Sursele de apă potabilă

Sursele de apă potabilă ce pot fi folosite în aprovizionarea populației se regăsesc, în mare , în

cele trei faze ale circuitului apei în natură; apele de suprafață, apele meteorice și apele
subterane. Sursele cele mai importante, la care se recurge în majoritatea cazurilor, sunt cele
subterane și cele de suprafață.

Apele subterane

Apele subterane se formează în principal, prin înfiltrarea apelor de precipitații prin starurile
solului. De asemenea la acumularea lor mai participă și o parte din apa râurilor si a lacurilor
infiltrată în profunzime, ca și vaporii de apă din aerul teluric sau cei degajați din magmele
aflate în straturile adânci ale pământului si condensaț în contact cu straturile reci de rocă.

În raport cu profunzimea la care se găsesc, apele subterane se clasifică în :

• ape freatice ;

• ape de adâncime ;

Apele freatice se acumulează, ca urmare a procesului de infiltrare, deasupra primului strat

impermeabil de roca. Ele sunt lipsite de presiune și se gasesc în special în preajma raurilor, la
adâncimi variabile. În regiunile declive apele freatice ies la suprafața solului sub forma de
izvoare.În mediul rural populația se alimentează, de regula, cu apă din pânzele, pe care o
obțin prin fântâni de adâncimi variabile, de la 2- 3m până la 10-15m sau direct de la izvoare.
Când se afla la adâncimi, apele freatice prezintă variatii ale debitului, ca si ale unor
proprietați organoleptice, fizice și chimice. De asemenea, apele freatice sunt ușor de
contaminat de la suprafața solului. De aceea, folosirea lor impune numeroase precauţii, cele
mai impotante fiind alegerea locului de captare, amenajarea corespunzatoare a fântanii sau
izvorului asigurarea zonei de protectie sanitara.

Apele de adâncime(captive) se găsesc între două straturi impermeabile de rocă, cel inferior
permițand acumularea apei deasupra sa, iar cel superior asigurându-i protecția. Fiind astfel

1
protejate, apele de profunzime au o puritate deosebită si constantă, iar în unele locuri se află
sub presiune. De asemenea, debitul lor este constant, neinfluențat de variațiile precipitatiilor
atmosferice, iar cantitatea de oxigen dizolvat este mică sau chiar absentă. De regulă, apele
subterane adânci sunt mai mineralizate, conținând compuși ai calciului, fierului și unele gaze
ca: dioxidul de carbon, amoniacul sau hidrogenul sulfurat. Dacă gradul de mineralizare al
acestor ape este foarte mare, ele nu pot fi folosite ca ape de băut, la fel ca si cele termale, dar
pot fi utilizate pentru alimentarea băilor terapeutice sau chiar pentru încalzit.

Apele de suprafață

Apa de suprafață provin din precipitaiile atmosferice, din topirea zăpezii și a gheții,
precum și din izvoare. În funcție de înclinarea solului ele curg sau staționeaza, iar compoziția
lor variaza în limite foarte largi, fiind dependentă de natura rocilor de pe terenul pe care il
traversează sau pe care se acumulează. Daca apele de suprafață au debit constant, ele pot fi
folosite ca surse de aprovizionare pentru diferite colectivitați, dar numai cu condiția unei
prealabile tratări si dezinfectări.

• Apele curgatoare reprezintă adevarate canale naturale, ale regiunilor pe care le traversează
și pe care le aprovizionează cu apă și le drenează în același timp. Posibilatatea folosirii lor ca
surse de apă pentru diferite centre populate depinde de debit, de compoziția chimică a apei și
de gradul de impurificare și de contaminare, acestea din urmă fiind, de regulă mult
amplificate de ploile abundente și de topirea zăpezii, urmate de cresteri rapide ale debitului
care spală toate gunoaile și impuritațile de pe sol. De aceea, obiceiul existent pe alocuri de a
folosi direct apa unor râuri pentru băut și pentru nevoi casnice este deosebit de periculos,
putând favoriza izbucnirea unor îmbolnaviri izolate sau chiar a unor focare epidemice de
febră tifoidă, dizenterie, holeră sau hepatită virală.

• Apele stătătoare, adunate în decursul timpului în depresiuni ale suprafeței pamântului,

formează bălți, lacuri, mări si oceane. Dintre acestea, lacurile naturale care dispun de debite
mari pot fi folosite în aprovizionarea cu apă a populației. Toate lacurile si râurile au bazine
proprii de alimentare care, în fiecare caz, reprezintă regiunea învecinată din care lacul sau
râul respective este alimentat cu apă de suprafață sau de profunzime. În cazul lacurilor, aceste
bazine sunt mai limitate și mai ușor de protejat împotriva poluării.

• Lacurile de acumulare, pe langă alte scopuri care determină realizarea lor , au si destinația
de a aproviziona cu apă unele localități. Din această cauză, atât terenul din jur , cât si apele

2
curgătoare afluente trebuiesc atent supravegheate si asanate. În rândul rezervoarelor naturale
de apă dulce aflate la suprafața pamântului putem include și marile acumulări de gheață din
calotele polare și din ghețarii răspândiți în numeroase massive muntoase.

Apele meteorice

Apele meteorice provin din precipitațiile atmosferice. În această categorie sunt incluse
apele de ploaie și cele rezultate din topirea zăpezilor. Inițial, vaporii de apă din atmosferă
sunt puri, dar în momentul condensării lor în jurul unor particule de praf, fum, ei încep să se
impurifice. Acest fenomen se accentuează în momentul căderii spre sol sub formă de ploaie
sau zăpadă, picăturile antrenând impuritățile din atmosferă și absorbind diferite gaze. De
aceea, primele cantități de precipitații, mai ales după perioade lungi de secetă și din anumite
zone industriale, sunt puternic impurificate în momentul în care ajung la nivelul solului.
Odată căzute pe sol, apele meteorice se impurifică și mai mult cu substanțe anorganice și
organice, germeni microbieni, pe care le antrenează o dată cu spălarea suprafețelor pe care se
scurg.

Prin urmare, compoziția și gradul de impurificare al apelor meteorice depind de numeroși

factori, cum sunt momentul căderii precipitațiilor, zona geografică, prezența unor obiective
industriale, unele caracteristici ale terenului pe care au căzut, precum și modul de colectare a
lor.

Apa mărilor si oceanelor

Apa conținută în oceanul planetar depașește 1 300 000 000 km³, cuprinzând marea majoritate
a volumului întregii hidrosfere. Bogațiile sale sunt imense. Se stie că în straturile de rocă de
sub ocean sunt foarte multe cantități de zăcăminte importante precum : petrol, uraniu, gaze
naturale, mangan și cobalt. Dar cel mai mare și important zăcământ al oceanelor este,
bineînțeles, apa. Compoziția chimică foarte complexă a apei de mare, conținând cantități mari
de săruri(3,5%) dintre care predomină clorura de sodiu(78%), clorura de magneziu, sulfatul
de magneziu, carbonatul de calciu, îi conferă un gust caracteristic, neplăcut, care o face
impropie consumului. Din acest motiv, pentru a putea fi folosită ca apă de băut, apa de mare
necesită tratamente speciale, în instalații complexe și extrem de costisitoare, cu rășini
schimbătoare de ioni, electroliză, distilare. În prezent, astfel de instalații nu sunt la îndemâna
tuturor. Se speră însă ca in viitor oceanul planetar să poată deveni sursa cea mai importantă

3
de apă pentru cei ce vor popula atunci globul terestru. Privind în viitor, se poate afirma cu
optimism că sursele de aprovizionare cu apă a populatiei și economiei se vor multiplica o
dată cu progresul tehnic. Încă de pe acum au fost puse la punct procedee eficiente de
desalinizare a apei de mare, s-au întocmit proiecte vizând transportarea aisbergurilor din
regiunile polare spre cele aride, de folosire mai intensă a ghețarilor, de forări la marea
adâncime în regiunile deșertice, unde pânzele de apă se află foarte profound (50-1 500m). De
asemenea, au fost proiectate apeducte pentru transportul apei potabile de la distanțe mari și se
are în vedere și utilizarea unor nave maritime gigantice, asemanatoare tancurilor petroliere.
Toate acestea îndreptațesc speranța că, prin unirea cuceririlor stiinței cu un larg effort
internațional uman, material și financiar, asigurarea deplină a aprovizionării cu apă potabilă
va putea fi soluționată cât mai curând, impreună cu toate celelalte probleme vitale ale
dezvoltării societății omenești.

Modalităţi de aprovizionare cu apă

În general, aprovizionarea cu apă potabilă a centrelor populate se face prin două categorii
de instalaţii: instalaţii centale sau uzine de apă, a căror capacitate este mai mare sau mai mică,
în raport cu mărimea localităţii pe care o aprovizionează şi instalaţii locale, reprezentate prin
fântâni şi izvoare, specific localităţilor.

Aprovizionarea centrală cu apă.

Aprovizionarea centrală cu apă utilizează un ansamblu de construcţii, instalaţii şi amenajări

a căror destinaţie este captarea, transportul, tratarea şi corectarea calităţii apei, precum şi
înmagazinarea şi distribuirea apei potabile în centrele populate.

În cadrul unei instalaţii central se disting patru component importante:

• sectorul de captare ;

• sectorul de purificare ;

• sectorul de înmagazinare ;

• sectorul de distribuţie ;

Captarea apei.

4
Sursele de apă potabilă cele mai des exploatate de instalaţiile central sunt sursele subterane şi
cele de suprafaţă , separate sau împreună.

Captarea apei din surse subterane. Alegerea surselor subterane de apă nu se face la
întâmplare, ci pe baza unor studii hidrologice aprofundate, care implica forări exploratoare,
analiză chimică şi bacteriologică a unor eşantioane de apă, determinarea întinderii bazinului
de alimentare, marimea stratului de apă, caracteristicile straturilor de rocă, influenţa
precipitaţiilor şi a apelor de suprafaţă asupra nivelului apelor subterane, stabilirea
dimensiunilor zonelor de protecţie sanitară a sursei şi a instalaţiilor de captare. Captarea
apelor subterane se face prin puţuri forate. Aceste puţuri constau din tuburi de oţel lungi de
4–6 până la 8–12 m, având un diametru interior de 150–600 mm . Aceste tuburi se introduc
unul deasupra celuilalt şi se asamblează etanş între ele prin înşurubare. Numărul lor depinde
de adâncimea la care se găseşte stratul acvifer.

Puţul trebuie protejat şi consolidate pentru a nu fi degradat de eventuale surpări ale

terenului sau inundat prin afluxul apei provenite din straturile acvifere aflate, eventual, mai
aproape de suprafaţă. Apele freatice, mai ales când sunt poluate cu reziduuri menajere sau
industrial, au o acţiune corosivă deosebit de puternică asupra pereţilor puţurilor. De aceea,
trebuie avută multă grijă în alegerea locului de amplasare a acestora : în amonte de localităţi
sau de întreprinderi industrial, în teren salubru şi fără denivelări sau ape stagnante. Ulterior,
trebuie urmărită permanent consolidarea şi întreţinerea întregii instalaţii de captare.

Captarea apei din surse de suprafaţă. Utilizarea apei de suprafaţă prin instalaţii centrale se
întalneşte curent în aprovizionarea a numeroase aglomerări urbane. În prealabil, sursa
prezumtivă este supusă unor studii hidrologice şi topografice menite a stabili dacă apa poate
fi dată spre utilizare sau nu. Aceste studii vizează, printre altele :

• debitele minime de iarnă şi de vară, estimate prin calcul statistic rezultat în urma
măsurătorilor zilnice efectuate timp de cel puţin 16 ani ;

• debitul impurităţilor aflate în suspensie ;

• sursele de poluare şi debitul lor ;

• caracteristicile fizice, chimice, biologice şi bacteriologice ale apei la debite mici, mijlocii
şi mari.

5
Amplasarea propriu-zisă a instalaţiilor de captare trebuie să aibă în vedere asigurarea unui
debit minim necesar, în condiţiile menţinerii unei calităţi optime a apei şi a unei funcţionări
neîntrerupte. De aceea, priza de apă trebuie amplasată în amonte de localităţi sau de orice altă
sursă potenţială de poluare. De asemenea, se aleg porţiuni stabile ale albiei, acolo unde ea
face coturi concave şi unde firul apei este cel mai apropiat de mal. Se evită coturile convexe
deoarece aici se depun, de regulă, aluviuni, care pot împotmoli conductele de aducţiune. Priza
se amplasează la minimum 0,5 m sub nivelul apei şi la maximum 0,70 m deasupra fundului
apei. Captarea apei din râurile mari şi adânci se poate face simplu, fără a fi necesară ridicarea
unui baraj. În schimb, în râurile mici este deseori necesară ridicarea unor praguri sau baraje.
În cazul folosirii lacurilor, sorbul de captare trebuie introdus cât mai larg. Priza de apă trebuie
protejată printr-un grătar care să împiedice colmatarea sau pătrunderea unor vieţuitoare
acvatice. În jurul instalaţiilor de captare se instituie o zonă de protecţie sanitară în care se
respectă măsurile stricte de salubritate şi securitate.

Tratarea apei

De la sursă, apa este preluată de instalaţiile destinate tratării, prin cădere naturală sau cu
ajutorul unor pompe. Sursele de apă conţin impurităţi în concentraţii ce depăşesc de zeci de
ori şi uneori chiar de sute de ori limitele potabile. Sarcina de a îndepărta aceste impurităţi
revine staţiei de tratare, care prin diverse construţii şi instalaţii realizează un lanţ de procese
 un flux tehnologic continuu  prin care în final, apa trimisă la consumator se înscrie în
normele de potabilitate. Modul de alcătuire a staţiei de tratare este strâns legat de sursă de apă
avut în vedere, precum şi de natura şi concentraţia impurităţilor ce urmează a fi înlăturate.
Fără a avea pretenţia de a epuiza toate procesele sau procedeele de tratare utilizate în
alimentări cu apă, se poate spune că, în general, în staţiile de tratare se folosesc, într-o
combinaţie sau alta, următoarele procese de tratare :

• sitarea: acest proces de tratare este folosit pentru reţinerea corpurilor şi materialelor
plutitoare antrenate în apă;

• presedimentarea : prin simpla staţionarea relativă a apei se urmăreşte reţinerea x

• sedimentarea : care se realizează prin două metode, şi cu formare de coagulanţi sub

formă flocoane ;

6
 • decantarea : reţinerea marii majorităţi a suspensiilor din apă, prin acelaşi procedeu de
staţionare relativă, de după faza de coagulare- floculare;

• filtrarea : pentru finisarea limpezirii, pentru reţinerea particulelor şi flocoanelor fine şi a

microorganismelor;

• dezinfecţia : distrugerea tuturor microorganismelor;

• aerarea : îmbogaţirea apei cu oxigen pentru stimularea reacţiilor oxidare;

• adsorbţia : reţinerea gustului şi mirosului neplăcut al apei, prin contact cu materiale cu

proprietăţi de suprafaţă adsorbant;

• precipitarea chimică : eliminarea din apă a unor substanţe dizolvate, ca fierul, manganul
şi reducerea durităţii apei;

• schimbul ionic : eliminarea din apă a unor elemente, în vederea preparării unor ape pure,
în special pentru scopuri industriale;

Mai pot interveni şi alte procedee de tratare ca : flotarea, degazare, transfer ionic, ultrafiltrare,
dar numai în cazuri speciale de surse de apă sau de calităţi necesare ale apei de alimentare.
Metodele menţionate se aplică în staţiile de tratare cu suprafeţe şi volume relativ reduse, o
parte din instalaţiile şi construcţiile realizate reproducând în mod intensiv procese ce au loc în
natură. În cadrul metodelor intensive de tratare a apei, accentul se pune pe folosirea largă a
reactivilor chimici şi pe procedeele mecanice cu randament ridicat. Timpul de retenţie a apei
în aceste instalaţii este scurt în comparaţie cu evoluţia naturală a fenomenelor similare.
Metodele de tratare menţionate pot fi clasificate, din punct de vedere al naturii proceselor la
care apelează, în :

• procedee fizice – care nu apelează la reactivi;

• procedee chimice – care apelează la reactivi;

• procedee biologice – se bazează pe activitatea microorganismelor;

Din punct de vedere al naturii efectelor, metodele de tratare se pot clasifica în :

• procedee cu efect fizic;

• procedee cu efect chimic;

7
 • procedee cu efect biologic;

Desigur că aceste clasificări nu au un caracter absolut riguros, deoarece, de exemplu, efectul

unui anume procedeu poate fi, în acelaşi timp, de natură fizică sau chimică. Ele se folosesc în
scopul unor prezentări mai clare a tehnologiilor, construcţiilor şi instalaţiilor de tratare a
apelor de alimentare.

Având în vedere scopul lucrării, de a pune la dispoziţie elemente care să permită o exploatare
eficientă a diferitelor instalaţii ce urmăresc corectarea calităţii apei, se consideră util a face o
prezentare a specificului fiecărui procedeu de tratare.

Sitarea. Această operaţie se realizează prin prevederea la priza staţiei de tratare a unor
grătare, site sau microsite. Diferenţa acestor instalaţii se face, în special, prin mărirea spaţiilor
sau ochiurilor prin care este lăsată apa să treacă. Astfel, se difernţiază:

• sitare grosieră  grătare  cu spaţii între bare de 30100 mm;

• sitare medie  site  cu spaţii de 1025 mm;

• sitare fină  site cu spaţii de 310 mm;

• sitare foarte fină  microsite  cu spaţii de 23123µ;

Pentru eliminarea materiilor sau corpurilor plutitoare de la suprafaţă sau din masa apei se
folosesc grătare compuse din bare fixe, cu diferite sisteme de curăţire, manuale sau mecanice(
cu raclor sau jet de apă). Pentru reţinerea impurităţilor de dimensiuni mai mici din masa apei
 resturi de frunze, mâl, suspensii de dimensiuni mai mari  se folosesc sitele care pot fi
fixe. Când sursa de apă o constituie un lac de acumulare, prezenţa în apă a unor cantităţi mari
de plancton  microorganisme acvatice  impune folosirea instalaţiilor de microsite.

Presedimentarea. Scopul presedimentării este acela de a reţine din apă pietrişul, nisipul sau
alte particule materiale care se pot depune ulterior pe canale şi conducte, pentru a proteja
pompele şi restul aparaturii de acţiunea abrazivă a acestora. De asemenea, presedimentarea
este deosebit de utilă în perioadele de viitură, când sursa de apă este încărcată cu materii în
suspensie, de concentraţii care depăsesc capacitatea de reţinere a celorlalte instalaţii din staţia
de tratare. Această fază se realizează în deznisipatoare şi predecantoare. Atât deznisipatoarele
cât şi predecantoarele au, în principiu, o alcătuire similară bazinelor decantoare propriu-zise.
Diferenţele de esenţă constau în viteza de circulaţie a apei prin aceste bazine şi, implicit în

8
timpul de staţionare a apei în acestea. Astfel deznisipatoarele sunt destinate reţinerii
particulelor de nisip din apă  particule solide cu dimensiunea mai mare de 0,2 mm, având o
viteză naturală de depunere în apă destul de mare. Aceasta permite ca timpul de staţionare a
apei în deznisipator sa fie de ordinul a câtorva minute şi viteza de trecere a apei de 0,1
0,5m/s. Deznisipatoarele pot fi orizontale in cel mai frecvent caz sau verticale, în funcţie de
direcţia curentului de apă, iar nisipul depus în deznisipatoare poate fi eliminat manual pentru
debite mici, mecanic sau hidraulic. Folosirea deznisipatoarelor este recomandabilă pentru
acele staţii de tratare care au prizele situate direct pe cursurile de apă şi la care procentul
particulelor în suspensie mai mari de 0,2 mm este de circa 2030% din totalul suspensiilor
din apă. Se uşurează, astfel, foarte mult funcţionarea decantoarelor. Pentru captări situate pe
râuri cu regim torenţial sau viituri frecvente, se recomandă folosirea decantoarelor, în afara
deznisipatoarelor, şi a predecantoarelor.

Rolul lor poate fi multiplu:

• reducerea încărcării în suspensii a apei brute la circa 13 g/l, acestea putând fi reţinute
fără probleme în decantoarele propriu-zise;

• bazin de stocare a apei de rezervă, pentru cazurile de avarii la priză sau poluării
accidentale grave pe cursul de apă.

În aceste condiţii, precantoarele se dimensionează pentru un timp de staţionare a apei de circa

15 zile. Folosite frecvent la începuturile realizării sistemelor centralizate de alimentare cu
apă potabilă, deznisipatoarele şi precantoarele au fost uitate un timp. Folosirea, încă
frecventă, a cursurilor de apă în regim neamenajat ca surse de alimentare cu apă, pe de o
parte, iar pe de altă parte necesitatea măririi gradului de siguranţă în funcţionarea staţiilor de
tratare impun, totuşi, revenirea în unele cazuri la aceste construcţii. Ele mai pot îndeplini şi
alt rol, acela de recuperare a apelor folosite la spălarea filtrelor sau a apei cu nămol în exces
de la decantoare. În acest mod se reduce substanţial consumul tehnologic de apă propriu al
staţiei de tratare. Se asigură, în aceste condiţii, o posibilă refolosire a coagulantului, precum şi
evitarea poluării receptorilor cu ape concentrate în suspensii rezultate din staţia de tratare.

Sedimentarea. Apa de suprafaţă are, în mod obişnuit, un anumit grad de turbiditate care,
după topirea zăpezilor sau după căderea unor ploi abundente poate creşte foarte mult, dar ele
mai conţin şi o mare cantitate de substanţe coloidale. Aceste substanţe au greutate specifică
foarte apropiată de aceea a apei şi, în mod practic, ele rămân în suspensie timp îndelungat.

9
Pentru ca apa să capete un grad de limpezime, este supusă unui proces de decantare în care
depunerea suspensiilor să se facă fie prin gravitaţie( decantare sau sedimentare simplă) fie
prin folosirea unor substanţe chimice numite coagulanţi, menite a accelera
procesul( decantare cu coagulare).

Decantarea simplă se face în bazinele de decantare de tip orizontal sau vertical, în care apa
circulă lent(5-9 mm/s) traversând decantorul în 2–4 ore. În acest interval de timp suspensiile
existente în apă se depun.

Decantarea prin coagulare accelerează procesul de sedimentare, mai ales al particulelor

coloidale şi al suspensiilor foarte fine întalnite de regulă în apele de suprafaţă. Substanţele
coagulante introduse în apă formează flocoane care absorb o mare parte a particulelor aflate
în suspensie, apoi cad la fund antreând cu ele şi suspensiilor mai mari întâlnite în cale. În
practica tratării apei, în vederea accelerării procesului de decantare se folosesc anumiţi
reactivi, care prin dizolvarea lor în apă produc ioni de semn contrar particulelor coloidale.
Neutralizarea parţială a acestor sarcini conduce la aglomerarea coloizilor în flocoane
agregate mai mari şi mai grele. În acest mod se reduce considerabil timpul de depunere a lor.
Prin acest proces de coagulare- floculare are loc o reducere considerabilă a turbidităţii,
precum şi a culorii apei. De asemenea, în fazele de aglomerare şi depunere a flocoanelor are
loc şi o antrenare parţială a substanţelor organice şi a bacteriilor conţinute de apa brută.
Reactivii de coagulare cel mai des folosiţi în practică sunt: sulfatul de aluminiu, Al 2(SO4)3•
nH2O; clorura ferică, FeCl3; sulfatul feros FeSO4 • nH2O; sulfatul feric, Fe2(SO4)3. În anumite
cazuri se mai apelează la : aluminatul de sodiu, NaAlO 2 şi var, CaO sau Ca(OH)2. De
asemenea, pentru a desface structura unor substanţe complexe prezente în apă şi a crea
condiţii favorabile coagulării, se mai utilizează : ozon, O 3; compuşi ai clorului, Cl2O;
permanganat de potasiu, KMnO4 • nH2O. Procesul de coagulare – floculare se desfăsoară în
trei faze; care vor fi descrise în mod schematic. În prima fază, prin adăugarea de coagulant
are loc aşa-numita coagulare pericinetică. Această fază cuprinde hidroliza coagulantului după
recţiile:

Al2(SO4)3 2Al++++ 3(SO4)--;

OH

[(H2O)4 Al( OH )3 Al (H2O)4]+++ ;

10
Apoi, se petrece compensarea sarcinii negative a impurităţilor coloidale din apă, şi, în sfârşit,
coagularea mutuală a particulelor coloidale destabilizate. Această fază se termină cu formarea
de microflocoane. Faza este foarte scurtă, de ordinul câtorva secunde. Pentru a se asigura o
dispersie cât mai rapidă a coagulantlui în apă, precum şi un contact al tuturor particulelor
coloidale cu coagulantul hidrolizat, din practica tratării apei a rezultat că este necesar să se
asigure o perioadă foarte scurtă (30s  1min) de amestec rapid (mecanic sau hidraulic),
pentru formarea de coloizi pozitivi de coagulant şi de disperare uniformă a coloizilor formaţi
printre particulele coloidale din apă pentru destabilizarea acestora şi formarea de
microflocoane. Prima fază de coagulare, are loc, în camerele de amestec. Faza a doua de
coagulare, cunoscută sub numele de coagulare ortocinetică, cuprinde aglomerarea
microflocoanelor formate anterior, până când se ajunge la formarea de flocoane cu
proprietăţi bune de sedimentare. Este necesară o agitare lentă de circa 15–30 min pentru
asigurarea aglomerării particulelor coloidale. Se asigură, astfel formarea de flocoane mari,
dense, uşor sedimentale. Această fază se desfăşoară în camerele de reacţie. Atât camerelor de
amestec cât şi camerelor de reacţie li se acordă o mare importanţă, de modul cum s-au
desfăşurat cele două faze ale coagulării depinzând eficienţa întregului proces de tratare a apei.
Coagularea nu poate fi ruptă de celelalte procese de tratare a apei, ele formând un tot unitar,
completându-se reciproc. De asemenea, nu poate fi privită static, fiind un proces cu
caracteristicile în continuă schimbare. Pentru realizarea unei coagulări optime, pe lângă
variabilele fizice ca: durată şi intensitatea amestecului, doza de coagulant, volumului
flocoanelor formate, concentraţia substanţei solide în flocoane, distribuţia dimensională a
flocoanelor, un rol important îl au şi caracteristicile chimice ale apei; pH-ul, compoziţia
chimică a apei, tipul coloizilor. Dată fiind importanţa procesului de coagulare, s-au pus la
punct numeroase metode de control al coagulării:

• metoda „ jar-test”  modelarea la scară de laborator a procesului de coagulare. Prezintă

dezavantajul că floconul de coagulantul rămâne la scară naturală, în timp ce instalaţia se
modelează după principii hidraulice. De asemenea, în instalaţia industrială pot să apară
numeroase posibilitătii de scurtcircuitare, care reduc şi timpul de reţinere, pe când în pahar
timpul este perfect respectat. Este metoda cea mai cunoscută şi folosită.

• măsurarea potenţialului zeta  prin măsurarea mobilităţii electroforetice,

• măsurarea conductivităţii  aplicabilă numai la cercetări de laborator. S-a constatat că

doza de coagulant variază invers proporţial cu conductivitatea electrică a apei;

11
 • titrarea colidală  serveşte la determinarea sarcinii negative a particulelor coloidale;

• determinarea indicelui de filtrabilitate, a cărui valoare depinde de cea a potenţialului

zeta, astfel: la o valoare a indicelui egală cu 3, corespunde un potenţial zeta 5 mV şi asigură

o eficienţă optimă în staţiile de tratare.

• utilizarea filtrului pilot  pentru intervenţia rapidă în cazul schimbărilor bruşte ale
caracteristicilor apei, când se impune modificarea dozei de coagulant şi adjuvant.

Pentru ca reactivul să nu subziste nehidrolizat, pH-ul apei de tratat trebuie inclus în zona de
pH în care hidroliza este completă. Pentru accelerarea procesului de coagulare în condiţii
nefavorabile se introduc în apă adjuvanţi de coagulare. Adjuvanţii sunt substanţe cu greutate
moleculară mare, solubili în apă, care în anumite condiţii sunt capabili de a crea legături cu
particule în suspensie şi cu particule coloidale de apă, formând agregate sau flocoane. Ei se
pot clasifica după mai multe criterii: după natura lor, după originea lor, după semnul sarcinii
ce o poartă, după starea fizică, după rolul avut în tratarea apelor.

După natura lor, adjuvanţii pot fi:

• organici: sunt numeroşi, cu denumiri comerciale ca: Decapol, Prosedim, Separan, VA-2,
Medasol, Q, S.

• minerali: mult mai puţini, silicea activată fiind cea mai cunoscută şi cea mai folosită.

După originea lor, adjuvanţii pot fi:

• naturali  un exemplu este betonita care este o rocă.

• sintetici  aceşti adjuvanţi sunt obţinuţi prin polimerizare; pot fi hipolimeri sau
copolimeri, în funcţie de natura unităţilor chimice ce formează polimerul.

După semnul sarcinii purtate: aceşti adjuvanţi posedă de-a lungul lanţului ce formează
polimerul grupuri funcţionale ionizabile, numite polielectroliţi.

Polielectroliţii pot fi:

• anionici  macromolecule cu masa ridicată(5 000 000 u.m.), cu grupări active încărcate
negativ( carboxilice sau sulfonice). Cei mai frecvenţi: copolimeri acrilat- acrilamidă,

12
poliacrilamide, ionizate sub acţiunea unor baze şi acizii polivinilsulfonici şi
polistirensulfonici;

• cationici  macromolecule cu greutate moleculară mică(250 000  1 000 000 u.m.), cu

grupări de active(un ionde amoniu cuaternar), cu sarcină electrică pozitivă. Cele mai
cunoscute sunt polietilendiamidele şi clorhidraţii de plivinil amoniu;

Polimerii cationici îsi manifestă activitatea în special în mediu acid, cei anionici mai ales în
mediu bazic, iar cei neionici au o activitate independentă de pH.

După starea fizică pot fi:

• sub formă de pulbere;

• sub formă de soluţie concentrată;

După rolul avut în tratarea apei pot fi.

• coagulant;

• adjuvant de coagulare;

Acţiunea SiO2 activat ca adjuvant se poate explica în felul următor: când se folosesc
coagulanţi ca sulfat de aluminiu sau săruri de fier, aceştia hidrolizează în apă formând
hidroxizi, care în anumite limite de pH poartă sarcini pozitive. Floconul astfel format adună
impurităţile din apă, datorită atracţiei dintre sarcinile opuse ale impurităţilor din apă şi ale
coagulantului. În acest punct, SiO2 activat ca adjuvant îsi arată efectele. Când coagulantul
hidrolizează şi adună impurităţile, există o încărcătură reziduală pozitivă pe suprfaţa
complexelor de coagulantul. Această încărcătură pozitivă are tendinţa de a da naştere la
flocoane fine, care rămân izolate şi împiedică sedimentarea completă. Adăugând soluţie de
SiO2 activat, cu încărcătură negativă, se înlătură această tendinţă obţinuându-se o coagulare
rapidă şi completă. În ceea ce priveşte acţiunea polimerilor organici, între adjuvanţi şi
particulele dispersate în apă au loc interacţiuni complexe determinate de greutate moleculară
mare a adjuvanţilor, de structura şi proprietăţile electrice ale moleculelor lor. În anumite
condiţii, plomerii pot adsorbi particulele în suspensie, legându-se mai departe în agregate care
cresc grele şi rezistente. Procesul este în realitate mai complex, presupunând două faze:
apropierea particulelor la distanţe care să permită o interacţiune între ele şi adeziunea
particulelor adiacente.

13
Decantarea apei este un proces de separare a particulelor solide din suspensie, prin acţiunea
forţelor de gravitaţie astfel că amestecul lichid- solid este separat în lichidul limpezit, pe de o
parte, şi suspensiile concentrate, pe de altă parte. Se mai utilizează şi termeni ca sedimentarea
apei sau limpezirea ei. Acest proces se realizează în construcţii speciale, numite decantoare.
În decursului timpului s-au elaborat numeroase tipuri de decantoare.

Indiferent de tipul decantorului, acesta trebuie să asigure:

• introducerea şi distribuţia apei brute, amestecată în prealabil cu rectivii de coagulare.

• spaţii de decantare, în care apa are o viteză de circulaţie foarte redusă, asigurându-se o
staţionare relativă de 12 ½ h; aici are loc depunerea suspensiilor.

• colectarea apei limpezite;

• spaţiul pentru suspensiile depuse precum şi pentru concentrarea lor. În spaţiul de

decantare se rezervă un anumit volum, în zona sa inferioară, pentru acumularea şi
concentrarea suspensiilor depuse. Forma, mărimea şi chiar dispunerea acestui spaţiu sunt
foarte diferite şi depind de tipul decantorului;

• sistemul de curăţire şi evacuare a nămolului din decantor este funcţia de tipul

decantorului. Se pot folosi procedee manuale, hidraulice sau mecanice.

A existat o evoluţie în timp a practicii decantării apei.Decantoarele clasice pleacă de la

pricipiul reţinerii prin cădere gravitaţională a tuturor particulelor, supuse în prealabil, de cele
mai multe ori, procesului de coagulare-floculare.

În funcţie de sensul de circulaţie a apei în decantor, decantoarele clasice pot fi:

• orizontale longitudinale;

• orizontale radiale;

• verticale.

Schema de circulaţie a apei în astfel de instalaţii este prezentată mai sus.

În drumul său, datorită vitezelor foarte mici de circulaţie a apei, de ordinul a 3 15 mm/s,
aproximativ 98% din suspensii se depun, urmând ca prin intermediul dispozitivelor de

14
colectare şi evacuare a nămolului să fie îndepărtate din instalaţie. În timp, s-a încercat mărirea
randamentului acestor instalaţii, prin diferite amenajări: decantoare etajate, decantoare
lamelare. Totuşi, datorită vitezelor mici şi a debitelor din ce în ce mai mari: decantoarele
radiale au atins diametre de 60 m, iar decantoarele longitudinale au atins diametre de 100 m
şi chiar mai mari. Astfel de instalaţii sunt costisitoare li greu de exploatat.

Aceasta a impus un nou tip de decantoare  aşa-numitele decantoare suspensionale. În afara

principiului decantării gravitaţionale, în aceste decantoare se mai aplică şi principiul filtrării
suspensiei printr-un strat de suspensii reţinute anterior, aflat intr-un echilibru dinamic în
curentul ascendent de apă(figurile de alături). În afara unei eficienţe tehnologice foarte
ridicate, s-a creat posibilitatea folosirii unei viteze de circulaţie a apei mai mari, deci
reducerea suprafeţelor sau volumelor construite.

În funcţie de modul de funcţionare, decantoarele suspensionale pot fi: statice, cu recircularea

stratului suspensional, pulsatoare şi superpulsatoare. În cadrul decantoarelor suspensionale
statice, curentul ascendent de apă trece printr-un strat suspensional delimitat intr-un anumit
spaţiu. La decantoarele cu recircularea stratului suspensional, un anumit procent din acesta
este recirculat, asigurând un contact mult mai bun intre apa ce urmează a fi tratată şi
suspensiile retinuţe anterior. La decantoarele suspensionale pulsatoare şi superpulsatoare,
stratului suspensional îi este imprimată o mişcare pulsatoare, de comprimare şi destindere,
fapt care conduce la mărirea efectului de reţinere a suspensiilor. Exploatarea corectă a acestor
tipuri de construcţii ridică probleme deosebite şi este determinată în obţinerea eficienelor
scontate.

Filtrarea este un procedeu de separare a solidelor de lichide, prin care materiile în

suspensie sunt separate de lichid prin trecerea amestecului printr-un material poros  filtrant
 care reţine materiile solide şi lasă să treacă lichidul, denumit şi filtrant. Acest procedeu
vine în completarea procedeului de decantare a apei pentru un rezultat mai bun şi mai sigur.
În domeniul tratării apelor, filtrarea are ca scop separarea materialelor solide din apă, în
vederea limpezirii apelor pentru folosirea lor,precum şi pentru hidratarea nămolurilor
rezulatate din instalaţiile de tratare. În cazul filtrării clasice prin medii poroase se acţionează
asupra lichidului, supunându-l la un gradient de presiune care-l obligă să treacă prin
materialul poros. Această forţă poate acţiona pe o parte sau alta a mediului filtrant, aplicând
fie o presiune asupra lichidului de filtrat, fie o depresiune asupra filtratului(figura). Materialul

15
cel mai folosit ca filtru este nisipul, care este aşezat în straturi de grosimi diferite pe fundul
unor bazine de beton, iar în timpul trecerii prin straturile de nisip, apa se purifică.

Există mai multe tipuri de filtrare, care depind de mărimea şi concentraţia particulelor solide,
de natura şi caracteristicile mediului filtrant şi ale modului de funcţionare.

Filtrarea prin strate granulare cu grosimea de ordinul metrilor se utilizează la debite mari cu
puţine suspensii, spălarea făcându-se, în general, în contracurent.

Filtrarea prin site sau microsite se utilizează la separarea particulelor grosiere în cantităţi mici
şi care se îndepărtează, de obicei, prin spălare.

Filtrarea prin membrane se utilizează în cazul unei cantităţi reduse de suspensii  pentru
obţinerea unei ape foarte limpezi, materialul filtrant fiind foarte subţire, de ordinul
centrimetrilor.

Filtrarea cu turte se aplică, în principal, în cazul concentraţiilor mari de suspensii ale

nămolului rezultate din separarea prin alte procedee, în care se foloseşte un strat  suport din
pânză sau alte materiale pe care se formează turta.

Filtrele lente reproduc fenomenul natural al trecerii apei prin grosimea solului, în urma căreia
aceasta se purifică fizic, chimic şi biologic. Eficienţa lor este foarte mare (99,099,9%), dar
viteza mică de filtrare a apei (0,1 m/oră) conduce la o obţinerea unui debit destul de modest
(24 m3/m2 de filtru în 24 de ore). Din această cauză, pentru asigurarea unui debit de apă
care să satisfacă nevoile unei localităţi mari, sunt necesare construcţii numeroase, care ocupă
suprafeţe întinse de teren.

Filtrele rapide folosesc nisip care este cel mai folosit material pentru filtrare şi trebuie
precedată de sedimentare asociată cu coagulare. Debitul furnizat de filtrele rapide este mult
mai mare decât cel al filtrelor lente, ajungând pană la 120 m 3 apă/m2 de suprafaţă filtrantă în
24 de ore, dar eficienţa lor este mai mică(doar 80 95%), la o viteză de filtrare de 4 6
m/oră. În ultimul timp, în filtrele moderne foarte rapide s-au obţinut viteze de filtrare de
1518 m/oră.

Filtrele nu au doar rolul de site pentru reţinerea materiilor solide în suspensie ale căror
dimensiuni sunt mai mari decât ale spaţiilor sau porilor materialului filtrant. Filtrul trebuie
astfel conceput, încât să reţină şi alte particule şi substanţe, ca de exemplu particule de argilă
coloidală, substanţe colorante sau bacterii care au dimensiuni mult mai mici decât ale porilor,

16
iar eliminarea lor compotă procese complexe. De exemplu la filtrele lente din materiale
granulare, stratul biologic gros care se formează la suprafaţă are o porozitate foarte fină, iar la
filtrele rapide care funcţionează după coagulare şi decantare, acesta reţine materiile coloidale
şi bacteriile care sunt adsorbite de către flocoanele gelatinoase şi eliminate odată cu ele. De
asemenea, în cazul filtrării prin membrane se pot reţine particule submicronice, asigurându-se
în acelaşi timp şi posibilitatea reţinerii substanţelor dizolvate.

În domeniul tratării apelor de alimentare, în general, filtrarea este utilizată în trei moduri
principale:

• ca treaptă unică de tratare;

• ca treaptă preliminară pentru a reduce încărcătura treptei următoare reţinerea materiilor

grosiere;

• ca treaptă finală pentru finisarea indicatorilor calitativi ai apei;

Dezinfecţia apei

În timpul decantării şi al filtrării, o dată cu impurităţile depuse sau reţinute, sunt antrenaţi şi
numeroşi germeni microbieni prezenţi în apă. Apa ce trebuie să fie distribuită pentru nevoile
menajere şi potabile ale populaţiei nu trebuie să fie dăunătoare sănătăţii oamenilor, deci nu
trebuie să conţină bacterii patogene. Decantarea şi filtrarea apei, deşi reduc mult cantitatea de
microorganisme conţinute în ea, nu dau totuşi o deplină garanţie a îndepărtării lor definitive
şi poate fi un risc pentru consumatori. Pentru îndepărtarea totală a microorganismelor, se
aplică dezinfecţia apei. Aceasta se face în toate cazurile când sursa de alimentare cu apă nu
prezintă siguranţă din punct de vedere sanitar. Prin dezinfecţia apei se înţelege îndepărtarea
completă a germenilor patogeni şi reducerea numărului germenilor saprofiţi(nepatogeni) până
la limitele prevăzute în STAS-ul de potabilitate a apei. În general, se supune dezinfecţiei apa
care a trecut prin celelalte stadii de corectare  coagulare, decantare, filtrare  deoarece în
apa limpezită nu mai există particule de material în suspensie în care să rămână bacterii
neinfluenţate de mijloacele de dezinfecţie. În unele cazuri, dezinfecţia apei se foloseşte ca o
măsură unică, independentă, de corectare a calităţilor apei( de cele mai multe ori în cazul
folosirii apelor de adâncime, precum şi la instalaţiile de apă provizorii). Dezinfecţia apei de
râu nelimpezite, deşi nu garantează îmbunătăţirea ei deplină, corectează, totuşi, în oarecare
măsură, proprietăţile ei sanitare.

17
Dezinfecţia apei se poate practica prin două grupări mari de metode:

• metode chimice  clor şi substanţe clorigene, cu ajutorul

ozonului(ozonificare),permanganatul de potasiu, cu ajutorul sărurilor metalelor grele(argint,
cupru).

• metode fizice  fierberea, cu ajutorul ultrasunetelor, radioionizante şi radiaţiilor

ultraviolete.

Metodele chimice. Substanţele dezinfectante trebuie să îndeplinească mai multe condiţii:

• să distrugă microorganismele din apă(bacterii, virusuri) intr-un timp cât mai scurt;

• să nu fie nocive pentru om;.

• să nu modifice calităţile organoleptice ale apei;

• să nu fie uşor de folosit;

• să poată fi procurate cu uşurinţă şi la un preţ convenabil;

Dintre toate metodele de dezinfecţie, cea care foloseşte clorul este cea mai frecvent
întrebuinţată. Pentru dezinfecţia apei se întrebuinţează fie clorul gazos pur Cl 2, fie clorura de
var CaOCl2. Introdus în apă, clorul acţionează asupra substanţelor organice care se găsesc în
ea, precum şi asupra bacteriilor, distrugându-le. În combinaţie cu apa, clorul formează acidul
hipocloros şi acidul clorhidric:

Cl2 + H2O HOCl + HCl

Acidul hipocloros(HOCl)este un compus nestabil şi se descompune mai departe în acidul

clorhidric şi oxigen:

HOCl = HCl + O

În momentul formării lui, oxigenul liber acţionează ca un puternic oxidant asupra

substanţelor organice şi a bacteriilor care se găsesc în apă. Cantitatea de oxigen şi, prin
urmare, şi cantitatea clor necesară pentru dezinfecţia apei, nu trebuie determinate după
cantitatea de bacterii patogene, ci după cantitatea totală de substanţe organice şi de
microorganisme, precum şi de substanţe anorganice oxidabile care se găsesc în apa tratată cu
clor. Clorul nu schimbă proprietăţile chimice ale apei, dar excesul imprimă apei un gust şi un

18
miros neplăcute, iar din această cauză stabilirea corectă a dozei de clor este foarte importantă.
O doză insuficientă de clor poate face ca acesta să nu-şi manifeste acţiunea bactericidă; o
doză excesivă de clor(de peste 0,3 mg/l) înrautăţeşte gustul apei. De aceea, doza de clor
trebuie să fie stabilită de proprietăţile individuale ale apei care se corectează, pe baza
experimentelor făcute pe apă. Dozele de clor se fixează în funcţie de cantitatea de
microorganismelor din apă. În general, pentru o dezinfecţie eficientă a apei de râu, filtrată în
prealabil sunt necesare 0,3 1 mg Cl la 1 litru de apă, iar pentru apa nefiltrată 2 mg Cl/.
Acţiunea bactericidă a clorului depinde de timpul de contact, dar şi de rezistenţa diferită,
specifică fiecărui microorganism în parte, de exemplu colibacilul este mai rezistent decât
bacilul febrei tifoide, virusurile sunt în general mai rezistente decât bacteriile.

Ozonul este un oxidant mult mai puternic decât clorul. Metoda se numeşte ozonizare şi
constă în trecerea prin apă a aerului ozonizat, adică a unui curent de aer în care oxigenul a
fost transformat, sub acţiunea unei descărcări electrice, în forma triatomică  ozon(O 3). Din
cauza formei lui nestabile, ozonul se transformă repede din nou în O 2 şi atomul de oxigen
care se eliberează în acest caz, acţionând în momentul descompunerii ca un oxidant puternic
asupra substanţei bacteriilor conţinute în apă, le distruge. Necesarul de ozon ca dezinfectant
al apei este pentru ape limpezi, 0,5  1 mg/l; pentru ape de suprafaţă, tratate, 2  3 mg/l;
pentru ape de suprafaţă poluate şi tratate, 2,5  5 mg/l. Efectul bactericid al ozonului este nu
numai foarte puternic, ci şi foarte rapid(de 7 ori mai rapid decât al clorului), el fiind foarte
eficient şi împotriva virusurilor. Concomitent ozonul decolorează unele ape, precipită sărurile
de fier şi de mangan şi îndepărtează gustul şi mirosul neplăcut. Ozonizarea apei însă necesită
instalaţii speciale, însă dezavantajul acestui proces constă în consumul relativ mare de
energie electrică.

Permanganatul de potasiu este un oxidant bun, dar este puternic neutralizat de substanţele
organice prezente în apă. Tratarea apei cu 5 mg/litru de permanganat asigură îndepărtarea a
peste 98% din germeni, după un timp de contact de 4 6 ore. Utilitatea sa este limitată.

Dezinfecţia apei cu ioni de metale grele este bazată pe acţiunea puternic bactericidă a ionilor
metalelor grele( argint, cupru), în cazul în care se găsesc în concentraţie foarte mică în apa
care se sterilizează. Această acţiune se numeşte oloigodinamie. Pentru dezinfecţia apei s-a
folosit apa filtrată prin nisip argintat. Suprafaţa mare de contact a argintului cu apa ajută la
trecerea rapidă a ionilor de argint în soluţie. Acţiunea oligodinamică a ionilor de argint diferă
după felul bacteriilor. În special bacteriile în formă de spori sunt puţin atacate de aceştia.

19
Metodele fizice. Cele mai importante metode fizice de dezinfecţie a apei sunt:

Fierberea este metoda cea mai simplă şi mai eficientă de dezinfecţie. Se practică mai ales în
anumite situaţii, în unele focare de boli contagioase.

Folosirea razelor ultraviolete constituie o metodă cu un randament general scăzut. Dezinfecţia

prin raze ultraviolete se bazează pe acţiunea bactericidă a razelor ultraviolete, care au o
lungime de undă de la 0,15  0,30 m grosime. Sursa de raze ultraviolete este o lampă
electrică de cuarţ cu electrozi de mercur. Apa supusă acţiunii razelor ultraviolete trebuie, în
prealabil, perfect limpezită. Această metodă face parte din procedeele prin care nu se folosesc
reactivi, deoarece nu este necesară introducerea în apă a vreunei substanţe, ceea ce constituie
avantajul acestei metode, dar în schimb sunt prezente şi dezavantaje, acela este că din cauza
consumului relativ mare de energie electrică şi este împiedicată raspândirea ei din această
cauză.

Ultrasunetele au acţiune distructivă asupra unor bacterii, mai ales asupra formelor asupra
formelor vegetative.

Utilizarea radiaţiilor ionizate, în special a radiaţiilor gamma, ca metodă posibilă de

dezinfecţie a apei se află încă în faza experimentală.

Tehnici speciale de tratare a apelor

În aceste categorii de procedee de tratare se includ tehnici, procedee, instalaţii sau utilaje care
să fie reuşesc să corecteze indicatorii de calitate ai apei cu grad sporit de dificultate de
corectat, fie apelează la anumite mecanisme de tratare, altele decât cele clasice: decantare,
filtrare, dezinfecţie. Printre acestea pot fi citate: aerarea apei; ameliorarea gustului şi
mirosului apei; îndepărtarea unor gaze dizolvate în apă; schimbătorii de ioni; tratarea cu
cărbune activ; osmoza; electrocoagularea;

Aerarea apei. Aerarea apei se practică pentru: eliminarea mirosului şi gustului neplăcut al
apei; mărirea capacităţii de oxidare a unor substanţe ca fier, mangan, diferite substanţe
organice. Realizarea acestei operaţii se face, în principal, prin două metode:

• prin injectare de aer în masa apei;

• prin mărirea suprafeţei de contact apă  aer.

20
Injectarea de aer în masa apei se face fie prin injectarea propriu-zisă de aer sub
presiune(tuburi sau plăci poroase; diferite dispozitive punctiforme), fie prin dispozitive de
agiatare mecanică la suprafaţa apei(turbine,perii,agitatoare). Mărirea suprafeţei de contact
dintre apă şi aer constă, în principiu, în pulverizarea apei la nivel de picături, mărindu-se
astfel suprafaţa de contact dintre apă şi aer, care să permită îmbogăţirea conţinutului în
oxigen al apei. Această pulverizare se face prin sprinclere, tunuri cu grătare, filtre cu inele sau
materiale de umplutură.

Ameliorarea gustului si mirosului apei. Apa poate avea un miros particular sau gust
neplăcut,in cazul unor concentraţii excesive ale unor compuşi de fier, manganul, zinc, cupru,
precum şi ale unor săruri. Metodele de îmbunatăţire a acestor caracteristici organoleptice sunt
coagularea, filtrarea, clorinarea, ozonizarea, folosirea unor materiale absorbante in procesul
filtrării.

Îndepărtarea unor gaze dizolvate in apă. Gazele dizolvate in apă pot fi îndepartate prin
folosirea unor metode fizice care constau, în principiu, dintr-o serie de operatiuni ce
favorizează degajarea lor.Dintre acestea cele mai importante sunt pulverizarea în instalaţiile
speciale, în timpul căreia aerarea particulelor fine de apă favorizează îndepărtarea unor gaze
dizolvate şi barbotarea aerului comprimat în apă, efectul fiind acelaşi. Îndepartarea unor gaze
dizolvate în apa se poate face şi prin utilizarea unor metode chimice combinate cu procedee
fizice, cum ar fii îndepartarea hidrogenului sulfurat prin aerare, la care se adaugă oxidarea
biochimică sau clorarea.

Schimbătorii de ioni. Schimbul ionic a devenit unul dintre procesele fizico-chimice care s-a
impus în ultimul timp în practica tratării apei. Această metodă poate fi folosită şi la tratarea
apei potabile, din surse cu un conţinut ridicat de săruri. Prin acest proces, ionii din apă vin în
contact cu schimbătorii de ioni, fiind preluaţi de aceştia, în locul lor fiind cedaţi alţi ioni.
Schimbătorii de ioni sunt, în esenţă, plielectroliţi macromoleculari, la care un tip de
ioni(cationul sau anionul) este fixat de polimerul insolubil, iar ionul contrar se poate mişca
liber, putând fi schimbat. La baza schimbătorilor de ioni folosiţi în prezent stau răşini
sintetice de policondensare sau polimerizare.

În tratarea apei(dedurizarea, eliminarea bicarbonaţilor, deionizare, adsorbţia substanţelor

organice), schimbătorii de ioni pot fi folosiţi la :

• alimentarea cu apă a cazanelor;

21
 • circuitele primare ale reactorilor nucleari;

• apa tehnologică pentru industria chimică, textilă, a hârtiei şi celulozei;

• apa ultrapură, necesară la fabricarea unor piese electronice;

Tratarea cu cărbune activ

Cărbunele activ este un material solid, pe bază de carbon amorf, cu porozitate şi suprafaţă
specifică mari, cu o bună” activitate” ca adsorbant, adică reţine relative repede proporţii mari
de substanţe impurificatoare din apa cu care vine în contact, chiar la concentraţii mici ale
acesteia. Diverşi cărbuni au în unele cazuri o oarecare activitate, putând fi numiţi “carbuni
activi”; aşa sunt mangalul, semicocsurile, turba. Totuşi, deoarece această activitate nu este
suficientă, se procedează la o activare suplimentară, în care se creează noi pori, se deschid
porii închişi preexistenţi sau se lărgesc porii deschişii şi în general, se măreşte mult suprafaţa
porilor, rezultând astfel carbuni activi. Cărbunele active se poate utilize fie sub formă de
pulbere, fie sub formă de granulare. În primul caz, cărbunele praf se introduce în apă,
împreună cu reactivi de coagulare. În cadrul proceselor de coagulare-floculare are loc şi o
adsorbţie pe particulele de cărbune ale unor substanţe de natură organic aflate în apă şi care
nu ar fi fost eliminate doar prin simpla coagulare-floculare. Pulberea de cărbune se depune în
decantor o dată cu celelalte suspensii, ambele fiind apoi evacuate din decantor cu dispositive
special prevăzute. Cărbunele active granulat se foloseşte ca încărcătura filtrantă a unor
construcţii de filtrare situate în schema tehnologică de tratare a apei după filtrele de nisip.
Filtrele de cărbune active granulat îşi aduc aportul la reducerea substanţială a conţinutului de
substanţe organice din apa de băut. Cu toate că atrage o creştere a costului apei potabile,
folosirea cărbunelui active în practica tratării apei se impune datorită apariţiei în sursele de
alimentare cu apă a unor impurificatori ca : pesticide, fenoli, dtergenţi, care nu pot fi eliminaţi
din apă prin tehnicile clasice de tratare.

Osmoza.

Fenomenul osmozei este cunoscut de peste 200 de ani. Primele rezultate asupra difuziunii
prin membrane animale au fost publicate de Abbe Nollet în anul 1748, dar au trecut peste 100
ani până când, în anul 1867, Traube a putut realiza cu success experienţele sale cu membrane
artificial. Osmoza se defineşte ca fiind trecerea spontană a unui lichid dintr-o soluţie diluată
în alta mai concentrată, printr-o membrană semipermeabilă, care nu permite trecerea
solvenţilor  nu însă şi a substanţelor dizolvate. În cazul soluţiilor apoase, apa va trece dintr-

22
o parte a membrane în cealaltă parte, până când se constituie o diferenţă de presiune care
împiedică trecerea în continuare a apei. În acest fel se creează un anumit echilibru. Presiunea
atinsă este egală cu presiunea osmotică a soluţiei, corespunzătoare unei anumite concentraţii
a substanţelor dizolvate. Cu ajutorul osmozei inverse se poate extrage, în mod mecanic, apa
curată dintr-o soluţie apoasă de sare. Osmoza inversă este asemănătoare cu filtrarea, ambele
presupunând înlăturarea unui lichid dintr-un amestec, prin trecerea acestuia printr-un
dispozitiv care reţine celelalte componente. Osmoza inversă funcţionează pe următorul
principiu: apa trece foarte uşor prin membrane care este semipermeabilă asemănătoare cu
membrane celulară sau intestinală are capacitatea selectivă. Apa este prezentă pe ambele
laturi ale membranei diferenţa constând în concentraţia de substanţe dizolvate. În natură apa
va tinde să traverseze membrane de la soluţia mai puţin concentrată către soluţia mai
concentrată până când se egalizează concentraţiile celor două soluţii. Presiunea astfel creată
se numeşte presiune osmotică. Procesul osmozei inverse forţează apa din soluţia cu o
concentraţie mai mare de contaminaţi să traverse membrane semi-permeabilă către soluţia
slab concentrată. Presiunea înaltă de la sursă este folosită pentru a inversa procesul osmotic
natural astfel încât membrane semi-permeabilă admite circulaţia apei în timp ce respinge
majoritatea contaminaţilor. Fenomenul specific care apare se numeşte ion exclusion, adică la
suprafaţa membrane se formează o peliculă de ioni care permite trecerea moleculelor de apă
dar nu şi a altor substanţe. De obicei sistemele osmozei inverse necesită un pre-filtru cu
carbon acxtiv pentru reţinerea clorului care poate distruge membrane şi un pre-filtru de
sedimentare care să reţină materiile suspendate fine. Dedurizarea prealabilă a apei poate fi
necesară în zonele unde apa este foarte dură. Osmoza inversă este una dintre cele mai
eficiente metode de tratare a apei în ceeca ce priveşte contaminaţii primari foarte periculoşi:
arsenic, azbest, atrazină,fluoruri, plumb, mercur, nitraţi, nitrţi şi radiu.

Electrocoagularea

S-a indicat că pentru îndepărtarea poluanţilor fin dispersaţi în apă, este utilizată current
metoda coagulării cu ajutorul cationilor unor metale adăugaţi în apă sub forma unor săruri
solubile. O altă posibilitate de introducere a unor astfel de cationic în apă constă în
solubilizarea electrochimică a unor electrozi din metale similare. Coagularea electrochimică,
urmată de electroflotaţie, este de fapt o variant a flotaţiei clasice, folosindu-se bule de gaz
generate electrochimic ca agenţi de separare. În cazul electrocoagulării, degajarea se
microbule este provocată de electroliza efluentului însuşi, cu ajutorul electrozilor metalici
consumabili. Eficacitatea metodei este dată de valoarea mare a raportului suprafaţă/volum a

23
bulelor de gaz generate electrochimic, care urcă la suprafaţă prin dispersie coloidală
destabilizată, realizând un efect de separare rapidă. Metoda electrocoagulării a fost folosită
pentru prima dată în U.R.S.S. în anul 1921, pentru tratarea apei la central Stanski, obţinându-
se apă bună de băut, iar la consumuri ceva mai ridicate de energie şi electrozi apa a devenit
adecvată pentru alimentarea cu apă a cazanelor.

Transportul, stocarea şi distribuţia apei potabile

De la surse la instalaţia de tratare sau la rezervorul de înmagazinare, apa este transportată prin
aşa-zisele conducte de aducţiune sau apeducte. Acestea au apărut încă din China şi Roma
antică, în evul mediu le-au utilizat arabii, dar în Europa s-a reluat uzul lor deabia în secolul
XII, iar unele dintre ele aveau din timpul romanilor debite importante şi lungimi de zeci de
kilometri.

Conductele folosite la alimentarea cu apă sunt din fontă, oţel, beton armat, iar mai rar din
polietilenă, sticlă, ceramică, acestea sunt confecţionate mai mult din substanţe care nu
influenţează compoziţia apei. Materialul trebuie testat şi autorizat, pentru asigurarea ca acesta
nu reacţionează cu apa sau nu cedează substanţă către aceasta. Nu se admit materialele
plastice pentru confecţionarea apeductelor deoarece s-au dovedit ca sunt foarte uşor atacabile
de enzyme bacteriene, devenind mediu de cultură pentru organism. Trebuie ca materialul să
fie absolute inert din punct de vedere biologic.

Principiul de construcţie a reţelei de apă potabilă poate fi cel terminal, ca ramurile unui
copac, sau cel inelar care are avantajul că o întrerupere pe o conducăt nu înseamă automat
privarea de apă a tuturor celor situaţi distal de acel punct. Reţeaua trebuie protejată bine, să
nu îngheţe, să nu fie avariată la alte lucrări, să nu treacă parallel sau sub cea de canalizare,
pentru a evita posibile exfiltraţii şi contaminări. Ca principiu de funcţionare, o reţea de
distribuţie a apei poate fi gravitaţională sau presională bazată pe pompare. Totdeauna reţeaua
trebuie să fie sub presiune, pentru ca în caz de neetanşietăţi apa să iasă din ea şi să nu se
poată infiltra din exterior substanţe contaminate. Pe teţea se intercalează şi rezervoare, iar
acestea trebuie atent protejate şi curăţate periodic. Calitatea apei din reţea trebuie
supravegheată de către autorităţile sanitare şi de către furnizor. Se prelevează probe periodic
de la uzina de tratare, de pe parcursul reţelei şi de la robineţii consumatorilor. Pentru a
contracara eventualele impurificări trebuie ca în cele mai depărtate puncte să mai fie în apă
urme de clor. Defecţiunile la reţeaua de apă trebuie reparate operativ şi cu precauţii pentru a

24
reduce contaminarea. După întreruperi sau nefolosire mai îndelungată a unui robinet, apa
trebuie lăsată să curgă un timp pentru a se elimina impurităţile din reţeaua apropiată.

Condiţiile de potabilitate a apei.

Se ştie că cea mai mare parte a apei de pe planeta noastră nu poate fi băută în starea în care se
află în mod obişnuit. Nenumăraţi marinari din toate timpurile, rătăciţi pe întinderile nesfârşite
ale apelor, oceanelor au suferit şi chiar au pierit de sete, deşi în jurul lor se aflau canţităţi
immense de apă. Chiar şi apa dulce a râurilor, atunci când acestea sunt încărcate cu aluviuni
sau când sunt poluate artificial, nu se mai pot oferi ca atare, pentru consum, decât cu mari
riscuri de îmbolnăvire pentru cei care se încumetă să-şi astâmpere setea din albia lor. Cu
fiecare an care trece, sursele naturale de apă potabilă, care nu necesită prelucrări, scad ca
număr şi ca debit, în timp ce numărul consumatorilor creşte vertiginos. Apa provenită din
cele mai multe surse necesită aplicarea unor măsuri foarte stricte de tratare şi de protejare
pentru a devein cu adevărat potabilă. Prin apă potabilă, sau bună de băut se înţelege apa care
poate fi consumată cu plăcere, care oferă senzaţia de saţietate şi nu are efecte nocive asupra
organismului consumatorilor. Pentru a răspunde pe deplin acestor cerinţe, apa potabilă
trebuie să îndeplinească o serie de condiţii, grupate pe criteria ştiinţifice în mai multe
categorii de norme. În aceste sens, există o serie de norme cu valabilitate internaţională şi în
acelaşi timp, şi unele norme specific fiecărei ţări în parte. Aceste norme nu sunt rigide, ele
putând fi schimbate în timp în funcţie de nivelul cunoştiinţelor medicale, de apariţia unor noi
categorii de noxe, de posibilităţile tehnice de a purifica apa şi de a efectua anumite
determinări de laborator. În general caracteristicile sau condiţiile pe care trebuie să le
îndeplinească apa pentru a putea fi considerată potabilă pot fi: organoleptice, fizice, chimice,
bacteriologice şi biologice.

Condiţiile organoleptice.

Acestea se referă la acele calităţi ale apei care se pot aprecia exclusiv cu ajutorul organelor de
simţ. În prezent, ele se adresează doar gustului şi mirosului, iar pentru alte calităţi sesizabile
de către simţurile noastre cum sunt turbiditatea sau culoarea, se aplică metoda de determinare
obiectivă şi au fost încadrate în categoria condiţiilor fizice.

Gustul apei. Apa nu este lipsită de gust, acesta fiind determinat de substanţele minerale şi de
gazele dizolvate în ea. Apa distilată, lipsită de aceste substanţe are un gust fad şi nu satisface
senzaţia de sete. Oxigenul dizolvat imprimă apei un character de prospeţime, excesul de

25
bioxid de carbon produce un gust acrişor, iar cel de hidrogen sulfurat un gust respingător,
greţos.

Mirosul apei. Mirosul apei este dependent de prezenţa unor substanţe poluante. Cele mai
frecvente întâlnite sunt substanţele organice în descompunere care degajează hidrogen
sulfurat şi ammoniac, precum şi unele substanţe chimice poluante ca pesticidele, detergenţii,
hidrocarburile. Deşi posibilităţile de apreciere a acestor condiţii sunt subiective, gustul şi
mirosul apei se exprimă în grade după anumite criteria. Pe baza acestora se consideră că apa
potabilă nu trebuie să depăşească 2 grade, evaluarea fiind la îndemâna oricui.

Gradul Intensitatea Caracteristici ale gustului sau

mirosului
0 Inodor-insipid Fără gust şi miros
1 Foarte slab Nesesizabil de consumator
2 Slab Sesizabil de persoane avizate
3 Perceptibil Sesizabil de orice
consummator
4 Pronunţat Determină reacţia
consumatorilor
5 Puternic Face apa de neconsumat

Condiţiile fizice.

Şi această categorie de condiţii se adresează, în mare măsură, organelor noastre de simţ.

Totuşi pentru o apreciere cât mai obiectivă ele pot fi determinate précis cu diferite aparate.

Temperatura cea mai convenabilă pentru consumul apei se încadrează între 7°C şi 15°C. Apa
rece sub 45°C are influenţă nefavorabilă asupra organismului, putând favoriza producerea
unor farigite, laringite, amigdalite, prin scăderea rezistenţei locale. La rândul său apa caldă
care depăşeşte 1718°C, are un gust nelpăcut şi nu satisface senzaţia de sete.

Turbiditatea apei reprezintă gradul de tulburare, este produsă de prezenţa unor substanţe
insolubile, minerale sau organice. Ele provin fie din sol, antrenate de mişcarea natural a apei,
fie din surse artificial, care poluează apa cu diferite reziduuri. Aceste particule, pe lângă

26
aspectul neplăcut pe care îl imprimă se constituie în adevărate suporturi pentru numeroase
microorganism patogene care, datorită lor, persistă mult timp în apă. Calitativ, turbiditatea
apei se poate aprecia prin simpla comparare cu apa distilată. Pentru determinarea cantitativă a
turbidităţii, compararea se va face cu scară etalon, format din suspensii de caolin. Apreciera
se face în grade de turbiditate, un grad corespunzând la 1 mg SiO 2/l de apă. Pentru ca o
anumită apă să fie considerată potabilă nu trebuie să aibă o turbiditate mai mare de 5 grade cu
limita execepţională de 10 grade.

Culoarea apei este dată de substanţele dizolvate în ea. Determinarea obiectivă a culorii se
poate face prin compararea cu o scară etalon. În funcţie de aceasta, se apreciază că apa,
pentru a fi potabilă nu trebuie să depăşească 15 grade(de culoare)/1l cu limita excepţională de
30 grade/1l. Alte două condiţii care se iau în seamă în apreciera potabilităţii apei sunt
conductibilitatea electric şi radioactivitatea, aceasta din urmă necesitând aparatură şi tehnici
de laborator mai deosebite.

Condiţiile chimice

În apă pot fi prezente foarte multe substanţe. Alterarea potabilităţii ca urmare a prezenţei lor
depinde atât de cantitatea cât şi de calitatea acestor substanţe, simpla prezenţă a unora dintre
ele, chiar şi în concentraţii mici, făcând apa impropie consumului. De aceea substanţele care
pot fi întalnite în apă sunt clasificate astfel:

• substanţe cu acţiune nocivă(toxică);

• substanţe indizerabil;

• sunstanţe indicatoare ale poluării;

Substanţele cu acţiune nocivă. De regulă, aceste substanţe sunt rezultatul poluării mediului şi
au o limită maximă admisă, stablilită cu exactitate. Cele mai importante substanţe aparţinând
acestei grupe sunt următoarele:

Nitraţii pot proven din soluri bogate în azot dar, de regulă sunt rezultatul fie al poluarii cu
îngrăşăminte pe bază de azot, fie cu substanţe organice care prin descompunere pun în
libertate nitraţi. Ei nu sunt toxici, ci numai după transformarea lor în nitriţi. Aceştia dacă
pătrund în organism, se combină cu hemoglobin formând methemoglobină. Concentraţia
maximă admisă este de 45 mg/l de apă.

27
 Plumbul poate ajunge în apă în urma poluării industrial sau prin dizolvare, din pereţii
conductelor de plumb. Intoxicaţia cronică cu plumb se traduce print-o simptomatologie
necaracteristică(oboseală, lipsa poftei de mâncare, constipaţie, dureri articulare şi musculare).
Cu timpul simptomele se accentuează şi se diversifică, apărând insomnia, iritabilitatea,
tremurături, greţuri, gust metallic, anemie. Concentraţia maximă admisă este de 0,05 mg
plumb/1l de apă.

Mercurul ajunge în apă mai ales ca urmare a poluării industriale şi agricole. Semnele
obişnuite ale intoxicaţiei cu mercur sunt cefaleea, ameţelile, insomnia, oboseala, tulburările
de memorie, tulburările vizuale şi anemia. Concentraţia maximă admisă este de 0,001 mg/1l
de apă.

Pesticidele pot ajunge în apă ca urmare a folosirii lor în agricultură sau accidental. Ele pot
provoca intoxicaţii acute sau cornice. Intoxicaţia acută poate fi determinată mai ales de
pesticidele organofosforice şi se manifestă prin cefalee, vărsături, transpiraţii, crampe
abdominabile, lăcrimare şi salivare intensă. Simptomele se pot agrava, putând surveni
contracţii muscular, abolirea reflexelor, dificultăţi în respiraţie, lipotimie şi moarte.
Intoxicaţia cronică este produsă de pesticidele organo-clorurate şi se poate manifesta prin
semne de afectare a ficatului, a sistemului nervos şi a organelor genitale. Concentraţia
maximă admisă pentru pesticidele organo-clorurate este de 0,0001 mg/1l de apă.

Detergenţii, în sine, nu au toxicitate mare, dar pot favoriza absorbţia în apă a altor
substanţe, cu adevărat toxice. De asemenea ei alterează gustul, mirosul şi culoarea apei,
făcând-o dezagreabilă. Pentru cei mai mulţi dintre ei concentraţia maximă admisă este de
0,20,5 mg/1l de apă.

Substanţe indizerabile. Aceste substanţe nu sunt toxice, dar modifică proprietăţile

organoleptice ale apei făcând-o improprie consumului. Cele mai multe dintre ele îşi au
originea natural în apă, putând fi admise în apa potabilă până la o anumită concentraţie fără
nici un pericol. Totuşi concentraţiile mari nu pot fi acceptate. Dintre substanţele care aparţin
acestei categorii pot fi amintite: calciul, fierul, mangneziul, zincul, sulfaţii, fosfaţii, fenolii,
sulfurile, hidrogenul sulfurat.

Substanţe indicatoare ale poluării. Nici aceste substanţe nu au efecte toxice, dar prezenţa lor
indică poluarea apei, fie cu alte substanţe chimice fie, mai ales o poluare bacteriologică.
Acetse substanţe sunt: amoniacul şi nitriţii.

28
 Amoniacul constituie prima etapă a descompunerii substanţelor organice, iar prezenţa în
apă indică o poluare recentă. Nitriţii rezultă din ammoniac, în concentraţii mari au un anumit
grad de toxicitate, iar prezenţa lor în apă merchează o poluare mai veche. Prezenţa
concomitentă într-o sursă de apă atât a amoniacului cât şi a nitriţilor arată o poluare continuă.

Condiţiile bacteriologice

Cea mai important condiţie bacteriologică de potabilitate este lipsa totală din apă a
germenilor patogeni. Deoarece determinarea direct a prezenţei sau absenţei acestora este
dificilă, se accept punerea în evidenţă a unor germeni care au rolul de indicatori.

Numărul total de germeni reprezintă numărul de colonii microbiene care se dezvoltă prin
însămânţarea unui mililitru de apă pe suprafaţa unui mediu de cultură solid, după 24 de ore de
incubare la 37°C cu germeni mezofili. Alegerea ca indicator a acestui tip de germeni se
justifică prin faptul că temperature de 37°C este optimă şi pentru dezvoltarea bacteriilor
patogene proprii omului şi animalelor cu sânge cald, în timp ce diferiţi germeni saprofiţi care
se pot afla în mod current în apă, se înmulţesc la 20°C. De aceea, dacă numărul total al
germenilor mezofili dintr-o probă de apă este crescut, se poate presupune că etse crescută şi
probabilitatea ca printer ei să se afle şi germeni patogeni. Prin urmare, numărul total al
germenilor care pot trăi la temperatura de 37°C reprezintă un indicator util al purităţii sau al
poluării apei, care trebuie, însă corelat şi cu ceilalţi indicatori bacteriologi, chimici.

Germenii coliformi reprezintă un grup eterogen de bacterii care trăiesc în mod obişnuit în
intestinal omului şi al animalelor cu sânge cald. Prezenţa lor în apă se poate evidenţia cu
multă uşurinţă, ei fiind astfel un excelent indicator al poluării fecale. Cu cât numărul lor este
mai mare în apa cercetată, cu atât poluarea fecală este mai intensă deci şi prezenţa unor
germeni patogeni intestinali este mai probabilă. Atât pentru bacilii coliformi cat şi pentru
numărul total al germenilor mezofili au fost stabilite anumite limite, în funcţie de
caracteristicile sursei de apă potabilă.

Limitele admise ale numărului total de germeni mezofili şi ale germenilor coliformi în funcţie
de sistemele de aprovizionare cu apă potabilă.

Sistemul de aprovizionare Nr. Total de germeni/ml apă Nr. Total coliformi/l de apă

29
Instalaţii centrale mari(pentru
localităţi cu peste 50 00070 Sub 20 Sub 3
000 locuitori)
Instalaţii centrale mici(pentru
localităţi sub 50 000 locuitori Sub 100 Sub 10
sau pentru rezervoare de
înmagazinare)
Surse induviduale(fântâni, Sub 300 Sub 100
izvoare)

Există şi alţi indicatori bacteriologici ai potabilităţii apei de exemplu: prezenţa enterococilor,

a bacteriofagilor enteric, dar evidenţierea acestora deşi utilă, nu este la îndemâna tuturor
laboratoarelor de teren.

Condiţii biologice.

Pentru aprecierea potabilităţii apei pe baza indicatorilor biologici se utilizează aşa-numitul

sistem saprob, cu ajutorul căruia se apreciază capacitatea diferitelor organisme animale şi
vegetale de a se dezvolta în ape cu un anumit conţinut de substanţe organice şi compuşi de
degradare. În funcţie de acest sistem se disting trei categorii de organism sau grupe de
organism, cu rol de indicatori:

Organisme polisaprobe care pot trăi în ape intens poluate, cu cantităţi mari de substanţe
organice în descompunere şi foarte sărace în oxygen. În astfel de ape, în care şi numărul total
al germenilor este de ordinul miloanelor într-un mililitru de apă, se întalnesc
protozoare,ciliate, flagelate, ciuperci inferioare.

Organisme mezosaprobe prezente în ape mai puţin poluate şi mai bine oxigenate. Şi în aceste
ape numărul bacteriilor este mai mare zeci de mii sau sute de mii într-un mililitru de apă,
fiind prezente şi ciupercile inferioare, dar şi alge verzui-albastre, diatomee, infuzori verzi,
crustacee şi unele specii mai rezistente de peşti.

Organisme oligosaprobe care trăiesc în apele curate şi bine oxygenate, ce pot fi utilizate fără
problem ca surse de alimentare a populaţiei. Aceste organism sunt foarte variate,
predominând algele verzi, diatomeele, crustaceele, moluştele, peştii.

30
31