De Patrie

Când, aspră, mă scutură seara

Din ziduri prin pomi întomnați,
Mă sprijin cu gândul de țara
Strabunilor mei luminați.

Şi merg înspre locuri retrase,

Cernând amintirile-n mers, –
Acolo un tei ascultase
Întâiul, stângaciul meu vers.

În vale, sub casa bătrână,

Mânată de-un dor negrăit,
Copilă, privind în fântână,
Adâncul din noi am privit.

Pe deal, către marginea zării,

Cu sufletu-n palme întins,
Odată, în arșița verii,
De dragoste tristă am plâns.

Iar unde cărarea se stinge

Departe-departe-n țărâni
Pe unicul frate de sânge
L-am dus ca pe-un laur pe mâini.

Dragi dealuri, dorite de pace,

Smerite, nostalgice văi,
Eu nu spun ce-adaos voi face
Luminii străbunilor mei.

Dar spun că eu seară de seară

Mai greu, mai uşor, mai durut
Am stat pe o palmă de țară
Şi focul aprins l-am ținut.