit să-i spunem curent de idei. Un curent
cu obiective modeste și totuși importante: înlocu-
irea falsului cu autenticul, refuzul imposturii și exi-
gența față de actul de creație. Adică nu ne mai pre-
facem, spunem adevărul oricât ar fi el de dureros
și învățăm să trăim cu el.
Societatea noastră a cunoscut schimbări ma-
jore, dar anumite vicii și slăbiciuni omenești au ră-
mas, ele se manifestă la fel când sunt impuse sau
când sunt practicate de bună voie. Poate că în situ-
ațiile în care omului îi este îngăduit să facă de bună
voie ceea ce face, el este ispitit sa împingă mai de-

parte limitele până la care îi este îngăduit să
meargă.
La începutul anilor 80 Radu Săplăcan a căutat o
soluție, cei care mai târziu au fost confruntați cu
situații neașteptate sau pentru care ei nu erau pre-
gătiți au făcut același lucru. Soluțiile pot fi foarte
diferite în conținut și au fost adoptate în contexte
care nu au prea multe puncte comune, însă ele ex-
primă aceeași dorință de a evada dintr-o constrân-
gere nedorită și de neînlăturat, evadare cu singu-
rul scop de a ajuta sufletul să supraviețuiască
acolo unde valorile sociale au fost compromise.
Obligată să trăiască în regim de control judiciar
permanent societatea românească a anilor 80 și-a
format anticorpii necesari supraviețuirii afective.
Unii se mulțumeau să jubileze pe unde scurte, con-
siderând fiecare ediție a emisiunii „Actualitatea ro-
mânească” difuzată de Radio Europa liberă o vic-
torie clandestină împotriva sistemului. Alții deve-
niseră foarte gospodari, creșteau porci sau culti-
vau legume în locuri greu de imaginat, grupuri
compacte de adulți se închideau în câte o garsoni-
eră uneori de sâmbătă seara până duminică noap-
tea și se uitau la orice se vedea pe casetele video
de regulă uzate la un player sau recorder de împru-
mut și un televizor color închiriat. Fumul din încă-
pere era mai gros decât cel de la furnal și unii fă-

ceau bani frumoși cu acest divertisment chiar dacă
nu prea aveai ce să faci cu banii fiindcă magazinele
erau goale.
Atitudinea față de religie și a clericilor față de
regim devenise complexă. Chiar dacă narativa ofi-
cială vorbea encomiastic despre „unitatea de nez-
druncinat”... etc. scoțând în evidență „dragostea fi-
erbinte” a tuturor pentru prea iubitul conducător,
tensiunile subterane începeau să se acumuleze, un
sentiment vag al sfârșitului unei ere era omnipre-
zent și afecta cu insistență tot ce se întâmpla. Ni-
meni nu avea o idee clară cu privire la sfârșitul re-
gimului, mulți chiar se îndoiau de această posibili-
tate dar în același timp și în mod paradoxal sim-
țeau că regimul nu mai funcționa. Toți ezitau, ni-
meni nu intenționa să facă primul pas, așteptarea
era tot mai încordată.
Pe acest fundal descris sumar aici – subiectul se
pretează la studii mult mai complexe fiindcă are
consecințe și azi, chiar dacă trăim cu iluzia că am li-
chidat orice legătură cu trecutul – în acea atmos-
feră în curs de deteriorare din anii 80 a început
aventura gândită și pusă în practică de Radu Săplă-
can la Dej. Ani la rândul m-a urmărit bănuiala că
asistam la o manieră originală de a compune totuși
cartea planificată, al cărei dosar se găsea în perma-
nență pe biroul lui Radu, în celebra încăpere intitu-

lată „Câine rău” dacă era să te iei după inscripția de
pe ușă. Pragmatic din fire, chiar dacă nu o arăta,
Radu și-a dat seama că „Mizeria imaginației” nu
avea cum să apară într-o țară ca România anilor 80.
Era pur și simplu imposibil. Linia oficială era îmbâc-
sită de atâtea tămâieri iar dizidența atât cât și așa
cum era ea capabilă să existe critica linia oficială și
atât. Să te îndrepți frontal spre o națiune care toc-
mai scăpase de spectrul internaționalismului pro-
letar în favoarea național comunismului de factură
stalinistă, să-i arăți acestei națiuni deficiențele ei
ereditare și să te îndoiești de eterna măreție a ori-
cărei fapte cât de neînsemnate, era un proiect des-
tinat eșecului. Motiv pentru care cartea plănuită și
neterminată s-a transformat în experiență de vi-
ață, mizeria imaginației nu a mai fost scrisă ci trăită
printr-o demonstrație a contrariului: ceea ce parti-
dul afirmase dar nu respectase niciodată era posi-
bil chiar în condițiile precare ale provinciei transil-
vane: se puteau face și lucruri de calitate, impos-
tura nu era o fatalitate, limbajul de lemn putea fi
depășit, imaginația descătușată din tiparele în
care o înghesuiseră conformismul, comoditatea și
suficiența.
La Dej au început să apară persoane care nu mai
frecventaseră niciodată orașul și aduceau cu ele
un alt aer, o altă exprimare, alte idei care au scur-

tcircuitat monotonia urbei și au început sa fie pri-
vite cu interes chiar de mai multă lume decât și-ar
fi dorit organizatorii. ÎN folclorul nostru militar se
cunoaște proverbul „Dacă ridici capul te vede lu-
netistul”. Radu Săplăcan ridicase capul, întâlnirea
cu lunetistul era doar o chestiune de timp.
Aventura a început cu o întâlnire cu proaspăt în-
tinerita redacție a revistei clujene „Tribuna”. Era
ceva nou, evenimentul s-a petrecut la „Clubul tine-
retului”, o altă sugestie subliminală, era vorba nu
doar de ceva nou, era vorba de oameni tineri – cu
alte cuvinte era „altceva” sub toate aspectele. S-a
ajuns la un plan îndrăzneț de colaborare a conde-
ielor locale cu prestigioasa revistă clujeană, un
plan care nu a fost respectat până la urmă așa cum
se întâmplă cu toate planurile dar lucrurile se pu-
seseră în mișcare, liderii locali de opinie, încreme-
niți în postura lor de ani de zile s-au văzut dați la o
parte, centrul atenției a fost repopulat cu perso-
naje noi și asta însemna idei noi și curiozități inte-
resate sau nu din toate părțile. Ideea de Saeculum
intrase în faza ei de germinație.
Primul vlăstar avea să se numească gruparea ti-
nerilor scriitori din Transilvania, o denumire cu du-
blu sens inovator: vârsta autorilor în contextul în
care moda zilei era să cauți protecția numelor con-
sacrate așa cum principatele române căutau de-a
lungul istoriei protecția marilor puteri. Sub acest

aspect se poate vorbi de o grupare tânără și inde-
pendentă, un cuvânt care nu suna bine într-o soci-
etate aflată integral sub mantia protectoare a ma-
relui partid. Totuși grupul cu un ușor aer rebel nu
era lipsit de îndrumători și aici lucrurile s-au com-
plicat: mentorii care au apărut erau Teohar Miha-
daș și Nicolae Steinhardt și dintr-o dată cei impli-
cați s-au trezit în aria de suspiciune a autorităților
cărora nu le păsa de ce le-ar fi spus tinerilor cei doi
foști deținuți politici, dar care nu aveau chef de
complicații.
Prezența la întâlniri a celor 2 mentori cu dosa-
rele de securitate grele cât pietrele de moară avea
să fie doar începutul complicațiilor. Am mai amin-
tit de spiritul pragmatic al lui Radu Săplăcan, însu-
șire de care puțini l-ar fi bănuit. A reușit printr-o
manevră abilă să ajungă îndrumător UTC la Liceul
de construcții unde era încadrat ca profesor. Pen-
tru cei dornici de fabulații conspiraționiste din
acest punct ar începe intriga – însă „Mitralieră”, po-
recla dobândită în urma obiceiului de a vorbi re-
pede și pe un ton incisiv nu avea chiar nimic comun
cu uteceul, în schimb avea nevoie de resursele or-
ganizației pentru a-și continua proiectul pe care îl
gândise în cu totul alți termeni decât obișnuita mi-
nimă rezistență.
Clubul tineretului devenise gazda cvasi oficială

a întâlnirilor care aveau să-i aducă la Dej pe Ion Mu-
reșan, Radu Țuculescu sau Alexandru Vlad de la
Cluj, pe Gheorghe Crăciun și Vasile Gogea de la
Brașov și în cele din urmă pe Daniel Drăgan care nu
era tânăr dar avea idei tinere și pe deasupra era și
redactorul-șef al revistei Astra de la Brașov și
membru supleant în comitetul central, o funcție
care pe atunci făcea apele să înghețe în plină vară.
Apariția lui Daniel Drăgan avea să liniștească
multe spirite la început, având în vedere acoperi-
rea pe care o oferea înalta funcție a tovarășului.
Doar că după felul cum au evoluat întâlnirile, Da-
niel Drăgan din izvor de liniște s-a transformat cu-
rând în motiv de și mai mare neliniște. Autoritățile
și-au luat timp, au studiat problema și au ajuns la
concluzia că nu au nici o concluzie iar prin asta li s-
a sporit nervozitatea și dorința de a scăpa de be-
leaua întâlnirilor literare din care ei nu înțelegeau
mare lucru și nici nu aveau cum.
Situația a devenit și mai încordată după parti-
ciparea la Dej a lui Anton Dumitriu la un seminar
interdisciplinar organizat tot sub auspiciile încă
disponibile ale UTC. Vorba unui activist cu o rază
de simț al umorului, orașul devenise locul de în-
tâlnire al reacționarilor de marcă și nimeni nu
știa ce urmăresc. Faptul că nu urmăreau nimic nu
era acceptabil din perspectiva organelor chiar
dacă corespundea adevărului. Nimeni nu era in-

teresat de adevăr și tot mai multă lume se temea
de consecințe. Vorba lui Marin Preda care refu-
zase să se opună lui Ceaușescu explicând „fi-
indcă nu sunt Tudor Vladimirescu”. Nici activiștii
locali de toate rangurile și categoriile nu erau Tu-
dor Vladimirescu.
Cenaclul care între timp luase numele revistei
editate de Lucian Blaga – alt element de suspi-
ciune pentru cei care se întrebau nedumeriți ce
sau de ce Saeculum – a devenit în mod evident un
motiv de stânjeneală pentru „lumea bună” care
dorea să consume în liniște rațiile alimentare ofici-
ale și porcii sau vițeii tăiați clandestin odată cu țu-
ica de prune fiartă la oră târzie și cu mare fereală
de autorități. Stânjeneala era cu atât mai mare fi-
indca nimeni nu știa de unde trebuia apucat acest
cartof fierbinte și cum trebuia procedat cu el.
În cele din urmă a fost aplicată metoda sfatului
părintesc adresat directorului de la Clubul tinere-
tului căruia i-a fost inoculată ideea că e mai sănă-
tos pentru el și pentru toată lumea să scape de noi.
Zis și făcut. La întâlnirea cu Radu Săplăcan omul a
fost de o sinceritate dezarmantă așa că nu i s-a răs-
puns decât cu aceeași monedă – „Nici noi nu vrem
să-ți facem greutăți, nu ne vom mai întâlni la tine
la club”. Alte posibilități de găzduire a întâlnirilor
nu s-au oferit așa că Saeculum a rămas pentru mo-

ment suspendat logistic iar membrii în loc să fie
descurajați au avut sentimentul unei victorii clan-
destine – din moment ce deranjam nu făceam ceva
inutil sau fără noimă. Aveam confirmarea că le dă-
dusem o temă de casă tovarășilor și asta ne făcea
să ne simțim mândri. Nu ne interesa că ne aflam la
periferia societății în timp ce locurile privilegiate
erau ale celor care voiau să scape de noi. În socie-
tatea aceea chiar ne doream să fim cât mai la peri-
ferie iar eu le povesteam prietenilor romanul lui
Sillitoe „Singurătatea alergătorului de cursă
lungă” – tânărul care se opune sistemului oprindu-
se cu câțiva metri înainte de linia de sosire pentru
a nu câștiga cursa. Noi am ajuns să privim faptul că
am fost dați afară, indirect și politicos dar cu ace-
lași rezultat drept o confirmare a valorii la care
speram.
Episodul dejean al cenaclului tinerilor scriitori
devenit Saeculum ne-a oferit câteva momente
memorabile. Aducerea aminte ne joacă feste, ea
este selectivă dar nu în sensul pe care l-am dori noi,
se activează în asociație cu întâmplări prezente iar
prin comparație se încarcă cu sensuri noi.
Conferința lui Nicolae Steinhardt „Cu un D sau
un T” a stârnit multe pasiuni și a tulburat autori-
tățile în mai mare măsură decât ne-am fi așteptat.
Organele demonstrau prin cenzură cât de actual
era subiectul și cât de importantă controversa

stârnită în anii 80 cu privire la compromisurile
compromițătoare și cele necompromițătoare.
Mulți scriitori încheiaseră într-un fel sau altul pac-
tul cu diavolul, unii semnaseră niște angajamente
în vederea sprijinirii organelor de securitate în
lupta lor eroică împotriva dușmanului de clasă,
privilegiile modeste erau totuși tentante pentru
cei care trăiau într-o sărăcie ce se accentua de la
un an la altul, se instalase un fel de armistițiu so-
cial subțire ca o pojghiță la primul îngheț, Româ-
nia avea altă față în aparență mai omenoasă mo-
tivată de schimbarea discursului oficial. Național
comunismul înlocuise internaționalismul prole-
tar, corul cadrelor didactice repeta de zor cântece
cvasi interzise până atunci, „Trei culori” a fost de-
cretat „noul” imn, cu textul mutilat pentru a se
plia pe discursul titanului din Scornicești, toată
agitația viza un patriotism de mucava menit să su-
blinieze rolul decisiv al primului și celui mai mare
patriot care știm cine era. Apelul la sentimentele
patriotice firești și la resentimentele antirusești
era deturnat spre adularea liderului maxim, orice
critică adresată „celui mai iubit” devenea lipsă de
patriotism, act antiromânesc și evident coordo-
nat și probabil finanțat de „străini”. „Cercurile din
afară” când imperialiste, când iredentiste sau le-
gionare constituiau o amenințare constantă, ele
existau doar cu intenția de a zădărnici drumul

nostru spre „bunăstare și progres” iar „uneltele”
lor, adică oricine se îndoia fie și pentru o clipă de
discursul oficial trebuia anihilat pe loc. Trecuse de
mult vremea canalului și a pușcăriilor politice, cei
vizați se trezeau cu dosare de drept comun, deve-
neau hoți, homosexuali sau alte categorii de bor-
fași și nu se mai urmărea eliminarea lor fizică ci
compromiterea lor. Se poate spune că și securita-
tea făcuse un pas înainte și devenise o instituție
mai modernă și mai eficientă din moment ce tot
mai mulți intelectuali acceptau „compromisurile
necompromițătoare”.
Iată fondul social pe care apare la Dej nimeni al-
tul decât Nicolae Steinhardt cu o conferință intitu-
lată enigmatic „Cu un D sau un T”, un titlu despre
care nu știa nimeni ce să creadă ba unii îl conside-
rau o eroare de tipar. Diferența dintre D și T era
ortografia numelui Malod (sau Malot), o diferență
infimă, o consoana finală care pe deasupra e și
mută. Totuși… cel care sună la ușă și se intere-
sează cum își scrie vecinul numele, Malod sau Ma-
lot reprezintă o încercare. I-ai răspuns? Ești pe dru-
mul care duce la compromis. Individul va pune și
alte întrebări, va intra în casă și în curând se va
comporta ca un stăpân. Morala? Compromisurile
necompromițătoare duc inevitabil la compromi-
suri compromițătoare și se încheie cu prostitutio
in integrum. Un avertisment cumplit rostit de vo-

cea calmă a lui Nicolae Steinhardt cu o urmă de
zâmbet în ochi și cu privirea atentă la cei din jur.
„Ce a vrut să spună…” nu mai era de mult între-
barea potrivită pentru anchetatorii care se potic-
neau de la început fiindcă aveau mari dificultăți cu
pronunțarea numelui smeritului monah de la Ro-
hia fost banditul Steinhardt Nicu Aurelian în actele
securității. Norii de ploaie se înmulțeau la orizont
odată cu „Problema elitelor în socialism”, o altă
conferință susținută de data aceasta de o per-
soană care ar fi trebuit să fie trup și suflet de par-
tea regimului, lectorul Grigore Georgiu de la Aca-
demia Ștefan Gheorghiu, adică nici mai mult nici
mai puțin decât „fabrica de activiști” a însuși mare-
lui partid. Ce să mai înțeleagă tovarășii care prelu-
crau operativ dosarul (cum s-a fi numit el nu știu, în
orice caz cred că nu Saeculum, un termen care nu
spunea nimic pe linie de partid)? Cum să explice ei
că tov. lector a venit cu Scânteia, a pus-o pe masă
și a spus: „Azi e ziua profesorului Anton Dumitriu,
unul dintre cei mai mari logicieni pe care îi avem.
Am citi ziarul cap-coadă. Am aflat inclusiv de greva
docherilor din Guyana Britanică. Despre profeso-
rul Dumitriu niciun cuvânt. Asta e politica elitelor
în socialism!” Liniște. Liniște apăsătoare în sală.
Vorba lui Lenin, „ce e de făcut?” – organele erau
într-o încurcătură tot mai mare. Și ca orice organ în
încurcătură s-au pus pe lucru, a se citi controale.

Minunata noastră limbă literară are și o expresie
adecvată: „a lua la întrebări”. Au fost chestionați
îndrumătorii UTC de la cele 2 licee – Dan Mârza și
Radu Săplăcan. Evident că nu s-a rostit nici o vorbă
despre Steinhardt, Saeculum sau alte subiecte fi-
erbinți. Control financiar. Rețeta de aur pentru
compromiterea oricui – suspect de delapidare.
Cine va mai avea încredere într-un hoț? Nu s-au gă-
sit nereguli, nici nu era cazul, timp de câteva zile
vestea controlului a făcut ocolul cancelariilor și bi-
rourilor și s-au făcut auzite glasurile filozofilor po-
pulari: „ V-am spus eu că ăștia o s-o încurce. De ce
nu-și văd ei de treabă?” Și ca în bancurile cu Kuzma
Kuzmici oamenii de bine se bucurau că de data
asta pe ei nu-i controla nimeni. Totuși se trăia bine
în România.
Vigilența nu trebuia să apună sub plapuma su-
ficienței provinciale, deci următorul chestionat a
fost profesorul Leon Birnbaum care n-avea nimic
comun cu Saeculum sau cu tinerii rebeli, era un
domn aflat la vârsta venerabilă a pensiei dar or-
ganele erau nevoite să demonstreze că nu le
scapă nimic. Ce putea fi de interes informativ la
un profesor de matematică pensionar? Totul.
„Nouă, tovarăși, nu ne scapă nimic!” Deci nu le-a
scăpat faptul că „numitul Birnbaum Leon, pensio-
nar” purta o corespondență sistematică cu SUA.
Adică tocmai cu vârfurile imperialismului mon-

dial. Dacă familia Birnbaum ar fi avut rude în SUA
ar fi fost de înțeles, se putea închide un ochi, oa-
meni suntem. Dar să corespondezi cu „Notre
Dame Journal of Formal Logics”? Cine știe ce
agentură se ascundea sub denumirea aceasta
greu de scris și mai greu de ținut minte? Probabil
tovarășii de la centru știau mai multe și asta le dă-
dea frisoane organelor locale susceptibile de a fi
muștruluite pentru lipsa lor de vigilență. Deschi-
derea ritualică a scrisorilor la Poștă avea să
toarne gaz peste foc. Profesorul Birnbaum scria
articole de logica multipolară pe care nimeni nu
era dispus să le publice în România dar pe care pu-
blicația americană apreciată în mediile academice
era încântată să le facă cunoscute cercurilor uni-
versitare de peste ocean. Ce să înțeleagă un acti-
vist școlit pe măsură din formulele profesorului
Birnbaum care ambiționa să demonstreze că ade-
vărat și fals sunt doar două cazuri particulare din
numărul de N variante posibile? Dar dacă acele
formule reprezentau un cod? Dacă numitul Bir-
nbaum era în legătură cu consangvinul său Ro-
senberg, cel cu aurul ascuns în căciula din vitrina
cojocăriei sale aflate culmea! – tocmai peste
drum de Miliție? Dacă sub nasul unor oameni
cumsecade din centrul muncitoresc Dej (Să tră-
iască combinatu’ / că mi-a angajat bărbatu’!) – se
derulau cine știe ce afaceri, vânzări ale țării și ale

nenumăratelor ei bogății? Stresul era la un nivel
apreciabil și nu se întrevedea nicio ameliorare.
Nu era de ajuns că orașul avea deja o pacoste pe
cap în persoana pastorului reformat László Tőkés
care în loc să-și vadă de biserica lui – slujbe, cununii,
botezuri și înmormântări – că de restul se ocupa
FDUS (Frontul Democrației și Unității Socialiste) –
el, pastorul se trezise să organizeze întâlniri cu ti-
nerii maghiari unde evident că erau cultivate ten-
dințe iredentiste, ba o antrenase în activitatea sa
subversivă și pe profesoara de maghiară de la liceu
încât inspectoratul s-a văzut obligat să o mute la
Școala Generală Cireșoaia în urma unei ședințe de
partid lărgite la care niște tovarăși cu simț de răs-
pundere înfieraseră astfel de atitudini (în general,
era mai bine să vorbești „în general”, știau ei, tova-
rășii care erau vizați!) și mai fuseseră sancționați și
câțiva elevi români pentru diferite acte de indisci-
plină, așa ca să nu se interpreteze că la Dej am avea
o problemă cu maghiarii. Mutarea pastorului la Ti-
mișoara s-a realizat mai greu fiindcă Episcopia Re-
formată era mai puțin receptivă și nu se grăbea să
se conformeze insistențelor venite de la Dej.
Finis coronat opus! – cele două licee au fost „vi-
zitate” de o brigadă complexă formată din inspec-
tori, activiști și tovarăși în civil care aveau niște liste
și chemau la „convorbiri” pe câte unul sau altul. Se-

veri și pătrunși de misiunea lor istorică îi bruscau
pe dascăli cu metodele clasice de intimidare: unul
consumase alcool peste măsură, altul avea o
amantă sau era pe cale să divorțeze, cineva a vrut
să pună pe tapet și problema meditațiilor dar se-
cretara de partid era de matematică, așa că… din
motive necunoscute s-a renunțat. Pe scurt, aver-
tismentele fuseseră distribuite, urma o perioadă
de mari realizări și cine nu avea de gând să se inte-
greze…
Cireașa de pe tort a fost adăugată la un consiliu
profesoral. Ni s-au comunicat „Normele de adre-
sare între cetățenii RSR” – societatea noastră nu
mai admitea ca cetățenii ei să vorbească alandala
folosind formule aberante de adresare cum ar fi
„domnule” sau „doamnă”... acestea nu mai cores-
pundeau „noilor realități” și nu era acceptabil ca
asemenea rămășițe de gândire reacționară să-și
mai facă de cap. Formula unică și corectă era „to-
varășe” iar acolo unde aveam rezerve (evident se-
cretara de partid nu putea fi tovarășe cu niște ele-
mente dubioase ca noi) – se folosea „cetățene”.
Aveam un sentiment de deja vu al Revoluției Fran-
ceze și după cum știm ne despărțeau doar câțiva
ani de Comuna din Paris, chiar dacă baricadele din
89 se situau de partea cealaltă a ideologiei.
În încheierea acelei memorabile ședințe la care

directoarea vorbea singură iar noi priveam con-
sternați, întrebându-ne dacă mai era în toate min-
țile ni s-a mai comunicat un alt document istoric,
normativele care reglementau raporturile noastre
cu cetățenii străini – se subînțelegea că aceștia
erau prin definiție ostili și nu aveau în cap decât
acte de de sabotaj sau spionaj. Dacă eram atât de
necugetați încât să găzduim un cetățean străin
eram obligați să anunțăm degrabă autoritățile
(adică să ne autodenunțăm), iar dacă eram abor-
dați pe stradă (??) trebuia să fim foarte vigilenți și
să nu dezvăluim vreun secret (toate erau secrete)
și să alertăm degrabă biroul de partid care urma să
ia măsurile necesare. Eram convinși că tovarășul
Lavrenti Beria ar fi fost mândru de noi. Nici vodka
băută din belșug după ședință nu a reușit să spele
greața.
Era clar. Saeculum nu mai avea nici o șansă la
Dej. Fapt împlinit. Viața merge mai departe.
2. Fuga din Dej
„Literatura futilă” a însemnat pentru mișcarea

Saeculum ieșirea din crisalidă. Dar ce a fost la urma
urmelor „Literatura futilă”?
Cititorii revistei „Astra” din Brașov au fost pro-
babil surprinși de titlul serialului semnat de Radu
Săplăcan. Nu se potrivea deloc cu stilul vremurilor
care era ori encomiastic ori grav, scriitorul fiind un
om care în general dorea să apară în fața partidului
părinte preocupat doar de chestiunile serioase ale
vieții. Normal să te porți așa cu un părinte atât de
sever și de capricios, capabil să te expedieze rapid
dintr-un birou select al unei redacții sau catedre
universitare în mediul proletar, la „munca de jos”
unde nu mai existau privilegii iar viața era aspră,
cazonă și plină de surprize neplăcute.
Întrebările nu s-au lăsat așteptate, unele
oneste, altele cu subtilități delatoare – lumea nefi-
ind populată nici atunci doar cu sfinți de tip nou.
– Ce este futil?
Radu Săplăcan zâmbea și răspundea didactic:
– Futil nu e nici util, nici inutil. E… futil…
2. Fuga din Dej | 33
Mulți nu au gustat ironia însă serialul a fost ur-

mărit cu cea mai mare atenție: profesională, lite-
rară sau informativă, depinde de hramul cititoru-
lui.
Protagoniștii primului episod purtau nume so-
nore (reale sau pseudonime, nu conta) – Gheorghe
Colț și Elena Mătasă. Ambii erau un produs repre-
zentativ al „emulației” generate de „Cântarea Ro-
mâniei”, platforma culturală care asigura răspândi-
rea cultului personalității conducătorului cu inten-
ția nedeclarată de a compromite actul cultural din
interior. Laboratorul propagandistic unde fusese
concepută acea monstruozitate îl avea la co-
mandă pe temutul Dumitru Popescu Dumnezeu,
cerberul culturii scăpate de cenzură fiindcă nu mai
era de ce să fie cenzurată. Memoriile pe care acest
Goebbels al ceaușismului le-a publicat după 90 au
arătat un personaj revanșard și înveninat, impeni-
tent față de trecut când slugărnicia sa absolută
față de conducător era egalată doar de disprețul,
tot absolut față de toți ceilalți pământeni.
„Cântarea României” urmărea un scop diabo-
lic, să demonstreze că arta nu este o profesie.
Orice „om al muncii” este, spunea partidul pă-
rinte, capabil să picteze, să compună cântece sau
versuri, să scrie romane și piese de teatru la fel
de bine ca oricare altul (cu trimitere indirectă la
indezirabilii regimului, intelectualii). „Cântarea
româniei” îi amesteca pe toți într-un ceaun ideo-

logic, condimentul fiind premiile care se distribu-
iau cu schepsis, pentru a ilustra ideea inițială.
– Vedeți, au participat și academicienii și ceapiștii
și ceapiștii au luat mai multe premii…
Încântat de rezultat însuși Ceaușescu a rostit la
un congres cuvintele memorabile:
– Tovarăși, privesc în sală și dacă nu v-aș cunoaște
nu aș ști să spun care e academician și care e mem-
bru cooperator… iată unde au dus realizările socie-
tății…(etc.)
În îngustimea gândirii sale, dictatorul nu-și dă-
dea seama de dublul înțeles al cuvintelor sale, la
fel de valabilă fiind interpretarea că academicianul
a ajuns la nivelul țăranului cooperator, un adevăr
demonstrat prin primirea în academie a tovarășei.
Iată cum aparatul ideologic al partidului, care
nu era format doar din imbecili agramați s-a dove-
dit un deschizător de drumuri în privința tehnicilor
de manipulare a mulțimii. Peste decenii Umberto
Eco avea să se plângă de rețeaua de socializare Fa-
cebook argumentând că algoritmul de bază al re-
țelei era semnul egalității între informația unuia și
ignoranța celuilalt, probabil o idee nouă în Europa
dar la noi se aplica încă din anii 80.
Reverberațiile produse de atacul la Gheorghe
Colț și Elena Mătasă din primul episod al serialului
„Literatura futilă” au fost cu atât mai mari fiindcă
înfruntau, subtil și prin context chiar linia oficială a

marelui partid. În anii 80 un asemenea afront avea
parte de cu totul alte interpretări decât azi.
Cine erau Gheorghe Colț și Elena Mătasă?
Astăzi i-am caracteriza drept niște oameni
aproape cumsecade, atrași de valul „Cântării Ro-
mâniei” și ispitiți să scrie și ei (dacă tot scriau
aproape toți vecinii) un fel de Descriptio Romaniae
in maniera Alecu Russo, dar fără pic de har, plină
de clișee verbale și locuri comune. O lucrare numai
bună să fie premiată în festivalul național, tipărită
cu celeritate și răspândită prin librării aproape de
raftul sacru cu lucrările tovarășului și de la un mo-
ment dat și ale tovarășei.
Ce a făcut Radu Săplăcan?
El era un om rațional, deci a scris o cronică a
opusului care la prima vedere părea laudativă și
probabil unii cititori naivi au considerat că cei doi
sunt apreciați și de un critic literar. O lectură avi-
zată dezvăluia contrariul, o ironie cruntă nu atât la
adresa celor doi, suspectați de naivitate, ci la
adresa promotorilor unor astfel de capodopere,
adică… chiar secția de propagandă a atotputerni-
cului partid. Cine trebuia să înțeleagă, a înțeles.
Daniel Drăgan a primit primul avertisment „de
sus”.
– Îl folosești pe tânărul ăsta pe post de berbece
pentru a lovi în Uniunea Scriitorilor?
Uniunea scriitorilor era maxim ce putea fi lovit

în anii aceia. Mai sus era de neimaginat și dacă to-
tuși inimaginabilul se producea, convorbirile
aveau loc „în altă parte”.
De ajuns că Daniel Drăgan a ignorat avertis-
mentul și serialul a continuat să fie publicat. Nu
pentru mult timp.
Daniel Drăgan, zis „eminența cenușie cu bretele
și chelie” în folclorul Saeculum era și un strateg, nu
doar dovada că personalitatea umană e complexă
și aprecierile în alb și negru sunt deficitare. Parti-
dul însuși i-a oferit instrumentul și Drăgan nu a ezi-
tat să-l folosească în stil autohton, adică original.
Părintele națiunii s-a trezit vorbind la nu mai știe
nimeni care din nenumăratele conferințe națio-
nale și cuvântări la marile adunări populare despre
eficiența economică și cum la el cam toate erau din
bardă, adică limitate la capacitatea lui de a pricepe
lumea și instituțiile culturale, inclusiv revistele lite-
rare trebuiau să treacă pe „autofinanțare” (mai
mult sau mai puțin). Teatrul din Brașov care avea
un atelier de tâmplărie pentru decoruri a început
să producă sicrie și peste câteva luni sicriele erau
mai rentabile decât spectacolele așa că dacă era
vorba doar de subzistență, teatrul era bun de în-
chis iar actorii să se transforme în vânzători ambu-
lanți și ar fi câștigat mai bine decât oricând. Econo-
mia de piață nu îți surâde mai ales când ți-e băgată
pe gât, dar atunci ca și întotdeauna au fost oameni

care au știut să îmbine utilul cu frumosul și unul
dintre ei a fost Daniel Drăgan.
Situația se potrivea de minune cu statutul nos-
tru de indezirabili la Dej așa că pentru un timp gru-
parea Saeculum a participat la ceea ce avea să se
numească tot în folclorul urban „serile până în di-
minețile Astrei” – oficial „Serile Astrei” cu „mati-
nee” pentru școli. Partidul care era în toate a pri-
mit un raport din partea redactorului șef al revistei
brașovene care propunea „măsuri” pentru crește-
rea numărului de abonamente și o mai bună legă-
tură cu cititorii în spiritul indicațiilor tovarășului
care dădea toate indicațiile. Raportul a fost primit
cu brio, vedeți tovarăși că se poate, mai că i se ierta
lui Daniel Drăgan publicarea serialului incriminat
mai devreme. Raportul preconiza întâlniri cu tineri
în școli, bineînțeles sub sfânta egidă a UTC și seri
culturale pentru „oamenii muncii” la casele de cul-
tură în localități care lipseau până atunci din circu-
itul artistic, dar care erau populate de muncitori și
țărani dornici să intre în contact cu cultura și evi-
dent erau pe punctul de a deveni, la rândul lor cre-
atori în „Cântarea României”. Vorba unui film sovi-
etic, „toată lumea râde, cântă și dansează”.
De facto întâlnirile au avut loc mai mult în școli
și cu concursul profesorilor de română fiindcă
acolo funcționa cel mai bine marketingul lui Daniel

Drăgan.
Formula magică se numea pagină dublă la mij-
locul revistei (adică detașabilă la nevoie) așa cum
mai publicau unele reviste materialele publicitare.
În cazul școlilor aici încăpea un text al profesorului
organizator, de regulă un fragment din lucrarea de
grad, contribuții ale elevilor, versuri și proză și în
cazurile mai cooperante un scurt interviu cu direc-
torul liceului. În contrapartidă se făceau abona-
mente pe un an de zile la revistă, încât Astra a
ajuns la un tiraj mai mare decât România literară și
avea și mai puține retururi, situație care nu re-
flecta conținutul revistelor dar era semnificativ
pentru felul în care înțelegeau marketingul.
Pentru noi a fost o gură de oxigen, ni se decon-
tau drumuri și cazări la hotel, ba primeam și diurnă
și aveam din nou prilejul să vorbim unui public
chiar dacă acesta era format din elevi ai claselor
terminale care nu erau întotdeauna interesați de
ce aveam noi de spus dar care erau bucuroși că scă-
pau de o oră de curs și aveau parte de ceva diver-
tisment.
Tonul l-a dat tot Daniel Drăgan și era în sensul
dorit de noi. Era o șarjă împotriva limbajului de
lemn mascat într-o lecție care ilustra diferitele ni-
vele ale limbajului de la cel literar la cel de specia-
litate.
Povestea pe care o spunea elevilor (ca să înțe-

leagă adulții) era următoarea:
Cărui autor cunoscut îi aparține următorul frag-
ment: „Infractorul minor a pătruns prin efracție pe
proprietatea privată unde a produs daune materi-
ale, după care a sustras din avutul public încercând
să comercializeze neautorizat bunurile sustrase”?
Urmau explicațiile: fragmentul e din „Amintiri
din copilărie” de Ion Creangă. Ionică (infractorul
minor) sare gardul (pătrunde prin efracție) în gră-
dina mătușii Irinuca și calcă cânepa când e fugărit
(produce daune materiale), apoi prinde pupăza din
tei (sustragere din avutul obștesc) și încearcă să o
vândă în târg (comercializare neautorizată).
Doar cine nu voia nu înțelegea împotriva cui se
îndrepta vorbitorul, iar această deschidere din par-
tea liderului formal și informal ne dădea curaj. În-
tâlnirile acelea au fost cu adevărat memorabile fi-
indcă se crease o insulă apolitică într-o mare în
care totul era politizat, inclusiv felul cum se saluta
lumea pe stradă. M-am întrebat adesea de ce nu
pomenea nimeni în acel context de Europa liberă
sau de unele subiecte fierbinți, în Europa și chiar în
URSS lumea se punea în mișcare, aveam și noi ca-
zuri izolate de disidență dar ele nu îi preocupau pe
cei de la Saeculum. Am înțeles atunci că pentru a fi
cu adevărat liber trebuie să uiți de politică, altfel
te trezești fără să vrei partizanul cuiva și partizana-

tul obligă, vei lua atitudine în numele opțiunii tale
politice, nu vei mai vorbi în nume propriu.
Nu știu dacă alții vedeau aceleași semne pe care
le urmăream eu cu înfrigurare. Nu știu fiindcă nu
am vorbit niciodată despre asta atunci, iar acum
mulți dintre ei nu mai sunt cu noi iar amintirile sunt
înșelătoare, dispar când ai nevoie de ele și apar pe
neașteptate tocmai atunci când te încurcă.
Eu recunosc că urmăream cu interes un precur-
sor al audiobook-urilor de azi, romanul „Gardă in-
versă” de Paul Goma citit la Europa liberă în epi-
soade pe care le-aș fi înregistrat dacă aș fi avut mij-
loacele necesare. Așa rămâneam cu memoria în-
totdeauna înșelătoare, fiindcă ținem minte doar
ce ne place. M-a urmărit ani de zile o frază din acel
roman pe care nu l-am citit niciodată, după 90 aș fi
avut ocazia dar nu m-a mai interesat. „În țara asta
doi oameni nu se tem de securitate, Ceaușescu e
unul, celălalt sunt eu” scria Paul Goma și această
frază mie mi s-a părut ceva extraordinar fiindcă în-
tregul sistem ceaușist depindea de fapt de frica pe
care o inspira, motiv pentru care s-a prăbușit în ma-
niera pe care o știm ca un dresor care pierde con-
trolul asupra animalului dresat și este devorat la
locul de muncă.
„Escapadele” au continuat, gruparea devenise

cunoscută chiar dacă oficial nu se pomenea nică-
ieri de Saeculum, nici măcar în Astra brașoveană și
cred că această tăcere mediatică a prelungit du-
rata de existență a grupării cu câțiva ani, o peri-
oadă însemnată pentru vremurile din ce în ce mai
tulburi care se anunțau. Puterea călca în străchini
cu un talent de invidiat în alte împrejurări încât am
ajuns să mă întreb ulterior dacă toate gafele din
vremea aceea erau accidentale, naturale (pe bază
de prostie naturală) sau intenționate, pentru că
evenimentele care au urmat nu au produs doar
morți, au produs și câștigători, chiar mari câștigă-
tori iar noi nu ne număram printre aceia.
Până la confruntarea directă cu autoritățile
avea să mai treacă timp, deocamdată eram itine-
ranți, tineri și voioși și în această stare de spirit am
fost invitați să facem parte din juriul festivalului de
poezie de la Sighet. Am privit această invitație al-
tminteri banală ca pe o recunoaștere, cine rezistă,
există era una din expresiile noastre preferate.
Festivalul de la Sighet era frecventat atunci
de nume de rezonanță din literatură, la ediția cu
pricina Laurențiu Ulici era președintele juriului
dar și animatorul serilor de la Casa de oaspeți a
partidului unde era cazat juriul, o cumplită ironie
sau măsură de prevedere, mai bine ne găzduiau
ei în propria structură de cât să fie nevoiți să um-

ble prin Sighet să ne urmărească, știut fiind că în
ochii regimului o adunare la care participau mai
mult de doi intelectuali era prin definiție sus-
pectă și se impunea luarea de „măsuri”.
La unul din acele festine vesperale intră doi in-
divizi cu toate datele activistului însărcinat cu
munca de teren de la vestimentație la vocabular. Îl
căutau pe „tovarășul” Ulici și odată stabilită iden-
titatea celui căutat îi pun la picioare o damigeană.
Rumoare. Pentru noi damigeana era un adevărat
simbol și nu permitea decât o singură interpretare.
Ne așteptam ca Ulici, un om foarte deschis și prie-
tenos să destupe damigeana și să împărtășească
cinovnicilor conținutul. Nu a fost să fie. Cei doi
sunt îndemnați să ducă damigeana în camera ocu-
pată de destinatar care i-a și însoțit. După câteva
minute revine Ulici, evident fără damigeană. Stu-
poare. Înghițim în sec, petrecerea continuă și se
naște ideea infracțională de a da lovitura la dami-
geana prezidențială. Profitând de o scurtă ieșire a
posesorului la toaletă, doi dintre noi, mai iuți de pi-
cior și mai versați în treburile obștești se strecoară
în camera purtătoare de damigeană cu scopul clar
de a o sustrage, în intenția de a da de băut la toată
lumea, inclusiv posesorului, căruia urma să-i mulțu-
mim pentru generozitate abia la sfârșit, când
aveam să mărturisim că de fapt am băut din vinul
lui. Cei doi infractori voluntari s-au întors însă prea

repede, aveau fețele lungi și nu aduceau nici o da-
migeană. La insistențele noastre ne-au lămurit: e
benzină!
Atunci ne-am amintit că Ulici venise de la Bucu-
rești cu Skoda lui roșie, o aventură în condițiile ra-
ționalizării carburanților, rația lunară nefiind aco-
peritoare pentru o astfel de expediție.
Ne-am întrebat de ce benzina nu-i fusese adusă
într-o canistră de către cei care îi săriseră în ajutor.
Am fost lămuriți. Era strategia românului care „se
descurcă”. O canistră ar fi trimis imediat bănuielile
spre carburant, un subiect fierbinte în acele zile
reci, ar fi dus la întrebări, întrebările la alte între-
bări ajutătoare și în cele din urmă cineva ar fi fost
nevoit să dea răspunsuri într-un birou în care nu
dorea să ajungă în astfel de împrejurări. O dami-
geană în schimb se încadra natural în decorul ori-
căror vizite de la centru, era un element al tradiți-
onalei noastre ospitalități iar la acest capitol ni-
meni nu mai avea nimic de adăugat.
Detalii stânjenitoare, ridicole din perspectiva
prezentului, dar nu vom înțelege menirea pe care
a avut-o gruparea Saeculum, orizontul de aștep-
tare al membrilor ei și întâmplările acelor zile dacă
nu acordăm atenția necesară tocmai detaliilor
care definesc comportamentul speciei sapiens.
Cum gruparea se prezenta acum itinerantă, un

fel de teatru ambulant ca în evul mediu, nimeni nu
a fost surprins să afle că următoarea întâlnire
urma să se producă la Vișeul de Sus. Amfitrion era
de data aceasta Vasile Dragomir care aranjase să
fim primiți fără prea multe întrebări și fără proto-
coale în acest pitoresc loc din Maramureș. A fost
prima și din păcate ultima întâlnire de la Vișeu, me-
morabilă totuși prin lectura autorului – Vasile Dra-
gomir – a piesei „Logica”. Textul era atât de incisiv
încât ne așteptam ca în timpul lecturii să se des-
chidă ușile și să apară o patrulă care să ne aresteze
pe toți. Personajele din piesa lui Dragomir erau
concepte umanizate și plasate în contextul politic
concret, când fiecare paragraf din documentele
de partid, un fel de biblie a națiunii conțineau cel
puțin o contradicție logică, adică o afirmație ilo-
gică. Faptele erau prezentate sec, fără urmă de pa-
timă, logica nu are nimic comun cu sentimentele.
Textul nu avea cum să apară înainte de 90, piesa
a fost jucată o singură dată la Teatrul dramatic din
Baia Mare și acum e amintire până în ziua în care
cineva, undeva va găsi de cuviință să citească acel
text, care e strălucit în orice regim, libertatea
schimbă parametrii dar nu adaugă virtuți și nu eli-
mină vicii.
Experiența de la Vișeu nu a fost repetabilă,
transportul era anevoios, resursele locale nu erau
asiguratoare iar relațiile personale ale lui Vasile

Dragomir s-au consumat rapid. Ne-am îndreptat în
pelerinajul nostru spre nord, Baia Mare era de
mult un punct de atracție nu doar prin Vasile Dra-
gomir. Atelierul lui Mihai Olos functiona ca un
magnet, Olos era o figură de un magnetism deo-
sebit iar influența lui ne-a dus spre un nou orizont:
folclorul autentic. Lucrările lui nu erau în nici un caz
folclor stilizat iar cine avea de gând să restrângă
universul plastic al lui Mihai Olos la fusul cu zdran-
găne era fie răuvoitor, fie nu înțelegea nimic din
arta lui. Nu întâmplător sculptorul băimărean avea
să-și încheie zilele în Germania unde a avut parte
de o receptare mai realistă decât în mediul artiști-
lor plastici autohtoni.
De la Mihai Olos m-am ales cu o lecție splendidă
de viață, pătrunsă de înțelepciunea omului crescut
în Codru (regiunea, nu pădurea), a omului care a în-
țeles pericolul formidabil pe care îl reprezenta o
societate autoritară pentru individ: obligarea prin
constrângere sau șantaj să faci ceva ce nu-ți făcea
plăcere. Nu era vorba de o interpretare freudiană
a hedonismului. Era înțelepciunea ancestrală care
îți spunea că trebuie să crezi în ceea ce faci. În ate-
lierul destul de încăpător din colonia pictorilor pur
și simplu nu era loc pentru duplicitate. Din păcate
era un spațiu privilegiat, o oază, comportamentul
duplicitar fiind atât de răspândit încât nu am fost
în stare să renunțăm la el nici după 89 când nu mai

aveam scuza, șubredă de altfel a constrângerii. Cu
toate că nu cred că s-au întâlnit vreodată, Mihai
Olos și Nicolae Steinhardt aveau același crez.
La Baia Mare trăia și Tiberiu Alexa care a simpa-
tizat din start cu mișcarea, Augustin Botiș și Teo-
dor Ardeleanu iar prin ei am fost primiți de câteva
ori cu brațele deschise, am făcut cunoștință cu miș-
carea artistică băimăreană care a constituit pentru
noi o surpriză plăcută în multe privințe. Legăturile
personale de toate felurile ne-au ținut aproape de
Maramureș, dar Saeculum nu a prins rădăcini în
nord. Oamenii aceia cu spatele drept, îmbrăcați în
gubele lor pe timp de iarnă nu erau neospitalieri
dar aveau lumea lor în care erai bine primit dar ră-
mâneai musafir. Iar musafirilor li se șade bine să ză-
bovească un timp și apoi să o ia din loc.
Ne-am fi mutat cu drag la Brașov dar nu era
chip, redactori nu se angajau la nici o revistă lite-
rară, la Astra era un singur post vacant, acela de
corector, considerat in nomenclator muncitor, dar
chiar și împărțit la două jumătăți de normă rămâ-
nea dilema cine se duce și cine se sacrifică și ră-
mâne.
Dejul a mai avut o tresărire, premiera absolută
a piesei „Umbre in plin soare” de Ștefan Mihuț la
casa de cultură, în interpretarea unor amatori din
localitate, un spectacol cu un succes peste aștep-

tări, dar care nu reprezenta spiritul Saeculum chiar
dacă autorul frecventa cenaclul și era aderent la
ideile noastre.
Anul 1982 a fost unul deosebit pentru viața lite-
rară din Bistrița așa cum era ea atunci, trei apariții
editoriale (romanele „8 zile pentru totdeauna” de
Cornel Cotuțiu, „Poziția ființei” de Olimpiu Nuș-
felean și „Orologiul” de Ion Moise) au constituit
tot atâtea evenimente care au produs reverberații
în zonă și i-au atras în mod firesc și pe membrii și
simpatizanții Saeculum.
Este potrivit ca în această reconstituire din per-
spectiva antropologiei culturale axată mai mult pe
semnificații decât pe inventarul rigid al faptelor să
facem o scurtă analiză a diferențelor dintre pro-
ducția de carte din anii 80 și cea de azi. Elementul
cheie al comparației sugerate este desigur cen-
zura, respectiv prezența sau absența ei. Oficial nici
în anii 80 nu aveam cenzură. Instituția propriu-zisă
fusese desființată demult, în schimb apăruse un
organism responsabil de cultura și educația socia-
listă, un for care într-o manieră perversă nu cen-
zura ci examina opera de artă sub aspectul contri-
buției la educarea publicului în spiritul ideologiei
oficiale. Cu organisme până la nivelul județelor, in-
stituția aprecia practic valoarea propagandistică a
operei de artă și dispunea în consecință. Evident că
orice elemente care duceau la concluzia că nu con-

tribuie la scopul oficial al culturii aveau drept con-
secință descalificarea operei de la publicare, iar
aceasta din urmă fiind monopol de stat, opera de
artă respinsă devenea un fel de pisică a lui Schrö-
dinger, adică nu era interzisă dar nici nu putea fi
publicată.
Erau lucrări care circulau în manuscris, samizda-
tul nu era o încălcare propriu-zisă a legii dar atră-
gea după sine alte neplăceri. Autorul era vizitat de
organele cu acest obiect al muncii, de regulă fără
nici un fel de alte formalități, se impunea o perche-
ziție a domiciliului și ca din întâmplare manuscri-
sele erau confiscate în vederea „analizării” lor de
către „experți”, analiza nu se mai producea nicio-
dată, autorul nu pățea nimic altceva și probabil ră-
sufla ușurat, dar rămânea fără manuscris. Ce în-
semna asta în anii 80 știu doar cei care au apucat
mașinile de scris aflate și ele sub stricta suprave-
ghere a miliției (n-am înțeles niciodată ce infracți-
uni se pot comite cu o mașină de scris, dar regimu-
rile autoritare nu îți cer să înțelegi, ele îți cer doar
să te supui, ceea ce înțelegi sau nu înțelegi e
treaba ta și nu privește pe nimeni) – truda de ela-
borare a manuscrisului urmată de pierderea lui
erau o pedeapsă suficientă pentru descurajarea
posibilelor forme de samizdat. Totuși am apucat
să citesc în această formă „Pe Muntele Ebal” de Te-

ohar Mihadaș, carte care a apărut la proaspăta edi-
tură Clusium după 90 când evident că nu a mai
avut același efect. Rebeliunea cu voie de la primă-
rie sfârșește prin a fi o reeditare a pățaniilor conu-
lui Leonida față cu reacțiunea, în afara admirației
fără margini a coanei Efimița nu se mai produce
mare lucru.
În afară de cenzura aparentă sau ascunsă și dis-
pariția ei totală după 90, când odată cu cenzura po-
litică au dispărut în neant nu doar normele este-
tice dar până și regulile de ortografie – monopolul
de stat asupra producției de carte față în față cu
economia de piață lăsată în voia legii cererii și a
ofertei a avut și mai are și azi alte consecințe nu
toate de bine. În teorie există două concepții: cea
care consideră bunurile culturale ca o marfă și în
consecință se mulțumește cu aplicarea legilor pie-
ței în opoziție cu ideea că bunurile culturale fac
parte dintr-un patrimoniu față de care societatea
are unele obligații, în primul rând obligația de a-l
proteja, de a nu îngădui degradarea patrimonială.
Autorul acestor rânduri nu susține că guvernele
celei de-a treia republici (după cea populară și cea
socialistă) nu ar fi avut proiecte în acest sens, dar
de la declarațiile de obicei generoase până la fap-
tele care să ducă la rezultate concrete este adesea
un drum prea lung ca el să fie parcurs în întregime.
Restul e polemică, iar polemica ajută atât la clarifi-

carea faptelor cât și la îngroparea ideilor, depinde
de cine și cu ce scop o poartă.
Revenind la anul 1982 și la cele trei apariții edi-
toriale din Bistrița devine și mai limpede că aici
exista un pat germinativ generos dar și oameni
care au muncit pentru a-l face să rodească. Să nu
uităm de procedurile vremii, în 82 o carte nu era
publicată pur și simplu ca rezultat al unui contract
între autor și editură. Monopolul de stat și econo-
mia de comandă impunea editurilor planuri edito-
riale care erau validate de cerberii ideologiei ceau-
șiste. Cât de departe se ajungea uneori din cauza
slugărniciei și a excesului de zel o demonstrează o
întâmplare care pare o anecdotă însă a fost crân-
cena realitate: respingerea unui spectacol cu… „O
scrisoare pierdută” din cauza replicii: „Cine e parti-
dul? Nenea Zaharia și coana Zoițica…” cu motiva-
rea: „nu se poate așa ceva tovarăși!...se interpre-
tează!!!” Din păcate persoana care și-a dovedit în
acest fel excesul de zel nu putea fi suspectată de
umor negru, vorbea patetic și nimeni n-a îndrăznit
să o contrazică, din prudență, lașitate, lehamite…
nu mai contează.
De fiecare dată când se producea un „eveni-
ment” – vreun scriitor cerea azil politic în occident,
Europa liberă mai pomenea un scriitor sau o carte
cu efectul de a-i enerva pe cei de sus, persoanele
de decizie cereau „măsuri”, în primul rând pentru

a-și proteja poziția privilegiată. Măsurile acestea
aveau finețea buldozerului, de regulă trebuiau
scuturate și planurile editoriale pe criterii de genul
„cum să-l publicați pe ăsta care era în anturajul
lui…”, încât cursa cu obstacole continua până în
ziua în care editura te anunța: cartea a fost tipă-
rită! Atunci nu mai era nevoie decât de o rugă-
ciune, să nu apară un obstacol în ultima clipă și să
te trezești cu cartea la topit. Din clipa în care citito-
rul deschidea pagina răsuflai ușurat.
Cu toate acestea, producția de carte a acelor
ani a fost în opinia autorului acestor rânduri una
remarcabilă. Am întocmit mai jos o listă de loc ex-
haustivă, ea cuprinde doar autori care au fraterni-
zat într-un fel sau altul cu gruparea Saeculum, sau
ca să mă exprim în terminologia oficialităților de
atunci – care au frecventat acest anturaj.
[Teohar Mihadaș]
● Pe Muntele Ebal (roman, Ed. Clusium 1990)
– samizdat în anii 80
[Virgil Mazilescu]
● Guillaume poetul și administratorul, Bucu-
rești, Editura Cartea Românească, 1983
[Radu Țuculescu]
● Vânzătorul de aripi (roman, Editura Dacia,
1982)
● Ora păianjenului (roman, Editura Albatros,
1984)
● Degetele lui Marsias (roman, Editura Dacia,
1985)
● Portrete în mișcare (proză scurtă, Editura Al-
batros, 1986)
[Ioan Mureșan]
● Cartea de iarnă, București, Ed. Cartea Ro-
mânească, 1981
[Alexandru Vlad]
● Drumul spre Polul Sud, nuvele, (1985)
● Frigul verii, roman, 1985
[Gheorghe Crăciun]
● Acte originale. Copii legalizate, 1982
[Florin Iaru]
● Cîntece de trecut strada, 1981
● Aer cu diamante, 1982 cu Mircea Cărtă-
rescu, Ion Stratan, Traian T. Coșovei
● La cea mai înaltă ficțiune, 1984
[Ion Stratan]
● Cinci cântece pentru eroii civilizatori (1983)
[Ion Moise]
● Orologiul, roman, ed. Dacia 1982
[Olimpiu Nușfelean]
● Poziția ființei, roman, ed. Albatros, 1982
[Cornel Cotuțiu]
● 8 zile pentru totdeauna, roman, ed. Dacia,
1982
[Ioan Groșan]
● Caravana cinematografică (1985)
[Daniel Drăgan]
● Ursa Mică
[Vasile Gogea]
● Scene din viața lui Anselmus, roman, Ediția I,
Editura Litera, 1990 – samizdat în anii 80
[Ioan Pintea]
● Antologia Alpha ’85, Editura Dacia, 1985,
Cluj-Napoca
La încheierea acestei liste sunt necesare câteva

precizări. Saeculum nu a fost un cenaclu în sensul
tradițional, nu a cultivat un grup de autori care să-
l revendice ca pe un act de identitate literară cum
ar fi fost Cenaclul de luni. Nu a avut un mentor iar
liderii de opinie au fost mai degrabă simbolici,
eram o grupare până la urmă eterogenă care pu-
nea accentul pe ceea ce ne unea și trecea discret
peste acele lucruri care ne despărțeau. De altfel
lista eterogenă a operelor celor care simpatizau cu
ideea de Saeculum, vârstele dar și orientările și
destinele atât de diferite demonstrează că
această grupare a fost un loc geometric în care se
întâlneau aspirații, care marca un orizont de aștep-
tare și care reflecta o anumită atitudine în fața rea-
lității căreia îi dădea propria interpretare.
Această abordare a constituit principala cauză a
destrămării inițiativei în primele zile de libertate,
care destrămare nu a fost definitivă, a fost o etapă
necesară a clarificărilor iar numai după aceste ex-
periențe trăite a fost posibilă regăsirea, ea avea să
se producă tot la Beclean unde Saeculum și-a trăit
ultimul episod de viață publică după care a intrat
într-un fel de clandestinitate despre care vom
vorbi la momentul potrivit.
3. Enclava Beclean | 55
3. Enclava Beclean
Atracția pe care zona Bistriței o exercita asupra

celor de la Saeculum a devenit la un moment dat
reciprocă. Aminteam de cărțile publicate ale scrii-
torilor care trăiau aici și de buna primire de care s-
au bucurat, inclusiv de participarea simpatizanților
Saeculum la aceste evenimente pigmentate de
farmecul epocii. Farmec poate fi considerat un ter-
men ironic, sau cinic dacă ne gândim că prezenta-
rea romanului „Poziția ființei” de Olimpiu Nușfe-
lean la Casa de cultură a sindicatelor decorată fes-
tiv pentru a găzdui evenimentul seara a început
cu… o prelungită pană de curent. Cum asemenea
întâmplări, mă refer la prezentarea de carte, se pe-
treceau de câteva ori într-un an, participa mai
multă lume comparat cu prezentul când publicului
îi sunt prezentate mult mai multe cărți iar cârtitorii
observă în treacăt că pofta de lectură a cititorilor
nu a crescut proporțional. Cercul vicios în care ne
învârtim este bine cunoscut dar unii nu vor să știe
de el iar alții nu vor să-l amintească pentru a nu
produce supărări, în timp ce marea majoritate nici
nu se sinchisește.
Atunci, în iarna anului 1982 anvergura receptă-

rii a adus la Casa de cultură a sindicatelor cam tot
ce se numea public interesat de literatură, inclusiv
persoanele care doreau să treacă drept cititori
motivați și avizați. Autoritățile de calibru mediu au
ținut sa fie prezente, probabil și din precauție pen-
tru a se asigura că nu se petrec lucruri neconforme
profitând de absența lor. Vorbitorii anunțați aco-
pereau un spectru larg de la cei care dădeau greu-
tate prin funcția lor până la cei care atrăgeau pu-
blicul fiind neconformi cu linia oficială. Nu erau de
așteptat momente dramatice având în vedere că
romanul care făcea obiectul serii era o parabolă
soft a destinului intelectualului într-un mediu rural
vag definit cu numeroase elemente fantastice mai
degrabă insinuate, o scriere fără asperități și mai
ales care nu își propunea să provoace.
Dar… a fost să fie altfel. Organizatorii nu au
apucat să facă anunțurile obișnuite în asemenea
împrejurări că sala s-a cufundat în beznă. Imediat
s-au aprins lumânările pregătite de gazde, întreru-
perile de curent erau ceva obișnuit în România
acelor ani și toată lumea era echipată cu lumânări,
lanterne și alte instrumente folosite mai ales în zo-
nele calamitate. Noi nu consideram că eram cala-
mitați, orice întâmplare care se repetă sistematic
devine normalitate. Restul e cinism la unii și fata-
lism la alții.
Momentul de așteptare – vine, nu vine – a durat

cam o jumătate de oră, oamenii erau mult mai răb-
dători decât cei de azi, timp în care s-au aprins ți-
gări, au început să se umple pahare, mai cu grijă,
încă nu eram la „punctul trei”, până s-a lămurit lu-
mea că în seara aceea nu mai prea erau speranțe
de curent, lumânările se cam terminaseră așa că in-
vitații selectați de autor au fost împărțiți în loturi,
cam cât încăpeau într-o mașină, singura marcă în
circulație fiind Dacia. Efortul autorului a fost consi-
derabil având în vedere că vorbim de vremurile
când te plimbai de la Gară până la „Coroana” și te
întâlneai cu 2 sau 3 mașini. Spre orele mai târzii
prezentarea de carte ce nu a mai avut loc s-a tran-
sformat într-o recepție de familie în casa părin-
tească a autorului. Evident, cu acest prilej avanta-
jele gospodăriei proprii, pentru cei de la oraș atâția
oaspeți ne anunțați ar fi fost un dezastru, produ-
sele din gospodăria proprie în schimb au făcut față
cu brio. Având în vedere temperamentul partici-
panților care vorbeau în grupuri de câte 2 sau 3, de
obicei cu glas tare și pe un ton foarte convingător,
ca să nu zicem imperativ, s-a produs în acea seară
ca în multe altele un brainstorming din care un so-
ciolog interesat în starea de spirit a intelectualită-
ții românești ar fi tras multe și pertinente concluzii.
Eu nu sunt sociolog, sunt un amator căruia i-a făcut
plăcere să observe și dacă se poate să înțeleagă,
am rămas cu impresia că principala formulă reto-

rică a timpului era eschiva. Nimeni nu avea chef să
se refere la chestiunile oficiale, să le critici era re-
dundant, toată lumea nu era de acord, să le lauzi
nu era cu putință, oamenii erau convinși că nu era
nimic de făcut, prea puțini aveau chef să se tran-
sforme în martiri așa că toată lumea încerca să-și
ducă traiul „printre ele”.
Nicolae Steinhardt ne spunea adesea cât de
mult îi repugna expresia „a te descurca”. La stan-
dardele morale nu doar enunțate ci practicate cu
rigoare de monahul de la Rohia a te descurca era
într-adevăr o soluție lamentabilă, o acceptare ab
initio a oricărui compromis despre care nu aveai de
unde să știi când și cum se va termina încât deve-
nea a doua natură și poate cu timpul chiar prima.
Noi nu aveam același apetit de a porni la turnir
în armură, probabil fiindcă nu mai aveam încredere
în loialitatea turnirului în sine, ne născusem într-o
lume contrafăcută și nutream sentimentul că totul
e fals. Nu eram dispuși la compromisuri din como-
ditate, nu ne interesau foloasele de pe urma ges-
tului, eram considerați niște ciudățenii iar nouă nu
ne displăcea acest statut. Analiza din perspectiva
antropologiei culturale a celor trei cărți publicate
de autori din Bistrița în acel an 1982, „Poziția fiin-
ței” de Olimpiu Nușfelean, „8 zile pentru tot-
deauna” de Cornel Cotuțiu și „Orologiul” de Ion
Moise ar dezvălui multe detalii ale vieții intelectu-

alului în provincie, într-o țară care devenea ultimul
bastion al stalinismului dur cu oameni care învăța-
seră să trăiască cât mai puțin, nu ca timp ci ca in-
tensitate, dar care visau cu atât mai mult.
Timp pentru visare era berechet iar preajma
te inspira, e drept că mai mult la coșmaruri. Mij-
locul de transport utilizat de obicei era trenul,
vagoanele erau reci iarna și pline de praf vara,
toate miroseau infernal a urină și mersul trenuri-
lor era doar un orizont de așteptare, nici azi situ-
ația nu e diferită, în schimb ne folosim mașinile
care atunci erau de neatins nu doar din cauza
prețului ci în primul rând în urma raționalizării
benzinei. Trenurile circulau rar când nu erau sus-
pendate, iar în viața noastră au apărut nenumă-
rate ore petrecute în săli de așteptare sau pe
câte o banchetă în gările insalubre atunci ca și
acum. Cred că dacă regimul ar mai fi rezistat câ-
țiva ani nu am fi călătorit deloc în urma progra-
mului de control sporit a tot ce mișcă până la
cele mai sordide detalii, cum ar fi controalele gi-
necologice forțate sau cartela de pâine care nu
era valabilă decât cu actul de identitate fiindcă
nu putea fi folosită decât în localitatea de reșe-
dință. Următorul pas ar fi fost probabil interzice-
rea oricăror călătorii fără aprobare, adică fără un
control birocratic în plus, chiar ne imaginam pre-

zentarea reglementării deplasării cetățenilor pe
teritoriul republicii socialiste ca măsură venită
„în sprijinul” celor care călătoresc, cu exemplifi-
cări propagandistice și ample articole de fond
prin ziare în care intelectuali de seamă ar fi opi-
nat că nu este firesc să călătorești așa la întâm-
plare, un constructor al socialismului are alte
preocupări. Fanteziile noastre nu s-au mai pro-
dus în fapt fiindcă țara avea să ia foc peste câțiva
ani, iar din pârjol a ieșit fiecare cum s-a priceput
mai bine, unii cu picioarele înainte, alții cu picioa-
rele pe umerii celor din jur. Viața e mult mai in-
ventivă decât mintea unui scriitor au susținut
textualiștii iar viața noastră s-a dovedit mai in-
ventivă chiar decât atât, lăsând în urmă până și
pe cei mai îndrăzneți teoreticieni.
Dar cum în România în iarna 82-83 se mai cir-
cula, oamenii mai sperau și așteptau primăvara iar
noi, care nu așteptam nimic am primit de la Radu
Săplăcan vestea cea bună. Omul zilei se numea Re-
mus Bob și era director al Bibliotecii orășenești, nu
mai știu dacă denumirea funcției este corectă și
documentarea în acest sens ar fi anevoioasă, însă
indiferent de funcția exactă îndeplinită în schema
locală, omul era dispus să găzduiască întâlnirile Sa-
eculum. Nu știm ce i-a povestit Radu despre Sae-
culum și mai ales ce nu i-a spus, era oricum mai
mult decât ne așteptam văzând rezerva tot mai

mare cu care eram priviți acolo unde băteam pe la
uși. Actul de curaj, dacă a fost vorba de așa ceva, al
lui Remus Bob a adus Becleanul în atenția multor
oameni, nu toți scriitori, cum era de așteptat.
Pentru viața românului obișnuit purtată de fie-
care cum se pricepea între o slujbă prost plătită,
unde singura competiție era lingușirea șefilor,
după cum în toate celelalte contau doar pilele la
partid, cozile pentru orice și penuria omnipre-
zentă, programul de 2 ore al televiziunii la care nu
se uita nimeni și frustrările de tot felul, la care se
adăuga frigul, penele de curent și foamea – o întâl-
nire de genul celor patronate de spiritul Saeculum
avea importanța unei flori care răsare într-o celulă
de pușcărie, e poate singurul lucru care îți aduce
aminte că mai există și altceva decât mizerie, inclu-
siv mizeria imaginației despre care vorbea Radu.
Raza de speranță pe care o aduceau câteva ore
petrecute cu oameni care gândeau și vorbeau alt-
fel, chiar dacă nu erau înțeleși sau nu erau agreate
ideile lor, aduceau o pată de culoare unor exis-
tențe condamnate la cenușiu. Schimbarea de at-
mosferă era în același timp neliniștea autorităților
obișnuite cu norma obligatorie a controlului abso-
lut, întâlnirile care se sustrăgeau involuntar aces-
tui control deveneau o problemă. Dresați să anihi-
leze manifestările „dușmănoase”, de cele mai
multe ori critici la adresa modului de viață impus

sau comentarii pe marginea emisiunilor de la Eu-
ropa liberă, cerberii ideologici nu știau ce să facă
atunci când manifestările nu aveau cum să fie con-
siderate „dușmănoase” fiindcă pur și simplu igno-
rau regimul. Subiectele abordate, limbajul folosit,
natura contrazicerilor erau dintr-o altă lume, pur și
simplu nu se încadrau nicăieri în tabelul periodic al
contravențiilor învățat la școala de miliție. Mulți
termeni circulați la Saeculum nu le erau cunoscuți
dar își dădeau seama că nu aveau nici o legătură cu
„obiectivele” muncii lor. Erau stresați fiindcă regi-
mul funcționa cu principalul combustibil propa-
gandistic: depășirea planului, succes deplin și per-
manent. Ei se întorceau la sediu cu mâna goală, îi
aștepta probabil reproșul de incompetență când
ei se străduiau dar terenul rămânea steril. Incom-
patibilitatea dintre ideile vehiculate la Saeculum și
fondul principal de cuvinte al vocabularului de ac-
tivist era evidentă și derutantă pentru ei, amu-
zantă pentru noi. Nu eram adversari. Făceam parte
din lumi paralele.
„Structură și experiment în poezia contempo-
rană” – titlul mesei rotunde din septembrie 1983
cu care a debutat Saeculum la Beclean este un bun
exemplu pentru planurile paralele între această
grupare și jaloanele discursului oficial, considerat
obligatoriu pentru toată lumea. Pluralismul avea o
interpretare originală ca multe altele, eram uniți

plural în jurul aceluiași partid și a conducătorului
său, aveam aceleași idei și sentimente, aceleași nă-
zuințe și o singură bucurie: eram mereu la superla-
tiv. Treptat clișeele limbii de lemn atât de uzate în-
cât lemnul începuse să se transforme în rumeguș
pătrunseseră și în limbajul cotidian încât conside-
rații despre structură și – vai! Experiment în poezie
erau pentru beclenarul liniștit un fel de breaking
news din zilele noastre cu efect sporit.
Nu era o contradicție de formă ci una de fond,
societatea era alcătuită pe mentalitatea certitudi-
nilor, soluțiile oferite de partid erau fericite, dar
mai ales definitive, rolul poeziei în context era clar
definit în „documente” – (scriptura comunistă) – ce
înseamnă atunci cuvântul „experiment”? Cine își
imagina o structură independentă a poeziei, alta
decât cea menționată în cuvântarea tovarășului…
care spusese clar și pentru totdeauna care era ro-
lul poeziei… etc. etc. Cred că dacă ne-am fi inspirat
de la Gandhi nu am fi reușit mai bine. Cât de ușu-
rați ar fi răsuflat paznicii de serviciu dacă am fi ata-
cat „linia” oficială, o situație în care ar fi știut exact
ce au de făcut, problema putea fi rezolvată pe loc.
Dar ce să te faci când linia oficială nu este atacată,
dar nu este pomenită? Când spusele celor de la Sa-
eculum îți dau bătăi de cap fiindcă nici nu știi unde
să le încadrezi, dacă sunt de „bine” sau nu? Când nu
ai înțeles ceva e foarte dificil să formulezi acuzații,

nimeni nu voia să-și asume riscul unei interpretări
greșite, dacă tovarășii de la centru știau mai multe
și te trezeai cu o sancțiune? Mai târziu când am
fost „audiați” cu multă răbdare și pe rând, întreba-
rea frecventă era: „dar de ce nu vă referiți la docu-
mentele care se ocupă de asta, de ce nu v-ați pus
în slujba… „?
În slujba cui să ne punem? A partidului? Nu do-
ream să ajungem activiști. Nu căutam un loc de
frunte în Cântarea României. Ideile noastre erau
neconforme dar inofensive. Și multă lume era de
părere că fără ele viața ar fi fost mai liniștită. Exis-
tau însă și oameni care erau gata să-și asume un
risc, disconfortul unei călătorii și cine știe ce alte
complicații pentru a ne asculta, sau pentru a vedea
o expoziție cu tablouri de Marcel Lupșe, cu titlul
buclucaș „Amintiri din irealitatea imediată”. Cum
adică „irealitatea” tovarăși? Adică realitatea are
vreun cusur? Nu avea nici un cusur, pur și simplu nu
exista.
Poate că Saeculum a devenit o modă. Înce-
puse să fie o chestie de bonton în anumite cer-
curi să fii văzut, auzit și eventual admonestat la
Saeculum cu tot disconfortul călătoriei și a even-
tualelor admonestații. Întrebarea „tu ai trecut
pe la Saeculum” era la modă, era un semn de
identificare discretă. La Beclean lucrurile au în-

ceput cu complicații care nu țineau doar de cadu-
citatea logisticii. Teohar Mihadaș avea să aniver-
seze 65 de ani în compania grupării rebele, becu-
lețele de alarmă s-au aprins când la celebrare a
apărut și Nicolae Steinhardt. Majoritatea partici-
panților nu erau localnici, nimeni nu știa cine a
organizat, care e programul, de ce la Beclean?
Suspiciunile dezvoltă un fel de imaginație nu
prea sănătoasă, dar tot imaginație se cheamă.
Erau oameni care aveau motive să se teamă,
aveau de pierdut mici privilegii, funcții neînsem-
nate, niște fleacuri în fond. Dar când nu ai nimic
altceva și fleacurile devin importante. Întreba-
rea „de ce la Beclean?” pusă în fel de fel de îm-
prejurări avea totuși o explicație logică. La Cluj,
Brașov, București privilegiile erau mai mari,
teama de a le pierde direct proporțională și în
consecință apetitul pentru genul acesta de aven-
turi care nu putea aduce decât necazuri secase
de mult. O anumită doză de orgoliu juca la rândul
ei un rol. Uite, cei din capitală se tem, noi nu…
ocazie unică de a te iluziona cu un avantaj inexis-
tent, însă iluziile nu au nevoie de confirmare.
În faza Beclean și mai ales după evenimentul cu
care s-a încheiat anul 83 – revelionul Saeculum la
„Castel” gruparea ar fi avut șansa să ajungă cele-
bră, dacă ar fi fost dispusă la un compromis. Ar fi
fost suficient un singur gest care să ajungă în me-

dia din occident și caimacul pe care ulterior l-au
luat dizidenții de dinainte de 89 ar fi fost împărțit
cu cei de la Saeculum. A fost teamă? A fost lipsă de
speranță? Cu mentalitatea de azi nu cred că aș fi
fost în stare să procedez decât provocând autori-
tățile și lansând disputa în spațiul internațional,
dar mentalitatea de azi a avut nevoie de 30 de ani
să se formeze, atunci nu aveam nici reperele, nici
mijloacele de acum. Nu cred că ne era teamă. Frica
ne-ar fi îndemnat să stăm acasă, gest prin care nu
am fi avut nimic de pierdut. Nu cred că eram lipsiți
de speranță. Scrisul presupune că te adresezi
cuiva, că aștepți comentarii, dacă nu mai speri nu
mai ai nici ce să le spui celor din jur. Cred că nu ne
interesa aspectul acesta. Aveam o mentalitate
amintită de Nicolae Steinhardt în recenzia pe care
a scris-o romanului „8 zile pentru totdeauna” de
Cornel Cotuțiu. Monahul dela Rohia face acolo re-
ferire la „treaba ursului”, a sălbăticiunii care își res-
pectă menirea și nu încalcă regulile logosului. Și
noi aveam treaba noastră, să scriem. Nu era treaba
noastră să stârnim furtuni în media sau să ajungem
la putere. Dacă era să accedem vreodată la celebri-
tate, nu a fost cazul, dar rămâne o ipoteză, aceasta
s-ar fi datorat exclusiv cuvântului scris. Noi am fi lă-
sat textul să culeagă laudele, autorul este doar un
instrument de transpunere în text, autorul nu in-

ventează, el este doar un cronicar.
Lecturile din primele lui ale luni 84, eram în anul
orwellian de care încă nu știa multă lume, au cam
aglomerat spațiul Casei de cultură nevoit să găz-
duiască și alte activități „specifice”. Era un dez-
avantaj cu conținut dialectic de avantaj, cu cât stau
oamenii mai înghesuiți vor fi convinși că a fost
foarte multă lume prezentă acolo. Gazdele aveau
nevoie de un adevărat dispecerat care să se plieze
pe mersul trenurilor, al autobuzelor și să-i recupe-
reze și pe cei care călătoreau cu o ocazie.
Cu toate acestea Becleanul a devenit un loc de
pelerinaj pentru lumea literelor, dizidenții varianta
soft, lăsați să zburde până la noi ordine. Veneau de
la Cluj și Baia Mare, de la Brașov și Zalău și evident
nucleul dur de la Dej. Au citit mulți din cei amintiți
în lista autorilor care au publicat în acea perioadă
dificilă, cu toate constrângerile și piedicile, poate
tocmai de aceea literatura lor a fost de calitate, a
fost tipărită după o luptă aprigă în care se forma-
seră niște samurai ai scrisului.
Îmi amintesc de istorisirile lui Alexandru Vlad,
amânat la modul duplicitar de o editură din Bucu-
rești timp de 4 ani, până s-a hotărât să apeleze la
cei de la Dacia din Cluj. El elaborase un stil de ne-
gociere cu editurile, ceva asemănător cu școlile de
arte marțiale. Cartea conținea de regulă pasaje la
care te așteptai la un refuz din partea lectorului de

carte. Era veșnicul „asta nu merge”... în funcție
printre multe altele și de firea mai temătoare sau
nu a salariatului de la editură. În final cartea era ac-
ceptată dar apărea în mâinile cititorului într-o ver-
siune ciuntită, încât autorul adesea nu se mai iden-
tifica cu textul. Alexandru Vlad inventase o me-
todă care a dat rezultate neașteptate. El adăuga
un capitol la carte scris într-o manieră care nu avea
cum să nu fie respinsă fiindcă încălca chiar toate
convențiile tacite dintre autori și edituri. Reacția
lectorului de carte era previzibilă: „asta chiar nu se
poate”. În acest moment intervenea negociatorul
Alexandru Vlad cu stratagema inventată de el.
„Bine, renunț complet la capitolul ăsta dar nu mai
facem și modificările celelalte”. Legenda urbană
spune că metoda avea succes și că a salvat multe
texte bune de la ciopârțire.
Hărțuielile reciproce cu editurile și vânarea de
cuvinte și expresii prin care consideram că reuși-
sem să păcălim sistemul a fost o capcană în care
am căzut cu toții. Radu Țuculescu mă avertiza că
subiectele pe care noi le visam formidabile nu ar fi
găsit nici un ecou în occident. Nu l-am crezut
atunci, am motive să-l cred acum. Contrazicerea cu
autoritățile este atractivă într-un regim autoritar,
într-o dictatură. În momentul în care apare liberta-
tea de expresie, simplul fapt că nu ești de acord cu
versiunea oficială sau că ataci la baionetă tot ce e

autoritate nu mai reprezintă în mod normal nimic
deosebit. În societățile care au adoptat amorul li-
ber nu există drame motivate prin gelozie.
După 90 mulți dintre noi nu au ținut cont de
acest fapt, au scos de la sertar, sau au „postproce-
sat” ce ar fi trebuit să se găsească în sertar și au
publicat jurnale și alte mărturii ale vremurilor care
intraseră în colaps în 89. Mare dezamăgirea și
multe frustrările pe fondul lipsei de interes față de
aceste producții. Este o chestiune de bun simț să
nu te repezi cu berbecele asupra unei uși larg des-
chise, efectul nu mai este nici măcar comic.
Nota dramatică a acestui eseu provine din neîn-
țelegerea, de către noi și de către cei din jur a ina-
decvării prestațiilor noastre pe care atunci nu am
fi recunoscut-o, probabil am fi reacționat violent,
verbal cel puțin. Și totuși asta este realitatea. La
Dej sau la Beclean, noi cei de la Saeculum încercam
să trecem drept cineva care nu eram. Nu era im-
postură, fiindcă nu o făceam intenționat. Lipseau
și foloasele de orice fel, nu e o scuză dar este un
detaliu. Noi am fi vrut să fim scriitori care con-
tează, unii chiar contau dar nu în sensul gândit de
noi. Ceilalți ne luptam cu morile de vânt. Ne fabri-
cam iluzii care ne ajutau să trecem mai ușor prin
cotidian, coloram cenușiul dimprejur cu fanteziile
noastre și lumea ni se părea mai luminoasă. Cu ace-

lași efort era posibil să ne imaginăm orice. Imagi-
nația are limitele pe care singuri i le impunem.
Multă vreme am crezut, ba chiar am sperat că șeful
de la partid, echivalentul primarului de acum, ne
frecventa fiindcă ne aprecia. Era o victorie clandes-
tină. Până și șeful activiștilor locali ne considera im-
portanți, chiar dacă îl stânjeneam. Mai lucid, An-
drei Moldovan m-a readus într-un târziu cu picioa-
rele pe pământ. Omul venea la întâlniri ca orice
bun gospodar, trebuia să știe ce se petrece în
ograda lui, dacă era cazul să intervină pe loc, pre-
zent la datorie. Avea dreptate Andrei Moldovan.
Avea dreptate dar nu mi-a făcut un serviciu. Mi-a
răpit o iluzie și nu mi-a oferit nimic în schimb. Sunt
ispitit să cred că același fenomen s-a petrecut cu
noi după 89. Treptat ni s-au risipit niște iluzii și nu
am primit mare lucru în schimb sau n-am știut ce să
facem cu ceea ce primisem în schimb.
Revenim la Beclean unde în primele luni ale lui
84 s-a dat testul de rezistență al inițiativei Saecu-
lum dar și al societății noastre în ansamblul ei mai
degrabă nefuncțional, dar activ. Ideea i-a aparținut
lui Radu Săplăcan și era, ca toate ideile lui, o provo-
care. Când îi provoci pe ceilalți joci la o roată a no-
rocului. Poți să câștigi neașteptat, dar poți să pierzi
la fel de spectaculos. De la Dostoievski încoace ju-
cătorul e până la urmă un perdant.
La fel s-a încheiat și serialul „Literatura futilă”

care debutase spectaculos cu Gheorghe Colț și
Elena Mătasă, jocurile erau făcute. Următoarea
miză trebuia să fie mai mare sau să înceteze jocul.
Radu a plusat. Următoarea lui victimă era nimeni
altul decât Corneliu Vadim Tudor. Miza era mare,
noi am crezut că era prea mare pentru statutul lui
Săplăcan la Astra. Daniel Drăgan părea încrezător.
În vremea aceea C.V.T. încă nu era mega patriotul
politic de mai târziu, era doar poetul de curte al
Elenei Ceaușescu pe care o preamărea în versuri.
Să țintești atât de sus în România ceaușistă te du-
cea cu gândul la sinucidere. Poate că asta a fost in-
tenția lui Radu. În intimitate devenise un personaj
hamletian, trăia tragedia incapacității de a lua o
decizie. Era limpede că n-aveai cum să te afirmi în
critica literară „de primul raft”, cum îi plăcea să
spună, câștigându-ți existența la Liceul de con-
strucții din Dej. Oferte de a pleca la București erau,
adresate chiar nominal. Tot ce trebuia să facă era
să spună: da. Acest da era însă un pact cu diavolul.
Nu avea niciun sens să lași totul în urmă și să te
duci la București ca să ratezi. Să te mulțumești cu
jumătăți de măsuri, cu consolări ieftine, mai bine
ratat la București decât geniu în România pro-
fundă, era o logică pragmatică și în această jude-
cată. Pentru altul ar fi fost o soluție potrivită, nu și
pentru Radu pe care orgoliul îl împiedica să ac-

cepte poziția secundă, dacă nu era primul prefera
să fie ultimul, adică primul de la coadă. Așa era el
alcătuit și nimeni nu a reușit vreodată să-l schimbe.
Iar pentru a ajunge numărul 1 la București erau ne-
cesare alte compromisuri de care Radu nu era în
stare. Nu avea stomacul antrenat pentru așa ceva,
i s-ar fi făcut rău și ar fi fost obligat să abandoneze.
Nu a spus niciodată nu ofertelor din capitală, dar
nici nu a spus da. Iar la Dej, sau la Beclean și mai
târziu la Cluj nu i s-a potrivit decât rolul de victimă.
Se încadra perfect în rolul comediantului genial
care apare pe scenă in provincie mort de beat, iar
la huiduielile publicului răspunde:
– Doamnelor și domnilor, dacă un artist de talia
mea apare pe o mizerabilă scenă de provincie ca a
dumneavoastră este nebun sau beat. Eu am ales
soluția din urmă.
Nu va ști nimeni cât de mare artist a fost Radu
Săplăcan, fiindcă n-a avut ocazia să-și demon-
streze valoarea, n-a avut această ocazie fiindcă a
evitat-o sau fiindcă a fost împiedicat să ajungă la
ea? Răspunsul l-a luat cu el atunci când a plecat așa
cum a trăit, refuzând șansele pe care le avea fi-
indcă nu era sigur că poate învinge destinul. Dacă
vreți, a fost varianta tragică a lui Alexis Zorba, el nu
știa să se bucure de friptura de miel după prăbuși-

rea telefericului, chiar dacă i-a învățat și el pe alții
să danseze sirtaki.
Episodul vadimist a fost acceptat în cele din
urmă, după o amânare și 2 retușuri minore în text.
Poate ar fi fost mai bine dacă nu era acceptat, fina-
lul ar fi fost mai puțin contondent. Daniel Drăgan
își epuizase resursele, nu mai avea cum să-l prote-
jeze dincolo de linia roșie la care ajunsese, iar Radu
nu avea cum să continue decât încălcând linia fa-
tală. Așa a fost să fie. Următoarea victimă trebuia
să fie mai de sus, din ierarhia de partid, iar Radu a
jucat totul pe o carte și a țintit sus de tot: Dumitru
Popescu zis Dumnezeu, fiindcă în cultura socialistă
el era Dumnezeu. „Prolegomenele unui om sfâr-
șit” demonta ultima carte a cerberului suprem, cu
argumente convingătoare, atât de convingătoare
încât era aproape imposibil să găsești contraargu-
mente solide. Evident, textul a rămas nepublicat,
dar a circulat samizdat și a produs destule supărări
ca să oblige revista să sisteze serialul. Jocurile erau
făcute, nimic nu mai mergea. Ruleta rusească func-
ționa perfect.
La Saeculum se ajunsese într-un impas similar.
Numele celor care frecventau gruparea erau so-
nore, dar nu erau chiar din prima ligă, unii dintre ei
au ajuns mai târziu acolo, alții niciodată. Așa s-a ho-
tărât Radu să mai joace o dată la ruletă. Miza era o
invitație mai puțin obișnuită: Virgil Mazilescu. Ma-

zilescu era un caz fierbinte, mult mai fierbinte de-
cât Mihadaș sau Steinhardt. Ultimii doi fuseseră
condamnați în primii ani ai stalinismului, dosarele
lor se „răciseră” între timp, mai ales că nu li s-a dat
prilejul să mai atragă atenția asupra lor, cu atât mai
puțin să comită gesturi care ar fi stânjenit regimul.
Urmărirea lor era simbolică, un fel de avertisment
adresat celor din jur, o sperietoare și atât. Mazi-
lescu era altceva.
Cazul Mazilescu – Goma făcuse valuri în presa
internațională după ce România renunțase formal
la condamnările politice, Goma a fost în cele din
urmă expediat în occident, Mazilescu se încăpă-
țâna să rămână în București, simbolic avea o jumă-
tate de normă la România literară, nu-i mai apă-
ruse un text de ani de zile, reușise să publice „Guil-
laume, poetul și administratorul”, carte trecută
discret dar ferm sub tăcere, dramele personale,
unele induse, altele firești pentru destinul poetu-
lui își spuneau cuvântul, pe scurt Mazilescu era în
toate privințele o bombă cu ceas și invitarea lui la
Beclean era un pariu pe totul sau nimic.
Pentru Mazilescu invitația era o provocare la fel
de mare ca și pentru gruparea Saeculum cu simpa-
tizanți cu tot. Poetul era în faza autodistrugerii
lente dar sigure, ajunsese aproape de sfârșitul
care avea să se producă în 13 august al aceluiași an.
Despre destinul său s-au scris eseuri, i se postează

sistematic poeme pe net, a devenit, pentru unii, un
subiect de cult dar nimeni nu mai este interesat să
știe cum trăia de fapt acest suflet care a ajuns în
infern înainte de ultima suflare. Pentru localnici
era o temă grea, poate prea grea, nu existau mij-
loacele de comunicare prin care ai fi avut prilejul să
pregătești publicul, eventual să-i avertizezi pe cei
care sunt refractari la anumite stări să nu se ex-
pună, sau să nu se aștepte să vadă ceva ce un om
în starea lui Mazilescu de atunci nu avea cum și de
unde să le ofere. Teorie. Practic la Saeculum toate
erau improvizate, imprevizibile, marcate de
această tensiune care era și farmecul întâlnirilor
atunci când nu depășea anumite limite.
Nu intru în alte detalii, în seara aceea la Beclean
fiecare a văzut ce a vrut să vadă, a înțeles pe mă-
sura priceperii și a interpretat întâmplarea după
sufletul său. Nu mai este important ce credem noi
după 4 decenii despre niște întâmplări petrecute
în această localitate, important este că încă ne
aducem aminte și mai important este dacă vom
avea deschiderea să privim și în prezent cu aceiași
ochi prin care interpretăm trecutul. Poate că seara
aceea a fost proba de rezistență la rupere pentru
relația dintre Saeculum și Beclean, a fost probabil
și explicația pentru care gruparea și toate întâm-
plările legate de ea au rezistat mai mult aici, pe
malul Someșului decât în altă parte. În seara aceea

publicul din Beclean primise botezul de foc și tre-
cuse bine prin el.
Nu are niciun sens să supralicitez niște fapte
care nu au nevoie de publicitate, care nu au fost
niciodată legitimate fiindcă nimeni nu a insistat
pentru legitimarea lor, care nu au fost pe placul
unora și au fost îndrăgite de alții, alegeri pe care
fiecare dintre noi le face pentru el și care rămân în
sufletul său. Dacă serialul „Literatura futilă” s-a în-
cheiat cu ultima carte jucată și pierdută de Radu,
provocarea de la Beclean a fost până la urmă o
carte câștigătoare, ea a prelungit neașteptat de
mult existența Saeculum la Beclean un fapt pe
care mulți l-am apreciat atunci și de care ne amin-
tim cu drag acum.
Ce poți să mai scrii despre doi ani în care te-ai
luptat cu morile de vânt? Singur, într-un fel, fiindcă
fiecare dintre participanți avea moara lui, îi bătea
vântul lui și Don Quijote avea o mie de fețe. Și fie-
care credea desigur că fața lui este cea adevărată
și aștepta să-i apară alături Sancho Panza care nu
mai răsărea de nicăieri.
Becleanul s-a ales cu o stagiune literară timp de
aproape 3 ani. Numele celor care au citit textele și
contextele au făcut din micul oraș de pe Someș o
capitală regională a culturii neoficiale, despre care
se vorbea discret dar care a contat. Dacă mă gân-

desc doar la tinerii care au deprins atunci și acolo
gustul pentru lectură iar unii și pentru scris – e su-
ficient să spun a meritat efortul. Acele întruniri au
demonstrat că oamenii totuși nu abandonaseră
orice speranță, că aveau voința să meargă mai de-
parte chiar dacă cotidianul avea note apocaliptice.
Lupta pentru supraviețuirea biologică aruncase
societatea într-o stare de asediu care știm cum s-a
sfârșit politic, social, economic. Dar cultural?
La ultima întrebare răspunsul este complicat
până în ziua de azi. Absența libertății reduce simți-
tor opțiunile, de multe ori o iei înainte fiindcă nu
mai există altă cale. Iar localnicii aveau despre ce
să povestească întorși la lumânare în locuințele lor
reci în care de multe ori singura sursă de căldură
era apropierea dintre oameni. Grație Saeculum oa-
meni ca Teohar Mihadaș, Horia Bădescu, Radu Țu-
culescu, Ioan Mureșan, Alexandru Vlad, Nicolae
Prelipceanu, Virgil Mazilescu, Daniel Drăgan și
mulți alții au devenit personaje ale folclorului ur-
ban. Subiectele literare au luat locul altor teme de
conversație, până și gardienii ideologiei ceaușiste
știau că la Beclean au o problemă cu scriitorii. Di-
rectorul Casei de cultură mai sacrifica din spațiul
clubului unde oamenii muncii jucau jocuri de soci-
etate pentru a face loc unor întruniri literare. Di-
rectorii celor 2 licee au acceptat, chiar dacă nu au
fost încântați, să găzduiască din când în când un

eveniment. Din când în când în oraș apăreau afișe
artizanale, scrise fără calități caligrafice și fără alte
elemente de atracție care avertizau publicul în le-
gătură cu prezentarea unei cărți sau lectura dintr-
un manuscris, la cele din urmă organizatorii oficiali
aveau întotdeauna o strângere de inimă, sperau că
manuscrisul nu era dintre acelea care să pună în
mișcare gardienii ceaușismului, probabil că se mai
scriau anonime, note informative, se mai puneau
întrebări la diferite ședințe, însă Becleanul a rezis-
tat așa cum a rezistat întâlnirii de gradul 3 cu Virgil
Mazilescu. Presiunile erau discrete, propaganda se
blocase singură, întreg poporul era strâns unit în
jurul conducătorului său, deci nu aveau de unde să
apară tendințe centrifuge, decât eventual opera
unor agenți străini, evocarea lor ar fi creat o altă
dilemă, cum să explici celor de sus că străinii au
ajuns tocmai până la Beclean fără să bage nimeni
de seamă?
Pentru noi, cei de la Saeculum a fost o școală,
ucenicie nu doar literară, am învățat multe despre
comportamentul uman, despre felul în care pri-
vesc oamenii succesul, talentul, destinul, despre
generozitate și meschinărie, despre trădare și des-
pre rezistență, am învățat mai ales că în fața foii
albe nu poți minți, încerci, dar dacă scrii mai mult
de un rând te vei da de gol oricât te-ai strădui să te
ascunzi în spatele cuvintelor. Am mai învățat des-

pre dăinuire, despre continuitate și despre răb-
dare. Succesul este o divă capricioasă, egoistă și
adesea răutăcioasă, am văzut texte admirabile în-
gropate în uitare și am văzut producții mediocre
urcate pe podium fiindcă așa era jocul dragostei și
al morții.
Castelele de vise pe care le construiau cei de la
Saeculum le-au supraviețuit, de multe ori cred că
am fost norocoși, că ne găseam în acele trenuri de
persoane care ne duceau și ne aduceau, că am pe-
trecut ore și nopți în gara transformată în poem de
Teohar Mihadaș, că am petrecut la Castel chiar
dacă acesta era o ruină, că am animat un oraș în
care credeai că nu se întâmplă nimic și totuși se în-
tâmplau atâtea.
În lumea aceasta doar diamantele sunt pentru
eternitate, diamantele și ideile geniale, viața nu se
oprește în loc așa că nici Saeculum nu a continuat
la Beclean mai mult decât a vrut destinul și desti-
nul a fost generos. Într-o bună zi s-a sunat stinge-
rea. Fără alai. Fără retragere cu torțe, Printr-o notă
scrisă în stilul documentelor de atunci și de acum
și dintotdeauna. Birocrația e ca diamantele pentru
eternitate. Nota anunța „desființarea” cenaclului
Saeculum, am zâmbit de fiecare dată când mi-am
amintit de acel document, cum poți să desființezi
ceva ce n-a fost înființat niciodată? Ceva născut
spontan, un ghiocel răsărit printre frunze uscate,

un fir de iarbă verde?
Am înțeles, erau în joc cariere, funcții și nimeni
nu bănuia în 86 că trei ani mai târziu toate acestea
vor dispărea într-o noapte în care ne-am culcat to-
varăși ca să ne trezim domni în dimineața urmă-
toare.
4. La ce-s buni poeții în vremuri de restriște… | 81
4. La ce-s buni poeții în vremuri

de restriște…
Se întreba poetul Hölderlin în alt secol, ne între-

bam și noi și probabil vom mai avea motive să ne
întrebăm și în viitor. Poeții nu sunt de felul lor niște
învingători, rolul de învins cere mai mult talent.
Gloria le aparține conducătorilor, glonțul e pentru
militari iar poeții rămân printre cuvinte. Ei nu pot fi
decât poeți chiar dacă cineva se gândește să-i dis-
tribuie în alt rol.
Încheierea sezonului de la Beclean fiind ates-
tată documentar, Saeculum a devenit amintire, a
dăinuit în diferite perioade cu încărcătura emoțio-
nală dar și cu semnificațiile pe care le-a avut
această mișcare.
Prima evocare, dacă o putem numi așa nu a fost
plăcută, nu ne-am dorit niciodată așa ceva, dar des-
tinul a fost de altă părere. Până azi nu știu dacă se-
curitatea ne-a anchetat fiindcă ne-a luat în serios,
chiar au crezut că suntem o problemă, sau au folo-
sit cazul nostru ca să se eschiveze de la altele mai
complicate, regimul a început să se deterioreze și
nici relațiile din interiorul instituțiilor represive nu
mai erau ca pe vremuri. Nu era problema noastră.
Noi eram chemați pe rând, la intervale de timp și în

stilul misterios – insinuant al instituției.
Erai „invitat” fără vreo precizare, totul era vag,
trebuia să te simți vinovat, dacă nu, această stare
era indusă sau asta intenționau. Ulterior, grație li-
beralizării și a mediului virtual am avut acces la ma-
nualele lor de sorginte sovietică.
Acestea recomandau:
1. Interogarea prin intimidare: această metodă im-

plică folosirea amenințărilor și a violenței pentru a obține
informații.
2. Interogarea prin sugestie: această metodă implică

folosirea sugestiilor și a presiunii psihologice pentru a ob-
ține informații.
3. Interogarea prin minciună: această metodă implică

folosirea minciunilor și a trucurilor pentru a obține infor-
mații.
La primul punct violența, la care se ajungea rar

era doar de natură verbală, sugestiile și minciunile
în schimb funcționau din plin. Pot să spun acum că
„băieții” și-au făcut bine treaba, au venit cu lecțiile
învățate și m-au lăsat cu o seamă de dubii. Pe mă-
sură ce distanța în timp creștea iar memoria deve-
nea tot mai vagă, am ajuns la concluzia că opinia
ofițerilor de securitate despre întreaga chestiune
era diferită de la caz la caz, tot mai sofisticată pe

măsură ce gradele erau mai mari și deținătorii ve-
neau din sferele mai înalte ale puterii. În mod iro-
nic, i-am studiat pe ei în aceeași măsură în care ei
ne-au studiat pe noi, a fost o experiență de viață
despre care nimeni nu ne poate lămuri dacă a fost
folositoare sau nu, dar nici viața în sine nu este fo-
lositoare sau nu, ea pur și simplu este.
Am comis atunci si mai comit și acum atât de
răspândita greșeală să confund convingerile mele
cu adevărul, o rețetă sigură de a trăi în minciună.
Nu am vorbit între noi despre experiențele de la
securitate, subiectul a fost evitat, nu știu nici azi de
ce aveam această reținere, parcă era ceva penibil
ca o diaree sau o eczemă despre care nu se face să
vorbești în public.
Rămas doar cu amintirile mi-am pus adesea în-
trebarea dacă toată ancheta aceea care nu a dus la
nici un rezultat nu a fost cumva o diversiune. Nu
am devenit un cunoscător al modului de funcțio-
nare a serviciilor de informații de atunci sau de
acum, dar e din ce în ce mai evident că în ultimii ani
ai dictaturii atitudinea celor angajați să o păzească
și mai ales să-l păzească pe numărul unu a suferit
niște transformări care au devenit vizibile în 89 și
după. Impresia mea era că doar o parte din ei – se
tot schimbau în timpul interogatoriului, intrau și
ieșeau din încăpere încât nu mai știai cu cine stai
de vorbă – o parte din ei păreau că iau în serios

chestiunea, alții aveau aerul că preferau să fie
acolo ca să nu fie în alta parte, probabil fiindcă în
altă parte lucrurile erau mult mai complicate iar
omul mereu nou știe să evite complicațiile.
Sezonul de interogatorii a durat câteva luni de
zile, a rămas un mister de ce s-au investit atâtea
ore de muncă fără să se producă nimic, nici o ares-
tare, măcar pentru ceva infracțiune de drept co-
mun fabricată ad hoc, nici un transfer al cuiva la
„munca de și mai jos” că jos eram oricum, nici o șe-
dință de partid „lărgită” cu luări de cuvânt patetice
și sancțiuni care nu mai impresionau pe nimeni la
ora aceea. Nimic. Zile de așteptare, nu știu pe cine
așteptam sau ce, dar asta nu conta, atmosfera era
vag tensionată iar ceea ce fusese odată Saeculum
era pus la păstrare în amintirile noastre. Invitațiile
la Brașov deveniseră la rândul lor rare, colaborările
la Astra erau onorate tot mai rar și cu sume din ce
în ce mai mici. Nu era vorba de bani, era o recu-
noaștere simbolică a muncii și implicit a unui statut
profesional, chiar dacă nu îți asigura existența așa
cum a fost odată.
Aveam să aflu de la Daniel Drăgan istoricul re-
tribuțiilor din literatură, o istorie aridă, însă semni-
ficativă pentru evoluția scrisului românesc ca pro-
fesie. Am avut și avem în continuare uniuni de cre-
ație care oferă un statut social, acela de membru
și eventual un supliment la pensie, care nu are nici

o legătură cu creația. Dar câți autori trăiesc astăzi
din scris în România? Puținii autori de bestseller
care au câștigat și pecuniar de pe urma scrisului
sunt – în mare măsură – cei mai înjurați în presa li-
terară, cu argumente pseudo estetice care îi con-
ving doar pe cei care vor să fie convinși.
Nu vorbește nimeni despre aceste lucruri, dar
asta nu înseamnă că ele sunt lipsite de importanță.
Jenă? Resemnare? Nu-mi răspunde nimeni când
aduc vorba de profesia de scriitor în adevăratul
sens al cuvântului. Tăcerea e restul cum a spus
Huxley.
Să ne întoarcem la Saeculum redus la tăcere
într-o țară tăcută la rândul ei. Ultima deplasare la
Brașov, la o întâlnire pe care doar harul organiza-
toric al lui Daniel Drăgan și simțul umorului din par-
tea participanților au salvat-o – cam așa s-a înche-
iat un capitol din ce ar fi putut să fie Saeculum și de
ce n-a fost România niciodată. Dacă în 1984 la o în-
tâlnire similară Mircea Iorgulescu le atrăgea aten-
ția vorbitorilor care insistau să citeze din Orwell,
considerându-l o distopie: „Domnilor, nu uitați că
suntem în 1984!” iar privirile participanților s-au în-
dreptat spre uși, așteptând parcă să apară gărzile
pretoriene, de data aceasta aveam să trăim în plin
Soljenițîn, „O zi din viața lui Ivan Denisovici”.
La hotelul unde Daniel Drăgan rezervase ca-

mere în virtutea tradiției am fost întâmpinați la re-
cepție:
– Ne pare rău, nu vă putem caza, nu avem presi-
une la gaz și camerele nu sunt încălzite.
– Dar la etajul 2 am văzut lumină, a replicat unul
dintre noi.
– Etajul 2 e rezervat pentru străini!
După un schimb de telefoane cu Daniel Drăgan,
asta după ce am găsit un telefon care funcționa,
de la recepție nu era posibil, doar de la un telefon
public, după alt telefon dat de Dragan la recepția
hotelului am fost cazați „pe proprie răspundere” în
niște camere în care ulterior am dormit îmbrăcați
și cu căciulile în cap. Noroc ca vodcă se mai găsea,
proastă, dar pentru noi era bună așa cum era.
Am coborât la restaurant. După drum ne era
foame, vagoanele restaurant se desființaseră.
Aceeași poveste. Chipurile, lipsa presiunii la gaz fă-
cea imposibilă pregătirea hranei calde.
– Dați-ne atunci un platou, ceva rece…
– Nu avem…
Poetul Ion Mureșan își amintește că în geanta
de voiaj avea o bucată de slănină și niște ceapă ro-
șie de la mama lui din Vultureni. Era gata să o sacri-
fice pentru cina comună, însă nu aveam pâine.
De la bucătărie ni s-a răspuns că pâine nu se
„dă” decât pe cartelă. Salvatorul nostru s-a numit
George Pruteanu, același care după 90 avea să ur-

meze o cariera politică discutabilă. S-a dus la bucă-
tărie cu aerul lui turbulent.
– Doamnă, să nu glumiți cu mine! Eu îl știu pe
unul Jean Valjean care a făcut 19 ani de pușcărie
pentru 2 pâini!...
S-a întors victorios cu o franzelă primită de la o
bucătăreasă temătoare care nu voia să-și facă de
lucru cu pușcăriașii.
Dintre cei de la Saeculum nu a mai publicat ni-
meni în acei ani de sfârșit de eră când de facto s-a
terminat și cu imperiul sovietic supraviețuitor doar
în imaginația unora. Lui Daniel Drăgan i-a apărut
un roman pentru care a luat cam trei salarii de la
editură. Mi-a mărturisit că se bucura și pentru atât.
Tovarășul cel mare ar fi spus că arta e o ocupație
pentru timpul liber, că sunt atâția muncitori și ță-
rani care scriu, pictează sau cântă și o fac mai bine,
după părerea lui decât cei care vor bani pentru așa
ceva. Mentalul colectiv era programat să consi-
dere muncă doar ce se făcea în abataj, pe șantier
sau în hala de fabrică. Restul era fugă de muncă.
Roadele le-am cules mai târziu când doar la Bucu-
rești, de pe toată planeta Pământ s-a scandat:
„Moarte intelectualilor!”
Cum „comerțul socialist”, adică distribuția soci-
alistă a bunurilor era ca o piesă de teatru semnată
de Eugen Ionescu unde găseai rafturi, cârlige și tej-

ghele care nu erau de vânzare iar marfa apărea, aș-
teptată de cozi care treceau de colțul străzii și dis-
părea într-o oră cel mult. Am făcut și noi un expe-
riment în iarna aceea, la Brașov. Ne-am prefăcut că
stăm la coadă, după o jumătate de oră coada era
deja până la colț, lumea întreba „ce se dă?”, nimeni
nu avea răspunsul dar nimeni nu se îndura să plece,
pentru că avea un loc în față. Noi am dispărut câte
unul lăsând constructorii socialismului multilateral
dezvoltat să înghețe pe cont propriu în continu-
are. „Creșterea necontenită a nivelului de trai” nu
putea fi ilustrată mai bine.
Un happening? Poate. Dar nu era singurul.
Moartea rațiunii naște monștri după părerea filo-
zofilor. Moartea libertății de orice fel are cam tot
atâtea șanse. Monștri mai mari sau mai mici, după
chipul și asemănarea celor din distribuție.
Îl văd și acum înaintea ochilor pe Radu Săplăcan
cu chitara după gât cântând la nuntă în cort un po-
wer play al acelor zile sublime de folclor nou: „Gată
mamă cufăru…”. Ce căutam acolo? Eu eram cu ca-
mera video pe umăr și imortalizam evenimentul în-
tru delectarea mirilor, socrilor și nașilor. Street art?
Stand up comedy? Genurile acestea aveau să înflo-
rească după 2000, noi facem muncă de pionierat.
A fost probabil cea mai mare realizare a mentalită-

ții Saeculum: să reușești în sfârșit să nu te mai iei în
serios nici pe tine, nici pe ceilalți.
Atmosfera de basm suprarealist a luat sfârșit
brusc. Seara ne-am culcat disidenți (nu prea vocali,
dar aveam și noi o reputație), dimineața ne-am tre-
zit că nu mai exista disidență. Noi ce mai eram? A
fost prima problemă postmodernă cu care s-a con-
fruntat mentalitatea Saeculum. Laitmotivul nos-
tru era ironizarea activiștilor. Ne-am trezit fără ac-
tiviști pe stil vechi, iar pe cei pe stil nou îi înjura
toată lumea nestingherită așa că noi nu mai aveam
nici un haz.
Din reflex am mobilizat din nou fanii Saecu-
lum, de data aceasta pe cai mari la Casa de cul-
tură din Dej. Sala s-a umplut până la refuz. A fost
o adunare numeroasă, dar n-avea nici o legătură
cu saeculum. Psihoza momentului pusese stăpâ-
nire pe toți cei de față. Era un delir greu de des-
cris. Toți se străduiau să-i convingă pe cei dispuși
să mai asculte cât au suferit, cât de mult au lup-
tat împotriva comuniștilor. Nu mai era nimeni
dispus să asculte. Toata lumea vorbea. Nu ne-am
imaginat vreodată un astfel de eșec. În cele din
urmă Radu Săplăcan, mai energic a pus capăt
dezmățului și ne-am hotărât să revenim la ale
noastre. Următoarea întâlnire peste o lună, ur-
mau să citească: Ioan Mureșan, poezie și Vasile
Dragomir, proză. Am sperat la o revenire în

forță. Nu a fost nici un fel de revenire. În ziua sta-
bilită m-am întâlnit cu Radu în fața Casei de cul-
tură. Eram doar noi doi pe o bancă, ca într-un film
expresionist. Să fi greșit noi data? Verificare în
agendă. Data era corectă. Nu venise nimeni, nici
cei doi propuși să citească. Iată starea de fapt.
Saeculum nu a fost terminat de securitate, nu a
căzut sub dictatură, a căzut în deplina libertate
când fiecare muritor a descoperit subit că are
alte priorități.
Eram, vorba lui Shakespeare bătaia de joc a des-
tinului. Să constați că ai fost ținut în viață tocmai
de sistemul pe care îl ironizai cu orice prilej și să cla-
chezi în primăvara libertății este un subiect de film
și poate chiar mai mult decât atât.
Totuși… spectacolul trebuia să meargă mai de-
parte, a dispărut Saeculum dar nu și oamenii care
se adunaseră acolo cu niște speranțe. O parte ne-
am apucat de gazetărie. „Gazeta someșană” a fost
mai întâi cotidian, pe urmă săptămânal. Radu Să-
plăcan era redactor șef, în virtutea inerției și a tem-
peramentului, Marcel Lupșe se ocupa de pagina-
ție, grafică, design și tot ce mai putea exista la un
ziar tipărit pe hârtie de ambalaj și scos la singura
tipografie disponibilă care nu avea rotativă ci doar
niște mașini de tipărit plan cu vulturul bicefal pe
ele, adică de dinainte de dispariția imperiului aus-

tro-ungar. După comunismul de tip nord-coreean
a urmat capitalismul sălbatic și de cumetrie, misiu-
nea noastră era imposibilă din start, am rezistat 4
luni pe un soi de Titanic de presă care se scufunda
fiecare în săptămână câte puțin.
Aici se încheie povestea primei generații Saecu-
lum, o tentativă modestă de a aplica ideea lui Radu
Săplăcan despre mizeria imaginației. Ideea lui
Radu a fost ceea ce se numește work in progress.
Nu a fost definită în termeni clari de la început și
nu a avut obiective precise. A fost o stare de spirit
pe care fiecare a interpretat-o după cum a crezut
de cuviință. Această relativitate a făcut-o atractivă
pentru persoane foarte diferite ca vârstă și orien-
tare spirituală. Atractivitatea a fost condiționată
de condițiile specifice ale privării de libertate a în-
tregii societăți. Saeculum s-a născut ca un fel de
marijuana, un drog ușor care nu creează depen-
dență și care nu produce mahmureală. Mișcarea
nu era îndreptată împotriva sistemului, deci nu
presupunea asumarea unui risc. Era o formă de
protest pasiv, o eschivă de la mizeria imaginației.
Partidul-stat era condiționat de coeficientul de in-
teligență al elitelor sale care însă nu avea voie să-l
depășească pe cel al marelui conducător inclusiv
consoarta. Țara era plină de activiști duplicitari
care se prefăceau că iau lumină de la șeful lor și evi-

tau cu grijă să stârnească bănuiala că ar îndrăzni să
gândească pe cont propriu.
Radu se oprea mereu la expresia preferată a
propagandei oficiale: „soldat credincios al partidu-
lui”.
– Ce este un soldat? întreba Radu. Un executant
acefal al ordinelor primite. Și obișnuia să adauge,
ordinul se execută, nu se discută!
Așa a apărut inspirația, ce ar fi să fim niște exe-
cutanți foarte proști, dacă tot ni se cerea să nu
gândim? Ușor de zis, dar cine ne dădea nouă or-
dine? NImeni în mod special, eram prea neînsem-
nați. Însă ne priveau dispozițiile generale, valabile
pentru toată lumea, la care noi ne străduiam să
răspundem pe dos sau nu răspundeam deloc. De
pildă lipseam cu sârg de la învățământul politic
care luase forme tot mai penibile de îndoctrinare.
Întrebat de ce nu ne pune absenți, propagandistul
a răspuns pe șleau, bine că nu vin, cine știe ce ar
mai spune sau ce ar face dacă ar fi prezenți!, iată o
formă de mesaj pasiv care a ajuns la destinatar și
chiar a fost răspândită ca atare.
Toate acestea nu aveau de-a face cu litera-
tura, erau un început. Literele erau masacrate
din interior prin mecanismul diabolic al Cântării
României, un festival zis național al propagandei
și al compromiterii sistematice a tot ce nu era pe
linie. Scriitorii care supraviețuiseră prin diferite

sinecuri erau șantajați în fiecare an să dedice
texte omagiale celor doi mega conducători, nu
prea aveau cum să refuze iar rușinea a fost cu
atât mai mare în 90 când umblau înnebuniți să
distrugă probele. Volumele uriașe intitulate
„Omagiu” au dispărut din biblioteci și se vindeau
la bursa neagră cu prețuri amețitoare.
În paralel era în toi cultivarea veleitarilor pentru
care bâlciul de partid devenise o rampă de lansare.
Reacția lui Radu Săplăcan prin „Literatura futilă” a
fost corectă și stopată la timp. Nici Daniel Drăgan
nu își permitea să se îndrepte împotriva curentului
oficial. O făcea însă în felul său. Articolele de pa-
gina 1 din Astra, care erau obligatoriu elogioase
până la senzația de vomă erau semnate toate Da-
mian Spătaru, un personaj care nu a existat nicio-
dată, un pseudonim colectiv care se rezolva prin
rotație după metoda cine spală latrina din armată.
Acestea erau punctele forte ale mentalității Sa-
eculum care au devenit principalele vulnerabilități
în condiții de libertate. Când toată lumea este li-
beră să scrie și să publice ce-i trece prin cap, nu mai
contează că semnezi cu pseudonim sau fără și ori-
cât de violent ai fi în limbaj, nimeni nu va fi surprins
într-un mediu lingvistic de o violență generalizată.
Unii și-au deschis sertarele în care se aflau textele
ce odinioară trebuiau ascunse, sau cel puțin așa
pretindeau. Efectul a fost minor, în afară de câțiva

nostalgici nimeni nu mai era interesat de întâmplă-
rile reale sau inventate din vremurile apuse. Erau
și persoane deranjate, nu de evocarea acelei epoci
ci de eventuala reîmprospătare a memoriei, fi-
indcă nu doreau să li se amintească ce au făcut ei
atunci.
A fost un exercițiu util până la urmă de ieșire
dintr-un algoritm al memoriei și de intrare pe tărâ-
mul amintirilor alterate, trecutul se rescrie cu fie-
care autor și cu fiecare rescriere, apar mituri și le-
gende care nu mai au legătură cu trecutul dar care
pot fi folositoare prezentului. Ar fi fost momentul
ca mentalitatea Saeculum să facă un pas înainte, el
nu s-a produs, lipsea coeziunea de odinioară, con-
strângerea unește cum se adună puii sub cloșcă, li-
bertatea îi împrăștie pe oameni.
Nici pluralismul nu a contribuit la trăinicia vechi-
lor legături. Unii au fost furați de naționalismul cir-
cumstanțial, au alunecat spre diferite grupări poli-
tice care în absența doctrinelor au produs niște vi-
ziuni numai bune pentru ficțiunea horror. Doar că
la noi nu a fost literatură, oamenii nu au scris acele
povești, le-au trăit. Experiențe care te marchează,
îi marchează și pe cei din jur și ajungi să nu te mai
recunoști într-o bună zi, ziua în care e prea târziu.
Poate dacă am aduna în volum destinele celor
care se întâlneau în Beclean între 83 și 86, mai ales
după 90, am înțelege că spiritul Saeculum a supra-

viețuit, există aceeași nevoie de a te opune mize-
riei imaginative, nu mai avem un vector care să de-
clanșeze procesul așa cum a fost în anii 80 Radu Să-
plăcan, dar el poate să apară mâine, cu cât mai re-
pede cu atât mai bine.
Au existat încercări de revenire la Saeculum cel
de odinioară, tocmai asta a fost greșeala, vremu-
rile nu mai erau cele de odinioară, nici Saeculum nu
avea cum să se întoarcă în timp. Saloanele de la Be-
clean, caietele editate cu acest prilej au fost al-
tceva. În confortul neocapitalist și cu toate privile-
giile libertății de exprimare garantate, am ajuns să
ne bucurăm chiar și de sprijinul autorităților, că-
rora din păcate noi nu am prea avut ce să le oferim.
Scrisul este totuși un drum spinos, pe aleile confor-
tului înflorește eventual parodia. Nimeni n-a glu-
mit pe seama Saeculum, cu toate că ar fi fost mai
bine. O glumă reușită poate salva un spectacol
slab, însă un spectacol slab care vrea să se repre-
zinte pe sine în forță nu mai poate fi salvat.
Odată cu revoluția digitală, provocările pentru
un nou Saeculum se complică, iar despre asta veți
citi, dacă veți avea răbdare în capitolul următor.
5. De ce se justifică Saeculum 2.0
De fapt nu doar că se justifică, se

dovedește a fi necesar!
Dedicat culturii de după revoluția digitală, acest

capitol se poate rezuma la două paragrafe referi-
toare la diferența dintre modelul piramidal în cul-
tură față de cel în rețea (lumea digitală este prin
excelență o lume a rețelei) – sau mai pe scurt la
confruntarea dintre culturi, între trecut și prezent,
o confruntare cu atât mai importantă cu cât viito-
rul depinde de înțelegerea prezentului, altfel se
produce o întoarcere în trecut.
Modelul piramidal se referă la organizații în

care există un lider sau un grup de lideri care contro-
lează toate deciziile și acțiunile organizației. Acest
model se concentrează pe ierarhie și autoritate cen-
tralizată, iar informația și deciziile se propagă de la
vârf la bază.
Modelul rețelei se referă la organizații în care

există mai mulți lideri și membri care lucrează îm-
preună (!!??) pentru a atinge obiectivele. Acest
5. De ce se justifică Saeculum 2.0 | 97
model se concentrează pe colaborare și comuni-

care, iar informația și deciziile se propagă în am-
bele sensuri, de la vârf la bază și de la bază la vârf.
Sec, la obiect și probabil nu impresionează pe

nimeni. De aceea mulți nici nu s-ar osteni să-l ci-
tească. De ce? Din același motiv pentru care au lă-
sat să treacă pe lângă ei toate schimbările produse
mai ales după 2000, același motiv pentru care nu
înțeleg prezentul iar sapiens are obiceiul să refuze
sau chiar să demonizeze tot ce nu înțelege.
Dar de ce nu înțelege?
Fiindcă a rămas setat pe vechiul model pirami-
dal, el se află la baza piramidei și nu are (mai exact
crede că nu are) nici o responsabilitate. Deciziile
sunt luate la vârful piramidei, baza învață să se
„descurce” adică să interpreteze deciziile de la vârf
după propriul plac și să se eschiveze de la tot ce nu-
i convine.
Schimbările sociale nu au fost atât de catego-
rice încât să impună cu necesitate un nou model
de gândire. În schimb tehnologia a luat-o înaintea
politicii, a societății și chiar a centrelor academice.
Nicăieri în lume nu au existat consultări cu mediul
academic cu privire la introducerea tehnologiei de
comunicații mobile la un preț accesibil în masă, nu
au fost consultate forurile academice cu privire la
utilitatea acestei tehnologii, a efectelor pe care ea
le va produce și dacă nu ar fi fost cazul să pregătim

societatea pentru impactul acestor tehnologii asu-
pra modului nostru de viață.
Conformarea cu deciziile elitei este și o formă
de legitimitate, o conduită de protecție ca execu-
tant al unei dispoziții primite de la un for superior.
Nevoia de legitimitate este o tară psihologică să-
dită în conștientul colectiv de decenii de regimuri
autoritare bazate pe negarea libertăților și a drep-
turilor individuale.
Am făcut cu toții în 90 greșeala să credem că
vom trăi în parametrii de până atunci, aplicați cu
maximă lejeritate, vom fi o clasă de elevi care
zburdă prin curte fiindcă profesorul a fost chemat
la cancelarie.
Primul duș rece l-am primit chiar în 90, în
Olanda, invitat să vorbesc despre evenimentele
din România am întins coarda victimizării până la
limitele eleganței, așa eram obișnuit din țară. Am
fost ascultat cu răbdare și atenție, un public foarte
disciplinat. La sfârșit a urmat întrebarea care m-a
debusolat:
– Dar voi ce-ați făcut?
Mie nici nu-mi trecuse prin cap că noi ar fi tre-
buit să facem ceva, doar eram victime. Am consi-
derat remarca răuvoitoare, m-am supărat și m-am
străduit să nu se vadă. Cu timpul mi-am dat seama
că întrebarea era firească pentru cineva care nu
asimilase statul autoritar, care nu era impregnat

cu modelul piramidei unde baza nu are nici o bă-
taie de cap. Nu are fiindcă consideră că nu merită
să-și bată capul.
La polul opus un text, starea de spirit pe care o
exprimă, asumarea experienței subiective, nonșa-
lanța trăirii și viziunea scrisului ca exercițiu comu-
nitar.
„Îmi place să mă plimb în parc. Îmi place să mă re-

laxez în lumina caldă a soarelui și să simt briza
ușoară care mă înconjoară. Îmi place să ascult cân-
tecul păsărilor și râsul copiilor care se joacă. Îmi
place să văd florile colorate și copacii înalți care se
îndreaptă spre cer. Îmi place să simt mirosul ierbii
proaspete și să mă bucur de liniștea care mă încon-
joară. Parcul este minunat și îmi oferă ocazia per-
fectă să mă bucur de natură. Îmi oferă oportunita-
tea de a mă conecta cu mine însămi și de a mă bu-
cura de momentele de liniște și pace. De fiecare dată
când mă plimb prin parc, mă simt reînviată și energi-
zată și mă întorc acasă cu un sentiment de bine.”
Este un text scris de o elevă din clasa XI-a la un

atelier de scriere creativă. Am încercat să-mi ima-
ginez cum ar fi fost primit acest text la Saeculum
cel din anii 80. Asta sărind peste faptul că eleva în
cauză n-ar fi avut nici o șansă să citească la cenaclu
din… lipsă de legitimitate. Chiar daca erau imagi-

nare, elitele stabilite de noi erau ferme, deci ne do-
mina modelul piramidal de gândire.
Îl văd pe Radu Săplăcan în fața ochilor și îl aud
perorând.
– Domnișoară, jurnalul intim este pentru uzul
personal, nu este destinat nici publicării, nici lectu-
rii publice pe care o considerăm lipsă de pudoare
în cazul de față…
O văd și pe biata fată cum roșește, cum regretă
că nu a fost mai discretă, cum își promite că nicio-
dată nu va mai face…
Sub guvernarea piramidei un astfel de text era
lipsit de relevanță, nu aborda o notă majoră, nu se
simțeau încordarea socială și avatarurile nopților
nedormite, nu tresare nimeni la lectura unui astfel
de text… deci, nu are ce căuta în spațiul public.
Chiar dacă detestam realismul socialist, doctrina
estetică aplicată pe dos de către noi nu era foarte
diferită, nu e de ajuns să eviți punctele forte și să
pui accente pe detalii în care găsești ad hoc o în-
treagă metafizică pentru a te desprinde de o
școală estetică. Eventual o aplici prost cu intenție
într-un joc de-a șoarecele și pisica, dar rămâi captiv,
ești omul revoltat al lui Camus, care, oricât de re-
bel ar fi, nu este capabil să se desprindă de lumea
în care trăiește.
Iată o altă posibilă cauză a colapsului din 89, Sa-

eculum nu era pregătit pentru libertate cum nu
era pregătită întreaga societate, Saeculum și-a
permis să dispară discret în adormire, și-a făcut să-
lașul în sticla fermecată de unde poate fi invocat
oricând printr-un descântec. Pentru societate isto-
ria a fost mai dură, societatea n-are cum să-și ia va-
canță.
Să vedem în continuare cum ar fi fost privită la
o dezbatere Saeculum o definiție actuală a creati-
vității:
Creativitatea este capacitatea de a vedea lu-

crurile în moduri noi și de a folosi această viziune
pentru a crea ceva unic și memorabil. Este o abili-
tate de a gândi în afara cutiei și de a transforma
idei abstracte în produse și servicii inovatoare. Prin
creativitate, oamenii sunt capabili să găsească so-
luții creative și originale la problemele lor. Ea im-
plică folosirea imaginației și a gândirii laterale pen-
tru a găsi soluții noi și unice. Creativitatea este
esențială pentru orice domeniu, de la arte și de-
sign la afaceri și tehnologie. Ea oferă oamenilor
posibilitatea de a face lucruri noi și de a-și îmbună-
tăți viața.
Modurile noi, viziunile unice și memorabile erau

excluse înainte de 89 când nou era eventual modul
în care te eschivai de la linia oficială. Visam la inde-

pendență iar visul nostru lua forme stranii, alcătu-
iri din iluziile noastre valabile exact până la actul de
amnistie generală din 89. Odată cu universul con-
centraționar a dispărut și subiectul principal al
aventurii noastre existențiale, ne-am transformat
din victime în competitori fără să fim pregătiți pen-
tru competiție, tributari în continuare iluziei unei
solidarități care nu există.
Sau, în termeni actuali, într-o fișă pentru semi-
narul de scriere creativă:
„În anul 1989, Europa era în plina transformare.

Uniunea Sovietică se lupta pentru a-și păstra impe-
riul, dar nu mai avea aliați pentru a o susține.
În mijlocul acestei confruntări, se afla România,
una dintre cele mai încercate națiuni ale vremii. Cu
toate acestea, reforma a fost una dintre cele mai
dure din Europa (morți, teroriști, mineriade, con-
flicte interetnice).
În timp ce securitatea se pregătea să intervină iar
elitele erau orientate spre Moscova, o mică armată
de reformiști pro-occidentali a pornit să-i înfrunte. Ei
au luptat cu curaj, dar au fost înfrânți de forțele iner-
ției unei societăți încă nepregătite pentru democra-
ție.
Cu toate acestea, acești reformiștii au reușit să în-

frângă forțele conservatoare și să împiedice înainta-
rea României spre Moscova. Acest lucru a fost unul
dintre cele mai importante momente ale tranziției și
a influențat în mod considerabil cursul istoriei.
Prin curajul și determinarea lor, acești reformiști
au schimbat cursul istoriei și au inspirat generații în-
tregi de oameni. Au arătat lumii că chiar și în fața
unor forțe de neînvins, oamenii pot face lucruri mi-
nunate.”
Istoria a consemnat orientarea României spre

occident, integrarea în UE și NATO dar nu a fost și
nu va fi interesată de sacrificiile celor care au sus-
ținut din idealism reforma pentru a constata odată
cu înfăptuirea ei că nu-și mai aveau locul în lumea
nouă, cândva rebeli, ei au ajuns să fie etichetați
nostalgici și priviți ca o povară. Nu a fost și nu va fi
o problemă pentru societate, dar dramele indivi-
duale nu au nevoie de validare socială.
„Bine ați venit la seminarul nostru despre mi-

zeria imaginației!
Sperăm că veți ieși de aici cu un bagaj de cunoș-
tințe și abilități noi despre cum să vă imaginați ceea
ce vă inspiră.
În primul rând, vom discuta despre ce este mizeria
imaginației și de ce este gravă. Vom discuta despre
cum să folosiți limbajul viu pentru a vă exprima gân-

durile și sentimentele și cum să le puneți în cuvinte.
Vom explora și diferitele modalități de a vă lărgi
vocabularul și de a vă îmbunătăți stilul de expri-
mare. Vom discuta despre cum să folosiți metafore
și alte figuri de stil pentru a vă face exprimarea mai
interesantă și mai captivantă.
Vom discuta și despre cum să vă organizați ideile
și cum să le transformați în imaginație originală și nu
în copii legalizate. Vom discuta despre cum să vă fo-
losiți de imaginație pentru a vă exprima sentimen-
tele și gândurile și pentru a vă îmbunătăți algoritmul
de gândire.
În final, vom discuta despre cum să vă folosiți de
imaginația autentică pentru a vă exprima ideile și
sentimentele și pentru a vă îmbunătăți abilitățile de
exprimare.
Sperăm că veți ieși de aici cu o înțelegere mai
bună a imaginației originale și cu abilități noi pentru
a o folosi la maximum. Vă așteptăm cu drag!”
Util pentru protecția cititorului: după ce veți ieși

din mizeria imaginației nu trebuie să vă așteptați
la carieră sau la orice formă de succes, trăim într-o
democrație, votul majoritar decide iar oamenii cu
imaginația intactă au constituit întotdeauna o mi-
noritate. Nu veți face rating fiindcă oamenilor nu
le place să le amintești că au abandonat imaginația
cândva în copilărie în urma procesului de maturi-

zare, așa li s-a spus, când au devenit membri res-
ponsabili ai societății, responsabilitățile fiind stabi-
lite de obiectivele sociale care niciodată nu vor
viza schimbarea puterii, ci menținerea ei. Normal.
Nici Grivei nu renunță la os dacă a apucat să-și în-
figă colții în el. Griveii noștri sunt deosebit de rezis-
tenți, perseverenți până la fanatism și până la un
punct se apără între ei, asta se numește interesul
colectiv, adică ei contra celorlalți, iar în momentele
de criză acest interes colectiv se destramă în gru-
puri și grupulețe pentru a coagula din nou în urmă-
toarea legislatură. Din când în când, câte unul este
sacrificat pentru liniștirea spiritelor prin interviuri
din penitenciar. Ar fi multe de adăugat la acest su-
biect, dar aici e vorba de Saeculum și nu de malpra-
xisurile democrației noastre fragile ca toate de-
mocrațiile. Rezistente sunt doar dictaturile – asta
a demonstrat prima ediție a mișcării Saeculum.
Abordarea creativă (în lecțiile de viață reală,

adică nu în seminariile de gândire pozitivă, de
team building și alte forme de îndoctrinare pos-
tmodernă) este un termen flexibil. Mulți înțeleg că
abordarea creativă înseamnă teme pentru diverse
întruniri ale societății civile, evadarea în esoteric,
mitologii proprii sau alte texte.
Alții înțeleg abordarea creativă ca o soluție al-

ternativă la practicile sociale majoritare, ergo vul-
gare. De cele mai multe ori termenul se referă
doar la gândirea liberă, o exagerare fiindcă elibe-
rează judecata inclusiv de logică sau rațiune, prin
practicile curente promovate de rețelele de socia-
lizare.
Sunt oferite diverse oportunități de abordare,

oamenii ar trebui să fie creativi și să își dorească să
acționeze liberi, cu toate neplăcerile care decurg
din asumarea responsabilității.
Următoarele perspective sunt recomandate

pentru abordarea creativă:
– Pentru o perioadă renunțăm la iluzia că există
informații gratuite, că internetul ne spune chiar
ceea ce trebuie să știm, că subiectele rulate pe re-
țele ne privesc direct și că atitudinea noastră ar
avea influență asupra evoluțiilor ulterioare. Răb-
dăm liniștiți acuzațiile de defetism, pasivitate și tot
ce le mai trece prin cap activiștilor care doresc să
ne transforme și pe noi tot în activiști. În același
timp încercăm să ne informăm cât mai bine în ches-
tiunile care ne privesc direct, unde avem șansa
unei alegeri cu consecințe concrete pentru noi.
Această informare nu e nici gratuită, nici lipsită de
efort și chiar de riscuri, deținătorii demnităților pu-

blice nu agreează investigațiile fie ele și în scop pri-
vat.
Pentru liniștea noastră interioară, a cărei impor-

tanță o înțeleg cel mai bine cei care vor să ne agite
tot timpul, tocmai pentru a ne priva de ea – pentru
echilibrul senin al universului nostru interior ne
propunem câțiva termeni, câteva cuvinte pe al că-
ror înțeles îl explorăm zilnic, meditând fără grabă
pentru a le înțelege cu adevărat.
Încercăm să ne exprimăm cât mai scurt, să spu-

nem doar ce este într-adevăr de spus, fără repeti-
ții, digresiuni și alt balast lingvistic. Aplicăm, tot cu
titlu de exercițiu, principiul dacă se poate tăia fără
să schimbi sensul exprimării, taie. Dacă nu este ne-
cesar să spui ceva, mai bine nu spune nimic.
Fiecare zi este un început, în fiecare zi este po-

sibilă o viață nouă, de fapt vom muri într-o zi, dar
în toate celelalte nu, deci merită să încercăm să
dăm un rost fiecărei zile.
Încetăm să ne cramponăm de pregătire, de

plasa de siguranță cu care ne-am obișnuit de pildă
atunci când ne scriem de fiecare dată intervenția
pe care o facem în public și citim de pe o foaie de
hârtie. Majoritatea evenimentelor din viața noas-

tră vin neanunțate și ne găsesc nepregătiți. Impor-
tant este să nu ne mai plângem că am fost luați
prin surprindere. Întotdeauna suntem luați prin
surprindere și asta e ceva normal.
Am încercat adesea să adopt perspectiva unui

animal asupra întâmplărilor, nu este o degradare,
nu ne transformăm nici în vampiri sau vârcolaci, în
schimb beneficiem de o perspectivă naturală, dată
de ceea ce unii numesc inteligență emoțională,
animalele nu au rațiune dar au sentimente, cu de-
osebirea că nu știu să se prefacă. La noi prefăcăto-
ria este considerată adesea inteligență, e modul în
care intrăm de bună voie în capcana pe care am în-
tins-o altuia.
Poate că ne oprim pentru un gând și asupra ca-

lității reale a vieții noastre care este mai mult de-
cât aprecierea celor din jur sau epatarea vecinilor.
Calitatea adevărată a zilei e mulțumirea noastră
când punem seara capăt zilei, în orele de tihnă
când avem timp să schimbăm o vorbă cu cei apro-
piați și avem răbdare să-i și ascultăm și când poate
înțelegem că eliberarea de dictatură nu ne obligă
la succes economic, social sau artistic, de fapt nu
ne obligă la nimic și că adevărata libertate este să
trăim fiecare așa cum vrea el fără să supere pe ni-

meni și fără să se stârnească frustrările veșnicei
comparații cu celălalt. În acest punct Ioan Pintea
îmi poate reproșa că vreau să țin o predică, poate
chiar este așa, cel care a deschis această carte aș-
teaptă ceva de la mine iar eu nu am altceva de ofe-
rit.
Valoarea imaginației este greu de cuantificat,

deoarece aceasta poate fi evaluată diferit de către
diferite persoane. Pentru unii, imaginația poate fi
considerată ca fiind un semn de creativitate, care in-
spiră încredere și ascultare, în timp ce pentru alții
poate fi văzută ca fiind o lipsă de realism și de adec-
vare la concret.
Imaginația poate avea, de asemenea, un efect

pozitiv asupra relațiilor, deoarece poate oferi ocazia
de a scoate în evidență propriile sentimente și opinii,
înainte de a le exprima. Aceasta poate ajuta la evi-
tarea platitudinilor și poate permite oamenilor să
gândească mai eficient.
De asemenea, imaginația poate oferi oportuni-

tăți pentru meditație și introspecție. Acest lucru
poate fi folosit pentru a înțelege mai bine propriile
sentimente și pentru a lua decizii mai bune.
În general, imaginația poate fi un lucru bun și

poate avea un impact pozitiv asupra relațiilor și asu-
pra modului în care ne percepem și ne înțelegem ros-
tul.
Poate că așa ar trebui să înceapă „Mizeria ima-

ginației 2.0” scrisă de un alt Radu Săplăcan. Nu știe
nimeni cum se va numi acest nou Radu S., el va în-
cerca să ne trezească din amorțeală, lecția lui va fi
aceeași, chiar și atunci când crezi că nu mai e nimic
de făcut se mai deschide o cale, aceea a noncon-
formismului care nu este obligatoriu violent, rebel
și contondent, poate fi discret și subtil, e de ajuns
să demonstreze că imaginația nu a amorțit de tot.
Renașterea imaginației libere este o filozofie

care se concentrează pe individualitate și pe res-
pingerea normelor sociale și a valorilor domi-
nante. În general, e practicată de nonconformiștii
care se opun majorității și sunt dispuși să adopte o
atitudine independentă față de majoritate.
Cancel culture, care în aparență ne dă atâta bă-

taie de cap, este o formă de nonconformism care
se concentrează pe respingerea și excluderea per-
soanelor sau a produselor culturale care nu sunt
considerate acceptabile sau pozitive.
E primul exercițiu de imaginație, ce este accep-

tabil și cu atât mai mult, ce este pozitiv, cine poate
stabili natura fenomenului? Ne întoarcem la mo-
delul piramidal? Ne-am speriat de consecințele
abandonării, temporare și formale a puterii? Sim-
țim nevoia să „coborâm armata din pod” cum ar fi
zis Moș Teacă? Nu este nici una, nici alta. Deocam-
dată, slavă Domnului, că nu se știe până când, deo-
camdată lipsește coerciția, dacă ai spus ceva nepo-
trivit, niște persoane se vor ridica și vor pleca iar
altă dată nu vei mai fi invitat, dar nu vor veni mas-
cații să te ia pe sus și nu vei dispărea probabil pen-
tru totdeauna într-un lagăr de ‘reeducare”. Acesta
este avantajul pe care îl mai avem și pe care tre-
buie să-l apărăm de mizeria imaginației, adică din
momentul în care dezaprobarea devine violentă,
în care excluderea nu se mai face în plan spiritual
ci în plan fizic, marea descoperire a tovarășilor Le-
nin și Stalin care au înlocuit critica cu ciomagul sau
cu glonțul.
Apetitul pentru violență al contemporanilor e
mare, la noi e deocamdată doar violență verbală
dar în imediata noastră apropiere cuvintele se
transformă în rachete și grenade.
Mizeria imaginației? Da. Iată, în 89 ne-am bucu-

rat de aceeași simpatie de care se bucură acum
Ucraina. Cum am răspuns? Încăierare interetnică la
Tg. Mureș, mineriade, IMGB face ordine! – reacții

întârziate de simpatie pentru Ceaușescu sau doar
lipsă de imaginație? Prilejuri sunt și acum câte vrei,
lăsăm impresia că nu ratăm nici o ocazie, tot o
chestiune de imaginație.
Cântarea României a triumfat, nu avem locali-

tate care să nu fi contribuit la supraproducția de
carte în tiraje confidențiale sponsorizate de insti-
tuții și persoane private, contează actul în sine,
suntem culți, primim titluri, premii și diplome. Iată
actualitatea de care se ocupa așa cum s-au price-
put niște naivi mișcarea Saeculum. Vasile Drago-
mir scria atunci proza „Cooperativa meritul. Ate-
lier de reparat diplome și medalii” iar Radu Săplă-
can făcea inventarul festivalurilor de poezie și a
premiilor acordate calculând cantitatea de poezie
premiată pe cap de locuitor. Ajunsese la cifre im-
presionante, dar postmodernii contemporani au
în întrecut de mult acele performanțe. Deci vor-
bim cu și mai mult spor despre literatura futilă, nu
a fost ușor atunci și nu e nici acum, atunci interve-
nea partidul care le păzea pe toate prin brațele
sale înarmate și vânjoase, azi nu mai păzește ni-
meni altceva decât banul public, recte accesul la el,
exprimarea e liberă și de aceea nu mai mișcă pe ni-
meni.
Sau mișcă, dar mișcarea nu durează mai mult de

două secunde. La viteza cu care suntem bombar-
dați cu text, imagine audio și video – non stop și
peste tot – gândul nu mai poate zăbovi decât o
clipă. Nu mai contează mesajul ci statistica, mesa-
jele cele mai frecvent răspândite dau tonul și
acesta e de cele mai multe ori fals.
Iar acest fals poate naște oricând Saeculum 2.0
ca reacție firească, anticorp al unei societăți care a
păstrat ultima fibră a sănătății sale morale în un-
gherele de taină ale sufletului, care vrea să re-
nască cu încăpățânarea mugurilor din primele zile
mai călduroase, probabil sortiți înghețului dar me-
reu un simbol al speranței.
Bistrița, februarie 2023
Zorin Diaconescu
CUPRINS
1. Evadarea în imaginar .......................................... 7
2. Fuga din Dej...................................................... 32
3. Enclava Beclean ............................................... 55
4. La ce-s buni poeții în vremuri de restriște… ..... 81
5. De ce se justifică Saeculum 2.0 ........................ 96

Redactor: Emilia Precup

Corector: Bianca Martin
Tehnoredactor: Dinu Virgil
Coperta: ?
Bun de tipar: 2023. Apărut: 2023

EDITURA GALAXIA GUTENBERG,
Tel.: 0723-377 599, 0733-979383
E-mail: contact@galaxiagutenberg.ro
*
Tiparul executat de
SC GUTENBERG SRL
Tel.: 0723-377 599, 0733-979383
E-mail: contact@galaxiagutenberg.ro
SERVICII TIPOGRAFICE COMPLETE


Cronica de Taină Pentru Fluturii Arși

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Cronica de Taină Pentru Fluturii Arși

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

ZORIN DIACONESCU

ZORIN DIACONESCU / cronica de taină pentru ﬂuturii arși

© Galaxia Gutenberg, 2023

Editura Galaxia Gutenberg

Această carte este protejată prin copyright. Reproducerea

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

în memoria colectivă rezistă propoziții belciug

De ce să ne mai amintim de „Saeculum” și de

Ea este în același timp adevărată și neadevărată.

există legături pe care nici nu le bănuim până le

La 40 de ani de la descălecatul fenomenului „Sa-

profesorul Săplăcan ținea de o dogmă sacralizată

erau obișnuiți să iasă la luptă atunci când nu le con-

altul iar cauzele plauzibil obiective din anii 80 au

Să rămânem deocamdată la începutul anilor 80,

absolut asupra membrilor iar aceștia ajung la de-

mișcare potrivnică regimului ci una care accepta

Se poate afirma că din motivele de mai sus

voie ceea ce face, el este ispitit sa împingă mai de-

pere era mai gros decât cel de la furnal și unii fă-

nență pe biroul lui Radu, în celebra încăpere intitu-

un alt aer, o altă exprimare, alte idei care au scur-

lungul istoriei protecția marilor puteri. Sub acest

Clubul tineretului devenise gazda cvasi oficială

dacă corespundea adevărului. Nimeni nu era in-

nu s-au oferit așa că Saeculum a rămas pentru mo-

era subiectul și cât de importantă controversa

existau doar cu intenția de a zădărnici drumul

in integrum. Un avertisment cumplit rostit de vo-

încurcătură s-au pus pe lucru, a se citi controale.

Adică tocmai cu vârfurile imperialismului mon-

derulau cine știe ce afaceri, vânzări ale țării și ale

și chemau la „convorbiri” pe câte unul sau altul. Se-

În încheierea acelei memorabile ședințe la care

2. Fuga din Dej

„Literatura futilă” a însemnat pentru mișcarea

Mulți nu au gustat ironia însă serialul a fost ur-

româniei” îi amesteca pe toți într-un ceaun ideo-

înfruntau, subtil și prin context chiar linia oficială a

Uniunea scriitorilor era maxim ce putea fi lovit

pe gât, dar atunci ca și întotdeauna au fost oameni

acolo funcționa cel mai bine marketingul lui Daniel

Povestea pe care o spunea elevilor (ca să înțe-

te trezești fără să vrei partizanul cuiva și partizana-

„Escapadele” au continuat, gruparea devenise

ei în propria structură de cât să fie nevoiți să um-

lui. Cei doi infractori voluntari s-au întors însă prea

Cum gruparea se prezenta acum itinerantă, un

asiguratoare iar relațiile personale ale lui Vasile

în stare să renunțăm la el nici după 89 când nu mai

localitate, un spectacol cu un succes peste aștep-

orice elemente care duceau la concluzia că nu con-

să citesc în această formă „Pe Muntele Ebal” de Te-

Restul e polemică, iar polemica ajută atât la clarifi-

de decizie cereau „măsuri”, în primul rând pentru

La încheierea acestei liste sunt necesare câteva

Atracția pe care zona Bistriței o exercita asupra

Atunci, în iarna anului 1982 anvergura receptă-

Momentul de așteptare – vine, nu vine – a durat

am rămas cu impresia că principala formulă reto-

Moise ar dezvălui multe detalii ale vieții intelectu-

control birocratic în plus, chiar ne imaginam pre-

mult decât ne așteptam văzând rezerva tot mai