CURS

GEOMORFOLOGIA ALBIILOR ȘI GEOMORFOLOGIE

LITORALĂ

2020
 Cuprins

1.GEOMORFOLOGIA ALBIILOR/3
1.1. Definiţie, terminologie, structura şi descrierea sistemului fluvial/3
1.2. Bazinul hidrografic ca unitate morfogenetică fundamentală/4
1.2.1. Geomorfometria bazinului hidrografic/5
1.2.1.1. Reţeaua de drenaj (hidrografică)/5
1.2.1.2. Forma bazinului de drenaj (hidrografic)/8
1.3. Elemente de hidraulica curgerii lichide/10
1.3.1. Clasificarea și regimul curgerilor/17
1.3.2. Energia și puterea curentului/22
1.4. Procesele de eroziune fluvială/26
1.5. Transportul aluviunilor/27
1.5.1. Tipuri de albii/27
1.5.2. Caracteristicile aluviunilor/27
1.5.2.1. Abraziunea și sortarea/28
1.5.2.2. Indici morfometrici ai aluviunilor necoezive/31
1.5.2.3. Dimensiunea sau granulometria aluviunilor/35
1.5.3. Competența și capacitatea de transport/41
1.5.4. Tipuri de transport al aluviunilor/47
1.5.4.1. Debitele solide în suspensie/47
1.5.4.1.1. Curba de transport a aluviunilor în suspensie/52
1.5.4.1.2. Efectul de histerezis/54
1.5.4.2. Debitele solide târâte (Bedload)/58
1.5.4.3. Debitul efectiv/62
1.5.4.4. Bugetul de aluviuni/67
1.6. Sistemul geomorfologic al albiilor/71
1.6.1. Definiţie şi semnificaţie/71
1.6.2. Secţiunea transversală a albiei/71
1.6.2.1. Morfologia secţiunii transversale/72
1.6.2.2. Geometria hidraulică a secţiunii transversale/74
1.6.3. Sectorul de albie de râu/75
1.6.3.1. Definiţie/75
1.6.3.2. Morfologia şi dinamica malurilor unei albii/76
1.6.3.3. Morfologia şi dinamica patului albiei/86
1.6.3.3.1. Morfologia efemeră/87
1.6.3.3.2. Morfologia perenă/90
1.6.3.4. Clasificarea albiilor de râu/92
1.6.3.4.1. Albii rectilinii/101
1.6.3.4.2. Albii meandrate/102
1.6.3.4.2.1. Morfometria meandrelor/103
1.6.3.4.2.2. Ipoteze şi teorii ale formării albiilor sinuoase/106
1.6.3.4.2.3. Tipuri de meandre/107
1.6.3.4.2.4. Migrarea meandrelor/110
1.6.3.4.3. Albii împletite şi anastomozate/112
1.6.3.4.3.1. Cauzele formării albiilor împletite/113
1.6.3.4.3.2. Morfologia şi depozitele albiilor împletite/114
1.6.4. Profilul longitudinal al albiilor de râu/117
1.6.4.1. Forma profilului longitudinal/117
1.6.4.2. Problema profilului "grade" sau a profilului de echilibru/120
1.6.4.3. Tendinţe în dinamica profilului longitudinal/120
1.6.4.4. Problema profilelor longitudinale ale râurilor din România/122
1.6.5. Albiile majore şi problema paleoalbiilor/131
1.6.5.1. Elemente de definire a albiilor majore/131
1.6.5.2. Geometria şi morfologia albiilor majore/132
1.6.5.3. Formarea albiilor majore/133
1.6.5.3.1. Procese de acreţie lateralã/135
1.6.5.3.2. Procese de acreţie verticalã/135
1.6.5.3.3. Avulzia şi formarea de ostroave/136
1.6.5.4. Evoluţia albiilor majore. Paleoalbiile/136
1.6.5.4.1. Morfologia subaluvialã/136
1.6.5.4.2. Stratigrafia aluvialã şi reconstituirea fazelor de colmatare a vãilor/138
1.6.5.4.3. Paleoalbiile/139
1.6.5.5. Clasificarea albiilor majore/140
Geomorfologia albiilor - Bibliografie selectivă/144

2
1 GEOMORFOLOGIA ALBIILOR

1.1. Definiţie, terminologie, structura şi

descrierea sistemului fluvial
Cuvântul fluviu este atribuit, în mod curent râurilor mari, dar nu se poate vorbi de un criteriu
clar de scară de mărime a unui râu pentru care folosirea acestui termen este motivată sau nu.
Dimpotrivă, cercetările de până acum au demonstrat că indiferent de condiţiile de mediu care
asigură existenţa unui râu, indiferent de scara de mărime a acestuia, procesele de curgere,
eroziune, transport şi sedimentare sunt guvernate de aceleaşi legi, iar întreaga gamă de procese
poartă denumirea de procese fluviale. De aceea noţiunea de sistem fluvial este atribuită fără
rezerve oricărei reţele hidrografice, oricărei reţele de drenaj natural cu un bazin bine delimitat
(fig.1).

Fig. 1. Bazinul hidrografic – sistemul fluvial.

Spre deosebire de alte sisteme geomorfologice, sistemul geomorfologic fluvial este cel mai
uşor de delimitat în spaţiu, datorită proprietăţii denumită cumpănă de apă. Dinspre aceasta spre
aval este divizat întregul flux de materie (apă + sediment) şi energie, precum şi acţiunea proceselor
care îl concretizează. Fac excepţie procesele eoliene, dar rolul lor într-un sistem geomorfologic
definit fluvial este nesemnificativ. Orice sistem fluvial trebuie definit în termenii unui sistem
dinamic de tip proces-răspuns. Concret se impune a defini elementele sau variabilele cu care
putem descrie fiecare subsistem precum şi rezultanta lor la nivelul morfologiei, inclusiv în raport cu
categoria morfogenetică de care aparţine.
Descrierea sistemului fluvial se face apelând la termenii bilanţului eroziune - transport -
sedimentare, care poate fi evaluat în întregul bazin, mai întâi la nivel calitativ, sub aspectul
dominanţei unuia dintre cei trei termeni, apoi pentru orice secţiune de versant sau de râu pe baze
cantitative.
Una dintre cele mai generale descrieri, pe criteriul dominanţei unuia din termenii bilanţului
morfogenetic, a propus-o Schumm (1977). Astfel, dinspre amonte spre aval se disting trei zone
(fig.2):
• Zona I-a denumită şi zona producţiei de aluviuni, reprezintă aria principală de colectare a
apei şi totodată, aria sursă de aluviuni, pentru că dominanţa o dau procesele de eroziune şi nu
stocarea depozitelor erodate. Controlul cascadei apă - sediment este asigurat, în principal de:
3
variabilele climatice, folosinţa terenurilor, înclinarea reliefului, litologie, iar în timp lung şi
diastrofism.
• Zona a II-a, denumită şi zona de transport sau de transfer a depozitelor se referă la
domeniul albiilor minore, prin a căror mecanică se formează câmpiile de inundaţie, terasele, văile
largi caracteristice acestei zone.
• Zona a III-a sau zona de sedimentare este situată în apropiere de confluenţă, iar nivelul de
bază controlează deopotrivă transportul favorizând dominarea depunerilor de aluviuni,
morfologiile caracteristice acestei zone sunt: câmpiile aluviale, conurile aluviale, piemonturile,
deltele ş.a.

Fig. 2. Schema generalizată a unui sistem fluvial (Schumm, 1977).

Între cele trei zone există o relaţie de tip feedback; dinspre amonte spre aval influenţa este
intrinsecă însăşi definirii sistemului curgător, prin direcţionarea gravitaţională a fluxului de apă -
sediment şi diminuării energiei de relief; răspunsul sistemului pe traseul invers dinspre aval spre
amonte are ca reper diminuarea pantei, care reduce rata proceselor pe bucla transport – eroziune.
Evident că o asemenea zonare, în expresia ei cea mai generală, nu neglijează faptul că în fiecare din
cele trei zone există o concomitenţă între eroziune - transport - sedimentare dar, subliniem, s-a
avut în vedere dominanţa unuia dintre aceste procese, care dau şi tipul morfogenetic respectiv:
relief de eroziune fluvială (în zona I-a), relief de eroziune şi acumulare fluvială (în zona a II-a) şi
relief de acumulare fluvială (în zona a III-a).
În opinia noastră, orice abordare a unui sistem geomorfologic fluvial trebuie să aibă în
vedere următoarele unităţi ierarhice:
• bazinul ca unitate morfogenetică fundamentală;
• albiile de râu (sectorul de albie);

1.2. Bazinul hidrografic ca unitate

morfogenetică fundamentală
4
 Sunt suficiente argumente, aşa cum vom vedea, pentru a considera că nici un alt sistem
geomorfologic nu oferă posibilitatea unei atât de clare delimitări pe tot cursul evoluţiei lui ca
sistemul geomorfologic fluvial. În cadrul acestuia, aşa cum am arătat în definiţie, întregul flux de
materie (apă şi sediment) şi energie este delimitat de cumpăna de ape şi dirijat gravitaţional spre
nivelul de bază, care, în cazul că este reprezentat de nivelul mărilor şi oceanelor poate fi comparat
cu zero absolut, sub care evoluţia încetează. În concluzie, considerând bazinul hidrografic în
întregul său ca sistem proces - răspuns, cu o delimitare foarte clară în spaţiu, putem evalua cu o
mare acurateţe principalele intrări în sistem, respectiv, energia termică datorită soarelui, energia
potenţială şi cinetică din precipitaţii, energia potenţială din ridicări tectonice şi activităţi magmatice
şi energia chimică realizată în procesele de meteorizaţii; de asemenea putem evalua cu aceeaşi
acurateţe principalele ieşiri din sistem care sunt: apă, sedimente, substanţele dizolvate rezultate
din menţinerea sau transformarea suprafeţei terenului sau zonei de lângă această suprafaţă
(interfaţa scoarţă - atmosferă). Toate acestea fiind transferate şi la nivelul schimbării morfologiei,
ca expresie rezultantă a tuturor ieşirilor din sistem.
Pentru că morfologia bazinului şi albiei ca şi procesele în serie sunt raportate la condiţiile
geologice, climatice, hidrologice ş.a. este nevoie de a identifica descriptori care să exprime relaţiile
cu aceste condiţii. Progresele considerabile în geomorfologia proceselor, permit să considerăm că
analiza unui bazin hidrografic ca unitate morfogenetică fundamentală, impune:
• descrierea geomorfometriei;
• descrierea relaţiilor proces - formă (morfogeneza);
• descrierea relaţiilor intrări - ieşire (bilanţ denudaţional sau energetic).

1.2.1. Geomorfometria bazinului hidrografic

Parametrii geomorfometrici pot fi vizualizați şi măsurați prin intermediul modelelor digitale

ale terenurilor (DTM) elaborate pe baza hărţilor topografice, a aerofotogramelor, a imaginilor
satelitare, a imaginilor Radar și Lidar, a datelor obținute prin ridicări topografice, a datelor
furnizate de GPS etc. Cercetările au condus la identificarea unui număr apreciabil de atribute
topografice cu importanţă indiscutabilă în descrierea raporturilor de geomorfometrie.

1.2.1.1. Reţeaua de drenaj (hidrografică)

În unele analize se preferă noţiunea reţea de drenaj şi nu reţeaua hidrografică. Aceasta pe

considerentul că elementele terminale, deci situate cel mai amonte, ale râurilor nu sunt râuri în
sensul consacrat al cuvântului râu, ci nişte trasee colectoare de ape şi sediment, dar care au la
rândul lor toate atribuţiile unei structuri de drenaj. În acest context vom folosi şi noi o asemenea
noţiune, care este mai comprehensivă şi vom defini reţeaua hidrografică ca o reţea de drenaj în
sensul unei reţele de trasee care colectează şi concentrează fluxul de apă + sediment spre nivelul de
bază general. În acest fel reţeaua capătă aspectul unei încrengături sau dispuneri în structuri foarte
diferite în funcţie de controlul pe care-l realizează unii factori naturali sau antropici (fig. 3).
Indiferent de mărimea unei reţele de drenaj, de la cea de mărimea unui model fizic, de
laborator, la bazine de mărime continentală ca Mississippi, Amazon sau Dunăre, ea este alcătuită
din două elemente, pe care le considerăm primordiale, şi anume: segmentul sau legătura şi
confluenţa sau punctul de joncţiune dintre două segmente de reţea sau punctul de vărsare într-un
lac, mare, ocean sau pur şi simplu ‘’pierderea’’ în subteran, ca în cazul regiunilor carstice.
Segmentul sau legătura reprezintă o porţiune de reţea situată între izvor şi prima confluenţă, între
două confluenţe succesive sau între confluenţa cu un alt segment şi vărsarea într-un lac sau mare.
5
Primele reţele, care pornesc direct din izvoare se mai numesc şi segmente exterioare, iar celelalte
se numesc segmente interioare, dar şi legături ceea ce exprimă şi sensul de traseu de conexiune în
sistem (Smart, 1969).

Fig. 3. Definirea elementelor unei reţele de drenaj: A – legătură de reţea

Denumirea dată unei reţele este, de regulă, denumirea colectorului principal, dar asupra
definirii acestuia vom reveni cu ocazia discuţiei asupra ierarhizării reţelei hidrografice, pentru că
din punct de vedere hidrologic şi geomorfologic râul principal nu se continuă până la izvoarele nici
unui afluent.
a) Structuri de reţele de drenaj
Potrivit configuraţiei generale pe care o are o reţea hidrografică proiectată în plan se disting
în principal zece tipuri de structuri ale acesteia (fig. 4):

6
 Fig. 4. Tipuri de structuri de reţele hidrografice (Howard, 1967).

• dendritică, cea mai comună structură, încrengături ale afluenţilor în direcţia râului
principal, cu unghiuri de confluenţă de regulă mai mici de 900; se dezvoltă în regimul cu rezistenţă
relativ uniformă la eroziune;
• rectangulară, la care confluenţele sunt în unghiuri drepte sau aproape drepte, este o
structură controlată de factorul geologic, asemenea situaţii sunt foarte frecvente în Scandinavia;
• radiară, generată de prezenţa unor înălţimi din roci dure ale unor conuri vulcanice, care
impun drenare în flancuri;
• centripetă, generată de prezenţa unei arii depresionare, ca nivel de bază;
• multi-bazinală, cunoscută în regiunile cu depozite glaciare, carstice sau cu permafrost;
• zăbrelită, sub formă de gratii, cu unghiuri de confluenţă drepte sau aproape drepte;
• paralelă, tipică pe formaţiunile litologice dispuse longitudinal, nu are extinderea regională
pentru că intervenţia structurilor majore impun schimbări radicale;
• inelară, dezvoltată pe înălţimi izolate (domuri, conuri) formate pe alternanţe de strate;
• contorsionată, din cauza structurii geologice – roci metamorfice.

b) Ierarhizarea reţelei hidrografice

Preocupări privind analiza organizării şi ierarhizării reţelei hidrografice au fost cu mult înainte
de definirea acestor noţiuni, dar ceea ce a determinat o cotitură radicală în domeniu au fost
lucrările lui Horton (1945), căruia i-au urmat contribuţiile aduse de Strahler, Shreve, Scheidegger,
Smart, Weritty ş.a.
Prima ierarhizare în acest sens aparţine lui Gravelius (1914), după care cel mai mare râu este
considerat de ordinul 1 de la izvor până la vărsare. Ierarhizarea nu a fost susţinută de o
argumentaţie adecvată, astfel că abia contribuţia lui Horton (1945) şi apoi cea a lui Strahler (1952)
au impus o teorie a ierarhizării pe baze geometrice, o teorie în care se pot identifica prin
demonstraţii de rigoare legităţi ale organizării reţelelor hidrografice.
Modelul Strahler este mai simplu și cel mai des utilizat în geomorfologie (fig. 5). Autorul
consideră că segmentele cuprinse între izvor şi prima confluenţă sunt de ordinul 1; unirea a două
segmente de ordinul 1 formează un segment de ordinul 2; numai două segmente de ordinul II,
indiferent câte segmente de ordinul 1 primeşte, formează segmente de ordinul 3 şi aşa mai
departe, primirea segmentelor de ordin inferior nemodificând ordinul nou format. Ordinul reţelei
şi implicit al bazinului este dat de segmentul cu ordinul cel mai mare.

7
 Fig. 5. Ierarhizarea reţelei hidrografice (Strahler, 1952).
1.2.1.2. Forma bazinului de drenaj (hidrografic)

Principalele variabile - descriptori ai raporturilor proces - formă, ce caracterizează un bazin

hidrografic sunt :
• mărimea suprafeţei (Sb, km2);
• perimetrul (P, lungimea conturului pe cumpăna de ape, în km);
• lungimea bazinului ( măsurată între punctele extreme);
• coeficientul de formă Horton (Cf) ca raport între mărimea suprafeţei bazinului (Sb) şi
pătratul lungimii acestuia (L2);
• raportul de relief (RR) ca relaţie între energia de relief (altitudinea relativă maximă) şi
lungimea bazinului ş.a. Energia este în relaţie cu panta bazinului şi a râului şi indirect are o
influenţă asupra ratelor proceselor de versant şi transportul de aluviuni de către râuri.
• densitatea de drenaj (Dt, km/km2) redă raportul dintre lungimea reţelei de drenaj şi
suprafaţa bazinului; există o relaţie apropiată între densitatea de drenaj, panta medie a bazinului şi
energie.
• elongaţia, după modelul Schumm (1956) redă raportul dintre diametrul cercului cu
aceeaşi arie cu a bazinului şi lungimea bazinului. Acest parametru are importante consecinţe
hidrologice din cauză că, în contrast cu bazinele circulare, scurgerea rezultată în urma unor ploi
puternice parcurge o distanţă mult mai mare în bazinele alungite. Hidrografele pentru un bazin
circular arată o concentrare rapidă a scurgerii spre deosebire de hidrografele pentru un bazin
alungit unde hidrografele prezintă o întârziere a scurgerii.
• panta generală a reliefului bazinului hidrografic (în grade);

8
 • integrala hipsometrică (în care y - h/H, respectiv h - diferenţa de nivel între altitudinea
punctului considerat şi nivelul de bază, iar H, înălţimea maximă; x - a/A, în care a - suprafaţa de
relief aflat sub altitudinea h, iar A, suprafaţa de relief pentru întregul bazin, între altitudinea
maximă şi nivelul de bază) exprimată în forma y - f (x); integrala hipsometrică rezumă forma
bazinului hidrografic într-o singură valoare (fig. 6).

Fig.6. Modul de calcul al integralei hipsometrice (Strahler, 1952).

Integrala hipsometrică poate varia teoretic între 0%, când întreaga masă de relief dintr-un
bazin hidrografic s-ar consuma în întregime prin denudaţie şi 100%, când în bazin masa de relief ar
fi intacta, neafectată de denudaţie. Aceste extreme practic nu există în natură, dar există în schimb
o variaţie între 25% şi 75%. Bazinele care sunt fragmentate puternic de văi adânci şi înguste,
rămânând zone întinse cu relief de mare altitudine vor avea o integrală hipsometrică de valoare
mare (fig. 7); dimpotrivă, dacă văile sunt largi, relieful şters, integrala hipsometrică are valori mici,
adică o mare cantitate de relief a fost îndepătată în afara acestuia, integrala hipsometrică are valori
mici.

9
 Fig. 7. Integrale hipsometrice pentru diferite bazine de drenaj

1.3. Elemente de hidraulica curgerii lichide

Curgerea apei cu suprafață liberă (open-channel flow) din albiile naturale sau amenajate ale
râurilor este neuniformă, cu caracteristici hidraulice variabile atât în profil longitudinal cât și în
timp. Această neuniformitate definește regimul hidrologic al curgerii din albiile cursurilor de apă,
determinat în principal de:
• impactul factorilor meteo-climatici, incluzând regimul precipitațiilor, regimul termic și al
circulației maselor de aer, regimul topirii zăpezilor/ghețurilor și al evaporației (fig.8);

Fig. 8. Exemple de regimuri hidrologice în funcție de factorii climatici (Durant et al., 2011)

• caracteristicile fizico-geografice ale bazinului și rețelei hidrografice, incluzând

caracteristicile reliefului, geologiei și solului bazinului, mărimea, forma și gradul de acoperire cu
vegetație a bazinului, mărimea și densitatea rețelei de drenaj, caracteristicile albiilor de curgere
etc. (fig.9);
• intensitatea intervenției antropice cu lucrări de amenajare complexă, atât la nivelul
bazinului hidrografic, cât și asupra rețelei hidrografice (fig.10).
Regimul hidrologic specific curgerii dintr-o secțiune sau sector al cursului de apă se
precizează în mod obișnuit pe baza următoarelor elemente:
• Debitul lichid mediu (Qm) pe o anumita perioadă de timp T (decadă, lună, an, multianuală)
definit de media aritmetica a valorilor Q, înregistrate în perioada T;
10
 • Debitele anuale asigurate, determinate pe baza analizei statistice a datelor hidrologice.
Debitul maxim anual asigurat se poate preciza și cu o relație empirică de tipul:
în care H (m) este altitudinea medie a bazinului hidrografic; A - parametrul specific cursului de
apă; F- suprafața bazinului (km2), m și n - exponenți având valori curente de 0,4 - 0,8.

Fig. 9. Exemple de regimuri hidrologice în funcție de caracteristicile fizico-geografice ale bazinului

(https://www.bbc.co.uk/scotland/education/int/geog/rivers/hydrographs/index.shtml)

11
 Fig. 10. Regimuri hidrologice influențate de impactul antropic

Debitul minim anual asigurat semnifică curgerea minimă, de bază (base flow), provenind
din afluxul acviferelor freatice.
• Debitul de formare a albiei (bankfull discharge), determinat pe baze probabilistice ca debit
dominant, debit de umplere a albiei minore, debit cu o anumită asigurare (2 - 10%) sau altfel
definit. ”Debitul la maluri pline (bankfull discharge – Qbf) reprezintă debitul care umple albia activă
a râului până la partea superioară a malurilor” (Williams,1978).“Debitul la maluri pline reprezintă
curgerea lichidă cu efectivitate maximă în formarea și menținerea dimensiunilor optime ale albiei şi
care are un interval de recurenţă mediu de 1,5 ani” (Dunne și Leopold,1978; Ma et al., 2010). Poate
fi determinat prin mai multe modalități, printre care și formula lui Parker et al. (2007)

unde Bb (m) reprezintă lățimea albiei la maluri pline, Hb (m) – media adâncimii albiei la maluri
pline într-o anumită secțiune transversală, g – accelerația gravitațională, egală cu 9.8 ms-2, S (mm-
1) – panta, Ds50 (mm) – diametrul median al depozitelor de suprafață (fig.11).

Fig. 11. Debitul la maluri pline (bankfull discharge)

12
 Dacă studiile lui Leopold et al. (1964) au scos în evidență un interval de recurență al debitului
la maluri pline cuprins între 1 și 2 ani (cu o medie de 1,5 ani), ulterior au fost observate valori
cuprinse între 1 și 32 de ani. De fapt, interval de recurență al debitului la maluri pline depinde de
dimensiunea bazinului, de regimul hidrologic etc.Intervalul de recurență crește odată cu creșterea
suprafeței bazinului: ajunge la numai 0,5 ani în cazul râurilor mici cu paturi de pietriș pe un substrat
impermeabil, însă depășește 1,5 ani pentru râurile mari.Pentru râurile cu pat de pietriș, nisip sau
siltite la care domină debitele de etiaj minime (base-flow – alimentare doar din pânza freatică)
debitele la maluri pline apar la intervale mai mari, de 2 sau 3 ani.
• Debitele maxime – viiturile (flash flood) și inundațiile (flood) - Aceste fenomene prezintă un
interes deosebit deoarece sunt capabile să transporte mari cantități de aluviuni, ceea ce implică un
lucru geomorfologic semnificativ, rezultatul final fiind modificarea formei și dimensiunilor albiei.
Termenul inundație (flood) este mai greu de definit. În termeni generali, inundațiile fac referire la
debitele mari care depășesc capacitatea albiei. În timp ce debitele frecvente acționează doar în
cadrul albiei minore, debitele periodice mari depășesc malurile, revărsându-se în albia majoră.
Pentru un specialist în hidrogeomorfologie inundațiile reprezintă într-adevăr un eveniment cu
debite mari, dar care nu trebuie neapărat să depășească malurile albiei minore. Viiturile (flash
flood) reprezintă creșteri instantanee de debit care apar în decursul a maximum 6 ore de la
sfârșitul evenimentului cauzal (precipitații abundente, ruperea digurilor sau a barajelor – antropice
sau naturale, cum ar fi cele de gheață – ice jam etc.). Aceste viituri rareori depășesc 12 ore și sunt

carecteristice îndeosebi râurilor mici. În opoziție, evenimentele de inundație (flood) apar după 6
ore de la încetarea fenomenului declanșator și pot dura câteva zile sau săptămâni. Sunt
caracteristice, mai ales, râurilor mari (fig. 12).
Fig. 12. Diferența între viituri (flash flood) și inundații (flood)

Un eveniment de inundație este foarte bine caracterizat prin intermediul hidrografului

inundației (fig.13). Hidrograful inundației (flood hydrograph) este un grafic de corelație între
debitul/nivelul râului și timpul de după inițierea evenimentului, declanșat de obicei în urma
precipitațiilor abundente.

13
 Fig. 13. Hidrograful inundației (flood)
Evenimentul de precipitații este concentrat la un anumit moment dat, râul răspunzând
ulterior prin creșterea debitului. Curgerea (runoff) determinată doar de evenimentul de precipitații
poartă denumirea de curgere instantanee (quickflow) care se adaugă curgerii de bază, care
caracteriza râul înainte de acest eveniment. Această parte din hidrograful inundațiilor care
înregistrează instalarea curgerii instantanee (quickflow) poartă denumirea de ramura ascendentă
sau de creștere (rising limb). După atingerea debitului maxim (peak discharge), corespunzător
punctului maxim al hidrografului, debitul începe să scadă, mai rapid sau mai încet decât a crescut,
formându-se ramura descendentă sau de scădere (falling limb). Intervalul de timp cuprins între
centrul perioadei cu precipitații și vârful de debit poartă denumirea de timp de concentrare (time
lag). De obicei, hidrograful inundațiilor este un grafic asimetric care descrie debitul sau nivelul
râului din timpul unui eveniment de inundație. Forma hidrografului de inundații depinde în
principal de caracteristicile bazinul și ale evenimentului de precipitații (fig. 14).

Fig. 14. Forma hidrografului inundației (flood)

14
 În analiza statistică a inundațiilor se face referire în primul rând la magnitudinea (debitul
maxim al inundației) și frecvența acestora. Viitura maximă anuală (peak annual flood) reprezintă
curgerea maximă instantanee care caracterizează debitul unui râu, în decursul unui an.
Înregistrarea anuală a acestor debite maxime conduce la conturarea unei serii anuale. S-a observat
că inundațiile de o anumită magnitudine sunt distribuite în timp într-o manieră remarcabil de
ordonată, în conformitate cu teoria evenimentelor extreme (sau a teoriei valorilor extreme). Se
poate utiliza distribuția teoretică magnitudinea/frecvență pentru a determina intervalul de
recurență (recurrence interval) a inundațiilor care caracterizează un anumit râu. Intervalul de
recurență este intervalul mediu de timp dintre inundațiile de o anumită magnitudine. Teoria
valorilor extreme îl are drept promotor pe matematicianul german Emil Julius Gumbel (în anii
1950) și din acest motiv poartă denumirea de metoda Gumbel.
Pentru determinarea intervalelor de recurență a unei serii anuale de debite maxime se
parcurg următorii pași (tabel 3):
• Se sortează debitele maxime în funcție de magnitudine, de la cel mai mare la cel mai mic;
• Se alocă fiecărui debit câte un rang - de la cel mai mare (1) la cel mai mic (n);
• Se calculează intervalul de recurență (RI) pentru fiecare debit după formula:
RI = (N + 1) / R
(unde N = numărul de ani din serie și rangul R =rangul).

Datele din coloanele 1 și 4 pot fi reprezentate pe un grafic cu scară logaritmică (fig.15).

Tabel 3. Modalitatea de determinare a intervalului de recurență

15
 Fig. 15. Intervalul de recurență – metoda Gumbel.

Pentru determinarea intervalului de recurență se mai utilizează analiza cu durată spațială

(partial-duration analysis) și funcțiile Log-Pearson I & II.
Două observații critice asupra metodei ar fi:
• Seria de date este "staționară". Asta înseamnă că nu există o tendință în timp pentru seria
de debite maxime.
• Atunci când linia Gumbel este extrapolată dincolo de intervalul de date, proiecțiile
presupun că distribuția Gumbel se aplică întregului șir de date.
O importanţă aparte o prezintă clasificarea viiturilor în funcţie de efectivitatea
geomorfologică. Având în vedere acest criteriu Costa și O`Connor (1995) au separat următoarele
tipuri de viituri (fig. 16):

16
 Pragul Miller-Magilligan

Fig. 16. Clasificarea evenimentele de inundație în funcție efectivitatea geomorfologică

(prelucrare după Costa și O`Connor, 1995)

i. tipul A caracteristic evenimentelor de durată scurtă, dar cu magnitudine mare, pentru care
o mare parte a efectivității este dată de colapsul malurilor și distrugerea pavajului, care conduc la
crearea de noi surse de aluviuni (fig. 16.A);
ii. tipul B apare în cazul evenimentelor cu durată și magnitudine mare și are cea mai mare
efectivitate geomorfologică (fig. 16.B);
iii. tipul C caracterizează evenimentele cu durată mare și o magnitudine moderată și care au o
efectivitate geomorfologică apropiată de viiturile din clasa B (fig. 16.C);
tipul D sau cele caracterizate de valori reduse ale puterii curentului și cantități reduse de
aluviuni transportate(fig. 16.D).

1.3.1. Clasificarea și regimul curgerilor

În funcție de variația în timp și spațiu a

parametrilor hidraulici (debit, viteză, adâncime,
panta energetică, arie și perimetru udat etc.-

17
fig. 17.), curgerile cu suprafață liberă din albiile râurilor se clasifică în:

Fig. 17. Parametri hidraulici ai albiilor și modificarea acestora înspre aval

• uniforme, când parametrii hidraulici

sunt constanți în timp și în orice punct al
curgerii;
• permanente sau staționare, când
parametrii hidraulici sunt constanți în timp, dar
variază în spațiu, care pot fi:
(i) gradual variate, atunci când variația
inițiala în lungul curgerii a parametrilor
hidraulici este lentă, gradată;
(ii) rapid variate, când variația parametrilor
hidraulici în lungul curgerii este bruscă, cum
este cazul saltului sau căderilor hidraulice.
• nepermanente sau nestaționare, când parametrii hidraulici variază atât în timp cât și în
spațiu; în funcție de modul lent sau brusc de variație spațio-temporală a parametrilor hidraulici
aceste curgeri pot fi:
(i) gradual variate, cum este cazul propagării undelor de viitura, sau
(ii) rapid variate, cum este cazul propagării undelor de schimbare de regim în canalele
centralelor hidroenergetice sau de irigații.
În mod curent, curgerea lichidă din albiile cursurilor de apă este nepermanentă, cel mai
adesea gradual variată, determinată atât de regimul neuniform al alimentării cu apă din
precipitații, topirea zăpezilor și ghețurilor sau din aportul afluenților, cât și de neregularitățile
geometrice transversale și longitudinale ale albiei de curgere. Caracterul nepermanent este
evident mai cu seama în perioadele de producere și propagare a viiturilor, când variația în timp și
spațiu a diverșilor parametri hidraulici ai curgerii este importantă.
Pe durata unor intervale de timp mai scurte (zile și decade), când regimul precipitațiilor este
relativ constant și pe anumite sectoare limitate de albie ale cursurilor de apă, variația în timp a
parametrilor hidraulici ai curgerii este foarte redusă, practic neglijabilă; în aceste cazuri, curgerea
poate fi considerata permanentă, cu debit constant în timp, dar cu adâncimi sau viteze variabile în
lungul curgerii, datorită neuniformității geometrice a albiei de curgere.
În cazul când și geometria transversala și cea longitudinală a albiei este relativ uniformă, fără
neregularități, curgerea permanentă poate fi considerată simplificator ca o curgere uniformă, la
care toți parametrii hidraulici se mențin aproximativ constanți atât în timp cât și în spațiu.
Rezultă deci că în albiile râurilor, curgerea are, în general, un caracter nepermanent și că
numai în anumite cazuri și numai pe anumite perioade de timp relativ scurte poate fi considerată
ca permanentă sau uniformă.
(a) În funcție de raportul dintre forțele de vâscozitate (Vâscozitatea este proprietatea unui
18
fluid de a se opune mișcării relative a particulelor constituente. Vâscozitatea este percepută ca o
rezistență la curgere. În acest sens, apa, cu vâscozitate mică, este fluidă, în timp ce uleiul, cu
viscozitate mare, este vâscos. Toate fluidele reale sunt vâscoase, cu excepția celor superfluide. Un
fluid nevâscos este considerat fluid ideal) și forțele de inerție curgerea apei cu suprafață liberă se
poate dezvolta în regim laminar, turbulent sau tranzitoriu (fig.18) (între laminar și turbulent),
raportul celor doua tipuri de forțe fiind exprimat în general sub forma ,,numărului Reynolds"
(este o mărime adimensională folosită în mecanica fluidelor pentru caracterizarea unei curgeri, în
special a regimului: laminar, tranzitoriu sau turbulent. Conceptul a fost introdus de George Gabriel
Stokes în 1851, dar a fost numit după Osborne Reynolds (1842–1912), care l-a popularizat în 1883),
ce se definește adimensional ca:

𝑣𝑣𝑣𝑣
Re =
𝜈𝜈

în care v este viteza curgerii, L - o lungime caracteristică (care de regulă este adâncimea
curentului h sau raza hidraulică R), iar 𝜈𝜈 = coeficientul de vâscozitate cinematică a apei, funcție de
temperatura apei.
Regimul laminar al curgerii se dezvoltă la viteze mici, când forțele de vâscozitate sunt mai
puternice în raport cu forțele de inerție, încât vâscozitatea joacă rolul esențial în dezvoltarea
curgerii. Curgerea în regim laminar se produce sub forma unor linii de curent foarte fine, care nu
se întrepătrund ci se mențin aproximativ paralele în direcția mișcării; aceste curgeri se
caracterizează prin valori reduse ale numărului Reynolds, de regulă inferioare valorii de cca. 500.
Regimul turbulent al curgerii se dezvoltă odată cu creșterea vitezei, când forțele de
vâscozitate sunt foarte slabe în raport cu forțele de inerție, care astfel devin dominante. În cazul
curgerilor turbulente, particulele de apă se deplasează complet neregulat și neuniform, urmând
linii de curent care se intersectează, se întrepâtrund și difuzează în direcția generală a mișcării;
aceste curgeri se caracterizează prin valori mari ale numarului Reynolds, superioare valorii de 2 000
(între 500 și 2000 – un regim tranzitoriu).

19
 Fig. 18. Curgerea laminară și cea turbulentă

(b) În funcție de raportul dintre forțele de gravitație și forțele de inerție, curgerea apei cu
suprafață liberă se poate dezvolta în regim subcritic, critic sau supercritic, raportul celor două
tipuri de forțe fiind exprimat în general sub forma ,,numărului Froude", definit adimensional prin
expresia:
𝑣𝑣 𝑣𝑣 2
Fr = =
�𝑔𝑔ℎ 𝑔𝑔ℎ
unde v este viteza curgerii, g - accelerația gravitațională, h - adâncimea curentului h sau raza
hidraulică R.
Regimul subcritic al curgerii se dezvoltă când forțele gravitaționale sunt predominante, iar
curgerea apei are loc cu viteze medii reduse, caracterizată prin numere Froude subunitare, Fr<1
sau v<√gh; acest regim este specific curgerilor uzuale din albiile cursurilor de apa și mai puțin în
cazul viiturilor, pe unele râuri cu regim torențial.
Regimul supercritic al curgerii se dezvoltă când forțele inerțiale sunt predominante, iar
curgerea apei are loc cu viteze medii mari, caracterizată prin numere Froude supraunitare, Fr> 1
sau v>√gh; acest regim se poate produce în albiile râurilor în timpul viiturilor mari sau catastrofale.
Regimul critic al curgerii se dezvoltă când Fr=1 sau v=√gh; viteza critică √gh semnificând
,,celeritatea" undelor gravitaționale formate și propagate spre aval, ca urmare a modificărilor
locale ale parametrilor hidraulici ai curgerii.
Efectul combinat al forțelor de vâscozitate și de gravitație poate determina unul din
următoarele regimuri de curgere cu suprafață liberă:

20
 Fig. 19. Corelația adâncime-viteză pentru regimurile de curgere cu nivel liber (Robertson și
Rouse, 1941).

• regim subcritic-laminar, când Fr<1 și Re<Recr;

• regim supercritic-laminar, când Fr> 1 și Re<Recr;
• regim supercritic-turbulent, când Fr>1 și Re>Recr;
• regim subcritic-turbulent, când Fr<1 și Re>Recr (fig. 19, în care Recr, semnifică valoarea
numărului Reynolds ce definește limita inferioară/superioară a domeniului tranzitoriu de la regimul
laminar la cel turbulent (Robertson și Rouse, 1941).
(c) În albiile aluvionare ale cursurilor de apă formate în materiale de aceeași calitate cu
materialele transportate de curent în stare de suspensie sau la nivelul patului, în funcție de
intensitatea curgerii lichide, a transportului aluvionar și de interacțiunea lor cu patul și malurile
deformabile ale albiei, se pot dezvolta următoarele regimuri de curgere (Simons și Richardson,
1963):
• Regimul inferior de curgere, caracterizat prin rezistență hidraulică mare a albiei și transport
aluvionar târât redus, la care pe suprafața patului se dezvoltă rippluri sau dune, ondulațiile
suprafeței libere a apei fiind defazate de cele ale patului; curgerea lichidă este turbulentă și
subcritică, dezvoltându-se cu numere Froude mici de ordinul 0,15-0,65 corespunzătoare unor valori
reduse ale efortului tangențial sau ale puterii curentului (fig. 20);
• Regimul tranzitoriu de curgere, intermediar regimurilor inferior și superior, caracterizat
printr-o configurație eterogenă a suprafeței patului aluvionar, ce poate include atât formațiunile de
mică amplitudine specifice regimului inferior, cât și o formă plană a patului rezultată prin spălarea
acestor rippluri sau dune; curgerea lichidă este turbulentă și aproape critică, cu valori ale
numărului Froude de ordinul 0,65-0,95.
• Regimul superior de curgere, caracterizat prin rezistență hidraulică mică a albiei și
21
transport aluvionar de fund intens, la care pe suprafața patului se dezvoltă ,,forma de pat plan" și
antidunele (staționare sau în curs de distrugere), ondulațiile suprafeței libere a apei fiind mari și
în fază cu cele ale patului; curgerea lichidă este turbulentă și supercritică, dezvoltându-se cu
numere Froude mari, de ordinul 0,95-1,80 corespunzatoare unor valori mari ale efortului
tangențial și respectiv ale puterii curentului.

Fig. 20. Regimurile de curgere și morfologia asociată (Simons și Richardson, 1963)

1.3.2. Energia și puterea curentului

Curgerea cu suprafață liberă din albiile cursurilor de apă are Ioc datorită încărcării energetice
a curentului cu:
• energie potențială, Ep, definită ca lucrul mecanic consumat pentru învingerea atracției
gravitaționale la ridicarea unui volum de apa (vol) de masa m = ρ(vol) la o înălțime oarecare, H:

Ep =mgH = ρg(vol)H
respectiv cu:
• energie cinetică, Ec, obținută prin eliberarea și transformarea energiei potențiale pentru
22
asigurarea curgerii masei de apa (m) cu viteza medie (v) și definită ca:

1
Ec = mv2
2

în care ρ este densitatea apei, iar g - accelerația gravitațională.

Se apreciază că, la scară planetară, curgerea medie anuală globală a tuturor cursurilor de apă,
estimată la un volum de 37 000 km3 de apă, corespunzătoare unei altitudini medii de 800 m,
dispune de o energie totală de ordinul a 3 x 1020 j.
Puterea curentului (stream power), Ω, pe un sector de albie se definește ca fiind consumul
de energie potențială pe unitatea de lungime și în unitatea de timp, pentru a asigura curgerea
masei de apă ρgQ între secțiunile 1 și 2 (fig.21):

Fig. 21. Energia potențială, cinetică și puterea curentului

Ω = Ep1 -Ep2 = ρgQ(h1 -h2) = ρgQS

în care Q este debitul lichid, iar S = tgα=(h1 - h2)/l este gradientul curgerii între cele două
secțiuni.
Puterea unitara ω0 (specific stream power) se definește ca puterea curentului consumată în
unitatea de timp fie:
• pe unitatea de suprafață a patului:
Ω
• ω0 = =ρghvs = τ0S
𝐵𝐵

• sau pe unitatea de volum a apei:

Ω
• ω0 = =ρghvS
𝐵𝐵ℎ

23
 • sau pe unitatea de greutate a masei de apă:

Ω
• ω0 = =vS
𝑔𝑔𝑔𝑔ℎ

în care B și h sunt lățimea și adâncimea albiei; τ0 - efortul tangențial mediu (shear stress) de
la nivelul patului albiei, iar v și S - viteza medie și respectiv gradientul curgerii.
Puterea critică a curentului şi efortul tangenţial critic pot fi considerate praguri
geomorfologice deoarece atunci când acestea sunt depăşite pot să apară schimbări bruşte sau
graduale în cadrul albiei (Bull, 1979). Aceste praguri pot fi folosite drept indicatori ai noţiunilor de
stabilitate, cu toate că în compoziţia albiilor intră materiale de diferite dimensiunii al căror prag de
antrenare diferă foarte mult (Beyer, 1998). Atunci când efortul tangenţial are valori mai mari decât
efortul tangenţial critic o parte din materialele constituente ale albiei sunt antrenate în mişcare,
existând posibilitatea unor schimbări în morfologia albiei, care la rândul lor pot induce o anumită
instabilitatea a albiei. Însă nu întotdeauna depăşirea acestor praguri are drept rezultat final
schimbări evidente ale albiei (Graf, 1983). În literatură există niște praguri ale puterii specifice a
curentului și ale efortului tangențial asociate schimbărilor morfologice majore la nivelul albiei,
definite de Miller (1990) şi Magilligan (1992), ale căror valori sunt de 300 Wm-2, respectiv 100 Nm-2
(fig.22). Aceste două valori prag sunt printre cele mai utilizate, cu toate că Meyer (2001) arată
schimbări majore ale albiilor aluviale pot să apară la valori ale puterii curentului cuprinse între 50 şi
200 Wm-2.

24
 Fig.22. Praguri de eficacitate ale puterii specifice a curentului

Forțele care opun rezistență curgerii apei în albii sunt de mai multe categorii (fricțiune,
rugozitate, vâscozitate etc) și pot fi estimate prin mai multe formule.
Una dintre acestea este cea formulată de către Chezy (1769), conform căreia forța de
rezistență pe unitatea de suprafață a albiei este proporțională cu pătratul vitezei de curgere :

τ0= kv2
în care k este un coeficient de rezistență.

𝐴𝐴
ρg sinα = kv2
𝑃𝑃
v = CR1/2 S1/2 sau v = C√RS

în care R =A/P este raza hidraulică; S ≈ sinα - panta longitudinală a curgerii; C= (ρgk)1/2 este
coeficientul Chezy de rezistență hidraulică a albiei. Ultima ecuație reprezintă clasica formulă Chezy
25
ce definește viteza medie a curgerilor turbulent uniforme cu suprafață liberă.
Relația de definiție a efortului tangențial mediu al curgerii la nivelul patului albiei este de
forma:
τ0= ρgRS=γRS

adică produsul dintre greutatea volumică a apei, raza hidraulică (ce se poate aproxima cu
adincimea medie de curgere) și panta longitudinală.
Una din principalele probleme ale curgerilor uniforme cu suprafață liberă din albiile cursurilor
de apă o constituie precizarea coeficientului de rezistență hidraulică C a albiei, care se poate obține
cu ecuațiile Ganguillet și Kutter (1869), Bazin (1897) sau Powell (1950), mai larg utilizate fiind
însă ecuațiile Manning (1889, 1891):

1
C = R1/6
𝑛𝑛
în care n este coeficientul Manning de rugozitate.
Pentru cazul curgerii uniforme din albiile cursurilor naturale de apă, coeficientul Manning de
rugozitate depinde în principal de: (i) materialul constitutiv al perimetrului udat; (ii) tipul și
nivelul de dezvoltare a vegetației din albie; (iii) neregularitățile traseului longitudinal și ale
sectiunii transversale de curgere; (iv) forma și mărimea albiei; (v) adâncimea și debitul curgerii; (vi)
modificările sezoniere ale regimului curgerii; (vii) transportul aluvionar târât și în suspensie;(viii)
existența în albie a diverselor obstrucții artificiale sau naturale etc. În funcție de aceste variabile,
coeficientul Manning de rugozitate pentru albiile râurilor se găsesc în tabelul 2.

26
1.4 Procesele de eroziune fluvială
Procesele de eroziune fluvială pot fi împărțite în patru categorii: (i) eroziunea hidraulică; (ii)
abraziunea sau coraziunea; (iii) atriția; (iv) dizolvarea sau coroziunea (Fig.24).

Fig.24. Procese de eroziune fluvială

(i) Eroziunea hidraulică implică forța apei care acționează asupra materialelor din patul și
malurile albiei. Sub impulsul forței hidraulice apa este împinsă în fisurile din malurile albiei. Aerul
din aceste fisuri se comprimă crescând presiunea conducând în timp la colapsul malurilor. Atunci
când viteza când viteza curentului este suficient de mare, forțelor hidraulice acționează asupra
bazei malurilor erodându-le, cu timpul producându-se subminarea acestora.
(ii) Abraziune/coraziune – aluviunile transportate de către un râu acționează asupra patului și
malurile albiei, erodându-le. În cazul în care în albii există unele microdepresiuni, mișcarea
circulară a pietrișurilor (evorziune) în cadrul acestora duce la formarea unor concavități de diferite
dimensiuni (hollows, potholes);
(iii)Atriția – În timpul transportului particulele se ciocnesc între ele și se sparg în fragmente din
ce în ce mai mici. În profil longitudinal, prin atriție particulele tind să să rotunjească și să devină tot
mai mici. Acest proces nu acționează asupra patului și malurilor albiei.
(iv) Dizolvarea/Coroziunea - Dioxidul de carbon se dizolvă în apa râurilor și se formează un acid
slab. Acesta dizolvă unele roci prin anumite procese chimice. Acest proces se observă îndeosebi la
materialele de natură carbonatică.
Prin aceste procese patul și malurile albiilor sunt erodate diferențiindu-se trei tipuri
principale de eroziune fluvială: eroziune laterală (asupra malurilor); eroziune verticală (asupra
patului albiei) și eroziune regresivă (asupra pragurilor din albie – de exemplu, cascade) (fig.25).

27
1.5 Transportul aluviunilor
1.5.1 Tipuri de albii

Nu toate albiile de râu sunt formate în sedimente și nu toate râurile transportă sedimente.
Unele au fost sculptat în rocă de bază (bedrock channel), mai ales, sectoarele din cursul superior,
situate în zona montană. La aceste cursuri de apă forma albiei este condiționată de caracteristicile
rocii de bază (îndeosebi duritatea și rezistența la eroziune). În cadrul albiilor formate în roca în loc
pot să apară mici zone depresionare – adâncuri (pool) care reprezintă adevărate ”capcane” pentru
aluviuni, astfel încât pe sectoare importante din cadrul acestor tipuri de albii să nu se înregistreze
niciun fel de transport al aluviunilor. Acest tip de albii mai poartă denumirea de albii nealuviale
(non-alluvial channels). Opusul acestora este reprezentat de albiile aluviale (alluvial channels), care
au cea mai mare răspândire.
Astfel, cea mai generală clasificare a albiilor de râu este în funcție de alcătuirea geologică a
regiunii pe care o străbat râurile respective. Din acest punct de vedere se disting următoarele
tipuri:
• albii în roca în loc (multe sunt de fapt semi-aluviale!);
• albii semicontrolate de roca în loc;
• albii aluviale.
Albiile adâncite în roca în loc au patul și malurile alcătuite exclusiv din rocă dură și de aceea
sunt albiile cu cea mai mare stabilitate. Albiile semicontrolate de roca în loc sunt acele albii care
numai local sunt formate în roca în loc, în rest fiind formate în depozite aluviale. Cele mai frecvente
sunt albiile aluviale, care au patul și malurile alcătuite din materialele transportate de râuri și
depuse sub formă de aluviuni pe fundul văilor și în albiile majore. Albiile aluviale sunt susceptibile
de schimbări majore în structura și poziția lor pe măsură ce aluviunile sunt erodate, transportate și
iarăși acumulate de apele râurilor.
În funcție de materialele predominante care alcătuiesc patul albiilor aluviale, acestea se
împart în albii cu pat de nisip (sand bed river <2 mm) și cu pat de pietriș (gravel-bed river> 2 mm).

1.5.2 Caracteristicile aluviunilor

Materialele aluvionare din patul și malurile albiei pot fi:

• materiale aluvionare necoezive, constituite din aglomerate solide discrete a căror
eroziune și antrenare hidrodinamică depind numai de caracteristicile și proprietățile lor fizice
(formă, dimensiune, greutate specifică, poziție relativă etc.), așa cum sunt nisipurile, pietrișurile și
bolovănișurile. Acestea sunt constituite din fragmente de roci și cristale având o compoziție

28
mineralogică diversă, în funcție de locul de proveniență și de drumul parcurs;
• materiale aluvionare coezive, constituite din particule mult mai mici decât cele
necoezive, a căror rezistență la eroziune și antrenare depinde de forțele fizico-mecanice de
coeziune; din această categorie fac parte materialele provenite din eroziunea solului cu conținut
argilos ridicat, caracterizate printr-o rezistență la eroziune mai ridicată decât materialele
necoezive.
Greutatea specifică a particulelor aluvionare este, evident, determinată de compoziția și
greutatea specifică a componenților minerali: deoarece ponderea cea mai mare o au cuarțul și
feldspații, cu o greutate specifică relativ constantă de 2,55 – 2,76 t/m3, adoptarea valorii medii de
2,65 t/m3 ca greutate specifică uzuală pentru particulele aluvionare necoezive izolate este general
acceptată.
Textura și rugozitatea de suprafață a particulelor este determinată de: conținutul de
componenți minerali cu stabilitate redusă la acțiunea destructivă fizico-chimică a apei și aerului;
intensitatea acțiunii agenților destructivi dintre care importantă este ciclicitatea fenomenelor de
îngheț-dezgheț; interacțiunea dintre particulele aluvionare învecinate etc.
Particulele aluvionare din albiile cursurilor de apă și din lacuri sunt extrem de variate din
punct de vedere al texturii, uzurii, formei și mărimii, având suprafețe lustruite, slefuite, netede,
rugoase, aspre, cu neregularități și striații.

1.5.2.1 Abraziunea și sortarea

Pe traseul de curgere, particulele aluvionare necoezive sunt supuse unui proces de

diminuare continuă a greutății, volumului, dimensiunilor și formei geometrice, denumit uzura
particulelor. Astfel, cercetările au arătat că în legătură cu diminuarea materialului din albie în
direcția de transport (downstream fining) pot fi reținute două tendințe principale: (i) o descreștere
a dimensiunii particulelor în lungul râului; (ii) o creștere a uzurii (abraziunii sau atriției) în lungul
râului. Se consideră că principalele procese responsabile de reducerea materialului de albie în
lungul râului sunt abraziunea și sortarea hidraulică.
Sternberg (1875) a analizat diametrul pietrișurilor din albia Rinului pe o porțiune care
primește relativ puțină apă și debit solid din afluenți; el a tras concluzia că particulele din albie îşi
reduc greutatea proporţional cu lucrul mecanic efectuat împotriva frecării în lungul albiei. Ecuaţia
care descrie acest proces este de forma:
P = Po e -ax

unde P este greutatea unei particule (în kg) după parcurgerea unei distanţe x (în km) în direcţia
curgerii de la punctul de obârşie, greutatea iniţială Po, e - baza logaritmului natural. Coeficientul "a"
a fost denumit “coeficient de uzură" a particulelor şi reprezintă pierderea în greutate a unei pietre
ce cântăreşte 1 kg după parcurgerea unei distanţe de 1 km. Relaţia de mai sus a fost numită "legea
lui Sternberg" sau "legea de uzură a lui Sternberg". A avut o mare influenţă în încercările
ulterioare de a explica atât mecanismul reducerii în dimensiune a materialului de albie, cât şi în ce
priveşte legătura cu forma profilului longitudinal.
Abraziunea (în concepția lui Sternberg) sau uzura ori atriția implică tocirea, lovirea și
frecarea în urma cărora se realizează o descreștere generală în dimensiunea particulelor și o
reducere a angularității lor în lungul direcției de transport. Mult timp s-a considerat că este cel mai
important proces în reducerea particulelor. Astfel s-a observat că acest coeficient de abraziune sau
uzură este mai mic cu cât particulele sunt alcătuite din roci mai dure. Ratele de abraziune (atriție)
obținute experimental de Kuenen (1956) sunt foarte mici: de exemplu, un cuarț angular a pierdut
29
numai 1% din greutate pe o distanță de transport de 20 000 km. Or, nici o rețea hidrografică
naturală atinge o asemenea lungime. Pearce (1971), dimpotrivă, arată că o rocă angulară vulcanică
este rulată foarte bine numai după 3 km distanță față de aria sursă. Attal et al. (2009) prezintă
următoarele date legate de abraziunea particulelor în timpul transportului fluvial (fig.26).
Coeficientul de reducere spre aval (coeficientul de uzură, fining coefficient sau reduction
coefficients) al dimensiunii materialului de albie se obține pe baza modelului exponențial de
variație al D50 și D84 spre aval (fig.27).
Sortarea este rezultatul transportului selectiv al diferitelor dimensiuni ale materialului de
albie. Procesul de sortare este afectat de toate variabilele implicate în transportul de aluviuni,
incluzând proprietățile apei, fluidului (apă+sediment) și a aluviunilor (fig.28). Poate fi separată în
două componente ce activează la scări diferite (Knighton, 1980):
• sortarea locală, care este în legătură cu modul de transport în albiile de râu și poate fi parțial
explicată prin teoriile existente în ceea ce privește transportul în suspensie și târât;

Fig.26. Influența litologiei asupra ratelor de abraziune (Attal, 2009).

30
 0,004/km = coeficient
de diminuare = fining
coefficient

Fig.27. Variația D50 și D84 în profil longitudinal – determinarea coeficientului de uzură (Surian, 2002).

31
 Fig.28. Procesul de sortare

• sortarea progresivă în lungul râului pe distanțe din ce în ce mai mari este rezultatul efectului
cumulat al sortării locale și schimbării în competența curgerii.
Coeficientul de sortare (σφ) se calculează cu următoarea formulă (Folk and Ward, 1957) (fig.29):
σφ = (φ84 – φ16)/2

Fig.29. Variația coeficientului de sortare în profil longitudinal (Surian, 2002).

Sortarea este considerată de numeroși cercetători ca fiind factorul dominant al reducerii

dimensiunii particulelor în lungul râului. În realitate cele două procese (abraziunea și sortarea)
acționează în interdependență (fig.30).
Pentru unele râuri din România aprecierea raportului dintre sortare și uzură s-a făcut în mod
empiric pe baza intensității corelației în lungul râurilor între coeficientul de sortare Folk-Ward și
indicele de rotunjire Cailleux (acesta din urmă evaluat pentru galeții cu diametre cuprinse între 16-
64 mm, care domină în lungul râurilor studiate). Rezultatul este redat mai jos, valorile procentuale
având un caracter orientativ:

32
 Râul Sortarea (%) Uzura (%)
Suceava 46 54
Moldova 73 27
Putna 72 28
Buzău 51 49
Siret 18 82

1.5.2.2 Indici morfometrici ai aluviunilor necoezive

Indicii morfometrici reprezintă o sursă incontestabilă de informaţie asupra provenienţei

aluviunilor, mediului de transport şi depunere a particulelor sedimentare (Pettijohn, 1949,
Brigland, 1986, Ichim et al., 1998). Există o mare varietate de indici descriptivi ai formei şi
dimensiunii particulelor sedimentare, fiecare dintre aceştia încercând să cuantifice cât mai fidel
influenţa condiţiilor dinamice şi a constituţiei petrografice a materialelor supuse transportului în
anumite medii, asupra aspectului acestora la un moment dat. Indicii de formă şi rotunjire ai
particulelor se calculează cu ajutorul unor formule, în componenţa cărora intră o serie de
parametri. Parametrii de bază sunt reprezentaţi de valorile celor trei axe (a, b, c), şi valoarea razei
curburii celui mai ascuţit colţ (r1) din planul proiecţiei maxime (planul ab) a particulei (fig.31).
Cunoscând valorile axelor a, b, c şi a razelor de curbură se pot calcula o serie întreagă de indici,
printre care cei propuşi de Zingg (1935), Sneed & Folk (1958), Dobkins & Folk (1970), Krumbein
(1941), Corey (1949).

Fig.31. A - Măsurarea axelor a, b, c ale unei particule după metoda Cailleux (1947); B - Măsurarea
rotunjirii particulelor după metoda Cailleux (1947); C - Măsurarea rotunjirii particulelor după metoda
Wadell; D - Măsurarea rotunjirii particulelor după metoda Wentworth.

Tabel 4. Indici uzuali ai morfometriei pietrişurilor

Indice Formula Sursa

Indice de rotunjire Cailluex R0 = 2r1 / a Cailluex (1947)

R0 =Σ (r / R) / N

33
 Indice de rotunjire Wadell r = razele de curbură înscrise în colţuri Wadell (1933)
R = raza celui mai mare cerc inscriptibil
N = nr. colţurilor de rază = 0
Indice de rotunjire Wentworth R0 = r 1 / R Wentworth (1933)
r1 = raza celui mai mic cerc înscris
R = (a+b) / 4
Indice de aplatizare Cailluex 100 (a +b) / 2c = Ap Cailluex (1945)
Indice de aplatizare Wentworth Ap = (a +b) / c Wentworth (1922)
Indice de asimetrie Cailluex As = AC / A Cailluex (1952)
c/a Sneed & Folk (1958)
Indicii Sneed & Folk (1958) b/a indici de elongaţie Zingg (1935)
c/b Zingg (1935)
Indice disc - cilindru (DC) (a - b) / (a - c) = DC Sneed & Folk (1958)
Indice oblat - prolat (OP) OP = 10 ((( a - b) / (a - c) - 0,5) / C / a) Dobkins & Folk (1970)
Rf = (( CP - CE) + 2 ( P - E) + 4 (VP - VE)) / 2N
Raport de formă (Rf) CP = % compact Sneed & Folk (1958)
E = % elongat
CE = % compact elongat VP = % f. plat
P = % plat VE = % f. elongat

3
√ (c2 /ab) = MPS
Sfericitatea proiecţiei maxime (MPS) Sneed & Folk (1958)
Sfericitatea lui Krumbein 3
√ (cb /a ) = Sf
2
Krumbein (1941)
Indice de formă Corey (CSI) CSI = c / 2√ (ab) Corey (1949)
Sf = Di /dc
Indice de sfericitate Riley Di = diametrul celui mai mare cerc înscris Riley (1953)
Dc = diametrul celui mai mare cerc circumscris
Rc = 100 * Lθ / v Moryanea (1991)
Raport de consistenţă (Rc) Lθ = orientarea axei
b / a şi c /b > 0.67 - clasa izometrică (cu tipul sferic)
b / a < 0.67 - clasa prismatică (cu tipul cilindric)
Clasificarea morfometrică Zingg c /b > 0.67 Zingg (1935)
b / a < 0.67 - clasa planară (cu tipul lamelar)
c /b < 0.67
b / a > 0.67 - clasa planară (cu tipul discoidal)
c /b < 0.67
angular Ro = 0,125 - 0,250; subangular Ro = 0,268 - 0,330
Clasificarea indicelui de rotunjime subrotunjit Ro = 0,353 - 0,466; rotunjit Ro = 0,500 - 0,660 Schneiderhöhn (1954)
foarte rotunjit Ro = 0,707 - 1,000 Powers, Goguel, Kuewn (1965)
subalungite Al = 0,66 - 0,63 Folk (1965)
Clasificarea indicelui de alungire alungite Al = 0,63 - 0,60
foarte alungite Al < 0,60

Forma particulelor poate varia între trei extremităţi, definite în termenii celor trei axe
ortogonale: (i) un sferoid prolat cu o axă lungă şi două axe scurte; (ii) un sferoid oblat cu două axe
lungi şi o axă scurtă; (iii) o sferă cu toate axele egale. Vârfurile diagramei triunghiulare - prolat
ideal, oblat ideal şi sferă - sunt definite de condiţiile a = b = c = 0; a = b, c = 0 şi a = b = c (fig. 32.A).
34
Apexurile diagramei sunt definite şi în termenii raporturilor între două sau mai multe axe ale
particulelor, după cum urmează: b /a = c /a = 0; b /a = 1; c / a = 0; b / a = c / a = 1
Asemenea raporturi permit o clasificare a formei particulelor într-un mod foarte simplu.
Scalarea adoptată de Sneed & Folk (1958) a folosit raporturile c/a şi (a - b)/(a - c), care împreună
definesc orice punct în triunghiul formei particulelor (fig. 32.B).
Pe baza raportului dintre dimensiunile reale ale unei particule - a, b, c -, Zingg (1935) a stabilit
4 categorii (clase) morfometrice: b / a şi c /b > 0.67 - clasa izometrică (cu tipul sferic); b / a < 0.67 şi
c / b > 0.67 - clasa prismatică (cu tipul cilindric); b / a > 0.67 şi c / b < 0.67 - clasa planară (cu tipul
discoidal); b / a < 0.67 şi c /b < 0.67 - clasa planară (cu tipul lamelar)
O scalare alternativă a fost propusă de Hockey (1970) în care b/a este reprezentat în funcţie
de c/a (fig.32.C). Acest sistem de scalare este echivalentul geometric exact al celui propus de Sneed
& Folk, cu deosebire că acesta este mai uşor de utilizat.
Alte diagrame triangulare au fost propuse de Ballantyne (1982), Ballantyne şi Benn (1992) şi
care prezintă avantajul simplicităţii calculării raporturilor individuale şi uşurinţa cu care punctele
pot fi reprezentate (fig. 32E şi F). Examinarea ulterioară a reprezentărilor în diagrame triangulare
arată că: c / a; b / a; (a - b) / (a - c) aparţin la o familie de şase indici care se reprezintă pe diagramă
ca linii drepte, fie paralele la laturile triunghiului sau radiare faţă de apexuri. Această familie
include şi raportul c/b care se reprezintă ca linii radiare de la apexul prolat (fig.32.C.). Acest raport
este folosit şi pentru a scala axa orizontală pe diagrama Zingg (fig.33.A).
Alţi indici morfometrici se referă la sfericitatea particulelor. Cel mai larg folosit dintre aceştia
este sfericitatea proiecţiei maxime (MPS), care reprezintă raportul dintre suprafaţa proiecţiei
maxime a unei particule şi cea a unei sfere cu acelaşi volum (Sneed & Folk, 1958). Sfericitatea
proiecţiei maxime reflectă acţiunea forţelor de târâre şi gravitaţionale asupra unei particule
submerse, constituind un important indice al comportării materialelor transportate sau
sedimentate în apă. Suprapunerea pe diagramele Sneed & Folk permite trasarea unei familii de
curbe în funcţie de care pot fi clasificate pietrişurile (fig.33.E). Sub acest aspect, sfericitatea
proiecţiei maxime are o semnificaţie sporită în context hidraulic. Tot pentru determinarea
sfericităţii unei particule se mai utilizează indicele Corey (CSI) (tabelul 4.; fig.33.F). În aceeaşi
categorie se încadrează şi indicele oblat - prolat,
prezentat de Dobkins & Folk (1970), care permite
distincţia între particulele plate şi cele alungite,
putându-se evalua astfel, tendinţa de rostogolire a
pietrişurilor. Prin suprapunerea pe diagrama Sneed
& Folk se obţin o serie de curbe sub formă de
evantai (fig.33.F).

35
 Fig.32. Diagrame triangulare lineare (sunt exact echivalente geometric). A - Definirea apexurilor
diagramei şi poziţii ale formelor selectate idealizate; B - Scalarea folosită de Sneed & Folk (1958); C -
Scalarea folosită de Hockey (1970); D - Cele 10 clase descriptive definite de Sneed & Folk (1958); E - Izolinii
ale sfericităţii proiecţiei maxime; F - Izolinii ale indicelui oblat - prolat

Fig. 33. A - Diagrama Zingg. Definirea

claselor de formă; B - Distribuţia şi forma
particulelor în diagrama Zingg; C - Categorii
de forme propuse de Zingg reprezentate pe o
diagramă triangulară Sneed & Folk; D -
Categorii ale formei particulelor Sneed & Folk;
E - Reprezentări alternative pe diagrame
triangulare; F - Indicele de formă Corey (după
Benn şi Ballantyne, 1993).

1.3.2.1. Dimensiunea sau

granulometria aluviunilor

Studiul dimensiunilor și al distribuțiilor lor statistice formează obiectul analizei

granulometrice a materialului aluvionar. Cunoașterea corectă a faciesului aluvionar al albiilor
minore este importantă pentru calculul rugozității albiei, al transportului de debit târât, al evaluării
stabilității albiei, cunoașterea relațiilor cu forma profilului longitudinal, cunoașterea rezervelor de
agragate de construcție în vederea amplasării balastierelor etc. În consecință, eșantionarea
aluviunilor din albie este esențială pentru analiza faciesului depozitelor, iar aceasta înseamnă
alegerea locului și metodelor de prelevare, evaluarea cantității prelevate, precum și a metodelor
de analiză și interpretare. În domeniul geologic-geomorfologic pentru analiza granulometriei
depozitelor de albie s-a impus scara Wentworth (tabel 5).

Tabel 5. Clasificarea granulometrică Wentworth (Church et al., 1987)

Dimensiunea particulelor Denumirea clasei

[milimetri] [microni] [phi] granulometrice
4 096 - 12 Blocuri foarte
2 048 - 11 mari
1 024 - 10 Blocuri
512 - 9.0 mari
256 - 8.0 Blocuri mici
181 - 7.5 Bolovani
128 - 7.0 mari
90.5 - 6.5 Bolovani
64.0 - 6.0 mici
45.3 - 5.5 Pietrişuri foarte
32.0 - 5.0 grosiere
22,6 - 4,5 Pietrişuri

36
 16,0 - 4,0 grosiere
11,3 - 3,5 Pietrişuri
8,00 - 3,0 medii
5,66 - 2,5 Pietrişuri
4,00 - 2,0 mici
3,36 - 1,75 Pietrişuri
2,83 - 1,50 foarte
2,38 - 1,25 mărunte
2,00 2 000 - 1,00
1,68 1682 - 0,75 Nisip
1,41 1414 - 0,50 foarte
1,19 1189 - 0,25 grosiere
1,00 1000 0,00
0,841 841 0,25
0,707 707 0,50 Nisip
0,595 595 0,75 grosier
0,500 500 1,00
0,420 420 1,25
0,354 354 1,50 Nisip
0,297 297 1,75 mediu
0,250 250 2,00
0,210 210 2,25
0,177 177 2,50 Nisip
0,149 149 2,75 fin
0,125 125 3,00
0,1050 105 3,25 Nisip
0,0884 88,4 3,50 foarte
0,0743 74,3 3,75 fin
0,0625 62,5 4,00
0,0526 52,6 4,25
0,0442 44,2 4,50 Praf
0,0372 37,2 4,75 mare
0,0312 31,2 5,00
15,6* 6,00 Praf fin
7,8* 7,00 Praf f. fin
3,9* 8,00 Argilă
*
Diametrul nominal (evaluat pe baza ratei de sedimentare în fluid)

Datorită diapazonului larg de variaţie a mărimii galeţilor, a poziţiei acestora în patul albiei, a
texturii depozitelor şi a fenomenului de pavaj hidraulic, analiza faciesurilor în care dominanța o dau
pietrişurile şi bolovănişurile (2-256 mm) se realizează cu destulă dificultate, fapt recunoscut de
majoritatea specialiştilor în domeniu (Ichim et al., 1992).

37
 Fig. 34. Secţiuni prin diferite tipuri de depozite de albie
(după Church et al., 1987, din Ichim et al., 1992)

În privinţa diferenţierii celor două entităţi (pavaj şi subpavaj) potrivit lui Kellerhals şi Bray
(1971) stratul superficial al aluviunilor (pavajul) are adâncimea egală cu diametrul celui mai mare
galet din arealul eşantionat. Formarea pavajului se datorează "transportului în echilibru" (Parker et
al., 1982), atunci când fracţiunile mai mari se concentrează la suprafaţă, protejându-le pe cele de
dimensiuni mai mici, cantonate în stratul inferior. Pe scurt, se poate spune că are loc un proces de
triere a materialului de albie în timpul transportului (Ichim et al., 1992).
În fig.34. sunt prezentate situaţiile cele mai des întâlnite în natură, fiecare dintre acestea fiind
acompaniate de graficul distribuţiilor cumulative ale faciesurilor pentru pavaj şi subpavaj.
(i) Pietrişurile imbricate (fig.34.A), sub diferite unghiuri în funcţie de direcţia curgerii
curentului, sunt prinse într-o matrice de material mai fin care, de obicei, nu depăşeşte 30% din
masa totală a depozitului aluvial. Acest aranjament al galeţilor se constituie într-un strat stabil de
suprafaţă (pavaj), care protejează particulele mai fine din subpavaj. Marea majoritate a
specialiştilor consideră că pietrişurile imbricate reprezintă una dintre trăsăturile generale ale
patului albiilor.
(ii) Pietrişurile "spălate" (fig.34.B) sunt considerate acele depozite în care nisipul lipseşte din
stratul de suprafaţă (pavaj), fiind prezent numai în subpavaj.
(iii) Pietrişurile "colmatate" (fig.34C) constituie situaţia inversă celei prezentate anterior, în
care materialul mai fin nu este prezent în subpavaj ci între clastele pavajului, dovedind o
"colmatare" ulterioară depunerii faciesului grosier. Aceste două categorii de depozite pot fi
întâlnite în ostroave sau alte structuri în care s-a produs o sedimentare bruscă în timpul unei viituri.
(iv) Pietrişurile cu matrice dominantă în subpavaj (fig.34.D) apar ca urmare a existenţei la
suprafaţă a unor "îngrămădiri" de pietrişuri blocate de un galet de dimensiuni mai mari (în acest
caz, sugestivă este comparaţia cu o maşină de tonaj mai mare care blochează fluidizarea traficului
pe o şosea).

38
 Conform Bunte și Abt (2001) bed material in gravel and cobble-bed streams can be sampled
by two different methods:
1. Surface sampling: samples a preselected number of surface particles from a predefined
sampling area. Bed-surface sediment can be sampled by three methods:
• pebble counts: (line counts) select and hand-pick a preset number of surface particles at
even-spaced increments along transects that may be parallel and span a relatively large sampling
area (≈ 100 m2);
• grid counts: select particles at a preset number of even-spaced grid points that span a
relatively small sampling area (≈ 1-10 m2), handpicking particles or measuring particle sizes on
photographs ;
• areal samples: include all surface particles contained within a small preset area (≈ 0.1 -1
m ) of the streambed, often using adhesives to ensure that small particles are included
2

representatively in the sample

2. Volumetric sampling: samples a preselected sediment volume from a predefined
sedimentary layer.
Conform Kellerhals şi Bray (1971), Mosley şi Tindale (1982), Ibbeken şi Schleyer (1986),
Church et al. (1987), Ichim et al. (1992) metodele de eşantionare se pot grupa în două categorii:
(i) eşantionarea areală şi de itinerar pe o secţiune de albie.
În această categorie se includ metodele propuse de Wolman (1954) și Leopold (1970). În
ceea ce privește colectarea materialului, cele două metode sunt, în linii mari, asemănătoare. Se va
șine seama, în mod evident, de unitatea morfologică a patului albiei (ostrov, renie, vad, adânc) sau
de relațiile albie-versant, dar și aspectul care se dorește a fi evidențiat prin analiza granulometrică.
Practic, aplicarea acestei metode constă în faptul că cercetătorul se plimbă pe un itinerar și
colectează fiecare galet de la vârful degetului mare al piciorului. Pentru a evita subiectivismul
alegerii, se colectează galetul cu ochii închiși. Se măsoara axa b a fiecărui galet, care ne arată limita
în care se încadrează. Pietrișurile sau materialul mai mic de 2 mm diametru nu poate fi evaluat prin
aceasta metodă și când degetul atinge un astfel de material este trecut la clasa sub 2 mm
diametru. Mărimea fiecărui galet se tabelează (tabel 6), până au fost măsurați cca. 100 galeți. De
asemenea, se determină greutatea fiecărui galet, dar și greutatea pe clase granulometrice. Datele
din coloanele 1, 2 și 3 sunt datele de bază ale analizei. Se impune însă următoarea observație:
galeții mai mari, prin definiție, având suprafața mai mare, oferă o probabilitate mai mare de a-i
colecta. Prin urmare, trebuie facută o corecție: s-a propus ca aceasta să se realizeze prin împărțirea
greutății totale (pe clase de galeți) la pătratul diametrului galetului (d2) sau particulei. Procentul din
total este repartizat la fiecare clasa granulometrică.

39
 Pentru a construi graficul de distribuție granulometrică, procentul obținut în coloana 7 se
imparte la log2√2 și rezultă coloana 8. Cu aceste valori se trasează curba log-log, pentru a avea
mărime mediei geometrice. În această categorie de metode se înscriu și eșantionarea cu grilă,
eșantionarea areală și eșantionarea pe secțiune transversală.
Eșantionarea cu grilă înseamnă o rețea care predetermină punctele de prelevare a ga!eților.
Stabilirea mărimii grilei depinde de dimensiunea galeților. Ca puncte ale grilei se pot folosi picheți
sau alte marcaje, regulat spațiate; de asemenea, se poate plasa o grilă pe suprafața ce urmează a fi
eșantionată și se fotografiază.
Eșantionarea areală se face, de regulă, prin fotografiere, scanare etc. Cât privește
eșantionarea pe secțiuni transversale, aceasta se realizează prin colectarea tuturor galeților ce
există sub o linie dreaptă (marcată cu o sârmă, o sfoară, o panglică) ce traversează suprafața de
eșantionare.
(ii) eşantionarea volumetrică prin prelevarea de probe, distinct pentru stratul superficial de
aluviuni (pavaj) şi stratul subsuperficial (subpavaj).
Alegerea punctelor de prelevare se face, în general, în funcţie de caracterul şi scopul
cercetării. După stabilirea punctelor de prelevare, se execută măsurători topometrice pentru
evaluarea cu precizie a pantei albiei şi a luncii. După metoda propusă de Mosley şi Tindale (1982),
prin care se arată că greutatea celei mai mari particule din arealul eşantionat reprezintă 5% din
greutatea totală a probei, se identifică galetul cu diametrul cel mai mare. Acesta se cântăreşte
pentru a se cunoaşte cantitatea totală a probei ce trebuie prelevată. Se alege o suprafaţă de 1 m2,
considerată reprezentativă pentru întreaga secţiune, pentru prelevarea propriu-zisă a probelor
pentru pavaj şi subpavaj. O parte dintre fracţiuni se separă direct în teren. Diametrele ochiurilor de
reţea trebuie să fie de 64 mm (- 6 phi), 32 mm (- 5 phi), 16 mm (- 4 phi), 8 mm (- 3 phi). Galeţii mai
mari de 128 mm sunt măsuraţi şi cântăriţi separat în teren. Cei mai mari de 180 mm sunt mai greu
de cântărit în teren şi de aceea s-a utilizat scara de conversie diametru-greutate propusă de Ichim
et al. (1992), pe baza măsurătorilor proprii şi a datelor din literatură. În acest caz, axa b este cel mai
bun estimator al diametrului nominal [Dn = (abc)1/3] al unui elipsoid şi avansează următoarea
formulă pentru determinarea greutăţii galeţilor care nu pot fi cântăriţi în teren: G = 0,0011D3,001.
Pentru clastele mari, cu formă neregulată, conversia nu se face atât de precis şi se recomandă ca
măsurătorile să se facă pe cele trei axe principale, pentru a se înlătura efectul local al litologiei şi
40
meteorizării rocilor. După ce întreaga cantitatea de materiale stabilită la început a fost cântărită,
din fiecare clasă (se fac grămezi în funcţie de clasă) se iau probe. Se iau aleatoriu din aceste
grămezi câte 100 de galeţi din clasele 16 - 32 mm şi 32 - 64 mm, pentru analizele de laborator
asupra morfometriei şi petrografiei acestora, iar pe materialul mai mic de 8 mm (cel trecut prin sita
de 8 mm) se continuă în laborator cernerile pe seturi de site cu o reţea mai mică (6, 5, 2, 1, 0,5, 0,2,
0,1 mm). Pe baza rezultatelor obţinute în urma tuturor cernerilor se fac aprecieri asupra
diferenţierilor dintre pavaj şi subpavaj, asupra diametrului median al depozitelor de albie, asupra
ponderii diferitelor clase granulometrice etc.
Dintre parametrii statistici caracteristici cu importanță în hidrogeomorfologie se
menționează :
• cuarțilele – d25%, d50%, d75% (Trask, 1950); percentilele – d16%, d84% (Inman, 1952, Folk și Ward,
1957); mediana – d50% (Inman, 1952); diametrul mediu – dm ; deviația standard – σg
(McBride, 1971) ; diametrul efectiv – d10 ; coeficientul Hazen – (d60/d10) etc. (fig.35).

Fig. 35. Parametri statistici referitori la granulometria materialului de albie

41
 În cazul multor râuri s-a observat faptul că pietrișurile din pavaj sunt mai grosiere decât cele
din subpavaj. Pentru această situație ar fi responsabile trei tipuri de procese: (i) îndepărtarea –
”curățarea” selectivă a particulelor fine (pavaj de eroziune- STATIC) – acest fenomen poate să
apară atunci când se înregistrează o descreștere a aportului de materiale și/sau o creștere a
debitului lichid: pavajul de eroziune este caracteristic sectoarelor de albie situate în aval de
barajele naturale sau antropice sau în aval de adâncuri; (ii) depunerea selectivă a particulelor
grosiere – se instalează atunci când curgerea nu mai este competentă să transporte particulele mai
grosiere, care încep să se depună. Aprovizionarea cu particule fine este redusă, cel puțin în timpul
curgerilor care ar permite acumularea acestora; (iii) formarea stratului armură (armor layer-
MOBIL) pentru a facilita transportul cu mobilitate egală (equal mobility transport) – armura sau
stratul mai grosier din pavaj poate reprezenta o consecință a transportului de mobilitate egală (și
particule grosiere și fine) (Parker și colab. 1982; Andrews și Parker 1987). Stratul grosier de la
suprafața depozitelor de albie a fost numit armură sau pavaj (armor or pavement). În terminologia
utilizată de Sutherland (1987), armura se referă la o situație episodică, din perioada debitelor mari,
când particulele mari au șansa de a fi mobile. Dimpotrivă, pavajele se referă la condițiile statice în
care particule sunt imobile, în condițiile unui regim de curgere și a unui aport de sedimente relativ
constante. Andrews și Parker (1987) folosesc terminologia în sens contrar. Cel mai des este
întâlnită terminologia lui Sutherland (1987) în care armura este mobilă, iar pavajul este static.
Armura este slab dezvoltată în albiile râurilor în care capacitatea de transport este egală cu aportul
de aluviuni care caracterizează acel sector de albie. Acest fenomen este întâlnit mai ales în albiile
împletite, unde dimensiunea materialelor din pavaj și subpavaj este aproximativ aceeași. Adesea
capacitatea de transport este mai mare decât aportul de materiale, caz în care apare un strat
armură la suprafața depozitelor de albie, situație destul de des întâlnită (armored gravel-bed
streams). În albiile din zona montană (pantă mare) capacitatea de transport este mai mare decât
aportul de sedimente și atunci se formează un pavaj de eroziune, mobilizat doar în timpul marilor
viituri.

Fig. 36. Stratul armură sau pavajul hidraulic

Informații importante privind susceptibilitatea albiei la agradare sau degradare poate să

ofere valorile raportului Ds50/Dsub50 (armoring ratio). Ds50 reprezintă diametrul median al materialelor
constituente ale pavajului, iar Dsub50 diametrul median al subpavajului. Acest raport furnizează în
primul rând informații legate de prezența sau absența stratului de armură (armor layer) sau asupra
capacităţii de antrenare şi transport a aluviunilor (Dietrich et al., 1989; Lisle et al., 2000; Parker et
al., 2003; Gao, 2011). Dacă Ds50/Dsub50 >1 la suprafața patului albiei se dezvoltă acel strat de armură
42
sau pavaj hidraulic. Valorile reduse ale acestui raport (< 1.3, ceea ce înseamnă un pavaj hidraulic
slab dezvoltat) indică, în general, rate medii relativ mari ale transportului de aluviuni, în timp ce
valorile ridicate (>4, cu un pavaj hidraulic puternic dezvoltat) arată o rată mai redusă de transport a
aluviunilor.
6

5
Aval confluență Ciobănuș
4
D50p/D50sp
Aval confluență Tazlău, Oituz, Cașin
3

0
7.1 37 73.1 118.5 159
Distanța față de izvor (km)

Fig.34. Valorile raportului Ds50/Dsub50 în lungul râului Trotuș

Valorile acestui raport sunt apropiate de 1 pentru sectoarele de râu în care se înregistrează
un aport însemnat de sedimente, în timp ce în sectoarele în care capacitatea de transport
depășește aportul valoarea este în jur de 2. În sectoarele montane cu pantă mare (deci și energie
de transport crescută) sau în cele pentru care există un aport foarte redus de sedimente și acelea
imobile, care conduc la formarea unor depozite grosiere de suprafață, valorile acestui raport sunt
apropiate de 3 sau peste. De asemenea, valori ridicate pot să apară în sectoarele în care apar
materiale de dimensiuni mari, provenite din surse nealuviale (surpări, rostogoliri de pe versanți,
blocuri exhumate), care sunt greu de pus în mișcare de către curentul de apă sau acolo unde la
suprafață apare un strat de pietrișuri ”spălate” (censored layers). În sectoarele de albie în care
dimensiunea materialelor din pavaj este mai redusă decât a celor din subpavaj valoarea raportului
este subunitară. și asta înseamnă că există un aport însemnat de sedimente fine care acoperă patul
albiei.
1.5.3 Competența și capacitatea de transport

Cantitatea și dimensiunea aluviunilor transportate printr-o albie de râu depind de trei

factori de control fundamentali: competența, capacitatea și aportul de sedimente.
(i) Competența se referă la abilitatea curentul de apă de a pune în mișcare o particulă de
o anumită dimensiune (sau care este particula de cea mai mare dimensiune-diametru care poate fi
pusă în mișcare). Dacă viteza curentului este foarte redusă, râul nu poate avea puterea de a
mobiliza și transporta aluviuni de o anumită dimensiune, chiar dacă acestea sunt disponibile pentru
transport. Deci, competența sau incompetența curentului de apă face referire la punerea în
mișcare a particulelor de o anumită dimensiune. Un râu este incompetent atunci când nu poate
transporta aluviuni de o anumită dimensiunea. Dacă este competent, poate transporta aluviuni de
acea dimensiune, dacă acestea sunt disponibile în albia râului (adică nu există o limitare a aportului
de sedimente). Competența poate fi cuantificată prin intermediul numărului Shields:

43
 𝜌𝜌𝜌𝜌𝜌𝜌𝜌𝜌
𝜏𝜏* =
𝑔𝑔(𝜌𝜌𝜌𝜌−𝜌𝜌)𝐷𝐷
care reprezintă o mărime adimensională a efortului tangențial exercitat de curentul de apă
asupra patului albiei și în care ρs și ρ reprezintă densitatea aluviunilor, respectiv a apei, g este
accelerația gravitațională, d adâncimea curentului de apă, iar D dimensiunea particulei care trebuie
pusă în mișcare (fig.38).
În situația în care avem particule de dimensiuni similare, valoarea critică de antrenare este
τc*≈0,06, însă pentru amestecurile heterogene din patul albiilor aluviale s-a constatat că τc*≈0,045,
pentru care D reprezintă D50 al materialelor de suprafață și toate clasele granulometrice sunt puse
în mișcare într-un ecart restrâns al 𝜏𝜏*. Acest lucru se întâmplă deoarece particulele mai mari
”adăpostesc” pe cele mai mici, astfel încât atunci când cele mari sunt puse în mișcare sunt
eliberate și cele de dimensiuni mai reduse.

Fig.38. Diagrama Shields

Aspecte demne de reținut ale diagramei Shields ar fi:

• Cel mai scăzut efort tangențial Shields apare în clasa nisipului (0,06-2,00 mm). Nisipul are
44
dimensiuni suficient de reduse pentru ca să aibă o masă mică, însă prea mari pentru ca forțele de
adeziune (adeziunea este atracţia fizică sau unirea a două substanţe) să intre în joc, astfel că nisipul
este cel mai ușor pus în mișcare;
• Siltul și argilele, în ciuda dimensiunilor lor reduse, necesită eforturi tangențiale mai mari
decât pentru punerea în mișcare a nisipului. În acest caz forțele de adeziune acționează puternic și
leagă particulele împreună într-o masă care este foarte rezistentă la eroziune;
• Parametrul Shields pentru pietriș este constant la 0,06, ceea ce arată faptul că efortul
tangențial Shields devine o funcție simplă a granulometriei materialului de albie. Această
constatare a permis obținerea unor relații simple între dimensiunea particulelor și efortul
tangențial necesar pentru a fi puse în mișcare;
O altă abordare pentru definirea condițiilor de curgere critică pentru inițiere mișcării
materialelor de albie, însă bazată pe viteza medie de curgere o reprezintă diagrama lui Hjulström
(propusă în 1935, cu un an înainte de publicarea diagramei Shields) (fig. 39).

Fig.39. Diagrama Hjulström

Fig.40. Diagrama Hjulström - critici

Diagrama lui Hjulström prezintă multe puncte în comun cu cea a lui Shields: viteza cea mai
redusă pentru inițierea procesului de eroziune se plasează în clasa nisipului, în timp ce pentru
silt/argilă și sedimentele din clasa pietrișului este necesară o viteză mai mare; dimensiunea
pietrișului erodat este o funcție liniară a vitezei. În plus, viteza necesară pentru inițierea procesului
de eroziune este mai mare decât cea necesară pentru a menține particulele de aceeași dimensiune
45
în mișcare. Se pare că diagrama Shields este mai utilizată, unul dintre motivele acestei preferințe
constând în faptul că efortul tangențial este mai ușor de estimat decât viteza (No doubt scientific
fashion and bandwagon effects also play a part! – Hickin). Unele dintre motivele neutilizării
diagramei Hjulström sunt prezentate în fig.40.
În natură lucrurile stau puțin diferit. De exemplu, în cazul depozitelor de albie cu o
granulometrie heterogenă trecerea de la stabilitate la mișcare nu se face așa de abrupt cum este
prezentat în cele două diagrame, ci există un moment de tranziție care reflectă variabilitatea
naturală a forțelor de rezistență și a celor de inerție.
(ii) Capacitatea se referă la cantitatea maximă de aluviuni, de o anumită dimensiune, pe
care râul o poate transporta sub formă de debit târât. Capacitatea depinde de panta albiei, de
debit și dimensiunea materialului supus transportului sub formă de debit târât. Prezența
particulelor mai fine poate crește densitatea apei și odată cu aceasta și capacitatea de transport;
materialele grosiere pot obstrucționa curgerea și astfel capacitatea de transport se reduce.
Capacitatea reprezintă de fapt competența limită a transportului de aluviuni (masă per unitatea de
timp), a cărei predicție poate fi făcută cu ajutorul ecuațiilor de transport. Se poate vorbi de
capacitatea de transport doar atunci când aportul de sedimente nu este limitativ (fig.41).

Fig.41. Relația între capacitatea de transport și aportul de sedimente

Unul dintre cele mai cunoscute modele conceptuale din geomorfologia fluvială este cel al
lui Lane (1955), cunoscut sub denumirea de ”balanța lui Lane”. Acest model încearcă să explice
relația dintre aportul de sedimente și capacitatea de transport a unui râu și efectele asupra albiei
(fig.42). Diagrama arată că degradarea albiei (eroziune netă și adâncirea) și agradarea (depunerea
netă) sunt în funcție de relația dintre aportul de sedimente (cantitatea de sediment, Qs și
diametrul median al aluviunilor, D50) și capacitatea de transport (care este în funcție de debitul
lichid, Qw, și pantă, S) - Qs x D50 ∝ Qw x S. Din păcate însă, modelul lui Lane a fost deseori
interpretat greșit, prin sugerarea faptului că râurile își ajustează cumva Qs, Qw, D50 și S (în special
S) pentru a menține echilibrul. O interpretare mai exactă ar fi aceea că dacă sistemul este în stare
de echilibru, cea mai mică schimbare a oricărui factor menționat va duce la înclinarea balanței într-
46
un sens sau altul. Trebuie reținut faptul că cele mai multe dintre râuri sunt supuse agradării sau
degradării nete, în timp ce starea de echilibru este întâlnită destul de rar, și asta într-un sens
aproximativ.

Fig.42. Modelul Lane (1955)

(iii) Aportul de sedimente (sediment supply) se referă la cantitatea și dimensiunea

aluviunilor disponibile pentru transport. Se poate vorbi despre capacitatea de transport față de o
anumită entitate granulometrică, numai atunci cînd particulele de acea dimensiune sunt
disponibile în albie. Din cauza acestor două potențiale constrângeri diferite (hidraulică și aport de
sedimente) se poate face distincția dintre aportul limitat de sedimente și capacitatea de transport
limitată. Cele mai multe râurile funcționează, probabil, în condițiile unui aport limitat de materiale.
O mare parte din sedimentele furnizate albiilor de râu aparțin claselor foarte fine (silt și argilă)
încât acestea pot fi transportate în suspensie aproape de orice curgere. Deși ar trebuie să existe o
limită superioară a capacității curentului de a transporta astfel de particule fine, probabil că
aceasta nu este niciodată atinsă în albiile naturale, cantitatea transportată fiind limitată doar de
aport. Dimpotrivă, transportul aluviunilor grosiere (de exemplu, mai grosier decât nisipul fin) este
în mare măsură limitat de capacitatea râului. Morfologia albiei de râu reprezintă un rezultat al
regimului de curgere din prezent și din trecut, al tipului de aport de sedimente, cât și a factorilor de
control geologici și tectonici caracteristici bazinului de drenaj. Forma albiei se ajustează în funcție
de schimbările înregistrate de către regimul de curgere sau aportul de sedimente.

Fig.43. Curbele transportului și aportului de sedimente (Julien, 1998)

47
 Rata transportului de aluviuni dintr-un râu sau un sector al său este în funcție de aportul
limitat (supply limited) sau capacitatea de transport a aluviunilor limitată (capacity limited)(Julien,
1998). Răspunsul râului este determinat de mărimea relativă a celor două variabile. În cazul în care
un sistem fluvial aluvial are o capacitate de transport excesivă, ajustările tipice includ adâncirea
albiei, eroziunea malurilor și schimbarea potențială de la o albie împletită cu pat de nisip, la o albie
singulară, ușor sinuoasă, cu un pat mai grosier. În plus, o reducere a aportului de materiale are
drept consecințe generale o îngustare concomitent cu o adâncire a albiei, reducerea pantei și
creșterea sinuozității. În cazul în care un râu se caracterizează printr-un aport mare de sedimente și
o capacitate de transport limitată, atunci se va produce agradarea albiei. Agradarea conduce, de
obicei, la lărgirea și înălțarea albiei, creșterea pantei, descreșterea sinuozității și a capacității
curgerii. Noțiunea de aport sedimentar este strâns legată de cea de arie sursă a sedimentelor.
Transferul de materie şi energie este asigurat prin intermediul celor trei categorii de procese
morfodinamice: eroziune-transport-sedimentare. Componente ale acestei triade morfodinamice
pot fi separate (conform Bennett, 1974, citat de Onstad, 1984) pe două paliere funcţionale:
(i) faza “upland” sau faza bazin-versant, în care “detaşarea şi transportul sunt în relaţie
directă cu evenimente individuale (de exemplu, ploi) şi cuprinde tot arealul unui bazin hidrografic
situat dincolo de limitele albiei majore inundabile”;
(ii) faza “lowland” similar fazei de albie, include albia majoră inundabilă, în care capacitatea
de transport reprezintă un factor primordial care asigură traseul interconectat de materie şi
energie în sistemul aluviunilor (fig. 44).
Abordarea studiului surselor de aluviuni trebuie făcută distinct pe două categorii de
probleme:
(i) sursele de aluviuni în raport cu procesele generatoare (identificarea tuturor proceselor
care asigură transportul spre şi în albii a materialelor de pe versanţi);
(ii) sursele de aluviuni ca arie de provenienţă (cunoaşterea procentuală a raportului dintre
cantitatea de aluviuni care îşi au aria sursă direct pe versant sau spaţiul dintre versant – albia de
râu şi a celei furnizate de către albii (din maluri sau patul albiei, prin suspensii sau debit târât).

Fig.44. Niveluri de organizare ale sistemului aluviunilor (Ichim, 1986)

48
 1.5.4 Tipuri de transport al aluviunilor

Încărcătura solidă (debitul solid) al unui râu este transportată în diferite moduri (fig.45),
deși de multe ori această distincție este mai mult arbitrară, deoarece în practică nu toate
componentele pot fi separate exact:
(i) Debitul solid în soluție (dissolved load);
(ii) Debitul solid în suspensie (suspended load);
(iii) Debitul solid intermitent suspendat (saltație) (intermittent suspension load);
(iv) Debitul solid spălat (wash load);
(v) Debitul solid târât (Bed load);

Fig. 45. Tipuri de transport a aluviunilor

1.5.4.1 Debitele solide în suspensie

(i) Debitul solid în soluție (dissolved load)

Debitul solid în soluție este reprezentat de materialele dizolvate în apa unui curs de apă.
Deoarece aceste materiale sunt în soluție, nu depind de forțele curentului pentru a fi menținute în
coloana de apă. Cantitatea de material în soluție depinde de aportul ariilor sursă, cât și de punctul
de saturație al fluidului. De exemplu, în arealele calcaroase, carbonatul de calciu poate fi la un nivel
de saturație în apa râului, astfel încât debitul solid în soluție să fie aproape egal cu debitul solid
total. În contrast, în râurile care drenează zone cu roci insolubile, cum ar fi cele granitice, cele mai
multe elemente pot fi cu mult sub nivelurile de saturație și în consecință debitul în soluție nu
deține decât o pondere redusă în cadrul celui total. De asemenea, debitul solid în soluție este în
strânsă interdependență de temperatura apei, din acest motiv râurile tropicale transportă cantități
mult mai însemnate de materiale în soluție decât cele din zonele temperate (tabel 8).
Debitul solid în soluție nu prezintă o mare importanță pentru geomorfologia fluvială (în care
interesul este îndreptat către procese și forme rezultate), deoarece acesta este o parte integrantă
a fluidului. Însă, debitul în soluție poate interesa geomorfologii preocupați de bugetul de aluviuni la
scara bazinului și de ratele de denudare regională. În multe regiuni, cea mai mare parte a debitului
solid total este reprezentată de debitul în soluție, astfel încât acesta trebuie luat în considerare în
49
calculele de estimare a ratelor de eroziune. Transportul total de materiale dizolvate Qs(d) (kg/s)
este în funcție de concentrația încărcăturii în soluție Co (kg/m3) și debitul lichid Q (m3/s): Qs(d) = Co
Q. În teoria transportul de aluviuni se face o distincție importantă între materialele dizolvate și cele
clastice (solide). Materialele clastice înglobează toate particulele (materialele nedizolvate)
transportate de un râu, indiferent de mărimea acestora. În categoria acestora intră toate
materialele de la blocuri și bolovani și până la argilă. Încărcătura solidă a unui râu este transportată
prin mai multe mecanisme, grupate în două moduri principale de transport: debitul solid în
suspensie și debitul solid târât.

(ii) Debitul solid în suspensie (suspended load)

Debitul solid în suspensie reprezintă materialul clastic (sub formă de particule) care se
deplasează prin albiile de râu în coloana de apă. Aceste materiale (în principal, silt, argilă și nisip)
sunt menținute în suspensie prin curenții ascendenți ai turbulențelor generate de rugozitatea
50
patului albiei. Curenții ascendenți trebuie să fie egali sau să depășească viteza de sedimentare a
particulelor (Fig. 46) pentru ca acestea să fie menținute în suspensie.

Fig. 46. Viteza de sedimentare (particle fall-velocity) în relație cu diametrul granulelor

de cuarț sferice

Concentrația aluviunilor în suspensie este măsurată convențional în miligrame pe litru

(mg/l), fiind de aceeași valoare ca în g/m3. Astfel 1000 mg/l = 1000 g/m3 = 1 kg/m3. Concentrația
aluviunilor în suspensie și mărimea particulelor sunt neuniform distribuite pe verticala coloanei de
apă ca în figura 47.

Fig. 47. Profile verticale tipice în funcție de concentrația aluviunilor în suspensie (A) și
granulometria acestora (B) curgerile cu suprafață liberă
Dimensiunea și concentrația aluviunilor în suspensie variază de obicei logaritmic cu
51
înălțimea față de patul albiei. Concentrația nisipului grosier este maximă în apropierea patului
albiei și scade odată cu înălțimea coloanei de apă. Siltul fin este atât de ușor de transportat în
suspensie, încât este mult mai uniform distribuit pe verticală, spre deosebire de materialele mai
grosiere. În mod similar, distribuția granulometrică a unei probe de nisip prezintă o variație mult
mai mare pe verticală decât cea a particulelor din clasa siltului. Primele sunt prea mari pentru a fi
distribuite uniform de către curenții în întreaga coloană de apă, iar cele din a doua categorie sunt
atât de mici încât sunt foarte ușor de transportat în suspensie, fiind bine reprezentate la toate
nivelurile, rezultând un profil mai uniform.

(iii) Debitul solid intermitent suspendat (saltație) (intermittent suspension load)

De foarte multe ori nu se face o distincție clară între transportul aluviunilor complet în
suspensie și cele târâte, în sensul că există o fază tranzitorie în care acestea sunt transportate prin
saltație, care ar trebuie tratată ca un mod aparte de deplasare. Acestea sunt particule care ”saltă”
pe patul albiei, susținute parțial de turbulența curgerii și parțial de pat. Ele urmează o traiectorie
distinct asimetrică (fig. 48). Acest tip de debit poate fă măsurat ca și debit solid în suspensie (atunci
când este în coloana de apă) sau ca debit târât (când este pe patul albie). Deși diferența dintre
debitul solid de saltație și alte tipuri de debit solid poate fi importantă pentru cei care studiază
fizica transportului de aluviuni, majoritatea geomorfologilor ignoră faptul că acesta reprezintă un
caz aparte.

Fig. 48. Debitul solid al râurilor

(iv) Debitul solid spălat (wash load)

Deși debitul solid spălat reprezintă o parte a debitului solid în suspensie este util să se facă
o diferență între aceste două tipuri. Spre deosebire de transportul marii majorități a aluviunilor în
suspensie, cele spălate nu depind de forțele turbulențelor mecanice generate de curgerea apei
pentru a fi menținute în suspensie. Sunt atât de fine (din clasa argilelor) încât sunt menținute în
suspensie printr-o mișcare moleculară termică (uneori cunoscută sub denumirea de mișcare
browniană, după numele botanistul din secolul al XIX-lea, care a descris mișcarea aleatorie a
sporilor de polen microscopici și a prafului). Deoarece aceste argile sunt întotdeauna în suspensie,
debitul lichid de spălare reprezintă acea componentă a încărcăturii solide care este "spălată" prin
sistemul fluvial. Spre deosebire de aluviunile în suspensie mai groasiere, debitul lichid de spălare
tinde să fie uniform distribuit în coloana de apă. Acesta nu variază în funcție de înălțimea față de
52
nivelul albiei. "Făina glaciară" este o sursă comună pentru debitul solid de spălare din râurile și
lacurile glaciare. În aceste lacuri, poate să apară în cele din urmă depunerea încărcăturii solide de
spălare, dar numai după câteva luni, condiția fiind ca apa lacului să fie neperturbată. Depunerile
anuale repetate a acestor încărcături solide fine în aceste lacuri glaciare duc la formarea varvelor
(Depozit stratificat de argile din lacurile glaciare din cuaternar, care se prezintă ca niște benzi
albicioase sau cenușii-închise (fig 49). Deoarece toate aluviunile clastice dintr-o coloană de apă
sunt măsurate simultan cu un anumit dispozitiv de prelevare a suspensiilor, în practică nu este
posibil să se facă diferență între debitul solid de spălare și restul debitului în suspensie.

Iarna

Vara

Fig. 49. Varve

1.3.2.1.1. Curba de transport a aluviunilor în suspensie

În mod obișnuit, o curbă de transport a aluviunilor în suspensie (suspended-sediment rating

curves) se bazează pe o corelație empirică între concentrația aluviunilor și debitul lichid. Aceasta
poate fi de forma: log debit solid (Qs) sau log concentrație (Co) versus log debit lichid (Q), sau
Qs = kQn,
în care Qs reprezintă rata transportului de aluviuni în suspensie; Q – debitul lichid; k –
coeficient al regresiei; n - exponent al regresiei (fig. 50). La unele râuri se poate observa o relație
puternică între debitul lichid și debitul solid în suspensie, astfel încât curbele de transport pot să fie
utile pentru calcularea unor proprietăți ale debitului solid anual. Pentru alte râuri, este foarte dificil
53
să se găsească o relație stabilă între debitul lichid și cel solid în suspensie. Motivul pentru care
curbele de transport funcționează pentru unele râuri este probabil mai ușor de înțeles, decât
pentru cele la care coeficientul de corelație este foarte redus. Presupunerea implicită în cazul
curbelor de transport ale aluviunilor în suspensie este aceea că Qs = f (Q). Dar aceasta nu este o
relație fizică directă; Q este pur și simplu o măsură surogat a forțelor de curgere care pun aluviunile
în mișcare. Forțele reale implicate reprezentate de efortul tangențial (τo = ρgdS) și puterea
curentului (Ω = ρgQS) sunt condiționate de turbulența curgerii. Deci, Q este pur și simplu o
scurtătură convenabilă și foarte generală pentru un model foarte complex de forțe. Cu toate
acestea, relația dintre Qs și Q este suficient de puternică în multe cazuri, pentru ca o curbă de
transport să dea rezultate satisfăcătoare.

Fig. 50. Curbe de transport ale aluviunilor în suspensie log-log și pe baza funcției de
putere

Motivul pentru care curbele de transport ale aluviunilor în suspensie nu funcționează

pentru unele râuri pot fi rezumate prin intermediul următoarelor inegalități: (i) Qs ≠ f (Ω) ≠ f (τo) ≠ f
(curgere turbulentă); (ii) Qs ≠ f (hidraulică); adică, Qs este condiționat de aportul limitat (nu de
capacitatea de transport limitată). Cu alte cuvinte, în cazul (i) dependența presupusă a debitul solid
(Qs) față de forțele de curgere a apei, exprimate prin debitul lichid sau efortul tangențial mediu
care imprimă curgerea turbulentă cea implicată în menținerea suspensiilor, este mult mai
complexă decât ne închipuim. Explicațiile acestei situații pot include acele discontinuități în
mecanica fluidelor, cum ar fi cele asociate cu schimbarea formelor de pat într-o albie cu pat de
nisip sau cu modificări bruște ale structurii de turbulență în unele sectoare de albie cu pat de
pietriș (creșterea pantei - vaduri, obstacole în albie etc.). Dar cea mai bine documentată și,
probabil, cea mai frecventă cauză a rezultatelor slabe ale curbei de transport a aluviunilor în
suspensie pentru unele râuri este reprezentată de aportul limitat de sedimente ca în cazul (ii). În
cazul marii majorități a râurilor transportul de aluviuni în suspensie este în funcție de aportul
sedimentar, mai degrabă decât de capacitatea de transport. Așadar, predicțiile noastre legate de
aportul cantitativ de sedimente (în trimp și spațiu) dinspre afluenți, versanți, malurile albiei spre
albia râului sunt destul de incerte.
În cazul relației Qs = kQn coeficientul k al regresiei reprezintă concentrația de aluviuni pe
unitatea de debit și a cărui valoare este în funcție de disponibilitatea ariei sursă a bazinului aferent
secțiunii de măsurare în furnizarea de sedimente albiilor. Așadar valoarea acestui coeficient este în
strânsă corelație cu erodabilitatea solurilor și cantitatea de sedimente fine ajunse în albie (Morgan,
1995; Asselman, 2000). Exponentul regresiei (n) indică rata de schimbare a debitului solid în

54
suspensie odată cu modificarea debitului lichid. În funcție de valoarea acestui exponent pot exista
următoarele situații (Morehead et al., 2003):
(i) Atunci când n = 1, debitul solid în suspensie crește liniar odată cu creșterea debitului
lichid. Curba transportului este reprezentată de o linie dreaptă;
(ii) În situația în care 0 < n < 1, debitul solid în suspensie crește mai încet față de debitului
lichid. În acest caz curba de transport are o formă concavă. Râurile cu un asemenea tip de curbă au
un aport limitat de materiale, ceea ce înseamnă că volumul de aluviuni transportate este corelat cu
disponibilitatea ariei sursă în furnizarea de sedimente (Meade și Moody, 2010);
(iii) În cazul în care n > 1, debitul solid în suspensie crește mai rapid decât debitului lichid.
Curba are o formă convexă. Pentru acest tip de curbă de cele mai multe ori s-a constatat o
capacitate de transport limitată (Asselman, 2000). Această situație apare atunci când în albii sunt
prezente cu materiale grosiere (Hickin, 1995) sau atunci când debitul lichid trebuie să atingă un
anumit prag pentru a disponibiliza aluviunile pentru transportul în suspensie.
Valorile debitului solid în suspensie estimate cu ajutorul curbei de transport și ale
exponentului n sunt adeseori subestimate față de valorile reale, deoarece proiecția debitului lichid
și a celui în suspensie prezintă un grad ridicat de dispersie, mai ales în timpul evenimentelor de
viitură, datorită superimplicării factorilor externi în perioadele cu debite lichide mari.
Pentru o serie de râuri au fost observate modificări în timp ale coeficientului k și ale
exponentului n (Syvitski et al, 2000; Warrick și Rubin, 2007; Yang et al., 2007; Huang și
Montgomery, 2013; Warrick, 2014). Aceste diferențe apărute în timp reflectă o alterare a
erodabilității și/sau a aportului de materiale în cadrul subbazinelor sau a capacității de eroziune și
transport a râului (Asselman, 2000). Variabilitatea multianuală a curbei de transport este adesea
influențată de anumite tendințe climatice, de ajustarea albiei în urma unor evenimente extreme
sau ca o consecință a intervențiilor antropice din cadrul bazinului hidrografic (Fenn, 1989). De
obicei exponentul n este utilizat pentru a descrie puterea erozivă a râului. Valorile mari ale acestui
exponent (>1.6) indică faptul că în cadrul râului a avut loc o creștere însemnată a antrenării și
transportului de aluviuni, odată cu creșterea debitului lichid. De asemenea, exponentul n poate
reflecta disponibilitatea surselor de aluviuni din momentul creșterii debitelor lichide (Asselman,
2000).
Modificările verticale ale curbei transportului de aluviuni pot fi asociate și cu creșterea
debitului lichid (Warrick și Rubin, 2007). Studiul curbelor de transport ale aluviunilor arată că
rezultatele sunt foarte apropiate de realitate în cazul debitelor mari, deși tind să subestimeze
valorile foarte mari. Este bine știut faptul că debitele mici au o contribuție redusă în ceea ce
privește transportul total de aluviuni, în timpul acestora transportându-se sub 0,1% din cantitatea
totală. Din acest motiv, este de preferat utilizarea curbelor de transport pentru debite mari și
normale, iar în cazul celor mici să se folosescă valorile medii (De Girolamo et al., 2015).
Dispersia punctelor în jurul curbei de transport poate fi un rezultat al efectului de histerezis.
În cazul unui eveniment de inundație relația dintre debitul solid în suspensie și debitul lichid poate
fi descrisă mai degrabă ca o buclă, decât de o curbă de transport pentru că încărcătura de aluviuni
este diferită în faza de creștere a debitelor, față de cea de scădere (Horowitz, 2003; Morehead et
al., 2003). Concentrația de aluviuni în suspensie este de obicei mai mare pe ramura ascendentă a
hidrografului viiturii, atunci când aluviunile sunt disponibile antrenării, decât pe ramura
descendentă, atunci când sursele de aluviuni numai sunt accesibile (Pye, 1994).

55
 1.5.4.1.2. Efectul de histerezis

Studiile privind transportul aluviunilor în suspensie din timpul evenimentelor de viitură

contribuie la o mai bună înţelegere a proceselor geomorfologice desfășurate la scara întregului
bazin şi în primul rând asupra surselor de aluviuni. În timpul acestor evenimente hidrologice,
relaţia dintre concentraţia de aluviuni în suspensie (SSC) și debitul lichid (Q) poate prezenta adesea
un comportament de tip „histerezis” (fenomen cu caracter ireversibil care constă în faptul că
succesiunea stărilor unei substanțe, determinate de variația unui parametru, diferă de succesiunea
stărilor determinate de variația în sens contrar a aceluiași parametru), determinat de decalajul
temporal existent între vîrfurile celor două debite (solid şi lichid).
În literatură au fost identificate cel puţin 5 tipuri principale de bucle de histerezis
(Williams, 1989).
(i) Tipul în sensul acelor de ceasornic (clockwise) este caracteristic situaţiilor când vârful
concentraţiei de aluviuni în suspensie apare înaintea vârfului debitului lichid şi indică surse limitate
de aluviuni în cadrul albiei sau chiar o epuizare a acestora (fig.51). La începutul evenimentului de
viitură energia este suficientă pentru a mobiliza materialele din albie sau din imediata vecinătate a
acesteia.

Fig. 51. Histerezis de tip I (Târgu Ocna, octombrie 2007)

(ii) Tipul ”invers acelor de ceasornic” (counter-clockwise) se caracterizează prin apariţia

vârfului concentrației de aluviuni după vârful de debit lichid (fig.52), indicând: o sursă mai
îndepărtată de aluviuni; un prag de debit care trebuie atins pentru a antrena materialele din maluri
sau un prag al precipitațiilor necesar pentru inițierea eroziunii în bazin.

Fig. 52. Histerezis de tip II (Vrânceni, iulie-august 2004)

56
 (iii) Tipul liniar (single-valued line), la care vârfurile celor două tipuri de debite apar simultan
(fig.53) și implică o alimentare continuă cu sedimente. Depinde într-o măsură mai mare de
antrenarea materialelor din albie, decât de aportul versanţilor.

Fig. 53. Histerezis de tip III (Târgu Ocna, iulie 2004)

(iv) Tipul “cifra 8” (figure eight) combină primele două modele (fig.54). Acest model de
histerezis este influenţat de prezenţa surselor de aluviuni diferite. În faza iniţială a evenimentului
de viitură, aluviunile provin din albie sau din imediata apropiere a acesteia. După epuizarea
aluviunilor din albie, urmează o a doua fază de creştere a concentraţiei de aluviuni prin conectarea
la alte surse. În primul stadiu al acestui tip, rata de creștere a concentrației de aluviuni este mai
mare decât cea a debitului lichid. După atingerea vârfului de debit solid în suspensie se produce o
scădere a concentrației în aluviuni pe fondul creșterii debitului lichid (etapa a doua). Aceste două
etape reprezintă bucla histerezisului în sensul acelor de ceasornic. La sfârșitul celei de a doua faze,
debitul lichid începe să scadă. În etapa a treia, noi surse de aluviuni devin disponibile pentru
transport, astfel că se instalează o nouă ramură ascendentă a concentrației de aluviuni. A patra
etapă corespunde cu epuizarea aluviunilor fine din cadrul albiei. A treia și a patra etapă formează
un histerezis de tip II (invers acelor de ceasornic). Histerezisul de tipul 4 reprezintă de fapt o
secvență în care se observă o contribuție distinctă a surselor de aluviuni. În faza inițială, histerezisul
în sensul acelor de ceasornic este cauzat de epuizarea sedimentelor din cadrul albiei sau a celor
ajunse în albie prin eroziunea în suprafață. În faza ramurii descendente anumite surse de aluviuni
sunt conectate cu albia și se produce o buclă de histerezis parțială, inversă acelor de ceasornic
(Megnounif et al., 2013).

Fig. 54. Histerezis de tip IV (Goioasa, iulie 2004)

57
 (v) Tipul complex. În anumite situații relația dintre debitul de aluviuni în suspensie și
debitul lichid este una complexă putând prezenta mai multe bucle (loop) de histerezis (în sensul
acelor de ceasornic, inverse acelor de ceasornic, liniare)(fig.55), atât pe ramura ascendentă (rising
limb), cât și pe cea descendentă (falling limb). Acest tip de histerezis apare de obicei în timpul
evenimentelor de inundație cu o durată mare, atunci cînd apar mai multe vârfuri ale debitului
lichid.

Fig. 55. Histerezis de tip V (Târgu Ocna, iunie-iulie 2010)

În strânsă legătură cu tipul de histerezis se află indicele de histerezis (HI), calculat la debitul
corespunzător punctului median al viiturii (mid-point discharge –Qmid) (Lawler et al., 2006).
Reprezentarea grafică a tipului de histerezis scoate în evidență răspunsul dinamic al debitului de
aluviuni în suspensie la schimbările debitului lichid din timpul unui eveniment de inundație. Pentru
cunatificarea magnitudinii și direcției efectului de histerezis a fost introdus indicele de histerezis.
Acesta se calculează cu următoarele formule(Lawler et al., 2006):
• Qmid = k (Qmax-Qmin)+Qmin
în care Qmid (m /s) reprezintă debitul lichid al punctului median al evenimentului de viitură;
3

Qmax este vârful debitului lichid; Qmin – debitul de început al evenimentului, iar k reprezintă poziția
în care lățimea buclei este evaluată în raport cu clasa de debit lichid (k=0,5)
• HImid = (QsRL/QsFL)-1 (pentru tipul I de histerezis)
• HImid =[-1 (QsRL/QsFL)]+1 (pentru tipul II de histerezis)
în care HImid reprezintă indicele de histerezis; QsRL- valoarea debitului solid în suspensie
corespunzătoare Qmid, pe ramura ascendentă; QsFL – valoarea debitului solid în suspensie
corespunzătoare Qmid, pe ramura descendentă (fig. 56).

Fig. 56. Modalitatea de calcul a Qmid și a HI (prelucrare după Lawler et al., 2006)
58
 Indicele de histerezis poate să ofere două tipuri de informații: (i) valoarea pozitivă sau
negativă indică direcția buclei. Pentru tipul I de histerezis (in sensul acelor de ceasornic) HI este
pozitiv, iar pentru cel de tipul II (invers acelor de ceasornic) negativ. In cazul tipului III (liniar)
valoarea indicelui este 0; (ii) valoarea absolută este proporțională cu amplitudinea histerezisului
(adică lățimea buclei histerezis). Indicele de histerezis indică răspunsul decalajului existent între
stocajele din bazin și curgerea lichidă și anume valoarea sa arată dacă sursele de aluviuni sunt
conectate cu albia înainte sau după vârful de debit lichid. Prin urmare, acest indice poate fi utilizat
pentru a compara capacitatea diferitelor modele de a reproduce, într-o anumită măsură, relațiile
între stocaje și curgerea lichidă (Fovet et al., 2015).

1.3.2.2. Debitele solide târâte (Bedload)

Debitele solide târâte cuprind materialele clastice care se deplasează de-a lungul albiei pe
suprafața patului. Aceste materiale, în principal nisip și pietriș, sunt menținute în mișcare
(rostogolire și alunecare – fig.57) prin efortul tengențial care acționează la limită. Spre deosebire
de încărcătura transportată în suspensie, materialele componente ale debitului târât se găsesc
aproape întotdeauna la limita capacității de transport, astfel că, în acest caz, cantitatea
transportată depinde mai mult de factorii hidraulici, decât de cei legați de aportul de sedimente.
Deseori se face diferența între materialele transportate prin târâre (bed-material load) și debitul
târât (bedload). Materialele transportate prin târâre reprezintă acea parte a aluviunilor care se
regăsesc în cantități apreciabile în patul albiei (în general > 0,062 mm în diametru). Așadar,
materialele din patul albiei reprezintă sursa debitului solid târât și care includ particule care
alunecă sau se rostogolesc pe patul albiei (transport târât), dar și cele care sunt transportate în
apropierea patului prin saltație sau chiar suspensie. Debitul târât, strict definit, reprezintă doar
acea componentă a transportului de aluviuni suportată exclusiv de către patul albiei nu și de
curgere. Pe scurt, termenul de "debit târât" se referă la un mod de transport nu și la o sursă.

Fig. 57. Transportul aluviunilor pe patul albiei

Debitul solid târât este extrem de dificil de măsurat în mod direct, deoarece instrumentele
de măsurare (dispozitivul de prelevare a materialelor târâte) interacționează inevitabil cu curentul
de apă. De asemenea, debitul târât este foarte variabil în timp și spațiu de-a lungul râului, astfel
încât orice metodă de măsurare trebuie să țină cont de acest aspect. Această variabilitate este
accentuată atunci când sunt prezente forme de pat.
Pentru cuantificarea debitului solid târât se folosesc, în general, următoarele metode:
(i) Măsurarea directă cu ajutorul unor aparate sau amenajări speciale;
(ii) Măsurarea indirectă prin intermediul diferitelor tehnici;
(iii) Estimarea cu ajutorul unor ecuații;
(iv) Măsurarea cantitativă a rezultatelor unui proces de sedimentare (metode morfologice).

59
 (i) Măsurarea directă cu ajutorul unor aparate sau amenajări speciale

Odată cu începutul proiectării și construirii marilor sisteme hidroenergetice a crescut și

cererea de informații cât mai precise privind transportul târât al aluviunilor. Prin urmare, nu este
surprinzător faptul că primele măsurători au fost executate pe râurile din Alpi, de către inginerii
austrieci și elvețieni. Instrumente de prelevare mobile au fost utilizate de către Schaffernak (1916),
Ehrenberger (1931), Muhlhofer (1933) și Nesper (1937). Inițial s-au utilizat un fel de saci montați pe
un cadru sau niște cutii găurite suspendate de poduri. Pentru particule mai fine, cum ar fi nisip și
pietriș, mai târziu s-au folosit niște instrumente concepute pe principiul diferenței de presiune.
Intrarea acestor instrumente a fost proiectată pentru a permite vitezei apei să rămână
nemodificată față de viteza ambiantă. Potrivit lui Bogardi (1974), primul instrument de acest tip a
fost utilizat de Goncharov (1938) pentru râul Kuban. În Europa, acest tip aparate de prelevat sunt
cunoscute sub denumirea de ”sampler Arnhem” sau ”sampler VUV” (Karolyi, 1947). Acestea au fost
perfecționate de către US Geological Survey, fiind numit sampler Helley-Smith (1971) (fig. 58).
Astăzi, acest instrument de prelevare este utilizat în întreaga lume. Principala problebă pentru
astfel de măsurători este reprezentată de natura mișcării nestabile a materialelor târâte.
Particulele se deplasează frecvent de-a lungul unor linii preferențiale sau trasee de particule târâte
(bedload streets) (de Jong & Ergenzinger, 1994) și sunt necesare semnificative cantități de date
colectate, prin programe de măsurare susținute, pentru a a avea o imagine fiabilă a situației
naturale (de Jong & Ergenzinger, 1998). Dacă râul care transportă sedimentul are o lățime de 100
m, iar intrarea în instrumentul de prelevare este de numai 0,2 m, rezultă un factor relativ de 500!
Orice greșeală ușoară provocată în timpul coborârii instrumentului de prelevat este amplificată în
consecință.

Fig. 58. Aparatul de măsurat debitul târât Helley-Smith

Amenajările fixe de măsurare a debitului târât sunt amplasate perpendicular pe albie.

Cea mai faimoasă instalație de acest gen a fost instalată de Leopold & Emmett (1976) la East Fork,
Wyoming, SUA, cu opt prize controlate hidraulic instalate perpendicular pe albie și benzi
transportoare pentru a transporta aluviunile către stația de cântărire și înapoi în râu (fig.59). Tuburi
60
vortex pentru măsurarea debitului târât au utilizat Milhous (1973), Tacconi & Billi (1987) etc

Fig. 59. Amenajări fixe de măsurare a debitului târât

(ii) Măsurarea indirectă prin intermediul diferitelor tehnici

În această categorie pot fi incluse: (i) detectoarele acustice sau hidro-microfoanele care
măsoară zgomotul coliziunilor interparticulare ca rezultat indirect al transportului de debit târât;
(ii) Acoustic Doppler: active și pasive; (iii) Trasori – luminiscenți, radioactivi, magnetici, radio; (iv)
Detectoare video; (v) utilizarea imaginilor scanate sau fotografice.

(iii) Estimarea cu ajutorul unor ecuații

În multe situații, măsurătorile directe sau indirecte nu sunt posibile și este necesar să se
estimeze ratele de transport ale debitului târât cu ajutorul unor ecuații. În toate cazurile, aceste
ecuații au fost calibrate față de măsurătorile reale. Aceste ecuații pot fi grupate astfel: (i) bazate pe
efortul tangențial (τ0 −τcr - tipul Du Boys) - Du Boys (1879); Meyer-Peter & Muller (1948); Parker
(1990); (ii) bazate pe abordarea probabilistică (Stochastic - probabilistic) Einstein (1950); (iii)
debit/lățimea albiei (q − qcr – tip Schoklitsch); (iv) puterea curentului/lățimea albiei (ω −ωcr -
Bagnold, 1980) - Bagnold (1960, 1966).

61
 (iv) Măsurarea cantitativă a rezultatelor unui proces de sedimentare (metode morfologice)

Metodele morfologice au cunoscut o utilizare din ce în ce mai mare în ultimii ani, deoarece
acestea evită complet problemele legate de măsurarea directă a debitului târât. Acestea cuprind
monitorizarea formelor existente pe patul albiilor, monitorizarea albiilor și a zonelor de
sedimentare (progradarea deltelor). Monitorizarea formelor de pat. Acolo unde materialele din
patul albiei se deplasează prin dezvoltarea formațiunilor de pat (de exemplu, dune), monitorizarea
acestora poate să ofere informații asupra transportului de debit târât (Fig.60). Această tehnică se
bazează pe imagistica sonară de înaltă rezoluție asupra patului albiei, prin care se pot construi
profile diferențiate în timp, pe baza cărora se determină ratele volumetrice de transport târât.
Dunele individuale pot fi urmărite în acest fel sau chiar întreg câmpul de dune.

Fig. 60. Monitorizarea migrării dunelor pentru calculul debitului solid târât

Monitorizarea albiilor poate fi utilizată în scopul producerii unor hărți morfologice

secvențiale a unor sectoare de albie care prin diferențiere (utilizarea tehnicilor GIS) pot să ofere
informații cantitative privind eroziunea și acumularea din acel sector. Principiul este identic cu cel
al monitorizării formelor de pat, însă în acest caz este implicată întreaga morfologie a albiei
tridimensionale (Fig.61). Ca și în cazul anterior se presupune că nu există transferuri de aluviuni
prin acea secțiune. Asta înseamnă că toată încărcărcătura târâtă este implicată doar în eroziunea și
depunerea locală fără a ține seama de materialele provenite din afara sectorului analizat. Unii
geomorfologi au susținut că aceast lucru nu se întâmplă în realitate și că prin această metodă se
obțin informații despre o rată redusă de transport a aluviunilor târâte. Astfel, această metodă
trebuie folosită cu prudență. O altă limitare a metodei este aceea că nu se cunoaște exact
ponderea debitului târât și nici distribuția pe verticală a materialelor erodate sau acumulate.
62
 Metodele morfologice utilizate pentru determinarea transportului încărcăturii târâte au un
avantaj distict în comparație cu cele directe și anume oferă informații pentru o perioadă mai lungă
de timp. Într-adevăr, cu cât este mai mare intervalul de timp dintre monitorizări, cu atât rezultatele
sunt mai precise. Astfel, prin aceste metode se poate determina o rată de transport a debitului
târât mult mai reprezentativă față de cea obținută prin metode directe, valabilă pentru un punct,
la un anumit moment.

Fig.61. Monitorizarea sectoarelor de albie pentru calculul debitului solid târât

Monitorizarea zonelor de depunere (sedimentare) reprezintă probabil una dintre cele mai
fiabile metode de determinare pe termen lung a ratelor reprezentative pentru debitul târât.
Această metodă morfologică se bazează pe măsurarea cantității de aluviuni acumulate într-o formă
caracteristică (con aluvial, fan deltă, deltă). Fotografiile aeriene secvențiale permit cartarea poziției
deltei în timp, iar studiile de teren asupra grosimii acumulării (prin studii batimetrice sau GPR -
Ground Penetrating Radar) completează imaginea tridimensională a modificărilor de volum
(fig.62).

Fig. 62. Monitorizarea zonelor de depunere pentru calculul debitului solid târât

63
 1.3.2.3. Debitul efectiv

Observația că forma și dimensiunile albiei unui curs de apă, aflat în echilibru dinamic, s-ar
datora unui singur debit de referință, numit debit de formare a albiei sau debit dominant (channel
forming or dominant discharge) (Inglis, 1949) aparține inginerilor hidraulicieni care, pe la sfârșitul
anilor 1800, construiau în India canale de irigații. Ei au remarcat faptul că aceste canalele își pot
ajusta dimensiunile, în funcție de magnitudinea și frecvența debitului lichid și solid, până când se
ajungea la o configurație stabilă (Dollar, 2002). Aceste observații au dus cu timpul la dezvoltarea
ecuațiilor de regim, care, ulterior, au fost aplicate și albiilor naturale (Ackers, 1972). Prin extinderea
acestui concept de la canalele artificiale la albiile cursurilor naturale a apărut ideea că un singur
debit reprezentativ sau o gamă îngustă de debite, mențin pe termen lung, forma de echilibru și
dimensiunile albiei și prin urmare acest debit ar putea fi folosit drept un index reprezentativ pentru
întreg șirul de debite care caracterizează acea albie. Astfel de debite index includ pe cele bazate pe
o perioadă de recurență specifică, cum ar fi inundația de 1 an în 2 ani (Q2); debitul la maluri pline
(Qbf) (Lenzi et al., 2006); sau debitul efectiv (effective discharge) (Qeff), care reprezintă debitul
(sau clasa de debite) care transportă cea mai mare cantitate de aluviuni într-un anumit interval de
timp (Wolman și Miller, 1960). În aceste condiții, efectivitatea transportului de aluviuni a fost
definită ca fiind produsul dintre frecvența curgerii și rata de transport a aluviunilor
corespunzătoare acelei frecvențe. Debitele lichide scăzute apar frecvent, însă transportă cantități
reduse de aluviuni, uneori chiar deloc. Debitele lichide foarte mari transportă în schimb cantități
mari de aluviuni, însă au o apariție sporadică, astfel încât, în timp, contribuția lor la cantitatea
totală de aluviuni transportată este redusă. În consecință, debitul efectiv sau cel care transportă, în
medie, cea mai mare cantitate de aluviuni în suspensie, este reprezentat de un debit intermediar
(Brayshaw, 2012). Dacă inițial debitul efectiv a fost calculat doar pentru aluviunile transportate în
suspensie, ulterior o serie de autori (Lenzi et al., 2006; Hassan et al., 2014) au luat în calcul și
aluviunile târâte sau debitul solid total. În urma acestor studii a apărut conceptul de debit efectiv
multiplu sau bimodal (Phillips, 2002). Din punct de vedere geomorfologic, debitele efective
multiple cuprind debitele de menținere a albiilor (Andrews and Nankervis, 1995) și debitele de
modificare a albiilor (Phillips, 2002). În prima categorie se încadrează debitele cu o frecvență mai
mare care transportă suficiente aluviuni pentru a menține forma albiei și pentru a preveni
agradarea, degradarea sau invadarea vegetativă, iar a doua categorie include inundațiile rare care
depășesc un prag geomorfologic și care determină schimbări semnificative ale albiei. (Hassan et al.,
2014).
Frecvența debitului efectiv depinde de mărimea bazinului (Wolman and Gerson, 1978), de
regimul hidroclimatic (Andrews, 1980), tipul materialului din patului albiei și maluri (Nolan et al.,
1987; Emmett and Wolman, 2001), vegetația ripariană (Werrity, 1997), lîțimea și panta albiei
(Pitlick, 1988). Inițial, Wolman and Miller (1960) și mai apoi Andrews (1980), Leopold (1994) au
concluzionat că debitul efectiv poate să apară o dată sau de două ori pe an; Benson and Thomas
(1966) au stabilit că depășește 12% din timp sau circa 44 de zile pe an; Ashmore și Day (1988) au
determinat pentru râul Saskatchewan un debit efectiv aferent transportului de aluviuni în
suspensie care variază între <0,1% la peste 15% din timp; Sichingabula (1999) de la 7 la 72 zile pe
an; în sinteza realizată de Ma et al. (2010) se arată că, în termeni generali, debitul efectiv apare 1,5
-11 pe an.
Pentru determinarea valorii debitului efectiv trebuie parcurse patru etape. Mai întâi, în
funcție de valoarea minimă și maximă a valorilor șirului de date privitor la debitele lichide medii
zilnice (perioada optimă de înregistrare fiind cuprinsă între 10 și 20 ani), se stabilește un număr de
clase egale. Pasul următor constă în calcularea frecvenței debitelor lichide medii zilnice (A) în
64
funcție de clasele stabilite. În a treia etapă se calculează rata de transport a aluviunilor în suspensie
(B) pentru fiecare clasă stabilită utilizându-se relația:

Qs = kQn
în care Qs reprezintă rata transportului de aluviuni în suspensie; Q – debitul lichid; k –
coeficient al regresie; n - exponent al regresie.
În etapa finală se calculează produsul dintre rata transportului de aluviuni în suspensie și
frecvența debitelor lichide medii zilnice (C) pentru fiecare clasă. Maximul (vârful) curbei acestui
produs reprezintă debitul efectiv (fig.63).

Fig.63. Diagrama conceptuală a debitului efectiv (după Wolman și Miller,1960).

Metodele de estimare a debitului efectiv sunt clasificate în: metode bazate pe clase (class-
based or magnitude–frequency) și metode analitice (model-based or analytical approach).

(A) Metode bazate pe clase (class-based or magnitude–frequency)

Valoarea estimată a debitului efectiv este puternic influențată de mărimea (CI) și numărul
claselor (N) utilizate pentru analiza frecvenței curgerilor. Pentru a înlătura o parte din
subiectivismul alegerii empirice a CI și N în literatură sunt propuse mai multe metode pentru
stabilirea acestora:
(i) Prima metodă utilizată a fost cea introdusă de Yevjevich (1972) în care se ține cont de
deviația standard: CI ≤ SD/4, iar N = 10-25 (SD + deviația standard a debitelor lichide analizate).
Condițiile puse de Biedenharn et al. (2000) și Crowder and Knapp (2005) și anume, fiecare clasă să
conțină cel puțin o valoare a debitului lichid, sunt greu de pus în practică. De exemplu, la stația
Vrânceni debitul lichid minim este de 2,2 m3/s, iar cel maxim de 2359 m3/s (al doilea cel mai mare
debit a fost de 1468 m3/s, de unde rezultă o diferență de 891 m3/s). Valoare SD/4 este de 12,36. În
aceste condiții, ținând cont de recomandările anterioare, numărul claselor va depăși 25 sau va fi
mai mic de 10 (și anume 4 clase, cu plasarea debitului efectiv în prima clasă, ceea ce nu este iarăși
recomandat). Pentru eliminarea acestor dezavantaje Ma et al. (2010) propun utilizarea unor
intervale aritmetice egale corespunzătoare SD, 0,75SD, 0,5SD și 0,25SD. Având în vedere căci cu cât
dimensiunea intervalului de clasă este mai mică, cu atât rezultatele par să fie mai precise (López-
65
Tarazón and Batalla, 2014) se pot utiliza și intervale de clasă corespunzătoare 0,25SD/4, 0,5SD/4,
0,75SD/4 și SD/4 (Dumitriu, 2018).
(ii) A doua metodă în stabilirea CI și N constă în utilizarea estimării densității kernel (kernel
density estimation -KDE) (Klonsky and Vogel, 2011).
(iii) A treia metodă este cea propusă de Sichingabula (1999) și care este cunoscută sub
titulatura de metoda claselor bazate pe eveniment (event-based class methodology - EBM). Pentru
această metodă lățimea clasei de debit este egală în magnitude cu numărul de decimale al
debitului lichid maxim. De exemplu, pentru un debit maxim cuprins între 1 și 9,99 m3/s lățimea
clasei este de 0,01 m3/s; între 10 și 99,99 m3/s de 0,1 m3/s, iar peste 100 m3/s de 1 m3/s
(Brayshaw, 2012; Hassan et al., 2014). Pentru fiecare clasă de debit se determină debitul lichid
mediu, iar apoi se utilizează curba de transport a aluviunilor pentru acest debit lichid mediu. Rata
transportului de sedimente din fiecare clasă se înmulțește cu frecvența debitului corespunzător
acelei clase (Brayshaw, 2012).
(iv) A patra metodă propune estimare a debitului efectiv prin utilizarea datelor reale ale
debitului solid în suspensie în locul ratei de transport determinate cu ajutorul curbei de transport
(Dumitriu, 2018). Această metodă este o îmbinare a variantelor de calcul aparținând lui Andrews
(1980); Sichingabula (1999); Crowder and Knapp (2005); Ma et al. (2010); Tena et al. (2011); López-
Tarazón and Batalla (2014). Stabilirea claselor de debit se realizat după metoda (iii). Apoi se
procedează astfel: din șirul de date se calculează suma debitului solid în suspensie pentru fiecare
clasă de debit; valoarea obținută pentru fiecare clasă a fost împărțită la frecvența (numărul de zile)
clasei respective și s-a obținut debitul solid în suspensie pe zi (suspended sedimen load/day -
SSL/day - kg/s); SSL/day (kg/s) a fost transformat în fluxul de aluviuni în suspensie (suspended
sediment flux –SSF -tons/day) pentru fiecare clasă în parte; prin înmulțirea SSF (tons/day) cu
frecvența curgerii caracteristică fiecărei clase s-a obținut debitul total de aluviuni în suspensie
(total suspended sediment load -TSSL) pentru fiecare clasă care este echivalent cu produsul dintre
rata transportului de aluviuni în suspensie și frecvența debitelor lichide medii zilnice O variantă
mult mai simplă, însă cu același rezultat, ar fi transformarea SSL (kg/s) în SSF (tons/day), iar prin
însumarea tuturor valorilor obținute în fiecare clasă, rezultă debitul de aluviuni în suspensie real
(real suspended sediment load - RSSL) corespunzător fiecărei clase de curgere. Punctul central al
clasei de debit care a transportat cea mai mare cantitate de aluviuni în suspensie poate fi
considerat debitul efectiv.

(B) Metode analitice (model-based or analytical approach).

Estimarea debitului efectiv în cadrul abordării analitice se face conform pașilor descriși de
Nash, 1994; Vogel et al., 2003; Goodwin, 2004; Quader and Guo, 2009; Klonksy and Vogel, 2011;
Sholtes et al. 2014. Conform acestei abordări mecanica transportului de sedimente este descrisă
de către o funcție de putere:
Qs = kQn
Dacă f(Q) este frecvența distribuțiilor debitelor lichide, combinând f(Q) cu ecuația de mai
sus rezultă curba efectivității transportului de aluviuni, al cărei vârf reprezintă debitul efectiv. f(Q)
se obține prin transformarea logaritmică a valorilor debitului lichid. Conform Nash (1994) debitul
efectiv se obține aplicând următoarea formulă:

(𝑙𝑙𝑙𝑙𝑙𝑙−𝜇𝜇)2
1 −
𝐹𝐹(𝑄𝑄) = 𝑒𝑒 2𝜎𝜎2
𝑄𝑄𝑄𝑄√2𝜋𝜋
în care μ și σ sunt media și deviația standard a valorilor ln(Q).
66
 Table 10. Debitul efectiv al aluviunilor transportate în suspensie de către râul Trotuș calculat prin metode
bazate pe clase.

SD/4 KDE EBM RSSL RI

QeffAv Avg.
Station Period Qeff.T Qeff.<bf Qeff.T Qeff.<bf Qeff.T Qeff.<bf Qeff.T Qeff.<bf g Qeff.<b
(m3/s) (m3/s) (m3/s) (m3/s) (m3/s) (m3/s) (m3/s) (m3/s) (m3/ f
s) (y)
Lunca de Sus

1994-2014 17.61 1.9* 17.4 1.9* 17.5 2.1 17.5 2.1 2.0 1.3
1994-2005 8.42
1.0 10.7 1.1 6.1 13
1.0 8.4 14
1.0 1.0 1.0
2005-2014 12.23 2.1 12.1 1.9 12.2 1.9 12.1 2.1 2.0 1.3

1994-2014 205.44 9.8 205.3 9.9 206.0 10.5 205.5 9.5 9.9 1.0
Goioasa

1994-2005 73.35 16.3 73.0 17.5 73.3 16.6 73.5 17.5 17.0 1.1
2005-2014 159.9 6
10.5 159.8 9.7 160.9 10.5 160.5 9.5 10.1 1.0

1994-2014 798.17 43.1 798.2 42.8 800.0 41.5 800.5 44.1 42.8 1.6
Targu Ocna

1994-2005 234.0 8
43.9 231.0 46.1 233.0 46.5 128.0 15
45.5 45.5 1.7
2005-2014 333.2 9
42.2 330.7 43.7 333.0 41.6 332.5 29.5 39.2 1.5

1994-2014 2359.7 10
54.7 2354.6 50.4 2359.0 66.5 2358.5 65.5 59.3 1.2
Vranceni

1994-2005 487.5 11
72.5 483.4 69.9 487.0 70.7 235.5 16
70.5 70.9 1.4
2005-2014 766.5 12
52.5 764.2 46.8 769.0 49.5 604.0 17
49.5 49.6 1.1
Note: Qeff.T – debitul efectiv calculat pentru întreg șirul de date; Qeff.<bf – debitul efectiv calculat pentru debite mai mici decât
Qbf; QeffAvg – debitul efectiv mediu
SD/4 – Standard Deviation - metoda Yevjevich (1972); KDE - Kernel Density Estimation; EBM - Event-Based class Methodology; RSSL – Real
Suspended Sediment Load;

Table 11. Debitul efectiv al aluviunilor transportate în suspensie de către râul Trotuș calculat prin metode
analitice.

SSY Q1/2
QeffWM QeffWM
at Return
QeffWM Exceed. Return Q 1/2
Station Period b μ σ Q 1/2 Period
(m3/s) Freq. Period (m3/s)
(tx103) (year)
(%) (year)

1994-2014 1.2 2.19 -0.513 0.779 33.8 1.1 2.9 154.6

Lunca de Sus

1.4
1994-2005 1.2 2.21 -0.504 0.748 38.0 1.1 2.7 77.8 1.4
2005-2014 1.3 2.17 -0.526 0.812 31.4 1.1 2.6 66.9 1.4
1994-2014 12.0 2.57 1.552 0.767 19.6 1.0 36.0 1716.8 1.4
Goioasa

1994-2005 11.8 2.82 1.552 0.708 19.7 1.0 31.0 674.2 1.4
2005-2014 11.6 2.34 1.545 0.823 20.2 1.0 37.0 861.2 1.4
1994-2014 30.8 2.63 2.293 0.835 21.7 1.3 45.6 8152.3
Targu Ocna

1.7
1994-2005 29.0 2.55 2.301 0.827 23.8 1.3 57.5 2703.8 1.8
2005-2014 33.1 2.68 2.387 0.812 20.0 1.4 36.0 4763.1 1.4
1994-2014 46.0 2.27 2.944 0.834 43.0 1.1 242.0 13014.1 2.8
Vranceni

1994-2005 50.0 2.54 2.910 0.806 40.0 1.1 180.0 5369.7 2.3
2005-2014 40.0 1.97 2.981 0.856 47.8 1.0 177.0 4830.9 2.3

67
 Fig.64. Exemple de estimare a Qeff.T, Qeff.<bf și a Q ½ utilizând diverse metode: a. Lunca de Sus – KDE; b.
Goioasa – SD/4; c. Târgu Ocna – RSSL; d. Vranceni – EBM

Debitele efective corespunzătoare curgerilor situate sub debitul la maluri pline pot fi
(Qeff<bf) plasate în categoria celor de menținere a albiei, iar cele principale (QeffT) în categoria
celor de schimbare a albiei (fig.65).

Fig.65. Diferențierea între debitele de menținere a albiei (channel-maintaining -CMD) și cele de

schimbare a albiei (channel-changing discharges - CCD) pe baza unor praguri specifice ale puterii curentului
68
 1.3.2.4. Bugetul de aluviuni

Generarea de aluviuni într-un bazin hidrografic reprezintă procesul geomorfologic

fundamental pentru înţelegerea evoluţiei reliefului la diferite scări de timp, dar şi pentru
numeroase scopuri practice (cunoaşterea ratei de eroziune a terenurilor, calcularea timpului de
viaţă a lacurilor de baraj, poziţionarea prizelor de apă etc.).
Dietrich et al. (1982) arată că bugetul de aluviuni reprezintă bilanţul cantitativ al ratelor de
eroziune, stocare, transport şi evacuare a materialelor dintr-un bazin hidrografic. În opinia
autorilor, bugetul de aluviuni constituie, de fapt, un model conceptual simplificat al relaţiilor
existente între procesele implicate în transferul materialelor de pe versanţi înspre albii şi mai
departe până la evacuarea din bazin (fig.66). Autorii consideră că monitorizarea integrală a
detaşărilor, transferurilor şi stocărilor de materiale este imposibil de realizat şi aceasta datorită
faptului că multe dintre procesele implicate au intervale de recurenţă mult mai mari decât
perioada alocată studiilor de buget. Dietrich et al. (1982), Reid şi Dunne (1996) conchid că nu poate
fi propus un model general valabil pentru construcţia bugetului de aluviuni deoarece fiecare bazin
are trăsături specifice. Autorii respectiv sugerează doar "lista elementelor" care ar sta la baza
elaborării bugetului de aluviuni.

Fig.66. Modelul conceptual al bugetului de aluviuni (Reid şi Dunne, 1996)

Dietrich et al. (1982) sugerează câteva etape necesare elaborării bugetelor de aluviuni între
care cele strict necesare ar fi: (i) recunoaşterea şi cuantificarea proceselor de eroziune şi transport;
(ii) recunoaşterea şi cuantificarea "rezervoarelor" de stocare a materialelor; (iii) identificarea
legăturilor dintre procesele de transport şi zonele de stocaj.
Reid şi Dunne (1996) propun o listă mai detaliată a elementelor necesare construcţiei unui
buget argumentând aceasta prin faptul că cu cât studiile sunt mai amănunţite cu atât sunt de mai
mare ajutor în rezolvarea unor probleme legate de managementul terenurilor. Între problemele
care trebuie rezolvate în vederea conturării bugetelor de aluviuni autorii respectivi consideră că
următoarele au cea mai mare importanţă:

69
 (i) stabilirea tipului şi a localizărilor principalelor surse de aluviuni (un rol important trebuie
acordat surselor de aluviuni în raport cu modul de utilizarea al terenurilor);
(ii) estimarea volumului de materiale furnizat de fiecare tip de sursă în parte;
(iii) distribuţia granulometrică a materialelor în ariile sursă;
(iv) volumul şi granulometria aluviunilor stocate în albiile râurilor;
(v) aproximarea ratei de transport a aluviunilor în cadrul albiilor minore şi majore. Autorii
fac precizarea că bugetul de aluviuni poate fi construit pentru orice treaptă a producţiei sau a
transportului de aluviuni din cadrul unui bazin hidrografic.

În majoritatea studiilor care au avut ca obiectiv bugetul de aluviuni s-a recurs la o descriere
a elementelor componente ale acestuia în spiritul conceptului de efluenţă a aluviunilor (sediment
delivery ratio – SDR), de aceea considerăm necesară o scurtă prezentare a semnificaţiei acestuia.
Primii care au introdus în literatură conceptul de efluenţă a aluviunilor au fost Maner şi
Barns (1953). Consacrarea definitivă, în forma relaţiei dintre producţia de aluviuni (Qs, t/km2/an -
evaluată într-o anumită secţiune de râu) şi eroziunea efectivă (Ev, t/km2/an - din bazinul hidrografic
situat în amonte de secţiune), îl are drept protagonist pe Roehl (1962). În urma acestor studii s-a
stabilit că raportul de efluenţă a aluviunilor (SDR, %) poate fi calculat cu ajutorul următoarei
formule:

Qs (t / kmp / an)
SDR = x100
Ev(t / kmp / an)

în care SDR (%) reprezintă raportul de efluenţă al aluviunilor, Qs reprezintă volumul de

aluviuni care trece printr-o anumită secțiune a albiei, Ev este producția de aluviuni totală (efectivă
sau brută – gross erosion) din aria bazinului situat amonte de secțiunea avută în vedere. În acest
fel, avem imaginea concretă a volumului de materiale erodate în toată aria bazinului şi volumul de
materiale transportate, evacuate în afara bazinului hidrografic respectiv prin diverse căi, cea mai
importantă fiind reţeaua de albii de râu.
Astfel, la ieşirea din bazin vom găsi doar o mică fracţiune din volumul de depozite erodate.
Mai mult, stocaje importante au loc chiar pe cursul râurilor. Măsurători de debite de aluviuni în
suspensie în lungul marilor râuri au pus în evidenţă acest fenomen. Pierderea de aluviuni în albie
poate ajunge, pe unul si acelaşi râu, până la 30 - 40 %, fără a fi vorba de reţineri în lacuri de baraj.
Dacă avem, însă, în vedere că cea mai mare parte a stocajului are loc până la intrarea aluviunilor pe

70
cursul principalelor râuri, este uşor de înţeles cât de necesară este abordarea efluenţei aluviunilor
în relaţie directă nu numai cu eroziunea, ci și cu stocajele.
Rădoane şi Ichim (1987), pe baza analizelor efectuate asupra unor bazine hidrografice din
regiunea Vrancea şi din Podişul Moldovei, au stabilit relaţia existentă între ordinul reţelei
hidrografice şi efluenţa aluviunilor (tabelul 12). Concluziile evidenţiate de către autori au fost
următoarele:
(i) în cadrul bazinelor de acelaşi ordin, din regiunea Vrancei, litologia are efectul principal în
variaţia mărimii eroziunii efective (de 4 ori mai mare în aria subcarpatică) cât şi a mărimii efluenţei
aluviunilor (de circa 1,5 ori mai mare în aria subcarpatică). Autorii afirmă că una dintre cauzele
acestei situaţii este de natură geomorfologică, şi anume, extinderea mare a alunecărilor de teren şi
curgerile noroioase, care transferă în masă depozitele de versant, spre şi în albiile râurilor, iar
procentul ridicat al argilelor în spectrul petrografic al acestor regiuni favorizează preluarea unei
mari părţi sub formă de aluviuni.

Tabel 12. Raportul de efluenţă a aluviunilor pentru unele regiuni din România, în relaţie cu
ordinul reţelei de drenaj în sistem Strahler (Rădoane şi Ichim, 1987)

Regiunea Ordinul reţelei hidrografice în sistem Strahler/ Raport de efluenţă [%]

I II III IV V VI VII
Munţii flişului 100 65 42 33 26 20 -
Subcarpaţi - 100 81 62 46 30 25
Podişul Moldovei 100 49 35 19 12 5,5 3,5

(ii) apariţia atenuării diferenţelor în mărimea raportului de efluenţă, între cele două litologii
(specifice flişului şi molasei), de la bazinele mai mari de ordinul V;
(iii) în Podişul Moldovei, raportul de efluenţă a aluviunilor scade foarte repede până la
nivelul bazinelor de ordinul IV. Această situaţie este pusă pe seama efectului ploilor torenţiale, cu
caracter local, care în cazul bazinelor hidrografice mai mari nu reuşesc să provoace viituri.
Concluziile studiului privind bugetul de aluviuni al bazinului râului Trotuș (Dumitriu, 2007)
ar fi următoarele:
(i) Cu cât bazinele sunt de mărime mai mică, cu atât procentul efluenţei aluviunilor este mai
mare. Astfel, pentru bazinele din cursul superior al Trotuşului (Valea Rece, Bolovăniş, Tărhăuş, Şanţ
etc.) efluenţa aluviunilor ajunge până la 50% din volumul de material erodat din bazin. De
asemenea, bazinele de ordin inferior şi dimensiune redusă nu au capacitatea de a reţine aluviunile
puse în mişcare şi cea mai mare parte (60-70%) se evacuează în reţeaua de ordin superior.
Nakamura et al. (1995) sintetizează un tablou general al principalelor studii care au avut în vedere
relaţia producţie de aluviuni/raport de efluenţă. Datele prezentate confirmă tendinţa generală
conform căreia în marea majoritate a cazurilor raportul de efluenţă descreşte pe măsura creşterii
suprafeţei bazinului. Dacă în cazul bazinelor cu suprafeţe cuprinse între 2 000 - 7 000 km2 raportul
de efluenţă este în general sub 4%, în cel al bazinelor mai mici de 100 km2 se ajunge ca aproximativ
jumătate din cantitatea de materiale erodată să fie evacuată înafara bazinului. Concluzii similare
privind relaţia inversă între efluenţa aluviunilor şi suprafaţa bazinelor au obţinut Strand and
Pemberton (1987), Morris and Fan (1997), pentru bazine din USA, Avendaño Salas et al. (1997),
care au utilizat măsurătorile efectuate asupra a 60 de acumulări din Spania, a căror bazine
hidrografice aveau suprafeţe cuprinse între 31 km2 până la 17 000 km2. Explicaţia acestora este că
odată cu creşterea suprafeţei bazinelor panta versanţilor şi a albiilor scade (şi odată cu acestea şi
71
energia de transport), fapt ce favorizează creşterea acumulărilor în albii. În această situaţie
distanţa dintre sursele de sediment de pe versanţi şi albie creşte (ceea ce duce la reducerea
raportului de efluenţă a aluviunilor);
(ii) Diminuarea raportului de efluenţă a aluviunilor este invers proporţională cu ordinul
reţelei hidrografice (sistem Strahler) şi cu mărimea suprafeţei bazinelor hidrografice Se observă că
bazinele mari de tipul Oituzului, Tazlăului, Caşinului, au raporturi de efluenţă sub 30%, deci
capacitatea de stocare a aluviunilor erodate creşte;
(iii) Efluenţa aluviunilor în lungul râului Trotuş pune în evidenţă, de asemenea, stocajul
depozitelor din ce în ce mai mare spre secţiunea de închidere a bazinului: la Lunca de Sus se
evacuează în albie 39.9% din aluviunile provenite din bazin; la Goioasa efluenţa este de 22.6%, la
Târgu Ocna 15.3%, iar la ieşirea din bazin se evacuează doar 7.6% din materialul erodat în bazin
(fig.68).

Fig. 68. Bugetul de aluviuni al bazinului hidrografic Trotuș

72
 1.4. Sistemul geomorfologic al albiilor

1.6.1. Definiţie şi semnificaţie

Cea mai generală definiţie a unei albii poate fi următoarea: o concavitate alungită în
suprafaţa terenului asigurând curgerea naturală cu suprafaţa liberă a apei provenită din ploi,
topirea zăpezii şi gheţii sau din drenaj subteran. Albia unui râu se autoformează, morfologia ei
rezultând din antrenarea, transportul şi depunerea sedimentelor erodate. Indiferent de condiţiile
de mediu, anumite trăsături morfologice rămân stabile, chiar dacă albia nu este un fenomen static.
Aceasta arată, înainte de toate, posibilităţile albiilor de a se ajusta la condiţiile de mediu, la variaţia
factorilor de control, dar şi o ajustare mutuală a variabilelor ce o compun. În acest mod trebuie
înţeleasă stabilitatea, ca echilibru al interacţiei dintre două seturi de variabile: care măsoară forţele
aplicate prin curgerea bifazică şi rezistenţa la eroziune. Astfel albiile formează un continuum
dinamic al relaţiilor forţă - rezistenţă, iar în cazul albiilor în roca în loc structura şi litologia introduc
abateri severe, fără a anula însă principiul raporturilor forţă - rezistenţă, numai că ajustarea se face
într-un timp mai lung decât în cazul albiilor aluviale (în aluviuni).
Iniţierea formării albiilor este un proces foarte complicat. Se consideră însă că momentul se
situează la trecerea de la scurgerea lamelară pe versanţi la curgerea turbulentă, concentrată,
moment care, după o serie de specialişti se situează la numere Reynolds de 1500 - 6000 şi depinde
de panta versantului, de intensitatea curgerii ş.a. După acest moment al iniţierii, pe toată lungimea
sa, întreaga geometrie, fie că este vorba de configuraţia în plan a albiei, fie de geometria hidraulică,
albia este guvernată de aceleaşi legi, iar evaluările relaţiilor de cauzalitate a majorităţii covârşitoare
a proceselor, a morfologiei subsecvente şi naturii depozitelor în tranzit au ca reper condiţia albiei la
debite la maluri pline. Se consideră că aceste debite au cea mai înaltă semnificaţie morfogenetică.
Este foarte important un asemenea reper morfogenetic pentru că de mecanica albiilor minore
depinde formarea câmpiilor de inundaţie, a teraselor şi conurilor aluviale, precum şi fenomene de
furturi de reţea hidrografică, formarea de defilee ş.a. Evident, că aceasta nu înseamnă să ignorăm
alţi factori în raport cu specificitatea proceselor sau fenomenelor la care ne referim.
Posibilităţile de abordare a studiului şi cunoaşterii sistemului geomorfologic al albiilor, pot
diferi în funcţie de scopul cunoaşterii în sensul evidenţierii unor aspecte anume. În cazul unui curs,
a unui manual de geomorfologie, considerăm a avea în vedere, în ordine, următoarele aspecte :
• poziţia albiei în structura sistemului fluvial şi identificarea în cadrul ei a unor subunităţi
ierarhice: secţiunea de râu; sectorul de albie; profilul longitudinal;
• mecanica albiei minore şi procesele morfogenetice subsecvente cum ar fi: formarea
câmpiilor de inundaţie, a teraselor, a conurilor aluviale şi deltelor, interrelaţiilor cu versanţii;

1.6.2. Secţiunea transversală a albiei

Definim secţiunea transversală a unei albii de râu ca unitate geomorfologică de bază

(elementară) a structurii unui sistem geomorfologic fluvial pentru că la acest nivel au loc aproape
toate procesele ce definesc mecanica râurilor, albiile în ansamblul lor nefiind decât multiplicarea la
nesfârşit a acestor procese şi implicarea unor caracteristici determinate de scara dimensiunilor şi
cascada sistemului.

73
 1.6.2.1. Morfologia secţiunii transversale

Deşi albiile de râu şi, în special, albiile aluvionare au o mare mobilitate, există, paradoxal,
posibilitatea de a defini o anume stabilitate a acestora. Este vorba de stabilitatea dinamică, sau
altfel spus, o dinamică în care raporturile dintre diferitele variabile ce alcătuiesc sistemul se menţin
în termeni cu rate mici de schimbare, aşa cum vom arăta în discuţia asupra geometriei hidraulice a
unei secţiuni. Cei mai utilizaţi descriptori ai albiilor minore sunt indicaţi în fig. 69 A în care B este
lăţimea albiei, P este perimetrul udat, A este suprafaţa secţiunii transversale, H este adâncimea
albiei iar S este panta sau diferenţa de înălţime între două puncte, e1 şi e2, de-a lungul albiei de
râu.
Stabilitatea formei poate fi apreciată cu ajutorul coeficientului de formă Lane (1935)
calculat ca relaţie între suprafaţa reală a secţiunii albiei şi suprafaţa unei parabole în care se înscrie
forma albiei. Cercetările pe o mare populaţie de secţiuni de albie au evidenţiat cca două tipuri de
forme cu o mare stabilitate:
• forma parabolică largă pentru albii cu perimetrul din nisipuri omogene necoezive,
factorul formă calculat ca raport între suprafaţa secţiunii transversale şi suprafaţa secţiunii unei
parabole a fost determinat ca având valori între 0,5 - 1;
• forma rectangulară, trapezoidală pentru albiile cu perimetrul din depozite argilo-
prăfoase cu mare coezivitate. Variaţia factorului formă, calculat ca raport între suprafaţa secţiunii
transversale şi suprafaţa secţiunii unui trapez sau dreptunghi înscris secţiunii, este între 0,5 - 0,9,
dar poate ajunge şi la 1,0 (cazul albiilor unor râuri din India).
Pentru albia râului Bârlad (fig. 69 B), în secţiunea Bârlad, pe baza unei populaţii de 600 de
poziţii s-a obţinut o valoare medie de 0,81, aproape de tipul larg parabolic (Maria Rădoane, I.
Ichim, 1980).

A
B

Fig. 69. Elementele dimensionale ale unei albii de râu (stânga). Secţiunea transversală a albiei râului Bârlad:
A - forma trapezoidală; B - forma parabolică (dreapta).

De cele mai multe ori morfologia secţiunilor transversale este puternic marcată de
asimetrie, şi aceasta nu numai în condiţiile albiilor meandrate. Cu ajutorul analizei spectrale s-a
demonstrat că asimetria secţiunii transversale are o comportare oscilatorie în lungul albiilor
naturale nesupuse constrângerilor de natură litologică. Dezvoltarea asimetriei secţiunilor
transversale este în legătură cu circulaţia secundară a curgerii, a cărei accelerare şi decelerare
locală poate produce schimbări în forma albiei.

74
 1.6.2.2. Geometria hidraulică a secţiunii transversale

Proprietăţile de autoorganizare şi identitate ca sistem proces - răspuns ale secţiunii se

concretizează prin ajustarea variabilelor acesteia în funcţie de debit, care îndeplineşte cel mai
important rol în dimensionarea albiilor. Aceste relaţii care asigură coeziunea dintre sistemul
morfologic şi cascada apă - sediment constituie ceea ce Leopold şi Maddock (1953) au numit
geometrie hidraulică. Referindu-ne la aceasta mai trebuie să adăugăm că numărul variabilelor
dintr-un sistem care au disponibilitatea să se ajusteze, deci să ia în permanenţă alte valori funcţie
de alte variabile, reprezintă numărul de grade de libertate ale sistemului. În acest sens se consideră
că sistemul unei albii are cel puţin 9 grade de libertate, fiecare, evident fiind descrisă de o ecuaţie.
Leopold şi Maddock (1953), cei care au pus bazele teoriei geometriei hidraulice, au găsit că în
descrierea geometriei albiei funcţie de debit sunt considerate fundamentale trei relaţii, după cum
urmează (fig.70):
• pentru lăţimea albiei (B)
B =ABQb
• pentru adâncimea medie a albiei (H)
H =AH Qf
• pentru viteza medie (V)
V =AV Qm
Dacă observăm atent relaţiile scrise, produsul variabilelor dependente dau expresia de
măsură a debitului respectiv:
B . H . V = Q (m3/s).
Este cea mai clară dovadă a existenţei unei ajustări între aceste variabile. Plecând de la
acest adevăr elementar care descrie continuitatea mişcării, coeficienţii de multiplicare (AV. AB, AH)
şi exponenţii trebuie să satisfacă următoarele relaţii:
AB . AH . AV = 1
b + m + f =1

Fig. 70. Relaţiile geometriei hidraulice a albiilor de

râu (Leopold, Maddock, 1953).

75
 Pentru secţiunile stabile de tip parabolic cei trei exponenţi au valori aproximativ egale
b=m=f=0,33, în timp ce pentru secţiunile rectangulare, exponentul lărgimii, de regulă este mai mic
(0,05). Măsurători făcute pe 139 râuri de Park (1977) şi 587 râuri de Rhodes (1977) au evidenţiat
următoarele diapazoane de variaţie pentru cei trei exponenţi:
b ≈ 0,00 = 0,84
f ≈ 0,01= 0,84
m ≈ 0,03 = 0,99
Cunoaşterea geometriei hidraulice este importantă, pe această bază putându-se identifica
secţiunile stabile din punct de vedere dinamic, atât de necesare în programele de amenajări. De
asemenea, sunt importante pentru a discrimina exact rolul fiecărei variabile în această ajustare.
Pentru că o albie reprezintă în fond o succesiune nedefinită de secţiuni de albii de râu se
poate deduce, din studiul unei populaţii de secţiuni aflate în succesiune, geometria hidraulică în
lungul albiei (downstream hydraulic geometry). Geometria hidraulică a albiei în profil longitudinal
definește modificările albiei care se produc ca răspuns la creșterea debitului în lungul râului ca
urmare a aportului afluenților. Astfel se descrie modelul spațial de schimbare a geometriei
hidraulice asociat cu creșterea suprafeței bazinului și a debitului lichid asociat. Pentru a se face
comparații în privința geometriei hidraulice a albiei în profil longitudinal trebuie să se facă referire
la un debit lichid cu o anumită perioadă de recurență. Debitul care controlează ca variabilă
independentă cel mai bine această geometrie este aşa numitul debit dominant sau debit la albie
plină (Qbf- bankfull discharge), echivalent cu debitul a cărui interval de recurenţă este de 1,58 ani
(Leopold şi Maddock, 1959) (fig.71).

Fig. 71. Geometria hidraulică a albiilor de râu în profil longitudinal

1.6.3. Sectorul de albie de râu

1.6.3.1. Definiţie

Pentru moment vom reţine că un sector de albie reprezintă o unitate de albie naturală a
cărei lungime este dată de lungimea de undă a unui meandru (în cazul albiilor sinuoase), de
distanţa dintre două vaduri sau două adâncuri succesive (în cazul albiilor rectilinii) sau de distanţa
dintre două noduri succesive de împletire a albiilor (în cazul albiilor împletite). Aceste lungimi pot fi
deduse în funcţie de lărgimea albiei; de exemplu, pentru o albie cu lăţime de sub 1 m, lungimea
sectorului reprezentativ poate de 5-7 m; în cazul unei albii de 200 m lăţime, lungimea sectorului

76
poate fi de aproximativ 1,5 km.
Pentru cunoaşterea geomorfologiei unui sector de albie se impune a avea în vedere
distinct: morfologia şi dinamica malurilor; morfologia şi dinamica patului albiilor; geometria plană a
albiilor şi tipurile de albie;

1.6.3.2. Morfologia şi dinamica malurilor unei albii

Orice albie presupune existenţa a două maluri. Este un truism dar precizarea este tot atât
de necesară, pentru că malurile sunt înainte de toate expresia schimbării permanente, stânga -
dreapta, a ponderii proceselor eroziunii sau sedimentării care au loc simultan, dar ponderea
dominantă a fiecăruia, se schimbă, alternativ de la un mal la celălalt. De aici trebuie să înţelegem
un lucru foarte important, până acum ignorat complet şi anume că, albiile deşi sunt forme de relief
(reprezintă o concavitate) nu sunt cum s-a considerat mult timp numai forme de eroziune, ci forme
de eroziune şi acumulare. Paradoxal, dar aşa este. Când un mal se eroade, cel opus, situat mai în
aval se construieşte, se înalţă prin sedimentare. Primul este mal concav sau de eroziune, al doilea,
mal convex sau de acumulare. Acestea sunt cele două tipuri principale de mal, pe care le întâlnim la
albiile aluviale şi împreună dau imaginea unitară faptului că râul este un agent care distruge şi
construieşte în acelaşi timp.
a) Maluri concave
Aşa cum arată şi denumirea, aceste maluri, suprafaţa morfologică expusă spre râu, descrie
o concavitate indiferent de mărimea ei, concavitate care se măsoară în grade ale arcului de cerc pe
care se înscrie creşterea maximă. De asemenea, prin definiţie sunt maluri de eroziune, ceea ce nu
înseamnă că procesele de acumulare lipsesc cu desăvârşire.
Formarea malurilor concave se face în două moduri: prin eroziune în sensul strict al
definiţiei procesului şi prin cedarea malurilor (fig.72).

Fig. 72. Eroziunea malurilor concave

În primul caz, eroziunea implică antrenarea materialului particulă cu particulă sau a

agregatelor, este vorba de o desprindere discretă a acestora, iar procesul este specific malurilor de
77
roci coezive. Prin urmare, proprietăţile rocilor au un rol esenţial în definirea erodabilităţii. Dinamica
acestui tip de mal este raportată la aşa numitul punct bazal de control al stabilităţii malurilor
(Carson şi Kirkby, 1972), în funcţie de care se disting trei situaţii: frânarea deplasării malurilor,
când rata de desprindere a materialelor este mai mare decât rata preluării lor de către râu, deci la
baza malului se produce o acumulare şi, în consecinţă, o reducere a înclinării malului; deplasarea
uniformă a malurilor, când există un echilibru între masa de material detaşat din mal şi cel
transportat; pe acest fond are loc o retragere parţială a malului; deplasarea excesivă a malurilor,
când capacitatea de transport din baza acestora este mai mare ca rata detaşării de depozite din
mal.

Fig. 73. Procese de eroziune a malurilor

În al doilea caz, cel al formării malurilor prin alterare şi cedare, se implică desprinderea unor
importante mase de depozite sub forma alunecărilor de teren (cel mai adesea alunecări
rotaţionale) şi prăbuşirilor de teren (fig.73).
Diferenţierile morfodinamice sunt raportate în principal la trei tipuri de maluri: necoezive,
coezive şi mixte.
Malurile necoezive sunt cele mai comune şi sunt alcătuite din pietrişuri şi nisipuri şi se
consideră că unghiul lor de frecare internă este de 20 – 350 (fig.74). Dinamica acestui tip de maluri
este mult influenţată şi de suprafaţa de drenaj, căci, se ştie, un mal de râu constituie şi o astfel de
suprafaţă, şi ea are rol decisiv în poziţionarea planului de cedare. Măsurători în teren au evidenţiat
o rată medie de retragere a malurilor necoezive de 20 - 600 mm/an.

78
 Fig. 74. Mal necoeziv

Fig. 75. Mal coeziv

Malurile coezive (fig.75) au stabilitatea strâns legată de unghiul de înclinare şi înălţimea lor,
de crăpăturile şi fisurile din sol, toate concurând la distribuţia forţelor tensionale. Mecanismul
cedării lor este similar alunecărilor rotaţionale, iar evaluarea stabilităţii se face în mod curent prin
metoda suedeză sau a feliilor (Ichim et al., 1989), metodă binecunoscută în geotehnică. Mai
trebuie precizat că un rol important în dinamica unor astfel de maluri revine fenomenelor de
îngheţ - dezgheţ, mai ales la latitudini mari. S-a constatat, de exemplu, pentru râuri din S.U.A. că
până la 85% din eroziunea anuală a malurilor se produce iarna şi în momentul trecerii la primăvară.
Fenomenul se explică şi prin prezenţa unui proces distinct, cu deosebire la râurile de la latitudini
79
mari şi anume eroziunea termică, respectiv malurile îngheţate sunt subminate prin formarea
maselor de topire a gheţii din sol la contactul cu apa curgătoare, chiar dacă în aer sunt temperaturi
negative. Aceasta este o formă a eroziunii termice.
Malurile mixte (din depozite coezive şi necoezive) (fig.76) au o comportare dinamică ce
include aspecte ale celor două tipuri de depozite, importantă fiind poziţia în profilul malului a celor
două tipuri de depozite. Este specifică apariţia malurilor tip consolă în care partea superioară
rămâne în surplombă cât timp starea de echilibru nu este deranjată, ceea ce se întâmplă mereu din
cauza subminării malurilor, la rândul ei ca efect al subsăpării bazei.

Fig. 76. Maluri mixte

În ceea ce priveşte rata de eroziune a malurilor concave evaluările pot fi făcute prin
măsurători directe în teren (Topo, GPS, Laser scaner etc.), fie prin măsurători indirecte (hărţi
topografice, aerofotograme, imagini satelitare, Lidar etc.) care redau situaţii în perioade de timp
diferite. Astfel s-au identificat la marile râuri rate până la 800 m/an, cazul Brahmaputrei. Funcţie de
unii factori de control s-au identificat o serie de relaţii de evaluare indirectă. De acest tip este
relaţia propusă de Hooke (1980) pe seama analizei unei mari populaţii de râuri de pe glob de
asemenea foarte diferite, de la Gange şi Brahmaputra la râuri foarte mici. Relaţia propusă este de
forma :
Y = 2,45 Sb0,45,
unde Y este rata retragerii malurilor în m/an, iar Sb este suprafaţa bazinului hidrografic al
râului respectiv în kmp şi se aplică la malurile care au în bază pietrişuri.
80
 Eroziunea laterală sau a malurilor reprezintă un proces natural specific tuturor râurilor, cu
manifestare vizibil episodică, a cărui intensitate este în relaţie cu o serie de factori naturali sau
activităţi antropice (Hooke, 2006; Li et al., 2007; Kummu et al., 2008). Studiul evoluției laterale a
albiilor de râu poate fi făcut în timp lung (de regulă până la aproximativ 200 de ani dată de
existenţa materialelor cartografice) (Gurnell, 1997; Fuller, 2007; De Rose și Basher, 2011), fie în
timp scurt, pe o anumită secțiune, când se realizează o analiză detaliată a proceselor responsabile
de retragerea malurilor (Hooke 1995; Lawler et al., 1997; Hupp et al., 2013).
Pentru a vedea care este rata normală de retragere a malurilor râului Trotuș a fost utilizată
ecuația ratei de eroziune a malurilor (E) în funcție de suprafața bazinului (A), calculată de Van de
Wiel (2003). Aceasta a fost obținută pe baza utilizării a 221 măsurători din întreaga lume și este de
forma E=0.053A0.44. În cazul râului Trotuș s-a obținut o rată medie de retragere de 1.6 m/an
(extremele fiind de 1,2 m/an și 2,1 m/an) (fig.77)

2.5
Rata de eroziune a malurilor (E, m/an)

1.5

E = 0.053A0.44
1

0.5

0
0 500 1000 1500 2000 2500 3000 3500 4000 4500
Suprafața bazinului (A, km2)

Fig.77. Rata de retragere a malurilor râului Trotuș calculată cu ecuația lui Van de Wiel (2003)

Pentru analiza în timp lung a eroziunii laterale a albiei râului Trotuş s-au utilizat diferite
reprezentări cartografice în scara 1: 25 000 din perioada 1920-2006. Pentru anul 2006 s-au folosit
ortofotoplanuri. Perioada de studiu de 86 de ani a fost împărţită în trei intervale: 1920–1960 - 40
de ani; 1960-1980 – 20 de ani și 1980–2006 – 26 de ani. Măsurătorile pentru determinarea ratei de
deplasare laterală s-au efectuat de-a lungul unor profile transversale pe linia centrală a albiei, în 15
sectoare reprezentative ale râului Trotuş. Rata medie de retragere a malurilor râului Trotuş pentru
întreaga perioadă studiată (1920-2006) a fost de 1,9 m/an (0,73 m/an pentru intervalul 1920-1960;
2,93 m/an intervalul 1960-1980 și 2,04 m/an pentru perioada 1980-2006. Rata medie a eroziunii
malului drept a fost de 1,87 m/an, iar a celui stâng de 1,92 m/an. La nivel de secţiune ratele medii
de retragere au fost cuprinse între 0,04 m/an (Ciobănuş – 1920-1960) şi 26 m/an (Adjud – 1960-
1980) (fig.78).

Rata mai mare de retragere a malurilor din perioada 1960 – 1980 poate fi pusă pe seama
marilor inundaţii din anii `70. În anul 2005, la cele mai multe staţii hidrometrice din lungul râului
Trotuş, s-au înregistrat cele mai mari debite din întreaga perioadă în care s-au efectuat măsurători
şi din acest motiv considerăm că ratele de retragere ridicate din acest ultim interval pot fi puse pe
seama acestora.

81
 25
10 B. 1960 C. A.

Erosion laterale rate,

Lateral erosion, m/year
20
8 1980
15

m/year
6 2006
Outer Carpathian
10
25 4 reach
Lateral erosion rate, m/year

5
2
0
20 0 0 1000 2000 3000 4000 5000
1920-1960 1980 2006 Drainage basin area, km2

15

Mountain reach SubCarpathian reach

10
1960
1980
5 2006

0
50 70 90 110 130 150
Distances below headwaters, L, km

25
D. Mal drept
20
Rata de retragere (m/an)

15

10

0
Ciobănuş Asău ComăneştiPăgubeni Mosoreni Tg. Trotuş Perchiu Rădeana Căiuţi Cornăţel Copăceşti Adjud Burcioaia

1920-1960 1960-1980

30
E. Mal stâng
Rata de retragere (m/an)

25
20
15
10
5
0
Ciobănuş Asău ComăneştiPăgubeni Mosoreni Tg. Trotuş Perchiu Rădeana Căiuţi Cornăţel Copăceşti Adjud Burcioaia

1920-1960 1960-1980

Fig. 78. (A) Ratele de retragere a malurilor a râului Trotuș în perioada 1920 – 2006. Diferențierea ratelor de
eroziune laterala pe principalele unitati de relief traversate de rau; (B) Diferențierea în timp a ratelor de
eroziune laterală sub formă de boxplot-uri ; (C) Variația ratei de eroziune laterală în funcție de suprafața
bazinului de drenaj (D) Rate de retragere corespunzătoare malului drept ; (E) Rate de retragere ale malului
stâng.
82
 Analiza în timp scurt a eroziunii malurilor râului Trotuş s-a realizat pentru 5 sectoare
(Comăneşti, Tuta, Târgu Ocna, Perchiu şi Căiuţi – fig. 79) prin monitorizarea acestora cu ajutorul
scaner laserul 3D Leica (terrestrial laser-scanner – TLS - 3D Leica), în perioada 2009-2012.

83
 Fig. 79. (a) Poziția sectoarelor monitorizate (Bank Erosion Measurement Site –BEMS) – 1.
Comănești; 2. Tuta; 3. Târgu Trotuş; 4. Perchiu; 5. Căiuți; (b) și (c) tipul malului în funcție de alcătuire.

Fig. 80. Ratele de retragere a malurilor râului Trotuș (sectorul Târgu Trotuș) determinate
cu ajutorul scanerului laser (Dumitriu et al., 2013).

Din analiza modelului DTM rezultat prin prelucrarea datelor generate de scaner s-a pus în
evidenţă distribuţia eroziunii malurilor în sectoarele analizate, cât şi cantităţile de material
dislocate sau depuse. Rezultatele obţinute au fost corelate cu evenimentele de inundaţii sau cu
84
frecvenţa şi durata anumitor nivele caracteristice. În acelaţi timp s-a urmărit şi comportamentul pe
cele trei tipuri de alcătuire a malurilor (consolidate, neconsolidate, mixte) în timpul aceloraşi
evenimente de inundaţie. Ratele de retragere a malurilor se corelează foarte bine cu tipul de
alcătuire a acestora: de la câţiva mm în cazul celor în roca in situ, între 1 și 5 m, în cazul celor mixte
(3 m retragere în sectorul Târgu Ocna între septembrie 2009 și septembrie 2010 – fig. 80) și până
la 30 m, în cazul celor neconsolidate (în sectorul Căiuţi, în timpul viiturii din 2010, pe fondul unei
adânciri puternice al albiei).
Una dintre cauzele intensificării eroziunii malurilor o constituie degradarea patului albiei
care are drept efect creșterea înălțimii și înclinării malurilor, ceea ce le face mult mai susceptibile
retragerii prin diferite procese (Watson și Basher, 2006). Studiul albiilor de râu din partea de est a
României pentru ultimii 50 de ani realizat de Rădoane et al. (2013) relevă tocmai tendinţa clară de
adâncire sau degradare a albiilor minore pentru 62% din albiile acestor râuri. În consecinţă, se
înregistrează o rată mai accentuată a eroziunii malurilor în sectoarele afectate de degradare.
Faţă de ratele eroziunii laterale pe termen lung raportate pentru o serie de râuri din
Europa, cele calculate pentru râul Trotuș par să fie cel puţin duble. De exemplu, în cazul râului
Severn (UK) Thorne and Lewin (1979), pentru o perioadă de studiu de circa 150 de ani, avansează
rate cuprinse între 0,5 şi 0,7 m/an; Kristensen et al. (2014) au determinat o rată de retragere
pentru râul Skjern (Danemarca) cuprinsă între 0,4 şi 0,7 m/an, perioada de studiu fiind de 10 ani
(2001 – 2011); pentru râul Dijle (Belgia) Vandaele et al. (2002) dau o rată medie de retragere a
malurilor de 0,1 m/an, corespunzătoare perioadei 1970 – 1990; pentru râurile din Flandra (Belgia),
Van Liefferinge et al. (2002) au calculat rate cuprinse între 0,2 şi 0,3 m/an. În comparaţie cu ratele
de retragere înregistrate pentru unele râuri din Asia, cele raportate pentru râurile din Europa sunt
destul de reduse. Astfel, în intervalul 1984 – 1993, pentru anumite sectoare ale râului Gange s-au
înregistrat rate cuprinse între 20 şi 56 m/an (cu o rată maximă de 665 m/an), iar pentru Mekong o
rată medie anuală cuprinsă între 7 și 9 m/an (Trieu, 2012).

b) Maluri convexe

Malurile convexe sunt formaţiuni morfologice elementare de acumulare a depozitelor şi

reprezintă principalele elemente de construcţie şi dezvoltare a şesurilor de acumulare, a câmpiilor
de inundare din care apoi se detaşează terasele. De aceea se mai numesc şi maluri de acumulare
sau maluri de acreţie laterală.
Datorită mai ales stadiilor de evoluţie, până la includerea lor în structura generală a albiei
majore sau şesului de inundaţie, terminologia privind acest mal este foarte diversă încât unele
precizări sunt necesare. Astfel, în inginerie se folosesc pentru asemenea maluri în formare, termeni
ca: bare aluvionare, iar în geomorfologie se foloseşte termenul renie. În dicţionarul geomorfologic
(Băcăuanu, Donisă, Hârjoabă, 1974) renia este definită porţiunea convexă din meandrul unui râu,
joasă, acoperită cu nisip, reprezintă o zonă de acumulare a aluviunilor (p. 97). Pentru stadii
avansate de evoluţie, când acestea se integrează şesului sau câmpiei aluvionare se foloseşte
denumirea de scroll, pe care noi am preluat-o în limba română în forma renii involute, pentru
stadiul incipient am reţinut denumirea de renie simplă (point bar). Definiţiile pentru fiecare dintre
ele sunt următoarele :
• renia simplă (point bar), sau faza de iniţiere a unui mal convex este o formaţiune de
acumulare a aluviunilor râului, cu o suprafaţă uşor înclinată spre talveg şi cu uşoară contrapantă
spre malul convex, neacoperită cu vegetaţie şi inundată frecvent la viiturile obişnuite (fig.81);

85
Fig. 81. (A) Renie primară (point bar) și (B) renii involute (scroll bar) formate prin migrarea laterală
a râului (Ritter, 1986).

• reniile involute sunt formaţiuni geomorfologice care fac trecerea de la micromorfologia

albiei minore la cea a albiei majore şi se caracterizează printr-o succesiune de coame şi
microdepresiuni paralele cu cursul râului (fig.82).

Scroll bars

Fig. 82. Renie primară (point bar) și renii involute (scroll bar)

86
 Morfologia unei renii simple constă în platforma reniei sau suprafaţa de depunere, creasta
sau coama reniei şi un şanţ care o separă de albia majoră (fig.83). Depunerile din renie sunt
complet diferite ca structură de cele din albia minoră, urmărindu-se caracterul încrucişat al
depozitelor. Aceste depuneri sunt efectul migrării albiilor în timpul apelor mari. S-a constatat că, de
regulă, grosimea depunerii reniilor care se realizează într-un timp foarte scurt este egală cu
adâncimea apei. Pe Mississippi ajung la grosimi de până la 20 - 25 m. Reniile involute sunt
considerate de unii geomorfologi, formaţiuni de albie majoră şi se remarcă prin imaginea unei
alternanţe de coame şi depresiuni cu amplitudine din ce în ce mai redusă spre albia minoră. Privite
în plan, asocierea lor dă aspectul unei spirale de coame şi şanţuri, în multe cazuri morfologia lor
combinându-se cu cea a meandrelor părăsite, de unde şi terminologiă de meandrare în serpentine.

Fig. 83. Planul şi secțiunea transversală a structurilor sedimentare a unei renii

Explicarea formării şi evoluţiei reniilor este pusă de Wolman şi Leopold (1957) pe seama
proceselor simultane de eroziune şi sedimentare în albie. Ei au arătat, pe bază de măsurători că
eroziunea din malul concav, numit şi malul exterior, este însoţită de acumularea pe malul convex
(interior) situat imediat în aval; că eroziunea este maximă în apexul malului concav, după care
creşte, în aval rata depunerilor în renii; că volumul de depozite erodat în malul concav amonte este
aproximativ egal cu cel acumulat în malul convex - aval. Prin aceasta s-au adus contribuţii
fundamentale în ce priveşte explicarea formării câmpiilor de inundaţie sau albiilor majore. Cauzele
care conduc la formarea malurilor convexe sunt de ordin hidrodinamic, morfologic şi
sedimentologic, rolul principal revenind aşa numitei circulaţii secundare şi în spirale ce are loc în
albie.
1.6.3.3. Morfologia şi dinamica patului albiei

Spre deosebire de alte morfologii fluviale, morfologia patului albiei are o foarte mare
mobilitate şi cu puţine excepţii este efemeră: de asemenea ca interes de cunoaştere este
preponderent în domeniul hidraulicii şi sedimentologiei. Aceasta şi explică folosirea adesea a
expresiei formaţiuni de albie în locul celei de morfologie de albie. Oricum, un lucru este cert şi
anume pentru clasificarea acestora se folosesc deopotrivă criterii hidraulice având ca reper regimul
curgerii (inferior, mediu şi superior) şi criterii geomorfologice, având în vedere timpul de formare şi
conservare a diferitelor tipuri morfologice. Bineînţeles, acestora în anumite situaţii li se adaugă
criterii sedimentologice.
Principalii factori care determină iniţierea, formarea şi dezvoltarea unei anumite
87
configuraţii a patului albiei sunt: parametrii hidraulici caracteristici curgerii: viteza medie a
curentului (V); panta energetică (S); adâncimea medie a curentului (H); parametri caracteristici
materialului aluvionar constituient al patului albiei: diametrul caracteristic (d); viteza de
sedimentare (Vs); parametrii fizici caracteristici fazelor lichidă şi solidă a curgerii; densităţile apelor
(ρ) şi aluviunilor (ρs); vâscozitatea cinematică (ν); parametrii geometriei albiei de curgere şi
particolelor aluvionare în tranzit: factorii de formă ai sectorului de albie, secţiunii transversale sau
ai particulelor.
Rolul acestor parametri şi în special al celor hidraulici se evidenţiază în contextul tipului de
regim al curgerii definit de puterea curentului şi numărul Froude. Dependenţa unor morfologii de
regimul curgerii şi diametrul aluviunilor din patul albiei este evidentă în ilustraţia alăturată (fig. 84).

Fig. 84. Dezvoltarea formatiunilor aluvionare ale patului functie de puterea curentului şi marimea
particulelor aluvionare (Simons et al., 1971, Selby, 1985)

Clasificarea potrivit căreia vom ordona aducerea în discuţie a morfologiei are la bază criteriul
timpului (ca durată de formare şi conservare). Distingem astfel două principale categorii:
morfologie efemeră şi morfologie perenă.

1.6.3.3.1. Morfologia efemeră

Morfologia efemeră (fig. 85) este o categorie distinctă care se formează în timpul unei viituri,
pentru ca la următoarea să fie complet modificată. Din punct de vedere genetic şi în consecinţă şi
morfologic are multe trăsături comune cu cea morfologică creată de vânt şi chiar unele denumiri
sunt comune, ceea ce nu trebuie să surprindă întrucât, se ştie, şi apa şi aerul formează domeniul
fluidelor; de asemenea aşa se explică caracterul ondulatoriu al morfologiei aluvionare din patul
albiei, caracterizate printr-o formă, care în secţiune longitudinală este un triunghi asimetric, iar
88
secţiunea transversală cel mai adesea este simetrică. Este forma tipică a celei mai comune
formaţiuni de albie, numită ripple sau riduri din întreaga familie de subtipuri. Această morfologie
este descrisă prin lungimea de undă (L), adică distanţa dintre două creste succesive sau două
depresiuni succesive; amplitudinea sau înălţimea (H), definită cu distanţa verticală între creastă şi
baza formaţiunii; indicele de ondulare (Io = L/H); flancul amonte sau revers, faţă de direcţia de
curgere, cu o pantă mai redusă în cazul ripplurilor şi dunelor; flancul aval, cu o pantă mai abruptă,
apropiată de cea dată de unghiul de frecare internă al materialului constituit al formaţiunilor;
indicele de simetrie definit ca raport al lungimilor proiecţiilor orizontale ale flancurilor
amonte/aval. Structura depozitelor în cadrul unui ripple este încrucişată de tipul laminelor care
apar şi se întretaie sub diferite unghiuri, cel mai frecvent între 200 - 350.

Fig. 85. Morfologia patului albiilor aluviale şi relaţia ei cu factorii scurgerii. F = numărul Froude; d =
diametrul particulelor (Simons et al., 1961).

Se disting următoarele subtipuri de forme :

• Rippluri sau riduri, se dezvoltă la curgeri în regim inferior (Fr <1). Nu se formează în albiile
cu nisip grosier; au lungimi de undă de 30 - 60 cm şi o amplitudine sub 5 - 6 cm. Dimensiunea lor
depinde nu atât de adâncimea curentului cât de diametrul particulelor. În raport cu proiecţia în
plan a formei lor sunt rippluri: drepte, ondulate, lingoide, romboide şi semilunare, iar în raport cu
mărimea se mai disting megarippluri şi rippluri gigant.
• Dune cu rippluri suprapuse sunt formaţiuni care au lungimi aproximativ egale cu lăţimea
albiei sau mai mari, iar înălţimi comparabile cu adâncimea medie a curgerii. Pe flancul lor amonte,
suprapus se dezvoltă microrippluri, care la ape mici rămân ca nişte insule.
• Dunele sunt formaţiuni aluvionare mai mari ca ripplurile, dar mai mici ca barele, sunt
generate în timpul curgerii la regim inferior (Fr < 1) şi se dezvoltă ca nişte ondulaţii asimetrice în
lungul albiei, în contrafază cu ondulaţiile suprafeţei libere a apei. S-a constatat că lungimea de
undă a dunelor (L) este funcţie de adâncimea medie a curgerii (H). Dimensiunile lor ajung la 0,65 -
89
3,00 m lungimi şi amplitudinea de 6 - 30 cm (în condiţii de laborator), dar în cazul fluviului
Mississippi s-au găsit dune cu lungime de undă de mai multe sute de metri şi amplitudini de până la
12 m.
• Patul plan este o formă în care nu există nici o neregularitate mai mare ca diametrul
particulelor. Elementul de apreciere a morfologiei este numărul Froude (0,3 ≤ Fr ≤ 0,8).
• Unde staţionare şi antidunele sunt formaţiuni sedimentare specifice regimului superior (Fr
>1) şi se dezvoltă sub forma unui tren de ondulaţii simetrice ale suprafeţei patului în concordanţă
cu faza ondulaţiilor suprafeţei libere a curgerii.
Morfologiile descrise anterior se regăsesc în albiile cu pat de nisip. Pentru albiile cu pat de
pietriș formațiunile de pat sunt mai puțin studiate și includ următoarele morfologii: clustere de
pietriș (pebble clusters - pebble rings, pebble networks), și borduri de pietriș (ribs) (fig.86).
Clusterele de pietriș pot să cuprindă de la mici acumulări de pietriș, de regulă adăpostite în spatele
unui galet mai mare, până la inele sau rețele de pietriș aranjate în structuri mai complicate.
Bordurile sunt sunt aglomerări transversale de pietrișuri grosiere separate de benzi cu claste mai
fine.

Fig. 86. Morfologia patului albiilor cu pat de pietriș

90
 1.6.3.3.2. Morfologia perenă (vaduri, adâncuri şi repezişuri), procese subsecvente şi
problema meandrării verticale

În profilul longitudinal al oricărui râu, patul albiei pentru orice sector a cărui lungime
depăşeşte de cel puţin 10 -12 ori lungimea albiei, prezintă o succesiune de vaduri (riffle) şi adâncuri
(pools). Această morfologie are o profundă semnificaţie morfogenetică, întrucât este în strânsă
legătură cu geometria plană a albiei, fapt pentru care procesul de formare a lor este numit şi
meandrare verticală, sau cea de a treia dimensiune a meandrării (fig. 87). Dar nu numai
semnificaţia morfogenetică a determinat un interes deosebit pentru cunoaşterea fenomenului ci şi
problemele serioase pe care le ridică serviciilor de navigaţie în cazul râurilor mari sau pentru
diferite construcţii hidrotehnice.
Aspectele care ne interesează din punct de vedere geomorfologic sunt : criterii de definire;
spaţierea şi originea vadurilor şi adâncurilor şi problema meandrării verticale.

(i) Terminologie şi criterii de definire

Deşi la prima vedere cele două noţiuni: vad şi adânc, nu pun probleme de accepţie
terminologică, unele precizări le găsim necesare pentru a nu se face confuzii de preluare a unor
termeni. Ne vom referi doar la situaţia din literatura de specialitate din ţara noastră.

Fig. 87. Diagrame aratând relaţia între meandrarea în plan (A) şi meandrarea în a treia
dimensiune (B)(stânga); Succesiunea vad – adânc în albii cu pat de pietriş (dreapta)
(Church et al., 1982).

Concret, sunt utilizate cuvintele adâncitură (pools) şi prag (riffles) (Posea et al., 1970) sau
adânc şi prag (Chiriac et al., 1980). Însă în natură diferența între prag (steps) și vad (riffles) este
evidentă (fig.88). În concluzie, definirea celor două morfologii de bază implică luarea în considerare
a topografiei, a depozitelor de debit târât, adâncimii apei regimului vitezelor, tipului proceselor
(curăţire, depunere) ş.a.:
• vad (riffles) este acea porţiune de microrelief pozitivă din patul albiei în care adâncimea
91
apei este mai mică, viteza curentului este mai mare, iar materialul de albie este mai grosier;
• adânc (pools) este acea porţiune de microrelief negativă din patului albiei în care
adâncimea apei este mai mare, vitezele mai mici şi granulometria depozitelor de albie mai redusă.
• cele două morfologii se succed implacabil în lungul unei albii de râu.
Mai trebuie să reţinem că această morfologie nu este caracteristică, aşa cum se credea,
albiilor meandrate, aluviale, ci tuturor categoriilor de albii, inclusiv în roca în loc (fig. 89). Aceasta i-
au făcut pe Keller şi Melhorn (1978) să considere că prezenţa lor în albie, într-o structură ordonată,
în funcţie de o serie de parametri ca şi meandrele, arată de fapt cea de a treia dimensiune a
meandrării, meandrarea verticală.

Fig. 88. Diferența între prag și vad

Fig. 89. Microrelief asociat cu o albie rectilinie (A) şi o albie meandrată (B)
(Ritter, 1986).

92
 (ii) Spaţierea şi originea vadurilor şi adâncurilor.

Faptul că cele două morfologii ale spaţierii albiei sunt comune tuturor albiilor de râu,
aluviale sau roca în loc, cu pat din nisipuri sau prundişuri şi bolovănişuri, a suscitat şi suscită un
interes aparte nu numai ca geneză, ci şi ca distribuţie în lungul albiilor şi a elementelor care
controlează o asemenea distribuţie. S-a constatat astfel, pe baza studiului unei mari populaţii de
albii (aluviale şi pe roca în loc) că succesiunea vad - adânc este una dintre caracteristicile
fundamentale ale patului albiilor, independentă de tipul de material din albie şi că spaţierea
acestor formaţiuni este explicată în proporţie de aproape 70% prin variaţia lărgimii albiei (Keller şi
Melhorn, 1978). Este o morfologie ce exprimă tendinţele în menţinerea echilibrului dinamic al
albiilor, prin minimizarea energiei parţial pierdute pe unitatea de masă a apei.
Cât priveşte originea succesiunii vaduri - adâncuri este însuşită opinia că rolul principal
revine: caracterului divergent, şi convergent al curgerii în albii; undelor cinematice în procesul de
transport în lungul râului; forţelor dispersive.

Fig.90. Formarea unei succesiuni de vad-adânc în lungul unui râu şi relaţia cu morfologia de
meandre: A. Eroziunea şi acreţia pe un pat de albie ce corespunde unor zone alternative de curgere rapidă şi
înceată; B. Transformarea unei albii drepte în albie meandrată în relaţie cu spaţierea vaduri-adâncuri; C.
Formarea unor vaduri şi adâncuri suplimentare odată cu alungirea albiei meandrate (Richards, 1982).

93
 S-a constatat astfel că profilul asimetric pentru adânc este asociat cu curgerea convergentă,
iar profilul mai mult sau mai puţin simetric al vadurilor este asociat cu curgerea divergentă. În plan,
această alternanţă este exemplificată prin succedarea vitezelor curgerii apei, mai repede şi mai
încet, ca în fig. 90. Primul tip de curgere cauzează o creştere a forţei tractive implicată direct în
mărirea eroziunii (curăţirii) albiei; al doilea tip (curgerea divergentă) favorizează depunerile
formând vaduri. Profilul longitudinal apare astfel ca o alternanţă de eroziune şi acreţie, care dau
succesiunea de adâncuri şi vaduri. În ambele cazuri este vorba de o dominanţă a proceselor
menţionate şi nu de o prezenţă exclusivă, după cum este necesar să precizăm că la ape mari
dominanţa proceselor se inversează pe cele două formaţiuni. Uneori, în timpul apelor mari are loc
o tendinţă de uniformizare a pantei suprafeţei libere a apei.
Ca rezultat al forţei de forfecare mai mari asupra malului unde se formează adâncul în
timpul apelor mari, acolo se va crea o buclă de meandru. În consecinţă, corespondenţa între
spaţierea vad-adânc se va suprapune peste lungimea de undă a meandrelor care se dezvoltă (fig.
90 B).
În cazul albiilor cu pietrişuri, apariţia morfologiei vad - adânc evidenţiază câteva
particularităţi genetice, dintre care două le considerăm foarte importante pentru cunoaşterea
continuităţii de evoluţie în lungul albiei:
• acumulările de material din albie (vadurile) sunt explicate prin efectul forţei dispersive
(Bagnold, 1968) care este proporţională cu diametrul particulelor şi uneori particule mai mari vor
migra spre zona cu forţă de frecare mai mică;
• vadurile şi adâncurile sunt rezutatul interacţiunii particulelor în timpul transportului, care
are caracterul unor unde cinematice (Langbein şi Leopold, 1968). S-a conchis că stabilitatea acestor
forme trebuie raportată la doi factori: creşterea vitezei apei care tinde să mărească lungimea de
undă şi descreşterea amplitudinii datorită eroziunii care tinde să reducă lungimea de undă. Această
teorie a undelor cinematice explică stabilitatea morfologiei vad - adânc şi nu originea ei.

1.6.3.4. Clasificarea albiilor de râu

Varietatea deosebită a mărimii râurilor, a condiţiilor de evoluţie, a morfologiei albiilor lor, a

naturii depozitelor, a ratei proceselor şi altor caracteristici morfogenetice sau hidraulice au ridicat
şi ridică probleme de loc uşoare în abordarea sistematicii albiilor. În timp şi cu deosebire despre
definirea teoriei geometriei hidraulice, s-au propus numeroase tipizări şi clasificări, din unghiuri de
vedere foarte diferite.
(i) O clasificare, cu o foarte largă circulaţie este în raport cu configuraţia în plan a albiilor,
distingându-se trei tipuri principale: albii rectilinii, albii sinuoase şi albii împletite (Leopold,
Wolman, Miller, 1964). Clasificările propuse ulterior s-au raportat în principal la cele trei categorii,
continuându-se identificarea şi descrierea de elemente morfogenetice, sedimentologice sau
hidraulice care se reflectă într-un fel sau altul la una din cele trei categorii.
(ii) O altă clasificare pleacă tot de la configuraţia în plan şi aparţine lui Brice (1975). El
distinge albii sinuoase, împletite şi anastomozate (fig. 91). Pe acest fond stabileşte gradarea
fenomenului (sinuozitate, împletire, anastomozare) funcţie de valoarea parametrului care
defineşte tipul de bazã şi funcţie de stadiul de evoluţie, aşa cum se ilustreazã în fig. 91. De
exemplu, sinuozitatea este exprimatã de raportul dintre lungimea albiei şi lungimea vãii (La/Lv) sau
dintre panta albiei şi panta vãii (Ia/Iv), raport ce poate varia între 1,0 şi 3,0. Împletirea este
evaluatã în funcţie de punctul de divizare al albiei de ostroave şi insule. Referitor la cele douã
noţiuni facem precizarea cã ostroavele sunt considerate forme de albie minorã din nisip şi pietriş,
lipsite de vegetaţie; insulele sunt forme de relief acoperite cu vegetaţie între braţe cu apã. Când
94
lãţimea insulelor este de peste 3 ori mai mare ca lãrgimea albiei ocupate cu apã, albia este de tip
anastomozat, iar braţele acesteia pot fi la rândul lor : meandrate, drepte sau împletite.

Fig. 91. Clasificarea albiilor de râu (Brice, 1975).

(iii) O a treia clasificare se bazează pe relaţii de cauzalitate, evidenţiate la nivelul geometriei

plane a albiilor şi a fost propusă de Schumm (1985). Este clasificarea cea mai larg utilizată atât în
geomorfologie, cât şi în ingineria albiilor. Se disting 5 grupe de râuri care ilustrează schimbări ce s-
ar putea produce în configuraţia albiilor dacă unul dintre factorii de control (tipul de debit solid,
viteza curgerii, puterea râului) ar suferi schimbări (fig. 92). Acestor schimbări le corespund
modificări în morfologie, în special în ce priveşte raportul adâncime/lăţime, gradientul ş.a.
Este una dintre clasificările care corespund cel mai bine din punct de vedere geomorfologic
în sensul implicării, atât a factorilor morfogenetici, a evoluţiei lor cât şi a expresiei morfologice.
Redăm caracterizarea succintă a celor 5 tipuri de albie.
Tipul 1 este extrem de rar în natură. Reprezintă albii drepte cu lăţimi aproximativ uniforme,
transportă cantităţi mici de debit solid, au pante mici şi maluri stabile, care de regulă sunt în
depozite cu un mare conţinut de silt - argilă.
Tipul 2 este de asemenea o albie dreaptă, dar transportă un debit solid mixt (târât şi în
suspensie) şi are în albie mici ostroave, dispuse alternativ în raport cu un talveg sinuos, ceea ce

95
arată că depunerea pe un mal va fi urmată de eroziune datorită migrării ostrovului în aval.

Fig. 92. Clasificarea albiilor bazată pe tipul de aluviuni în asociaţie cu stabilitatea albiilor
(Schumm, 1981).

Tipul 3 cuprinde un întreg şir de subtipuri de albii meandrate situate între două extreme:
3a) albie cu o mare sinuozitate în care domină transportul de debit solid în suspensie, are o mare
stabilitate dinamică, evoluţia tipică fiind spre autocaptare şi 3b) albie meandrată puţin stabilă,
urmare a unui transport solid mixt, în care, se înţelege, debitul târât câştigă în importanţă. Lăţimea
albiilor este mai mare în dreptul buclelor. Migrarea meandrelor şi autocaptările sunt caracteristice
acestui tip.
Tipul 4 este o categorie de albii de tranziţie de la albiile sinuoase spre cele împletite.
Debitele solide transportate sunt mari iar nisipul, pietrişul, bolovănişul sunt partea importantă a
acestui debit. Lăţimea este relativ mare comparativ cu adâncimea. În patul albiei se dezvoltă
bancuri de aluviuni, ostroave, care au rol principal în localizarea eroziunilor de mal.
Tipul 5 este o categorie de albii proprii râurilor care au un mare transport de debit târât,
albii împletite, în general cu ostroave de tip romboidal, gradientul este mare şi albia este puternic
instabilă, ceea ce în anumite cazuri conduce la fenomenul de avulzie (părăsire bruscă a traseului
râului). Tot în această categorie, Schumm plasează şi albiile anastomozate, cu menţiunea că ele au
o mai mare stabilitate ca urmare a dominanţei transportului solid în suspensie.
(iv) Church (1992, 2006), pe baza tipologiilor lui Mollard (1973) și Schumm (1981) a propus
o schemă îmbunătățită de clasificare a albiilor având în vedere intervalul de variabilitate a tipurilor
de morfologii. Această clasificare (denumită și Schumm-Church) are avantajul de a descrie tipurile
de albie în termenii controlului unor variabile, precum debitul solid și puterea curentului,
încorporând în același timp alte aspecte ale formei și dinamicii albiilor (fig.93, tabel 13).

96
Fig. 93. Clasificarea albiilor Schumm-Church (Church, 1992, 2006).

97
98
 (v) În clasificarea sectoarelor de albie ar trebui să se țină cont și de alți factori suplimentari
precum ar fi schimbarea majoră a gradientului văii, suprafața bazinului hidrografic, confluențele cu
afluenții principali și limitarea laterală (lateral confinement). După Brierley și Fryirs (2005) și Rinaldi
et al. (2012, 2013), în funcție de gradul de limitare, albiile sunt de trei categorii: (i) limitate sau
constrânse (confined) – la care mai mult de 90% din lungimea malurilor este în contact direct cu
versanții sau terase vechi; (ii) parțial limitate sau semiconstrânse (partly confined) – unde malurile
intră în contact cu câmpia aluvială între 10 și 90% din lungimea totală a acestora; (iii) albii
neconstrânse lateral (laterally unconfined channels) – unde malurile intră în contact direct cu
versanții sau terase mai vechi pe mai puțin de 10% din lungimea acestora (fig.94).

Fig. 94. Clasificarea albiilor după gradul de limitare

Pe structura clasificării anterioare (în funcție de gradul de limitare) Rinaldi et al. (2016) au
realizat o clasificare a albiilor pe două niveluri: (a) o tipologie de bază a râurilor (albiilor) (Basic river
typology -BRT) realizată pe baza teledetecției și (b) o tipologie extinsă a râurilor (Extended river
typology - ERT) pentru care au fost adaugate informații din teren.
(a) Primul nivel al clasificării morfologice a sectoarelor de râu, derivat din cel propus de
Rinaldi et al. (2013), se bazează pe caracterul în plan al albiilor fluviale (numărul de talveguri-fire=
threads și forma în plan) în contextul tipului de constrângere (fig.95, tabel 14). Tipurile de albii sunt
asociate cu două categorii de limitare: constrânse și parțial constrânse sau neconstrânse.
Sectoarele constrânse sunt împărțite în trei tipuri morfologice pe baza numărului de talveguri (fire,
albii, canale): o singură albie, tranziție (wandering) și cu albii multiple. Pentru sectoarele
constrânse din cadrul celor cu o singură albie (tipul 1), sinuozitatea nu a fost semnificativă
deoarece acestea au fost determinate mai degrabă pe baza formei în plan a văii dacât pe cea a
albiei. Prin urmare, acest tip de albii nu au mai fost clasificate mai departe în această etapă,
deoarece acuratețea diferențelor bazate pe alte caracteristici, în special configurația patului albiei,
99
nu a putut fi îndeplinită prin intermediul teledetecției. Albiile de tranziție și cele multi-albii au fost
identificate pe baza acelorași criterii: neconstrânse, parțial constrânse de tranziție și albii multiple.
Au fost diferențiate șase tipuri mari de sectoare de albii neconstrânse sau parțial constrânse: tipul
2 – o singură albie rectilinie; tipul 3 – o singură albie sinuoasă; tipul 4 – o singură albie meandrată;
tipul 5 – de tranziție – wandering; tipul 6 – cu albii multiple împletit; tipul 7 – cu albii multiple
anastomozat. În această clasificare au fost utilizați și indicii de sinuozitate (the sinuosity index (Si) is
the ratio of reach length measured along the (main) channel and measured following the direction
of the overall planimetric course (or ‘meander belt axis’ for single thread rivers) - Brice 1964;
Malavoi and Bravard 2010; Alber and Piegay 2011), împletire (the braiding index (Bi) is the number
of active channels separated by bars at baseflow, and is estimated as the average count of wetted
channels in each of at least 10 cross sections spaced no more than one braid plain width apart -
Egozi and Ashmore 2008) și indicile de anastomozare (the anabranching index (Ai) is the number of
active channels separated by vegetated islands at baseflow, and is estimated as the average count
of wetted channels separated by vegetated islands in each of at least 10 cross sections spaced no
more than the maximum width enclosing the outer wetted channels apart).

Fig. 95. Tipologie de bază a albiilor de râu (Basic river typology -BRT) (Rinaldi et al. 2016)

(b) Clasificării de bază i-au fost adăugate informații din teren și a o clasificare extinsă a
albiilor de râu (ERT). ERT reprezintă de fapt o variantă mai explicită a BRT, susținută și de
cercetările anterioare (Schumm 1985; Rosgen 1994; Knighton and Nanson 1993; Nanson and
Knighton 1996; Montgomery and Buffington 1997; Church 2006; Fuller et al. 2013; Nanson 2013)
elaborată în primul rând pentru scopuri practice. Au fost diferențiate douăzeci și două de tipuri
morfologice de albii (fig. 96, tabel 15) în funcție de gradul de constrângere (limitată, parțial
100
limitată, neconstrânse), dimensiunea dominantă a materialelor din patul albiei (roca in situ,
bolovani, pietriș, nisip, silt) și forma în plan (rectilinii, sinuoase, meandrate, pseudo-meandrate,
wandering, împletite, anastomozate).

Fig. 96. Tipologia extinsă a albiilor de râu (Extended river typology -ERT) (Rinaldi et al. 2016)

101
 Tabel 14 - Basic River Typology based on Confinement and Planform

Type Valley Confinement Threads Planform Si Bi Ai

Heavily artificial Any Any Any Any Any
0
1 Confined Single Straight-Sinuous n/a approx. 1 approx. 1

2 Partly confined / Unconfined Single Straight < 1.05 approx. 1 approx. 1

1.05 < Si <
3 Partly confined / Unconfined Single Sinuous approx. 1 approx. 1
1.5
4 Partly confined / Unconfined Single Meandering >1.5 approx. 1 approx. 1
Confined /
5 Transitional Wandering 1 < Bi < 1.5 Ai < 1.5
Partly Confined / Unconfined
Confined /
6 Multi-thread Braided Bi > 1.5 Ai < 1.5
Partly Confined / Unconfined
Confined / Bi < 1.5 or
7 Multi-thread Anabranching Ai > 1.5
Partly Confined / Unconfined Bi > 1.5

Tabel 15 – Description of the 22 morphological types of the ERT.

ERT Geomorphic Units Stability Description

0 Possible occasional B
1 RS, C, Ra
2 BL, C, SS, AC
Poorly defined,
3 featureless
channels.
4 C, P
5 SP
6 G, Ra, FB, FP
7 R, P, G, LB
8 MCB, R, P
I, MCB, R, P
9 and vertically
10 I, R, P
I, MCB, MB, R, P
11
Large, continuous
12
AB, R, P
13 Large alternate
Very Stable
Usually strongly confined and
highly stable
Can be highly unstable
Very stable, shallow (often
ephemeral) channels
Stable for long periods but
occasional catastrophic
destabilisation
Stable for long periods but
occasional catastrophic
destabilisation
Relatively stable for long
periods, but floods can induce
lateral instability and avulsions
Subject to frequent shifting of
bars
Usually highly unstable both
laterally and vertically
Usually unstable both laterally
Lateral instability usually
present
Usually highly unstable both
laterally and vertically
Usually unstable both laterally
and vertically
Subject to frequent shifting of
102
Highly modified reaches
Sediment supply-limited channels with no
continuous alluvial bed
Small, steep channels at the extremities of
the stream network
Small, relatively low gradient channels at the
extremities of the stream network
Very steep with coarse bed material
consisting mainly of boulders and local
exposures of bedrock
Sequence of channel spanning
accumulations of boulders and cobbles
(steps) separated by pools
Predominantly single thread but secondary
channels are sometimes present
Coarse cobble-gravel sediments sorted to
reflect the flow pattern and bed morphology
Multiple channels separated by active bars
(bar-braided)
Distinguished from type 11 by > 20%
channel area covered by islands of
established vegetation
Islands covered by mature vegetation
extend between channels
Exhibit switching from single to multi-thread
Differs from type 11 in its lower sinuosity
and very pronounced alternating lateral bar
development
Sinuous pattern with discontinuous bars of
 (continuous) PB, R, P bars coarse sediment
R, P, PB, Ch, Co, Laterally unstable channels Meandering pattern with frequent point
14
SB, Pbe subject to lateral migration bars of coarse sediment
Unstable both laterally and Same morphology of 8 but with
15 B, RD
vertically predominant sand material
Vertically unstable due to bar Highly sinuous baseflow and alternating bars
Continuous, large
16 movement and sometimes within a straight to sinuous channel
AB, P, RD
migrate laterally
R, P, PB, RD, Laterally unstable channels Same morphology of 13 but with
17 occasional Be, SB, L, subject to lateral migration predominant sand material
Bs
Unstable channels subject to Same morphology of 14 but with
P, PB, RD, S, L, RSw,
18 meander loop progression and predominant sand material
Bs, AC
extension with cut-offs
I, RD, L, VIB, VIBe, Stable Vegetation stabilising bars between channel
19 RD, AC threads, forming islands that develop by
vertical accretion of fine sediment
Very stable Silt to silt-clay banks often with high organic
20 L, Bs
content are highly cohesive
21 L, Bs, Pbe Very stable Similar to 20 but with higher sinuosity
I, L, CC, CS, Po, VIB, Very stable Silt to silt-clay banks often with high organic
22 VIBe, AC, Bs content are highly cohesive; extensive
islands covered by wetland vegetation
Geomorphic units: AB: Alternate bar; AC: Abandoned channel; B: Bar; Be: Bench; BL: Boulder levées; Bs:
Backswamp; C: Cascade; CC: Crevasse channel; Ch: Chutes; Co: Cut-off channel; CS: Crevasse splay; F: Forced; G: Glide;
I: Island; L: Levées; LB: Lateral bar; MB: Marginal bar; MCB: Mid-channel bar; P: Pool; PB: Point bar; PBe: Point bench;
Po: Pond; R: Riffle; Ra: Rapids; RD: Ripples (and Dunes); RS: Rock step; RSw: Ridge and Swale; SB: Scroll bar; Sc: Scroll;
SP: Step-Pool; SS: Sand splay; VI: Vegetation induced.

În concluzie, aproape fără excepţie clasificările albiilor au ca referinţă configuraţia lor în

plan, alte aspecte fiind subsecvente acesteia. De aceea, analiza tipurilor de albie având ca reper
configuraţia în plan este esenţială în cunoaşterea dinamicii proceselor fluviale şi a morfologiei
generate de ele. Aceste cazuri de bază sunt : albii drepte (rectilinii), albii sinuoase (meandrate) şi
albii împletite.

1.6.3.4.1. Albii rectilinii

Leopold şi Wolman (1957) spuneau că asemenea albii în natură sunt atât de rare încât
aproape că nici nu există. Mai concret, rareori există un segment de albie dreaptă mai lung decât
mărimea ce defineşte un sector (mai lung decât de cca 10 ori lăţimea albiei). Astfel se poate spune
că albia dreaptă este o stare temporară în comparaţie cu alte tipuri, ca de exemplu albia
meandrată care este o expresie a evoluţiei unei albii spre cea mai posibilă stare morfologică.
Convenţional se consideră albii rectilinii albiile cu indice de sinuozitate < 1,1 (Schumm,
1977; Richards, 1982) (fig.97). În morfologia patului acestui tip de albie sunt aceleaşi caracteristici
pe care le întâlnim şi la celelalte tipuri de albie, respectiv :
• există o meandrare a talvegului, iar rata transportului solid în secţiune descrie tendinţa spre
meandrare, prezentând o asimetrie care trece alternativ de pe un mal pe altul;
• secvenţele vaduri - adâncuri se organizează ca dispunere în lungul râului după aceleaşi
legităţi ca la celelalte tipuri de albii.
Se apreciază că în albiile rectilinii nu există energie în plus peste cea care este necesară
transportului debitului lichid, energie care să fie folosită pentru a schimba direcţia curgerii prin
eroziunea malurilor şi migrarea albiilor.
103
 Fig. 97. Albii rectilinii

1.6.3.4.2. Albii meandrate

Denumirea de meandru este folosită pentru denumirea sectoarelor de râuri sinuoase, cel
puţin din sec. XVII de către Targiani-Toyzette (cf. Hickin, 1977) şi provine de la hidronimul grecesc -
maiandros, care în traducere liberă înseamnă fluviu din Caris celebru prin sinuozităţile sale. Un râu
este considerat meandrat dacă indicele de sinuozitate este mai mare de 1,5 (Leopold şi Wolman,
1957) sau 1,3 (Chang, 1979). Albii sinuoase – IS -1,1 – 1,3 (1,5) albii meandrate - > 1.3 (> 1.3) (fig.
98).

Fig. 98. Tipuri de albii după numărul de albii și indicele de sinuozitate (Brierley and Fryirs, 2005)
104
 Fig.99. Râuri cu albii sinuoase și meandrate.

Înainte de a trece la caracterizarea fenomenului propriu râurilor, trebuie făcută observaţia

că meandrarea nu este specifică doar râurilor, ci o întâlnim şi la curenţii oceanici, râurile de pe
gheţari, văilor existente pe suprafaţa Lunii, curgerii unui fir de apă pe suprafaţa verticală a unui
geam aburit ş.a. Mai mult, s-a constatat că în toate cazurile se realizează o relaţie strânsă între
diferiţii parametri ce definesc meandrarea, ceea ce ridică probleme foarte dificile în explicarea
originii acestui fenomen.

1.6.3.4.2.1. Morfometria meandrelor

În analiza unui curs de apă sinuos unitatea morfometrică de bază este bucla de albie sau
bucla de meandru sau pur şi simplu bucla. Forma în plan a unei bucle poate fi concretizată prin
următoarele elemente (redate şi în fig.100):
• lungimea buclei (c) ce corespunde lungimii corzii buclei;
• înălţimea buclei (h), măsurată pe linia perpendiculară dusă în centrul corzii, până la
intersecţia cu axa albiei (la ape medii) şi corespunde cu axa buclei;
• raza medie a buclei (r), adică raza arcului de cerc în care se înscrie bucla;
• aplatizarea buclei, definită ca raport între lungimea şi înălţimea buclei (c/h);
• sinuozitatea buclei, ca raport între lungimea albiei măsurată pe cursul râului între
punctele de intersecţie a corzii şi lungimea corzii;
• orientarea buclei, dată de azimutul axei buclei şi redă direcţia de migrare a buclei. Pentru
determinarea orientării buclei se poate folosi și unghiul de direcție, considerat ca unghiul format
între direcția principală a văii și tangenta dusă la la cursul real al râului în punctul de intersecție a
acestuia cu linia ce trasează direcția principală (fig. 101). Valoarea maximă pe care o poate atinge
este de 125° la meandrele aproape perfecte numite și meandre gât de gâscă (gooseneck).;
• apexul buclei, este punctul de intersecţie între înălţimea buclei şi malul concav;
• punctul de inflexiune este locul pe axa albiei (denumită şi centroidă de legătură între
două bucle).
105
 Două bucle în succesiune formează un meandru. În context, la elementele de morfometrie
proprii buclelor se mai adaugă şi:
• lungimea de undă ( L sau λ ) care este distanţa măsurată în linie dreaptă între capetele
celor două bucle;
• amplitudinea meandrelor (A) este distanţa măsurată perpendicular pe lungimea
meandru, între apexurile celor două bucle sau pe centroidă, ea ne oferă o imagine asupra fîşiei
active de meandrare.

Fig. 100. Principalele componente ale geometriei unui meandru (Leopold et al., 1964 ; Selby, 1985)

Delimitarea fiecărei bucle se face pe baza razei de curbură, avându-se în vedere faptul că
arcele adiacente sunt legate de acestea prin segmente de linii drepte. Pentru ca un segment de
albie să fie buclă de meandru, coarda acesteia trebuie să depăşească raza şi să nu fie mai mare de
7 ori lăţimea albiei. Buclele pot apare individual şi nu neapărat în formaţiuni de meandru. În acest
caz se disting bucle simple simetrice (au numai un segment de curbură constantă); bucle simple
asimetrice au doar segmente cu o curbură constantă dar lungimea corzii uneia este mai mare decât
raza; bucle compuse (fig.102).

106
 Fig. 100. Principalele componente ale geometriei unui meandru

Fig. 101. Exemple de măsurare a unghiurilor de schimbare a direcției râului în raport cu direcția principală

Fig. 102. Tipuri de bucle de meandru

107
 În raport cu definițiile date meandrele tipice se găsesc destul de rar în natură, iar albiile
denumite în mod frecvent albii meandrate sunt, în general, albii sinuoase. Fenomenul este
cunoscut sub numele de meandrare și din acest motiv se utilizează această denumire.

Fig. 103. Metodă de delimitare a buclelor de meandru pe direcția principală a râului (Brice, 1975).

Delimitarea fiecărei bucle se face pe baza razei de curbură, avându-se în vedere faptul că
traseul unei albii meandrate constă dintr-o serie de arce de cerc care sunt tangente cu arcele
adiacente sau legate de acestea prin segmente de linii drepte (fig.103). Pentru ușurința operației
de delimitare a meandrelor, distanța se măsoară cu un arc gradat, știindu-se că un arc cu o curbură
uniformă este similar cu o linie dreaptă cu o pantă uniformă. În acest mod, fiecare segment de
albie poate să se înscrie într-o curbură cu o rază dată. ”Pentru ca un segment de albie să fie
considerat o buclă de meandru, coarda trebuie să depășească raza acestuia și să nu fie mai mare
de 7 ori decât înălțimea buclei” (Brice, 1975).

1.6.3.4.2.2. Ipoteze şi teorii ale formării albiilor sinuoase

Nu există o ipoteză unanim acceptată în privinţa formării meandrelor, dar preocupările de

până acum au adus multe explicaţii rezonabile, iar altele chiar dacă acum sunt depăşite trebuie
menţionate cel puţin în treacăt, şi anume :
• Ipoteza efectului acceleraţiei Coriolis, datorată la rândul ei, rotaţiei Pământului emisă de
Eakin (1910) potrivit căreia corpurile materiale care se mişcă în sens meridian de la poli spre
ecuator deviază spre vest, iar cele care se deplasează spre poli, în sens invers. Ipoteza se bazează
mai mult pe fantezie, pentru că (1) modelele la scară de laborator, pentru care, în mod categoric
efectul acestei forţe este neglijabil, redă formarea meandrelor; (2) tendinţele de meandrare şi
prezenţa fenomenelor de acest tip sunt comune şi râurilor în sensul paralelelor şi la Ecuator, unde
efectul rotaţiei Pământului este nul.
• Ipoteza perturbării locale în eroziunea malurilor, emisă de Mattes (1941) şi susţinută de
Friedekin (1945) pe baza unor cercetări pe modele fizice la scară în laborator, potrivit căreia orice
perturbare locală apărută în curentul curgerii poate iniţia formarea meandrelor, fenomenul
propagându-se spre aval. Leopold şi Langbein (1966) au adus şi ei argumente în spijinul acestei
ipoteze, dar cei mai mulţi cercetători arată că nu este vorba de o legitate fizică fundamentală.
• Ipoteza condiţiilor topohidrografice derivă din afirmaţia lui Sternberg (1875) conform
căreia panta hidraulică în orice secţiune de râu aluvionar este condiţionată de diametrul
particulelor din patul albiei. Dacă panta rezultată din acestă ecuaţie este mai mică decât panta
108
generală a terenului, cursul de apă va începe să meandreze până va ajunge la echilibru cu panta
terenului, sau până la panta de echilibru.
• Ipoteza curenţilor secundari din albie propusă de Einstein şi Li (1958) şi susţinută prin
experimente de laborator de Hoagland (1960), Tracy (1965), Shen (1966) ş.a. are la bază faptul că
în procesele curgerii în albii s-au pus în evidenţă curenţi secundari, care atacă malurile, iar acţiunea
odată începută ea se transmite în aval.
• Teoria maximizării sau minimizării pierderilor de energie este o construcţie concepută cu
mare nivel de abstractizare dar bazată pe măsurători, experimente, simulări numerice şi simulări
fizice, inclusiv cu ajutorul curenţilor de aer. Într-un anumit fel acestea apar în opoziţie. Astfel:
ipoteza maximizării pierderilor de energie are ca principali susţinători pe Jeferson (1902);
Schoklitsch (1950) şi Inglis (1947), care considerau că prin meandrare râurile îşi disipează surplusul
de energie. Prin urmare cu cât un râu meandrează mai puternic cu atât are mai multă energie
disponibilă. Ipotezei i s-au adus numeroase critici, menţionându-se între altele faptul că într-un
meandru rezistenţele hidraulice nu depind numai de geometria albiei şi caracteristicile curgerii ci şi
de poziţia acestui meandru într-o succesiune de asemenea curbe. Opusă acestei ipoteze este
ipoteza minimizării pierderii de energie susţinută de Velicanov (1958, 1962), Langbein, Leopold
(1966), Hâncu (1971, 1976), Yang (1971, 1983), Chang (1979, 1988). Pentru definirea acestei
ipoteze s-au avut în vedere două premize majore : traseul meandrat al unui râu este cel mai posibil
dintre traseele albiei între două puncte ; meandrele pot fi caracterizate prin variante minime ale
factorilor de mediu.
Baza teoretică a acestor premize este dată de conceptele de varianţă minimă şi de lucru
mecanic minim şi aplicarea teoriei probabilităţilor în interpretarea reliefului fluvial. În timpul
evoluţiei sale către o stare de echilibru, un curs de apă natural va lua acea formă care corespunde
variaţiei minime a energiei potenţiale a curentului pe unitatea de masă. Astfel, singura formă
posibilă a unui traseu în plan al albiei aluvionare este cea sinuoasă.

1.6.3.4.2.3. Tipuri de meandre

În ce priveşte tipologia meandrelor se fac diferenţieri în raport cu: morfologia generală a

văilor şi fundului văilor, cu condiţiile litologice, cu modul sau stadiul de evoluţie; cu succesiunea în
spaţiu.
În raport cu morfologia de ansamblu a văilor şi fundului văilor se disting:
• meandre de râu (sunt de regulă adâncite în aluvionar sau complexul teraselor inferioare,
considerate sub 20 m înălţime);

109
 • meandre de vale, considerate a fi cele ale albiei majore, având un traseu mai mult sau
mai puţin sinuos, însă cu o surprinzătoare regularitate a sinuozităţii. Este o meandrare care se
continuă din perioade geologice ale formării văilor (meandrele Bistriţei, Prutului, Colorado etc).

În raport cu litologia în care se formează meandrele se pot identifica cel puţin 4 categorii
sau tipuri de meandre:
• meandre aluviale, modelate în depozitele aluvionare sunt cele mai frecvente şi se
finalizează în formarea de albii majore;
• meandre încătuşate, cu o răspândire nu prea mare, se formează datorită unui regim de
eroziune preferenţială, influenţate de anumite condiţii geologice (de exemplu ridicări accelerate
ale terenului, ceea ce nu permite acumularea de pânze aluviale, prezenţa în calea râului a unor
bare de roci dure ş.a).

• meandre pe calcare în a căror formare eroziunea se combină cu dizolvarea, fapt pentru

care ele pot apare şi pe pereţi verticali şi contribuie la evoluţia regiunilor carstice;
• meandre pe gheaţă sau în gheaţă formate prin combinarea eroziunii mecanice cu

110
eroziunea termică, procesul are extindere şi rol foarte important şi pentru rocile îngheţate (ex.
câmpiile Siberiei).
În raport cu modul de evoluţie meandrele, pot fi : libere, limitate şi forţate.
• Meandrarea liberă este caracteristică albiilor aluviale în cursurile inferioare, dar mai ales
albiilor marilor râuri, care parcurg toate fazele de evoluţie, de la iniţierea meandrării până la
autocaptare, trecându-se prin faza meanderelor prezente de tip gât de lebădă.

• Meandrarea limitată este asemănătoare precedentei dar din cauza lăţimii reduse a văii
procesul nu se poate dezvolta în toată amploarea. Limitarea poate fi de la neregularităţile unui
mal, la o distorsiune aproape integrală a unei bucle, dar poate fi şi din cauza faptului că lungimea
medie a meandrului liber este mai mică decât amplitudinea acestuia; este cazul albiilor
subadaptate.

• Meandrarea forţată este determinată de situaţii când malurile albiei nu sunt uşor
erodate iar procesele geomorfologice se dezvoltă preponderent pe adâncime.
111
 1.6.3.4.2.4. Migrarea meandrelor

S-a demonstrat că meandrarea este cea mai apropiată stare spre echilibru, este cea mai
probabilă stare spre care tinde dinamica unei albii de râu. Aceasta trebuie însă înţeleasă numai ca
fenomen de păstrare a unor relaţii relativ constante în ajustarea diferitelor variabile ce compun
sistemul albiei, care din punct de vedere al poziţiei în spaţiu are loc o permanentă deplasare a
albiilor, o permanentă modificare a traseului chiar dacă sub aspectul configuraţiei generale
aparent nu sunt schimbări evidente. Fenomenul este cunoscut sub denumirea de migrarea
meandrelor. Pentru a-l cunoaşte se înţelege este nevoie de definirea noţiunii cu care se apreciază
în acest context şi anume :

Fig. 111. Migrarea meandrelor

112
 • migrarea meandrelor este fenomenul de deplasare în plan orizontal al meandrelor,
indiferent de direcţie (amonte, aval, lateral);
• fâşie de meandrare este spaţiul inclus între tangentele la exteriorul buclelor de
meandrare;
• meandre părăsite sunt bucle de meandre despărţite de cursul râului, prin
autocaptare, transformate temporar în lacuri de albie majoră (fig. 111, 112);
• popină reprezintă suprafaţa cuprinsă în bucla unui meandru, de regulă se foloseşte
pentru buclele aflate aproape de faza de autocaptare.
Identificarea direcţiilor de migrare se face prin măsurarea unghiului azimut între direcţia
principală şi axa de eroziune a unui meandru, definită de Hickin (1975) ortogonală pe renie, în
lungul căreia eroziunea este maximă (în apexul buclei).

Fig. 112. Migrarea meandrelor

Un fenomen distinct în migrarea meandrelor şi care exprimă, în fapt, procesul de ajustare a

lungimii şi pantei râului, este străpungerea meandrelor sau autocaptarea. De regulă, fenomenul se
produce în timpul viiturilor. Întrucât autocaptarea înseamnă, în primul rând, reducerea lungimii
unor sectoare de râu, a atras atenţia specialiştilor în amenajarea fluviilor pentru navigaţie, pentru a
induce asemenea străpungeri. Este clasicul caz de la noi din ţară privind străpungerea marelui M de
pe braţul Sulina (între 1859 - 1902). Există două tipuri de autocaptări: prin strangulare şi
autocaptare prin repeziş. Prima se dezvoltă prin accentuarea datorită eroziunii a două curburi
opuse ale unei bucle de meandru până când pedunculul este străpuns (fig. 113 A), a doua apare, de
113
regulă la inundaţii succesive când râul îşi dezvoltă un repeziş pentru a-şi revărsa apele (fig. 113 B).

Fig. 113. Tipuri de autocaptare a meandrelor: A, prin străpungere; B,

prin repeziş (Walters, 1975) (stânga) ; autocaptarea unui meandru ,
Fawn River, Ontario (dreapta).

Fenomenul apare fie în amonte de autocaptarea prin strangulare fie în aval, de aceea mai
este numit şi autocaptare de reacţie. Aceasta pentru că în amonte apare ca efect al degradării
(datorită autocaptării, în sensul de adâncire) a albiei, iar în aval ca efect al agradării albiei (în sensul
de supraînălţare a albiei). Răspunsul râului la autocaptare se înregistrează la nivelul tuturor
variabilelor care se află în regim de ajustare (panta, lungimea, lărgime, adâncime, raza de curbură,
debit aluviuni, viteză ş.a.). Ceea ce este cu semnificaţie deosebită din punct de vedere
geomorfologic este variaţia lungimii râurilor în care autocaptarea este o permanentă relaţie între
panta, lungimea şi debitul râului; este expresia ajustării în timp lung a unui sector de albie şi a
râului pe toată lungimea lui sau expresia mecanicii râului în modelarea fundului văii.

1.6.3.4.3. Albii împletite şi anastomozate

Denumirea de albii despletite care circulă în literatura de la noi este improprie. Corect este
albie împletită, ceea ce, aşa cum se arată în dicţionarul geologic (1962, cf. Smith, 1973) înseamnă
un râu care curge prin mai multe albii care se despart şi se reunesc, asemănându-se cu şuviţele unei
funii, cauza diviziunii fiind obstrucţia prin depunerea de aluviuni de către râu. Un tip special de albii
împletite, deosebite însă prin caracteristicile morfodinamice îl constituie albiile anastomozate, şi
care se remarcă prin pante mai mici, o mai mare stabilitate, coezivitatea malurilor, transport
predominant în suspensie şi braţe divizate de insule acoperite cu vegetaţie. De regulă cele două
tipuri de albii sunt analizate împreună.

114
 Pentru calculul indicelui de împletire Brice (1964) propune relaţia :

Iîmp = 2(suma lungimii braţelor şi/sau ostroavelor pe un sector)

lungimea sectorului măsurat pe mijlocul albiei

Din ansamblul aspectelor privind această categorie de albii, două considerăm că trebuie
subliniate în mod deosebit: cauzele formării albiilor împletite şi morfologia şi depozitele
caracteristice acestor albii.

1.6.3.4.3.1. Cauzele formării albiilor împletite

Sunt admise următoarele condiţii pentru dezvoltarea împletirii albiilor (Fahnestack, 1963):
• maluri uşor erodabile;
• variaţie rapidă şi mare a debitului lichid;
• creşterea pantei;
• debit solid abundent;
• incompetenţa locală a curgerii.
Referitor la iniţierea formării acestui tip de albii şi la ponderea unor condiţii morfogenetice,
cercetări de laborator au evidenţiat că :
(i) împărţirea albiei în braţe a avut loc prin formarea unui banc central submers în timpul
apelor mari (fig. 116), care a evoluat într-un ostrov emers. Apariţia bancului a fost cauzată de
sortarea locală, particule mai mari fiind depozitate în centrul râului, în acelaşi loc unde competenţa
a fost insuficientă pentru a le transporta. Concomitent a avut loc o schimbare a geometriei
secţiunii transversale de la îngustă - adâncă la puţin adâncă şi largă. Odată ostrovul format a migrat
aval, debitul lichid fiind menţinut constant acest ostrov se transformă în insulă.
(ii) panta unui sector împletit este mai mare ca a unui sector de albie unitară. Exemplul
râurilor est-carpatice este deosebit de elocvent, în special Trotuş şi Putna. Traversând aria
piemontană cu pantă mare şi aluviuni grosiere, râurile îşi răsfiră albia în mai multe braţe. Odată ce
atinge baza conului şi intră în aria cu pantă mică şi depozite fine din câmpie, râurile îşi adună apele
treptat într-o singură albie cu maluri abrupte şi traseu puternic meandrat.
Evident că sunt şi alte elemente care particularizează apariţia şi dezvoltarea unei asemenea
categorii de albii. Astfel, Lane (1957) a arătat că împletirea se realizează numai dacă se îndeplineşte
condiţia
I = 0,004 Qm -0,25
în care Qm este debitul mediu anual, iar I este panta.
Cercetările de laborator coroborate cu investigaţiile de teren au arătat că pantele mari şi
debitele solide abundente sunt cauza principală a formării albiilor împletite. Henderson (1961)
reluând datele experimentale ale lui Leopold şi Wolman (1957) a dat o relaţie care include şi
granulometria depozitelor (D50, mm).
I = 0,002 D501.15 . Qb-0,46

în care Qb este debitul de umplere a albiei. Potrivit lui Chang (1980) cheltuirea de enrgie
este maximă în cazul albiei împletite, iar creşterea vitezelor este mai mare ca la albiile singulare
stabile.

115
 Fig. 116. Stadii în împletirea unei albii de râu (experiment de laborator). (Leopold şi Wolman,
1957). După Knighton (1998).

1.6.3.4.3.2. Morfologia şi depozitele albiilor împletite

Din punct de vedere morfologic albiile împletite sunt dominate de formaţiunile cunoscute
sub numele de ostroave. Acestea sunt forme de pat de albie ce au lungimea de acelaşi ordin de
mărime cu lăţimea albiei şi înălţimi de acelaşi ordin cu adâncimea medie a scurgerii ce le
generează. Se disting trei tipuri de ostroave care sunt ilustrate în fig. 117: (i) Ostroave produse de
deformarea albiei râului (Ostroave simetrice; Ostroave longitudinale; Ostroave lingoide sau
mediale; Ostroave asimetrice; Ostroave diagonale - spre stânga sau spre dreapta); (ii) Ostroave
produse de schimbarea albiei (Renii; Ostroave laterale sau de mal; Ostroave triunghiulare la
confluenţa albiilor); (iii) Ostroave produse de elemente nefluviale.

116
 Fig. 117. Tipuri de ostroave (Church şi Jones, 1982)

Fig. 118. Subdiviziuni ierarhice a unei albii împletite: m, numărul de albii componente pentru o
lungime de undă; θ, unghi de împletire; λ, lungimea unui ostrov sau lungimea de undă a unui braţ
de albie; lo, lăţimea unui ostrov.

În ceea ce priveşte morfologia în plan, s-a constatat că ea este controlată de formarea

ostroavelor de acumulare de tip romboidal sau median. Church şi Jones (1982) au imaginat
subdivizarea ierarhică a unei albii împletite în patru nivele (fig. 118). Pentru o lungime de undă (λ )
numărul total de fracţiuni (n) şi numărul total de ochiuri de reţea (respectiv ostroavele) sunt în
relaţie cu nivelul de împletire (m).
În general, există o alternanţă de zone de sedimentare şi zone de transport (noduri). De
117
exemplu, în cazul râului Trotuş, lungimea de undă a unei zone de sedimentare este de cca 2,5 km
şi scade spre aval.
În ce priveşte depozitele de albie, râurile împletite sunt mari depozite de aluviuni cu
structuri rudimentare, cu puternice variaţii granulometrice de la praf - argilă la bolovănişuri.
Ostroavele formate din nisipuri sunt caracteristice unor râuri ca Brahmaputra, Huanhe ş.a.
Există o serie de confuzii legate de unele subtipuri ale albiilor împletite. Astfel, Nanson și
Knighton (1996) folosesc termenul de anabranching pentru a descrie albiile care au cel puțin un
talveg separat, iar albiile anastomozate sunt considerate un subtip al acestora caracterizate printr-
o energie scăzută. Curgerea în râurile de tip anabranching este divizată în două sau mai multe albii.
Aceste brațe de albii sunt incizate în albia majoră, rezultând insule cu o înălțime egală cu aceasta.
Aceste insule sunt formațiuni stabile, de obicei bine acoperite cu vegetație și care ramân
neschimbate decenii sau secole (Knighton, 1998). Debitul fiecărui braț de albie este independent
față de cel al brațelor alăturate (Bridge, 1993).

La partea superioară a spectrului energetic al albiilor de tip anabranching se găsesc albiile

cu pat de pietriș tip wandering. Acest subtip reprezintă o categorie intermediară între albiile
sinuoase (meandrate) și cele împletite. Acest subtip de albii se dezvoltă acolo unde există un aport
important de sedimente grosiere, însă ratele de transport ale debitului târât sunt mai reduse decât
în cazul albiilor împletite. Albiile de tip wandering sunt active lateral (cu o activitate totuși mai
redusă față de cele împletite), au mai puține brațe și ostroave active. Ostroavele sunt mai stabile
față de cele din cadrul albiilor împletite, adesea sunt acoperite cu vegetație și se poate distinge un
braț principal.

118
 Albiile anastomozate sunt destul de rare, însă pot să apară în diferite medii climatice. Au în
comun următoarele caracteristici: pantă foarte mică, valori reduse ale puterii specifice a
curentului (mai puțin de 8 Wm2), maluri stabile formate din sedimente coezive sau nisip stabilizat
de către vegetație. În aceste albii dominant este debitul solid în suspensie, rata de transport a
debitului târât fiind foarte redusă. Procesul dominant de formare al albiilor majore este
reprezentat de acreția verticală a sedimentelor fine.

1.6.4. Profilul longitudinal al albiilor de râu

Profilul longitudinal este, în ordine, cea de a treia unitate structurală a unei albii.
Reprezentarea grafică a acestuia exprimă repartiţia distanţelor în lungul râului funcţie de înălţimea
reliefului. Forma oricărui profil longitudinal este o curbă mai mult sau mai puţin regulată, a cărei
concavitate creşte spre zona de izvoare. Este trăsătura cea mai evidentă şi persistentă, indiferent
de condiţiile climatice în care evoluează, de dimensiunea râului sau de roca în care este adâncită
albia. Chiar şi "rill-urile", ce se dezvoltă pe versanţii haldelor într-un an sau doi, au profiluri
asemănătoare râurilor naturale (Leopold, Wolman şi Miller, 1964). De asemenea, profilele
canalelor submarine nu fac excepţie de la această formă. Coumes şi Le Fournier (1979) au măsurat
profilul longitudinal al canionului adânc de 100-150 m, format între izobata de -50 m şi -1 500 m pe
panta conului submarin al Amazonului şi au constatat că are o formă similară cu a profilelor de râu.
În cele ce urmează, ne propunem să discutăm elementele şi condiţiile care duc la realizarea
acestei forme, să definim condiţia de "grade" aplicată profilelor longitudinale, să evaluăm
tendinţele de ajustare ale profilelor longitudinale în timp scurt şi timp lung.

1.6.4.1. Forma profilului longitudinal

Pe baza experimentelor de laborator, Gilbert (1877) a oferit o primă observaţie asupra

genezei formei profilului şi anume: panta profilului longitudinal este invers proporţională cu debitul
lichid. Cercetările ulterioare au avut în vedere un număr din ce în ce mai mare de variabile, care ar
putea explica forma profiIului, precum şi tendinţele de evoluţie. S-a detaşat net interesul pentru
cunoaşterea efectului pe care-l au asupra formei profilului, debitul lichid, caracteristicile
materialului din patul albiei, debitul solid (în suspensie şi târât), tipul de rocă "in situ", în care este
modelat profilul. Vom include toate aceste elemente în categoria factorilor de control ai formei şi
pantei profilului longitudinal.

119
 Se consideră că profilul longitudinal reprezintă o funcţie a următoarelor variabile: debitul
lichid (Q); debitul solid (evacuat în albie) (Qs); dimensiunea materialului de albie(d); unii cercetători
includ şi rezistenţa scurgerii (n); viteza (v), lăţimea (l); adâncimea (h); panta (J). Ne oprim la analiza
acelor variabile care se consideră că explică în cea mai mare măsură panta profilului longitudinal:
(i) variaţia debitului lichid în relaţie cu debitul de aluviuni;
(ii) caracteristicile materialului de albie;
(iii)efectul tipului de rocă în care se adânceşte albia de râu.
S-a detaşat net interesul pentru cunoaşterea efectului pe care-l au asupra formei profilului,
debitul lichid, caracteristicile materialului din patul albiei, debitul solid (in suspensie şi târât), tipul
de rocă "in situ", în care este modelat profilul. Vom include toate aceste elemente în categoria
factorilor de control ai formei şi pantei profilului longitudinal.
(i) Variaţia debitului lichid în lungul râului. Panta râului scade cu creşterea debitului lichid în
lungul râului (Gilbert, 1877), conform unei relaţii de forma:

J = g Q-z

unde J este panta; Q – debitul lichid. Panta profilului longitudinal se formează în limitele a
două condiţii: când exponentul z = 1 se realizează un lucru total minim în lungul râului, iar când
exponentul z = 0,5 cheltuirea de energie este distribuită uniform în lungul râului. În natură, cele
două extreme, practic, nu sunt atinse în mod absolut şi râurile naturale se vor plasa într-o zonă
120
intermediară, de maximă probabilitate. De aceea, condiţia z = 0,75 semnifică situaţia de qvasi-
echilibru a formei profilului longitudinal, cea mai des întâlnită în natură (Langbein şi Leopold,
1964).
Pentru cazul râurilor permanente se poate conchide că: o rapidă creştere a debitului lichid
în lungul râului impune un profil cu o concavitate mai mare; dimpotrivă, când rata de creştere a
debitului în lungul râului este mai redusă şi concavitatea râului este redusă.

(ii) Efectul tipului de rocă asupra formei profilului longitudinal. Cu privire la efectul
litologiei şi structurii geologice, în general, asupra formei profilului longitudinal s-a scris mult, dar
aprecierile cantitative au început efectiv în urmă cu 45-50 ani. Tipul de analiză propus de Jovanovici
(1940) a devenit, în acest sens, un reper. Apoi s-au efectuat analize multivariate ale profilelor
longitudinale ale râurilor în diferite condiţii litologice, de către Hack (1957) şi Brush (1961). Metoda
lui Jovanovici (1940) sau a reducerii zecimale a profilului a fost aplicată la noi de Zăvoianu (1966) şi
Roşu (1967), care stabilesc, procentual, gradele de influenţă a diferiţilor factori de control. De
exemplu, profilul Dunării este controlat în proporţie de 68% de debit, restul fiind pus pe seama
structurii geologice şi mişcărilor tectonice (Zăvoianu, 1966). Profilele longitudinale ale râurilor
Motru şi Gilort sunt controlate în proporţie de 40-50 % de debit şi 30 -40 % de litologie (Roşu,
1967).
(iii) Legea lui Sternberg şi semnificaţia depozitelor de albie în controlul pantei râului.
Sternberg (1875) a analizat diametrul pietrişurilor din albia Rinului pe o porţiune care primeşte
relativ puţină apă şi debit solid din afluenţi; el a tras concluzia că particulele din albie îşi reduc
greutatea proporţional cu lucrul mecanic efectuat împotriva frecării în lungul albiei. Ecuaţia care
descrie acest proces este de forma:
P = Po e -ax
unde P este greutatea unei particule (în kg) după parcurge rea unei distanţe x (în km) în
direcţia curgerii de la punctul de obârşie, greutatea iniţială Po, e - baza logaritmului natural.
Cantitatea "a" a fost denumită “coeficient de uzură" a particulelor şi reprezintă pierderea în
greutate a unei pietre ce cântăreşte 1 kg după parcurgerea unei distanţe de 1 km. Relaţia de mai
sus a fost numită "legea lui Sternberg" sau "legea de uzură a lui Sternberg". A avut o mare influenţă
în încercările ulterioare de a explica atât mecanismul reducerii în dimensiune a materialului de
albie, cât şi în ce priveşte legătura cu forma profilului longitudinal.
Analiza mai multor râuri, fiecare situat într-un areal litologic omogen (gresii, marne, calcare,
şisturi, pietrişuri şi nisipuri miocene) a arătat următoarele (Hack, 1957; Brush, 1961):
121
 • în areale similare din punct de vedere geologic, forma profilelor longitudinale este
similară.
• râurile care străbat regiuni alcătuite din tipuri de roci cu erodabilitate diferită (sunt
situaţiile cele mai frecvente) îşi dezvoltă un profil longitudinal cu discontinuităţi în zonele de
contact litologic important, iar în reprezentare grafică pot fi făcute evidente prin folosirea scării
semilogaritmice.
• variaţia pantei profilului longitudinal funcţie de lungime este diferită pentru tipul de rocă
din bazinul râului.
• lungimea râului nu influenţează aceste diferenţieri.

1.6.4.2. Problema profilului "grade" sau a profilului de echilibru.

Una dintre cele mai vechi şi cele mai cunoscute aplicaţii ale conceptului de "grade" este în
legătură cu profilul de echilibru al râurilor. Conform lui Davis (1902), profilele longitudinale "grade"
caracterizează râurile care au atins un bilanţ între eroziune şi acumulare în stadiul de maturitate şi
se menţine în stadiul de bătrîneţe, condiţie întreruptă de un nou ciclu de eroziune. După opinia lui
Davis, râurile nu pot atinge această condiţie decât în stadiul de maturitate, ori acest fapt s-a
dovedit a reprezenta o limită a teoriei lui Davis. Contribuţia lui Mackin (1948) a fost remarcabilă în
clarificarea semnificaţiei bilanţului între eroziune şi acumulare. El a definit râurile '"grade" ca
sisteme în echilibru cu tendinţe de autoreglare: "Un râu grade este unul în care, pe o perioadă de
ani, panta este uşor schimbată pentru a produce, la debite şi caracteristici ale albiei diferite, viteza
necesară pentru transportul debitului solid ce provine din bazinul hidrografic. Râul “grade” este un
sistem în echilibru; trăsătura lui este că orice schimbare într-un factor de control va cauza o
deplasare a echilibrului într-o direcţie care va tinde să absoarbă efectul schimbării".
În concepţia lui Mackin, profilul longitudinal "grade" poate fi atins de râu chiar şi în stadiul
de tinereţe; este format dintr-o sumă de segmente, fiecare segment avînd o pantă care va permite
realizarea unei viteze necesare pentru transportul întregului volum de material solid ce vine din
amonte şi această pantă este menţinută fără schimbare atâta timp cât factorii de control rămân
aceiaşi. Profilul "grade" este, deci o pantă a transportului. Abaterile de la linia "grade" a profilului
sunt definite ca agradare (tendinţe de înălţare prin acumulare) şi degradare (tendinţa de coborâre,
prin eroziune). Modificarea formei profilului longitudinal prin agradare şi degradare simultană, în
diferite părţi, este denumită regradare.

1.6.4.3. Tendinţe în dinamica profilului longitudinal.

Abordând un sens mai general, profilul longitudinal suferă modificări prin:

• procesul de regradare (respectiv agradare şi degradare în diferite sectoare ale profilului),
care schimbă pantele locale ale profilului şi tendinţa în bilanţul proceselor, dar nu şi forma generală
a profilului;
• procese ce se extind la scara întregului profil, modificându-se în întregime forma.
Evident, pentru cele două categorii de schimbări, perioada de timp necesară este foarte
diferită: în primul caz, putem vorbi de perioade de la câţiva ani pînă la ordinul sutelor de ani, cu
alte cuvinte în limitele aşa-numitului timp "graded" sau de echilibru dinamic; în cel de al doilea caz,
modificări de asemenea anvergură nu pot avea loc decât la nivelul timpului ciclic, respectiv, sute de
mii de ani. În consecinţă, vom detalia unele aspecte distincte pentru: (a) procesul de regradare a
profilului longitudinal; (b) ajustarea profilului longitudinal în timp lung.

122
 (a) Procesul de regradare a profilului longitudinal. Schimbările în înălţimea patului albiei în
diferite sectoare ale profilului longitudinal, cu sens pozitiv sau negativ, reprezintă de fapt ajustări
ale geometriei hidraulice pentru ca râul să-şi menţină funcţia de transport. Ajustările sunt
determinate de o mărire sau micşorare a cantităţii de aluviuni care ajunge în albia principală.
(b) Ajustarea profilului longitudinal în timp lung. Existenţa unor rupturi de pantă în profil
longitudinal şi care nu au nici o legătură cu contacte litologice distincte, reprezintă dovada
schimbărilor pe care forma profilului le-a avut în contextul aşa-numitului “timp lung", respectiv,
timpul ciclic. În literatura de limbă engleză, asemenea discontinuităţi sunt denumite "knick-points".
Apariţia lor în profilul "grade" este pusă pe seama, în principal, a trei cauze: schimbările climatice
bruşte din Pleistocen, oscilaţiile cu ecart mare ale nivelului mării şi activitatea tectonică. Un
exemplu de modul cum s-au combinat mai multe cauze în schimbarea formei profilului longitudinal
în ultimii 2 milioane de ani la latitudini medii şi mari este ilustrat în fig. 126.
În special, se arată diferitele situaţii ce pot exista când acelaşi sistem fluvial este supus, în
partea superioară, schimbării climatice, iar în partea inferioară oscilaţiei nivelului mării. Aşa de
exemplu, în interglaciar, versanţii sunt acoperiţi de vegetaţie care reduce mult volumul producţiei
de aluviuni. În consecinţă, scurgerea lichidă, "eliberată" de încărcătura solidă, va determina o
adâncire a râului. În partea inferioară a profilului, la contactul cu nivelul mării (care acum este
ridicat) se acumulează o terasă eustatică (fig. 126A).

Fig. 126. Comportarea unui râu în timpul: A, interglaciarului; B, periglaciarului; C, glaciaţiei de vale
(Chorley et al., 1984).

123
 În periglaciar, versanţii în partea superioară a râului sunt lipsiţi de vegetaţie, supuşi
proceselor de gelifracţie şi solifluxiune. În condiţiile unui climat cu sezoane, o mare cantitate de
aluviuni va fi evacuată în timpul verii în albia râului, determinând o agradare generală. În partea
inferioară a profilului, râul se va adânci datorită coborârii nivelului mării. Contactul între cele două
tendinţe opuse în profilul longitudinal va fi materializat astfel prin “knick-point" (fig. 126B). Dacă
profilul superior al râului este ocupat de un gheţar de vale, în timpul verii va avea loc o aluvionare
puternică cu depozite ce provin din morene, puse în mişcare de viiturile de vară (apele din topirea
gheţarului). În partea inferioară a profilului, prin coborârea mare a nivelului mării, adâncirea va fi
activă pe un sector mult mai mare (fig. 126C).

1.6.4.4. Problema profilelor longitudinale ale râurilor din România

Pentru a putea fi comparate s-a recurs la reducerea la unitate a profilelor reale, în vederea
obţinerii unei mărimi nedimensionale, capabile să elimine eventualele erori introduse de
diferenţele de scară ale lungimii râurilor în raport cu altitudinea. În acest scop se aplică
următoarele relaţii de calcul:
• pentru altitudine,
H0 = Hn - Hmin/Hmax,
unde Hn este altitudinea într-un punct dat de pe curba profilului longitudinal;
• pentru lungime,
L 0 = Ln/Lmax,
unde Ln este lungimea într-un punct dat de pe cursul râului.

Fig. 127. Modelul de calcul al concavităţii profilelor longitudinale (Snow şi Slingerland, 1986); Modul de
calcul al parametrilor profilului longitudinal (Rhea, 1993)

124
 Prin reducerea la unitate a profilelor longitudinale, există posibilitatea unei analize
riguroase a coeficientului de concavitate. Acest coeficient se calculează prin mai multe metode, una
dintre acestea fiind cea prezentată de Snow şi Slingerland (1987), ca raport al suprafeţelor
măsurate pe graficul profilului (fig. 127):
Ca = A1/A2,
unde A1 este suprafaţa integrată numeric, care se află între curba profilului şi o linie dreaptă ce
uneşte capetele profilului, iar A2 este suprafaţa triunghiulară sub acea linie dreaptă.
În afara coeficientului de concavitate se mai pot calcula şi alţi parametri ai formei profilului
longitudinal între care amintim: gradientul, indicele de gradient, pseudointegrala hipsometrică.
Gradientul (G) sau panta râului reprezintă schimbarea înălţimii albiei râului pe o anumită
distanţă, utilizându-se pentru compararea schimbării pantei pe lungimi similare.
Indicele de gradient (IG) reprezintă schimbarea înălţimii pe o distanţă normalizată
logaritmic şi se pare că este mai util în compararea pantelor pe distanţe mai mari şi pentru râuri
dezvoltate în diferite condiţii.
Pseudointegrala hipsometrică (PHI) reprezintă un parametru care descrie forma de
ansamblu a profilului longitudinal. Valoarea acestuia reflectă mărimea relativă a deformărilor
şi/sau a degradărilor suferite în timp de către profilul longitudinal al unui râu. S-a constatat că, deşi
are aproximativ acelaşi rol ca şi a coeficientului de concavitate, pseudointegrala hipsometrică redă
mult mai fidel gradul de deformare al profilului longitudinal. Reprezentarea grafică a acestui
parametru (fig. 129) scoate în evidenţă, din nou, similitudinile care există între anumite râuri, prin
faptul că acestea sunt grupate aproximativ pe aceleaşi paliere.

Date comparative privind parametri profilelor longitudinale ale unor râuri din România
(Rădoane, Dumitriu, Rădoane, 2001)

Nr. Râul Lungimea Altitudinea Gradientul Indice PHI Ca

max. gradient
crt. [km] [m] [m/km] [%]
1 Suceava 156.0 1100 7.631 328.34 36.92 0.494
2 Moldova 205.0 1110 8.311 261.53 40.32 0.431
3 Bistriţa 292.5 1850 53.972 344.19 35.48 0.503
4 Trotuş 160.0 1420 17.153 307.68 33.84 0.480
5 Putna 146.3 1460 49.813 300.56 22.05 0.651
6 Buzău 313.5 1800 53.974 344.79 14.81 0.765
7 Teleajen 116.7 1740 58.897 353.75 21.42 0.634
8 Ialomiţa 416.5 2400 38.055 393.75 8.53 0.866
9 Olteţ 189.0 2000 46.374 173.39 12.65 0.781
10 Jiu 416.1 2030 13.565 525.43 11.39 0.800
11 Siret 657.3 1385 2.85 239.05 20.31 0.672

125
 70

60 Teleajen
Bistr iţa Bu zău
50 Pu tn a
Gr a dientul (m/km) O lteţ
40 Ialom iţa

30

20
Tr otu ş
J iu
10 Su ceava Moldova Sir et
0
0 100 200 300 400 500 600 700
Lu n gim ea r âu lu i (L, k m )

Fig. 128. Relaţia dintre lungimea râurilor şi gradientul profilelor longitudinale

45
40 Moldova
S uceava
35 Bistriţa
Trotuş
30
PHI (% )

25
Teleajen Putna S iret
20

15 Buzău
O lteţ J iu
10
Ialomiţa
5
0
0 100 200 300 400 500 600 700
Lungimea râului (L, km)

Fig. 129. Relaţia dintre lungimea râurilor şi pseudointegrala hipsometrică a profilelor longitudinale

Relaţia concavitate profilului - dimensiunea materialului de albie este foarte bine pusă în
evidenţă prin raportarea ratei de schimbare a diametrului median (D50) la coeficientul de
concavitate (Ca) (fig. 130). Rezultatele obţinute în urma aplicării unui set de patru funcţii
matematice simple. asupra curbei de variaţie a diametrului median (şi anume coeficienţii b ai
ecuaţiilor de regresie), au fost introduse alături de cele prezentate de Ichim et al. (1996). Dintre
toţi coeficienţii ecuaţiilor de regresie a fost ales cel al funcţiei de putere, deoarece s-a constatat că
are cea mai mare senzitivitate în privinţa ratei de schimbare a D50 în profil longitudinal. Prin
introducere acestor coeficienţi în relaţia din fig.130. s-a obţinut o ilustrare sugestivă a modului în
care rata de scădere a calibrului materialului de albie este din ce în ce mai mare pentru profilele a
căror concavitate este accentuată. De exemplu, se observă foarte bine cum râurile ale căror profile
au o concavitate de peste 0.600 (în această categorie intrând râurile Putna, Buzău, Siret, Ialomiţa,
Olteţ) sunt caracterizate şi de o rată a schimbării materialului de albie mult mai mare, cuprinsă
între -1.1 şi -1.5, acestea formând un grup aproape compact în partea central dreaptă a diagramei.
În schimb, râurile cu un coeficient de concavitate mai redus (sub 0,500), ca de exemplu, Suceava,
126
Moldova şi Trotuşul, au şi cea mai mică rată de schimbare a dimensiunii materialului de albie, cu
valori cuprinse între - 0,1 şi -0,4.
10

Rcm = 3.6536Ca - 1.2387

materialului de albie, Rcm

Rata schimbării calibrului
r = 0.881 r2 = 0.7755 Olteţ
Putna Sir et
1
Ialomiţa
Buzău

Moldova Suceava

Tr otuş
0,1
0,1 1

Coeficientul de concavitate, Ca

Fig. 130. Efectul diminuării dimensiunii materialului de albie asupra gradului de curbură a profilului
longitudinal pentru mai multe râuri est-carpatice (Ichim et al., 1996; Dumitriu et al., 1997)

Curbe de regresie bazate pe patru funcţii simple, pentru schimbarea calibrului materialului de albie în profil
longitudinal (Ichim et al., 1996; Dumitriu et al., 1997)

Coeficient Coeficient
Râul Funcţia Coeficienţi corelaţie determinar Observaţii
de regresie e
a b [r] [r2] [n]
Suceava liniară 120.1 -0.716 0.862 0.742 17
exponenţială 5.007 -0.0143 0.868 0.753 17
logaritmică 162.71 -59.22 0.787 0.619 17
de putere 2.422 -0.446 0.689 0.475 17
Moldova liniară 71.125 -0.332 0.785 0.617 18
exponenţială 4.334 -0.0093 0.832 0.692 18
logaritmică 103.84 -35.31 0.789 0.622 18
de putere 2.188 -0.374 0.727 0.528 18
Trotuş liniară 94.94 -0.3000 0.451 0.203 21
exponenţială 102.59 -0.0062 0.560 0.314 21
logaritmică 98.84 -6.6907 0.055 0.031 21
de putere 129.84 -0.1750 0.279 0.078 21
Putna liniară 472.36 -4.284 0.729 0.531 16
exponenţială 7.068 -0.049 0.887 0.787 16
logaritmică 864.75 -415.23 0.866 0.749 16
de putere 3.827 -1.369 0.689 0.476 16
Buzău liniară 126.02 -0.511 0.558 0.312 42
exponenţială 6.083 -0.031 0.837 0.701 42
logaritmică 153.18 -46.67 0.356 0.127 42
de putere 3.279 -1.182 0.516 0.266 42
Siret liniară 13.566 -0.0066 0.108 0.012 53
exponenţială 3.728 -0.0052 0.541 0.293 53
logaritmică 1.619 -0.0022 0.541 0.293 53
de putere 4.099 -1.313 0.422 0.178 53
Ialomiţa liniară 92.629 -0.5282 0.927 0.859 12
exponenţială 281,88 -0.0300 0.952 0.906 12
127
 logaritmică 176,76 -31.773 0.874 0.764 12
de putere 9327,7 -1.511 0.740 0.548 12
Olteţ liniară 287.49 -0.0296 0.691 0.478 16
exponenţială 5.397 -0.0446 0.872 0.760 16
logaritmică 612.08 -296.33 0.895 0.801 16
de putere 3.933 -1.833 0.828 0.686 16

Analiza globală a coeficienţilor de concavitate, caracteristici profilelor longitudinale ale mai

multor râuri din România, realizată de Rădoane, Dumitriu, Rădoane (2001), scoate în evidenţă larga
variaţie a formei profilelor studiate. Una dintre cele mai interesante observaţie apare în legătură cu
variaţia coeficientului de concavitate al râurilor est-carpatice. În acest context s-a constatat că
există o tendinţă de creştere a coeficientului de concavitate, de la profilele râurilor situate în
nordul Carpaţilor Orientali, spre cele al râurilor din sud. Astfel, cele mai mici valori le au Suceava,
Moldova, Bistriţa şi Trotuş, între 0,431 şi 0,503, apoi Putna, Buzău, Teleajen, Siret cu valori între
0,651 şi 0,765. Cea mai înaltă poziţie o are Ialomiţa, a cărei concavitate se apropie cel mai mult de
valoarea 1,00. De altfel, şi celelalte râuri care drenează partea sudică a Carpaţilor Meridionali
(Dâmboviţa, Argeş, Jiu, Olteţ) se caracterizează printr-o concavitate accentuată a profilelor
longitudinale.
Autorii menţionaţi consideră că această tendinţă, cel puţin pentru râurile afluente Siretului
pe partea dreaptă, este total opusă ideii generale, conform căreia, cu cât un râu este mai vechi, cu
atât profilul său longitudinal devine mai concav, deci cu un coeficient de concavitate cât mai
aproape de 1,00. Explicaţia acestei situaţie se bazează foarte mult pe cunoaşterea etapelor de
evoluţie ale Carpaţilor Orientali, necesare stabilirii vechimii şi traseului reţelei hidrografice din
această regiune. Realizarea unei sinteze privind evoluţia reţelei hidrografice din această parte a
României s-a făcut pe baza studiilor publicate de Martiniuc (1948, a,b), Barbu et al. (1964, 1966),
Posea (1967), Orghidan (1969), Donisă (1965, 1966, 1968, 1972), Lupu et al. (1970), Barbu şi Ionesi
(1970), Donisă et al. (1973), Posea et al. (1974), Ielenicz (1973, 1984), Donisă şi Martiniuc (1979),
Brânduş (1976, 1979), Bandrabur (1981). Modelului de evoluţie construit pe baza studiilor autorilor
menţionaţi anterior, a fost întregit cu cea mai recentă sinteză privind evoluţia geotectonică a
Depresiunii Externe a Carpaţilor Orientali, publicată de Grasu et al. (1999). În conformitate cu
ultimele cercetări în domeniu (de exemplu, Artiuşkov et al.,1996), Grasu et al. (1999) reiau
problema evoluţiei bazinului de foreland carpatic. Interesul nostru fiind îndreptat asupra
informaţiilor privind apariţia uscatului, dinamica pe verticală a acestuia şi instalarea reţelei
hidrografice, am considerat oportună utilizarea schemei propuse de Artiuşkov et al., (1996), pe
care Grasu et al. (1999) o comentează şi o adaptează condiţiilor specifice teritoriului românesc.
Acest studiu aduce o nouă lumină în elucidarea relaţiilor dintre fazele de tectogeneză, înălţarea
Carpaţilor şi subsidenţa Bazinului Pre-Carpatic (de la nord şi de la sud de Trotuş).
În fig. 131. sunt indicate, cu cifre de la 1 - 6, fazele de tectogeneză care au avut loc din
Oligocen şi până în Pleistocen. Pentru fiecare fază este specificată durata şi sarcina sub greutatea
pânzelor. În relaţie cu acestea sunt redate ratele de înălţare ale Carpaţilor şi cele de subsidenţă a
Bazinului Precarpatic. Astfel, se poate deduce că fazele tectonice definitorii pentru înălţarea
Carpaţilor au fost cea moldavică (notată cu 5, cu sarcină de ∆P 2 x 109/m şi care a avut loc în
Volhinian) şi cea valahă (notată cu 6, cu o sarcină de ∆P 0,5 x 109/m şi a avut loc în Romanian);
Carpaţii s-au înălţat cu aproximativ 500 m, în prima fază, şi aproximativ 1000 m în cea de a doua.
Uriaşa sarcină a pânzelor tectonice a avut drept repercusiune subsidenţa Bazinului Pre-Carpatic,
care la nord de Trotuş a coborât la sub 5 km, iar la sud, în Bazinul Focşani, la 10 km (în ultima
situaţie, subsidenţa având şi alte cauze).

128
 Fig. 131. Evoluţia subsidenţei în bazinul de foreland al Carpaţilor Orientali în corelaţie cu principalele
etape de scurtare (tectogeneze) şi avansare a frontului pânzelor în intervalul Oligocen – Pleistocen (după
Artiuşkov et al., 1996, din Grasu et al., 1999): 1 – 6 – durata fazelor de cutare şi mărimea sarcinilor ∆P sub
încărcătura pânzelor.

Fig. 132. Evidenţierea relaţiei între forma profilul de echilibru şi vârsta râului
(Rădoane, Dumitriu, Rădoane, 2001).

Punerea "cap la cap" a materialelor consultate, privitoare la evoluţia văilor din diverse
sectoare est-carpatice, a condus la următoarele observaţii cu caracter general: (1) Râurile de la
nord (Suceava, Moldova şi Bistriţa) au continuitate pe acelaşi traseu încă din Sarmaţianul inferior
(aproximativ 13,5 milioane de ani); (2) Următorul spre sud, râul Trotuş are o varsta fragmentara in
lungul sau, inca nedeplin elucidata (Dumitriu, 2007), dar este acceptat ca e mai vechi in cursul
superior si din ce in ce mai tanar spre cursul inferior (Meoţian în Depresiunea Comăneşti şi Pliocen
129
avale de Tg. Ocna, respectiv, 10 milioane şi 5,4 milioane ani); (3) Mai spre sud, râurile Putna,
Buzău, Prahova, Ialomiţa au suferit cele mai importante modificări, în special, datorită mişcărilor
valahice, astfel că vârsta lor pe actualul traseu este Pliocen superior - Pleistocen (aproximativ 2,5
milioane ani); (4) Un caz special este râul Siret, carpatic prin caracterul depozitelor de albie, dar
mult mai tânăr decât râurile pe care le colectează, vârsta traseului său fiind în relaţie directă cu
retragerea apelor mării sarmatice. În evoluţia sa a prelucrat o mare cantitate de aluviuni grosiere
de natură carpatică, cele mai importante urme ale acestei activităţi fiind acumulările villafrachiene
din Colinele Tutovei.
În rezumat, râurile mai vechi din această zonă de studiu a Carpaților Orientali au un profil
longitudinal puțin evoluat (în concepția teoriei ciclului geografic), iar râurile mai tinere din zona de
curbura sunt mai concave (deci mai evoluate in aceeasi conceptie) ca forma a profilului.
Pentru a înțelege mai bine această situație paradoxală (cel puțin în teorie), curbele profilelor
longitudinale în studiu au fost supuse unor investigații suplimentare, cum ar fi modelarea
matematică 1. Modelele matematice de putere, exponenţială şi logaritmică ne pot indica care este
factorul care imprimă cea mai puternică influenţă.
Astfel, dacă dimensiunea materialului de albie este aproximativ uniformă în lungul râului şi
are loc o rată de creştere însemnată a debitului lichid şi solid în lungul râului, profilul longitudinal
tinde spre o formă cu mare concavitate şi este ajustat de o funcţie de putere (Snow and
Slingerland, 1987). În cazul râurilor studiate de noi se apropie de această condiţie Siretul (Fig. 133
b, c), care în proporție de 80% din lungimea lui traversează o regiune relativ uniformă din punct de
vedere litologic. Aportul important cu aluviuni grosiere din Carpaţi prin contributia afluenţilor de
pe partea dreaptă a determinat o supraînălţare a albiei şi, în consecinţă, o deformare a profilului
longitudinal. Curba modelului funcţiei de putere scoate în evidenţă această protuberanţă (Ichim
and Radoane, 1990), astfel că putem considera că funcţia de putere ajustează cel mai apropiat
forma inițială a profilului longitudinal al râului Siret.
Râurile care au ca depozite de albie materiale de calibru mare (bolovănişuri, pietrişuri) se
carcaterizează prin dominarea proceselor de transport, iar profilele lor longitudinale sunt de mică
concavitate, aproape drepte şi, binenţeles, sunt modelate de o funcţie liniară şi exponenţială. În
cazul nostru, tipice sunt râurile de la nord de Trotuş (Fig.133 b,c), râuri cu o pantă accentuată de
transport, unde depozitele de albie sunt grosiere pe toată lungimea lor.
Pentru râurile care înregistrează o descreştere accentuată a dimensiunii materialului de albie,
de la bolovănişuri şi pietrişuri în cursul superior, la nisipuri fine în cursul inferior, modelul logaritmic

1
Din familia de funcții matematice care modelează cel mai apropiat forma profilului longitudinal, funcțiile
exponențiale, de putere și logaritmică s-au detașat ca fiind cele mai apropiate de forma reală a curbei unui profil
longitudinal. Intreaga experienţă în modelarea profilelor longitudinale a fost reconsiderată de Snow and Slingerland
(1987) care au avut în atenţie următoarele obiective: (1) de a calcula profilele ideale, graded, ca funcţii ale debitului
lichid, debitului solid și dimensiunii materialului de albie şi de a testa aproximarea acestora prin funcţiile matematice
simple propuse mai sus; (2) de a calcula formele profilelor longitudinale în timpul apropierii lor de condiţia “grade”
pentru a înţelege ce caracteristici anume ale râului prezintă acea stare. Prin numărul mare de experimente realizate,
prin combinarea diferită a factorilor de control s-a obţinut un model conceptual la care s-au referit, ulterior, numeroși
cercetători (Ohmori, 1991; Pizzuto, 1992; Ohmori and Saito, 1993; Morris and Williams, 1999; Rice and Church, 2001;
Rădoane et al., 2003; Harmar and Clifford, 2006). Astfel, profilele longitudinale răspund la variația a trei factori majori
de control: debitul lichid, debitul solid şi tipul depozitelor pe care curge râul. Experimentele numerice au arătat că:
(1)dacă debitul lichid al râului variază de patru ori, senzitivitatea modificării pantei profilului longitudinal este de
114%; (2)dacă încărcătura solidă a râului variază de patru ori, senzitivitatea modificării pantei profilului longitudinal
este de 88%; (3)dacă variaţia calibrului materialului de albiei variază de patru ori, senzitivitatea modificării pantei
profilului longitudinal este de 58%.
130
oferă cea mai bună aproximare a curbei profilului longitudinal. Este caracteristica dominantă
pentru râurile, in special, de la sud de Trotuş (Fig. 133 b,c).
Concluzia pentru relatia profilelor longitudinale cu varsta lor pentru râurile est-carpatice este
sintetizată în Fig. 133d. Corelând cele doi parametri (concavitatea profilului și vârsta râului), apare
oarecum o situație răsturnată față de modelele de evoluție cunoscute. Începând cu cel al lui Davis
(1889, 1899) şi terminând cu simularea numerică a lui Snow şi Slingerlad (1989), modelele arată că:
cu cât un râu este mai tânăr, cu atât forma profilului său longitudinal se apropie de o dreaptă; cu
cât un râu este mai vechi, cu atât concavitatea în partea superioară creşte, iar în partea inferioară
se apropie asimptotic de valoarea nivelului de baza. Cu alte cuvinte, are loc o dezvoltare de la
forma liniar-exponenţială a profilelor longitudinale în faza primară, spre forma curbei modelată de
funcţia de putere, specifică profilelor longitudinale de echilibru sau “grade”, cum le numeşte Davis.

250 1.6
(b) Exponential
(a)

Coefficient a of the exponential

1.4 Moldova
Stream gradient index, SLtotal

Dambovita Arges model

200 1.2 Suceava Power
Ialomita Jiu Trotus function
Oltet 1 Putna Bistrita model

function
Bistrita Teleajen
150 0.8 Buzau
Teleajen
Barlad Jiu Siret
Putna Buzau
0.6 Oltet Dambovita
Arges
Trotus Ialomita
100 Siret 0.4
Moldova
0.2
Logarithmic
Suceava model
50 0
0.2 0.4 0.6 0.8 1 0 100 200 300 400 500 600 700
Concavity coefficient, Ca River length, L, km

2 0.9
Ialomita
Carpathian (c) (d)
Rate of sediment caliber change

streams south Oltet 0.8

1.6 Ialomita Buzau
of Trotus fault
0.7
Concavity index, Ca

Putna
1.2 Buzau Teleajen
Carpathian
0.6
streams north Putna Moldova
of Trotus fault Out-
0.8 0.5
Carpathian Trotus Suceava
streams
Moldova Suceava Siret
0.4 0.4 Bistrita

Trotus Barlad
0.3
0 0 2 4 6 8 10 12 14 16
0.3 0.5 0.7 0.9
Concavity coefficient, Ca Age, A, millions years

Fig. 133. (a) Stream gradient index related to the concavity coeffient for the Carpathian longitudinale
profiles; (b) Gruparea râurilor în funcție de modelul matematic care ajustează cel mai apropiat curba
profilului longitudinal pentru râurile; (c) Downstrem fining related to the concavity coefficient of the
longitudinal profiles; (d) Relația între concavitatea profilului longitudinal și vârsta rețelei de drenaj în Estul
Carpaților Orientali.

Iată că râurile carpatice nu “răspund” la această tendinţă generală. Cele demonstrate de noi
până aici şi sugerate şi cu ajutorul ilustraţiei sintetice din fig. 133 d arată că vârsta, cel puțin
131
aparent, nu şi-a pus deloc amprenta asupra formei profilelor longitudinale ale râurilor de pe flancul
extern al Carpaţilor. Râurile de la nord de Trotuş care au vârste dovedite de 12 -13 milioane de ani
pe acelaşi traseu (o perioadă suficient de lungă pentru realizarea unui ciclu de eroziune în
concepţia lui Davis), prezintă profile longitudinale aparent cel mai puţin evoluate (concavitate
redusă, pantă accentuată). În schimb, râurile de la sud de Trotuş (Putna, Buzău, Prahova, Ialomiţa)
a căror cursuri au suferit importante modificări, întreruperi, înălţări, subsidenţe și pe actualul
traseu ele datează de cca 2,5 milioane de ani, se caracterizează prin profile longitudinale cu mare
concavitate, deci evoluate.
Credem că fenomenul observant la râurile est-carpatice este o bună ilustrare a teoriei
echilibrului dinamic cu care (Hack, 1960) a pus capat, pana la el, a suprematiei teoriilor ciclice ale
evolutiei reliefului. Teoria echilibrului dinamic spune că: o formă de relief pentru a exista nu
trebuie să parcurgă neapărat cele trei stadii de evoluţii – tinereţe, maturitate, bătrâneţe; o formă
de relief îşi menţine acele cartacteristici care îi asigură o stare de echilibru în schimbul de masă şi
energie cu altă formă de relief.
În spiritul acestei teorii emitem următoarele observații cu privire la cazurile studiate:
(1)Profilul de echilibru al unui râu poate fi şi un profil de mică concavitate, cu pantă mare,
aproximat printr-o curbă teoretică liniar-exponenţială; (2) Profilul de echilibru liniar – exponenţial
este şi un profil al echilibrului între eroziune şi acumulare, deci un profil al transportului,
caracteristică pe care râurile de la nord de Trotuş şi-a păstrat-o, cu unele variaţii, timp de mai bine
de 12 milioane de ani; (3) Activitatea tectonică în această lungă perioadă de timp a contribuit
esențial la modelarea profilelor longitudinale, așa cum se prezintă ele astăzi, nu numai prin faptul
ca a impus prezenta unor knickzone (cum am discutat mai sus), dar a influentat chiar si forma
generala a curburii profilelor. Astfel, falia Trotuș determină diferențieri distincte în geometria
rețelei de drenaj de la nord (orientate spre sud-est) și de la sud (orientată cu precadere spre est).
Profilele longitudinale ale raurilor de la nord au fost nevoite să se ajusteze permanent la mișcări
tectonice pozitive (fenomenul este prezent şi în actual cu valori de peste 2 mm/an – Zugravescu et
al , 1998). Cele de la sud, de asemenea, au fost nevoite să se ajusteze la mișcări tectonice pozitive
(în cursul lor superior) și negative (în cursul inferior).
Este posibil ca înălţarea tectonică de la nord de Trotuş să fi depășit competența râurilor
pentru a-și modela un profil de echilibru de mare concavitate. Dar asta nu înseamna că profilele
actuale nu sunt profile de echilibru. Dimpotrivă, curba pe care aceste râuri (Suceava, Moldova,
Bistrița, partial Trotuș) o au în prezent reprezintă o formă de echilibru construită în ultimii 12-13
milioane de ani (din Middle Miocene încoace) pentru a contracara efectul mișcărilor tectonice, a
schimbărilor climatice. Este cea mai optima forma pentru a realiza funcția de transport a
produselor degradării reliefului.
Profilele de echilibru de la sud de falia Trotuș au fost impuse și ele de activitatea tectonică
foarte complicată de – a lungul faliilor din partea de SE a zonelor de foreland și platformă în timpul
Pliocenului Superior-Cuaternar. De această data mișcările tectonice dominante au fost cele de
subsidență (-3 mm/an – Zugravescu et al., 1998) în partea inferioară a râurilor si de inaltare (cu
pana la +5 mm/an) in partea superioara a raurilor. În ciuda vârstei relative tinere a rețelei de
drenaj, mișcările crustale au contribuit la o ajustare a profilului longitudinal spre creșterea
concavității râului. Și în aceste condiții profilele longitudinale sunt profile de echilibru, ajustate cel
mai apropiat de modelul matematic al funcției logaritmice, cu o gradare a materialului de albie
care acoperă toate diametrele particulelor sedimentare, de la blocuri și bolovăniș, la pietriș, nisip
fin și foarte fin (si de aceasta data, forma creata este optima pentru a realiza functia de transport a
albiilor de rau).

132
 In concluzie, aplicațiile geomorfologiei românești privind studiul profilelor longitudinale au
vizat identificarea formei de ansamblu a profilelor longitudinale de tip grade și explorarea cauzelor
pentru situații când forma grade de mare concavitate nu se realizează. Cele mai importante falii
identificate în partea de est a teritoriului României sunt responsabile de forma profilelor
longitudinale ale râurilor și de evoluția rețelei de drenaj. O serie de metode noi de identificare a
gradientului râurilor și posibilitățile actuale de prelucrare a unei baze de date foarte mari au
demonstrat rolul predominant al tectonicii în detrimentul litologiei (dar si alti factori secundari) în
apariția knickzonelor în profilele longitudinale. Mai mult chiar, înălțarea diferențiată a unor unități
structurale majore ale Carpaților (de exemplu, flișul carpatic sau molasa pericarpatică) a fost
identificată în distribuția indicelui de înclinare a gradientului râurilor. Mișcările tectonice au stabilit
pattern-ul general de evoluție a rețelei hidrografice și au determinat râurile să se adapteze
continuu pentru a-și realiza forma de echilibru a profilelor longitudinale. Indiferent de vârstă,
forma profilelor longitudinale s-a ajustat permanent pentru a asigura lucrul geomorfologic al
râurilor în condițiile unei variabilități mari ale mișcărilor tectonice și ale timpului geomorfologic.

1.6.5. Albiile majore şi problema paleoalbiilor

Râurile, indiferent de mãrimea lor, de mediul fizico-geografic în care existã, sunt caracterizate
de formaţiunea morfologicã cunoscutã sub numele de albie majorã. Morfologia albiilor minore şi
hidraulica curgerii în râuri nu pot fi înţelese în complexitatea lor fãrã o analizã de ansamblu a
genezei şi evoluţiei albiilor majore, a relaţiilor cu albia minorã, a descrierii şi clasificãrii pe tipuri
distincte, cât şi unele probleme în legãturã cu paleoalbiile.

1.6.5.1. Elemente de definire a albiilor majore

Albia majorã reprezintã "un teren relativ neted ce mãrgineşte un râu şi care este inundat în
timpul apelor mari" (Wolman, Leopold, 1957), sau "o suprafaţã aluvialã adiacentã la o albie, care
este frecvent inundatã" (Chorley, Schumm şi Suggden, 1984). Din aceste definiţii reţinem ca
principalã caracteristicã a albiei majore inundabilitatea frecventã. De aici şi termenul de « câmpie
de inundaţie » (floodplain). Vâlsan (1915) aratã cã în limba românã existã un cuvînt precis care se
referã la acest tip de câmpie şi anume lunca, al cãrei înţeles este mai vast decât cel al câmpiei
inundabile, deoarece cuprinde şi zone neinundabile. Lunca reprezintã o zonã în cuprinsul cãreia
secţiunea erozivã a râurilor a fost înlocuitã recent printr-o acţiune de acumulare. Aceasta nu
înseamnã cã râul şi-a încetat acţiunea erozivã, ci cã depozitele şi formele de relief ce alcãtuiesc
lunca sunt rezultatul, în cea mai mare parte, a proceselor de acumulare.
Preluând termenul propus de Vâlsan, Coteţ (1957) defineşte lunca, "o vale majorã care, în
funcţie de lãţimea ei, cuprinde terase locale cu înãlţimi de la 3 la 5 m, bãlţi, meandre pãrãsite,
belciuge ş.a.", şi se individualizeazã prin douã principale forme de relief: albia minorã şi albia
majorã. Posea et al. (1976) aratã cã albia majorã este mai mult o noţiune hidrologicã, şi anume,
"acea porţiune a vãii care este afectatã de apa curgãtoare numai la viituri", pe când "lunca
cuprinde şi porţiuni neinundabile şi se dezvoltã odatã cu profilul de echilibru al râului".
Legat de folosirea termenului este şi discuţia asupra delimitãrii spaţiului cuprins în
definiţia celor douã noţiuni. Se aratã, de exemplu, cã albia majorã este limitatã de abruptul
teraselor de 1 - 2 m, în timp ce lunca (sau şesul) cuprinde şi terasele mai înalte de 3-5 m, pînã la
contactul cu versanţii sau abruptul teraselor înalte (Martiniuc et al., 1962). Aceastã delimitare este
valabilã pentru vãile în care s-au detaşat aşa-numitele terase, de luncã sau terase holocene.

133
 În concluzie, constatãm cã deosebirea între luncã şi albie majorã, din punct de vedere
geomorfologic, este pur formalã, nu implicã un criteriu riguros, de natura relaţiilor între proces şi
formã. Nici criteriul inundabilitãţii frecvente nu explicã decât într-o micã mãsurã, din punct de
vedere genetic, albia majorã. Dimpotrivã, a fost demonstrat cã activitatea de acreţie lateralã a
râului, cu eficienţã maximã la debite lichide de "albie plinã", este mult mai responsabilã de
formarea albiilor majore (în diverse condiţii climatice ale globului) decât inundabilitatea.

Fig. 134. A. Diagramă de definiţie a geometriei albiei majore. B. Exemplificare pentru albia
majoră a râului Jiu.

În ce ne priveşte, definim drept "albie majorã" zona relativ netedã, adiacentã albiei minore,
formatã în ultima perioadã a timpului geologic (ultimul Glaciar - Holocen) prin dominarea
proceselor de acreţie verticalã şi acreţie lateralã, delimitatã de abrupturi marginale (uneori chiar
direct de versanţi de regulã frunţi de terasã, ce se dezvoltã de o parte şi de alta a vãii şi care
reprezintã "obstacole" în calea migrãrii laterale a râului (fig. 134). Aspectele principale ce trebuie
avute în vedere la analiza geomorfologicã a albiilor majore sunt: morfologia şi geometria albiilor
majore; formarea şi evoluţia lor.

1.6.5.2. Geometria şi morfologia albiilor majore

În definirea geometriei albiei majore ne vom folosi de elementele din fig. 134. Albia majorã
consideratã este traversatã de un singur râu, la care se pot distinge urmãtoarele elemente:
• lãţimea albiei majore, mãsuratã între abrupturile marginale;
134
 • lãţimea fâşiei active a albiei (Bridge şi Leeder, 1979) sau "albia majorã joasã" (cf. Posea et
al., 1978) ce se deosebeşte de "albia majorã înaltã" în care râul migreazã nestânjenit. Lãţimea
fâşiei active depinde de tipul şi dimensiunea albiei minore. Pentru albiile meandrate, fâşia activã
este aproximativ egalã cu amplitudinea maximã a meandrelor de râu şi va include atât meandrele
abandonate, cât şi pe cele active. Pentru râurile împletite, zona de influenţã a albiei este lãţimea
albiei delimitatã de nivelul de albie plinã. Mai mulţi cercetãtori au stabilit cã lãţimea albiei majore
este de aproximativ 10 ori lãţimea fâşiei active;
• lãţimea fâşiei albiei abandonate (Bridge şi Leeder, 1979) reprezintã traseul moştenit al
râului, împreunã cu belciugele meandrelor vechiului râu sau albii pãrãsite. La ape mari, fâşia de
albie abandonatã poate deveni activã.
În profil transversal, albiile majore sunt supraînãlţate în aria fâşiei active, ca urmare a ratelor
de agradare mult mai mari în aceastã zonã. In cazul arterelor hidrografice mari, profilul transversal
poate fi împãrţit în mai multe fâşii, dispuse paralel cu albia minorã. Lângã râu se desfãşoarã fâşia
grindurilor longitudinale (levee), ce corespunda fâşiei de albie activã (fig. 135); urmeazã o fâşie mai
latã şi mai joasã cu numeroase depresiuni lacustre mlãştinoase; la exterior apar una-douã trepte
(terase de luncã) cu înãlţimi de cel mult câţiva metri, de cele mai multe ori parazitate de coluvii şi
proluvii. La râurile mici, în special cele cu abundenţã de materiale venite de pe versanţi, profilul
albiei majore capãtã o pantã ce scade de la exterior spre albia minorã.

Fig. 135. A. Diagramă de definiţie a geometriei albiei majore. B. Exemplificare pentru albia majoră a
râului Jiu.

1.6.5.3. Formarea albiilor majore

Este un fapt general acceptat cã albia majorã reprezintã o formã de relief construitã de râul
ce o traverseazã într-un timp îndelungat (de ordinul sutelor şi miilor de ani). Exceptând râurile
subadaptate, dimensiunea albiilor majore este în relaţie directã cu mãrimea debitului râului.
Wolman şi Leopold (1957) au constatat cã frecvenţa scurgerii peste maluri este "remarcabil de
uniformã în diverse medii fizico-geografice şi regiuni climatice" şi cã “intervalul de recurenţã a
scurgerii ce depãşeşte malurile este cuprins între 1 şi 2 ani". De unde au conchis cã albiile majore

135
sunt în principal efectul debitelor lichide cu repetabilitate de 1,58 ani. Existã însã opinia cã
influenţa antropicã a complicat aluvierea vãilor şi cã aceasta s-a resimţit încã din neolitic, o mare
parte din depuneri ieşind de sub controlul climatic şi hidrologic caracteristic unei regiuni. În marea
diversitate de condiţii în care se formeazã albiile majore se remarcã trei procese (cf. Chorley,
Schumm şi Suggden, 1985) : acreţia 1 lateralã; acreţia verticalã; formarea de ostroave şi albii
abandonate (avulzie).
În alcãtuirea albiilor majore sunt douã tipuri principale de depozite: de renie şi de inundaţie
(Wolman şi Leopold, 1957). Primele sunt considerate depozite de acreţie lateralã (acumulate în
procesul de migrare lateralã a meandrelor), iar depozitele de inundaţie se considerã depozite de
acreţie verticalã acumulate din apele de viiturã ce inundă suprafaţa albiei majore. Depozitele
acumulate prin unul sau altul din procesele enumerate, au fost clasificate şi în raport cu locul de
depunere şi tipul de material (suspensie sau târât) transportat de râu.

1
Termenul de acreţie se referă la procesul de dezvoltare a malului convex al meandrelor prin retragerea malului concav.
Ulterior, termenul a fost generalizat ca proces de supraînălţare a albiilor majore, folosit ca înţeles de agradare a
acestora.
136
 1.6.5.3.1. Procese de acreţie lateralã.

La capitolul privind malurile convexe au fost analizate în detaliu mecanismele proceselor de

acreţie lateralã, respectiv formarea reniilor; aici ne vom referi mai mult la contribuţia acestor
procese în formarea albiilor majore.
Depozitele de acreţie lateralã înglobate în renii şi ostroave laterale albiei minore se dezvoltã
pe malul convex prin permanenta “alipire" de material, concomitent cu eroziunea malului concav,
astfel încât lãţimea albiei de râu, în translaţia ei pe fundul vãii, îşi pãstreazã lãrgimea aproximativ
constantã pentru o secţiune datã.
Din rezumarea cercetãrilor asupra formaţiunilor de renie, a ratelor actuale de formare
reţinem douã idei principale pentru albiile majore ale râurilor meandrate:
• cea mai mare proporţie a depozitelor de albie majorã provine prin acreţie lateralã (80 -
90%, cf. Wolman şi Leopold, 1957);
• rata de acreţie lateralã este aproximativ egalã cu rata de migrare lateralã a râurilor
meandrate.
În ce priveşte ultima constatare, s-au fãcut numeroase cercetãri experimentale pentru a se
determina direct rata de eroziune lateralã a râurilor în diferite condiţii fizico-geografice de pe glob.
Factorul cu cea mai mare semnificaţie în variaţia ratei de retragere a malurilor (Re, m/an) este
suprafaţa bazinului hidrografic (Sb, km2) conform relaţiei:
Re = 8,67 + 0,114 Sb
unde Re este rata de retragere a malurilor (m/an); Sb - suprafaţa bazinului hidrografic (km2).
Efectele migrãrii laterale a albiei în procesele de acreţie au o amploare mai mare în cazul albiilor
împletite. Exemplul fluviului Brahmaputra este unul dintre cele mai spectaculoase. In numai 200 de
ani râul Brahmaputra şi-a format o albie majorã de cca 200 km lungime cu o lãţime medie de 12
km; grosimea medie a depozitelor de nisip acumulate în timpul migrãrii râului a fost de ordinul a 20
m, iar pe alocuri chiar 40 m (Coleman, 1969).

1.6.5.3.2. Procese de acreţie verticalã.

Acreţia verticalã a fost definitã ca procesul de supraînãlţare a albiei majore cu depozite

provenite din sedimentarea verticalã a aluviunilor în suspensie transportate de apele de inundaţie
(Wolman şi Leopold, 1957). Studii ulterioare au luat în atenţie în mod special, acest proces dând o
cuprindere mai largã înţelesului definiţiei iniţiale. Dupã Burkham (1972) acreţia verticalã poate
avea loc prin: depunerea directã pe albia majorã, depunerea în ostroave, formarea grindurilor,

137
depunerea pe conurile aluviale la gura afluenţilor, iar Bluck (1976) adaugã la acreţia verticalã şi
avulsia (abandonarea bruscã a unor albii în favoarea unui nou curs). Dar şi în acest caz tipologia
depozitelor poate fi sistematizatã conform locului şi procesului de depunere.
Acreţia verticalã prin sedimentarea aluviunilor din apele de viiturã poate avea loc odatã la 1-
2 ani, conform intervalului de repetabilitate a debitelor care depãşesc valoarea de umplere a albiei.
Depozitele care se depun în acest mod sunt predominant argiloase şi au o stratificaţie laminarã.
Aceastã condiţie nu o îndeplinesc decât depozitele de mlaştinã, adicã cele ce se întâlnesc în fâşia
microdepresiunilor mlãştinoasc ale albiei majore. Dintre toate tipurile de sedimente fluviale,
aluviunile de mlaştinã ale albiei majore conţin particulele cele mai fine.
Proporţia depozitelor de acreţie verticalã în depozitele de albie majorã este redusã în
general; procesul de depunere din apele de viiturã deţine doar 10-20% (Wolman şi Leopold, 1957).
Procesele de acreţie verticalã deţin ponderea cea mai importantã în formarea albiilor majore în
condiţiile de semiariditate.

1.6.5.3.3. Avulzia şi formarea de ostroave.

Termenul avulsie este folosit pentru a descrie abandonarea relativ bruscã a unei zone active
de cãtre râu în favoarea unui nou curs. Cele mai ample fenomene de acest fel au loc pe marile
cîmpii litorale. De exemplu, schimbarea locului de vãrsare a Fluviului Galben în 1851 pe o distanţã
de peste 300 km, la nord de poziţia lui anterioarã sau schimbarea cursului râului Kosi, afluent al
Gangelui pe o distanţã de peste 100 km, în perioada 1736-1964, timp în care depozitele de pe o
suprafaţã de 9000 km2 au fost remobilizate prin procese de eroziune şi acumulare. Tot în aceastã
categorie intrã şi captarea reciprocã a Indusului şi Gangelui pe marea câmpie piemontanã de la
poalele Himalaiei (Schumm, 1977).
În afara acestor situaţii extreme, procesul de avulsie este obişnuit întâlnit în cazul albiilor
majore, atunci când nivelul de apã al unei viituri depãşeşte nivelul grindurilor şi râul îşi gãseşte un
nou curs, uneori paralel cu cel principal. Periodicitatea avulsiei este de ordinul 102-103ani, adesea
peste 103 ani (cf. Bridge, Leeder, 1979).

1.6.5.4. Evoluţia albiilor majore. Paleoalbiile

1.6.5.4.1. Morfologia subaluvialã.

Albiile majore, pe lângã suprafaţa morfologicã relativ netedã, reprezintã şi un stoc de

depuneri fluviale care colmateazã un fund de vale.
Pentru fundul de vale ocupat de depozitele de albie majorã se utilizeazã şi termenul de vale
aluvialã. Morfologia fundului de vale intereseazã deopotrivã pe geomorfologi pentru descifrarea
unor etape de evoluţie, pe geologi pentru descoperirea de noi rezerve de metale rare, pe
hidrogeologi pentru evaluarea rezervelor de apã. Dar metodele de investigaţie foarte greoaie şi
costisitoare (în principal, cu ajutorul forajelor) nu au permis sã se cunoascã prea mult despre
morfologia fundului văilor.
În legãturã cu abordarea paleoreliefurilor în complexul morfologic şi sedimentar, care
constituie albiile majore, sunt de reţinut douã observaţii mai importante:
a) existenţa unei faze de adâncire a vãilor, care a permis acumularea acestui complex
aluvionar;
b) paleodebitele ce au "excavat" fundul vãilor înhumate erau cu mult mai mari decât debitele
râurilor actuale.
138
 Majoritatea cercetãtorilor considerã cã morfologia subaluvialã la care ne referim este în
legãturã directã cu succesiunea glaciaţiilor pleistocene, cãreia i-a corespuns o succesiune de
dominare a eroziunii şi aluvierii.
În ce priveşte localizarea acestei faze în timpul Pleistocenului, opiniile au fost diferite. De
exemplu, studiind mai mulţi ani valea aluvialã (morfologia subaluvialã şi depozitele de albie
majorã) a fluviului Mississippi, Fisk (1951) a conchis cã secţionarea sistemului de vãi la nivelul
complexelor aluvionare în care sunt albiile înhumate a avut loc în timpul ultimului stadiu glaciar
"Wisconsin tîrziu", care, se ştie, corespunde Wurmianului Europei Centrale, când nivelul mãrii a
fost coborît cu 130 m. Aceasta se petrecea aproximativ acum 30 000 ani.
Pe de altã parte, Dury (1964), dupã o minuţioasã investigaţie asupra fenomenului de
subadaptare a râurilor de pe teritoriul S.U.A. şi Europei, aratã cã începerea meandrelor de vale şi
secţionarea adâncã a rocii au putut avea loc încã din Pleistocenul inferior, odatã cu prima glaciaţie.
În Polonia se apreciazã, pe baza datãrilor cu radiocarbon a stivei de depozite fluviale din bazã, cã
patul fosil al vãii Fluviului Vistula şi al vãilor afluente acestuia, s-au format în timpul declinului
glaciaţiei Riss şi a interglaciarului Eems (Riss-Wiirm). Aceste albii fosile sunt adâncite în argile
miocene pînã la 20-24 m sub nivelul actual al fundului vãii (Mycielska-Dowgiallo, 1977).
Cercetãrile din ţara noastrã privind succesiunea fazelor de eroziune-aluviere în Pleistocen-
Holocen, mai ales în partea de est a Carpaţilor Orientali (Donisã, 1968; Ichim, 1979; Donisã,
Martiniuc, 1980) aratã vârsta wurmianã a pânzei de prundişuri ce a colmatat fundul vãilor est-
carpatice, ceea ce îndreptãţeşte ipoteza unei intense adânciri în interglaciarul Riss-Wurm.
Patul vãilor aluviale, în profil longitudinal, nu reprezintã o suprafaţã netedã pe care
repauzeazã stiva de aluviuni. Asemãnãtor patului albiilor minore actuale, patul vãilor fosile
reprezintã o alternanţã de scobituri separate de praguri de rocã "in situ". Pentru a explica
neregularitãţile morfologiei subaluviale, au fost speculate mai multe ipoteze, dintre care
menţionãm: (i) similitudini cu hidraulica albiilor minore; (ii) efectul confluenţelor; (iii) mişcãrile
neotectonice.
(i) Studiind meandrele de vale, Dury (1964) a avansat ideea cã în faza iniţialã, când patul fosil
al vãilor aluviale era ocupat de paleorâuri, acestea au determinat o morfologie asemãnãtoare cu
patul albiilor minore ale râurilor meandrate; adicã, valea va fi mai adâncã în zona buclelor de
meandru de vale şi mai puţin adâncã în zona inflexiunii între bucle. Ideea şi-a susţinut-o cu
exemple numeroase de pe vãi ale râurilor zonei temperate (unde fenomenul de "subadaptare"
underfitness a cunoscut cele mai dezvoltate forme).
O explicaţie aproximativ de aceeaşi naturã este adusã în legãturã cu microrelieful îngropat al
vãii aluviale a Bistriţei în sectorul Pîngãraţi-Piatra Neamţ. Morfologia subaluvialã a patului vãii
Bistriţa în aria montanã în general, prezintã toate aceste caracteristici, impuse probabil de o fazã
iniţialã de meandrare de tip încãtuşat a râului Bistriţa. Numeroasele foraje realizate de I.S.P.H.
Bucureşti (1979) în vederea amenajãrii hidroenergetice a râului, a pus în evidenţã o serie întreagã
de neregularitãţi în morfologia profilelor longitudinale ale patului fosil al vãii. Adâncimea la care se
află patul văii este: 6 -8 m în Cheile Zugreni, 20 m la confluenţa cu Pârâu Pântei, 18 m, la confluenţa
cu pîrâul Borca; 14 m în dreptul localitãţii Borca.
(ii) O altã cauzã care poate explica unele din neregularitãţile patului aluvionarului o
reprezintã rolul confluenţelor. Mãsurãtori pe vãi mici într-un ţinut cu relief de "bad-lands", unde au
putut fi efectuate secţionãri numeroase în masa aluvialã, au confirmat existenţa unor adânciri în
punctul de confIuenţã cu vãile secundare (Schumm, 1977). Situaţia a fost verificatã pe modele de
laborator (Mosley, 1976) rezultând cã adâncimile în talvegul vãilor se accentueazã la confluenţe şi
sunt cu atât mai mari, cu cât dimensiunea afluentului este mai mare, rata transportului de debit

139
solid este micã şi unghiurile de confluenţã variazã între 60 şi 90°. Cercetările experimentale ale lui
Bojoi et al (1998) asupra văilor aluviale din bazinul Jijiei au confirmat pe deplin această observaţie.
(iii) Efectul mişcãrilor tectonice asupra formei profilului longitudinal al patului fosil al vãilor s-
a dovedit a fi important, în mod deosebit, la contactul cu ariile depresionare (câmpia aluvialã a
Someşului în cuprinsul Depresiunii Baia Mare - cf. Posea et al., 1978) la contactul între ariile car-
patice şi subcarpatice (Donisă şi Martiniuc, 1979) sau la contactul între aria piemontanã şi Câmpia
Românã (Bãluţã, 1967).

1.6.5.4.2. Stratigrafia aluvialã şi reconstituirea fazelor de colmatare a vãilor.

Problema depozitelor aluviale va fi abordatã sub douã aspecte: analiza stratigraficã a

faciesurilor şi grosimea aluvionarului.

(i) Analizele depozitelor de albie majorã ale râurilor din mediul temperat permit gruparea
acestora în douã mari complexe:
• un complex de pietrişuri cu bolovãniş, situat în general în patul vãii aluviale;
• un complex de depozite mai fine, situate în partea superioarã a albiei majore.
Seria pietrişurilor ce colmateazã pãrţile cele mai coborâte ale patului vãilor se caracterizeazã
prin stratificaţie încrucişatã tabularã, cu o foarte slabã sortare a depozitelor. Caracterul acestor
depozite sugereazã cã au fost acumulate la debite mari şi în contextul unui tip de albie împletitã.
Caracteristici asemãnãtoare ale aluvierii seriei de prundişuri şi bolovãnişuri au fost descrise şi
pentru vãile est-carpatice, îndeosebi Bistriţa şi Moldova (Donisã şi Martiniuc, 1980). Pânza de
pietrişuri şi bolovãnişuri (cu dominarea elementelor de 10-25 cm) care a colmatat fundul Vãii
Bistriţa în prima fazã de aluviere, a cuprins toatã aria montanã a vãii şi s-a extins şi în aria
extracarpaticã. Repartiţia granulometricã a galeţilor de pietriş şi bolovãniş în seria aluvialã
extracarpaticã a scos în evidenţã existenţa a două faciesuri: un facies mai grosier în bazã, care se
extinde pe 15-20 km de la ieşirea din aria carpaticã; dupã care pãtrunde sub formã de “panã” în
lungul vãii spre aval; un facies cu pietriş mai mãrunt în care participã şi nisipuri în proporţie de 40-
50%, dezvoltat la partea superioarã a complexului aluvionar, cu extindere pânã la confluenţa vãii
cu Siretul.
Detaşarea celor douã mari faciesuri, întrepãtrunderea faciesului grosier din amonte spre
avale, în partea inferioarã a complexului aluvionar, poate constitui un argument pentru a considera
cã depozitele din Valea Bistriţei la ieşirea din Carpaţi au caracterul unor imense conuri aluviale,
aparţinînd cel puţin la douã generaţii şi cã grosimea prundişurilor, diferenţiatã din amonte spre
aval, s-ar datora tocmai acestui mod de acumulare.
(ii) Grosimea depozitelor de albie majorã prezintã în general o creştere în lungul râului,
proporţionalã cu creşterea geometriei albiei majore. Încă o dovadă că albiile majore au o evoluţie
care, şi din acest punct de vedere, poate fi pusã în legãturã cu albia minorã a râurilor. Un exemplu
ilustrativ în acest sens este supraînãlţarea concomitentã a suprafeţei albiei majore cu
supraînãlţarea patului albiilor minore. Inregistrãrile pe fluviul Nil, cele mai îndelungate de pânã
acum asupra unui râu din lume, aratã cã atât patul albiei cât şi albia majorã s-au agradat cu o ratã
de 0,9 - 1,2 m/1 000 ani.

140
 1.6.5.4.3. Paleoalbiile.

Paleoalbiile reprezintã albii minore ale unor râuri anterioare, colmatate cu aluviuni de regulã
mai grosiere decât masa aluviunilor din jur, care pot fi îngropate la diferite adâncimi în depozitele
de albie majorã sau pot fi reconstituite pe suprafaţa albiei majore. Tot în categoria paleoalbiilor se
cuprind şi depozitele fluviale mai vechi decât Cuaternarul care, de obicei, se întâlnesc în structuri
geologice din roci coezive, uneori chiar supuse unor mişcãri tectonice. Aceste din urmã tipuri de
paleoalbii nu fac obiectul discuţiei noastre.
Reconstituirea traseelor şi depozitelor paleoalbiilor pe suprafaţa albiei majore a avut ca
principal obiectiv evaluarea principalilor parametri morfometrici, reconstituirea condiţiilor de
regim în care evoluau albiile, datarea principalelor faze de evoluţie.
În multe regiuni de pe glob existã vãi pe suprafaţa cãrora se pãstreazã “încrustate” urmele a
mai multor generaţii de albii minore. Dimensiunea lor contrasteazã puternic cu debitele râurilor
actuale, mult prea mici pentru a explica formarea lor (Dury, 1964). Râurile care au fost supuse
reducerii dimensiunii atât la nivelul morfometriei secţiunii transversale cât şi la nivelul geometriei
meandrelor sunt râuri subadaptate (underfit streams). Fenomenul a fost observat prima datã de
Davis (1913) şi explicat prin reducerea considerabilã a volumului scurgerii lichide. Cauza reducerii
scurgerii a fost discutatã pe baza a douã evidenţe : captãrile fluviale şi schimbãrile climatice.
Captãrile fluviale au fost considerate de Davis (1913) drept cauzã exclusivã a subadaptãrii
râurilor, dar înregistrarea fenomenului la scarã regionalã l-a determinat pe Dury (1964) sã invoce o
cauzã cu caracter mult mai general. Şi o asemenea explicaţie nu putea fi decât de ordin climatic,
întrucât captãrile fluviale, deşi prezente, nu au putut avea o dezvoltare regionalã. Paleoalbii din
care au derivat râuri subadaptate, au fost înregistrate în toate regiunile globului (America de Nord,
Anglia, Europa de Vest, Ucraina, Australia), dar cu deosebire în zona temperatã, unde fenomenul a
cunoscut cea mai mare extindere. Exemple sugestive de pe teritoriul ţãrii noastre sunt Dunãrea
(Panin, 1976) şi Bârlad (lchim et al., 1979).

Fig. 137. A. Meandre şi paleo-meandre ale râului Bârlad (Ichim et al., 1979);B. Paleoalbii

141
 1.6.5.5. Clasificarea albiilor majore

Încercările de clasificare a albiilor majore pot fi grupate în trei categorii importante:

clasificări pe baze morfologice (Happ et al., 1940; Fisk, 1944, 1947; Schmudde, 1963, Allen, 1965,
Lewin, 1978), specifice (Kellerhals et al., 1972; Galay et al., 1973, Moseley, 1987) și genetice
(Gilbert, 1877, Russell, 1889, Fenneman, 1906, Melton, 1936, Leopold and Wolman, 1957; Speight,
1965; Schumm, 1968, 1977; Petts and Foster, 1985; Kellerhals et al., 1976; Lewin, 1978); Galloway,
1981).
O clasificare des utilizată în ultimul timp este cea propusă de Nanson și Croke (1992) și
care ia în considerare factorii energetici (puterea curentului, în primul rând). Aceștia recunosc trei
clase principale de albii majore:
(i) Albii majore de mare energie formate din materiale necoezive care se regăsesc în
cursurile superioare ale râurilor acolo unde puterea curentului la debite la maluri pline depășește
300 Wm2. Migrația laterală este împiedicată de sedimentele grosiere din albie, acesta dezvoltându-
se prin acreție verticală. Aceste albii majore sunt caracterizate prin instabilitate, fiind parțial sau
total distruse în timpul marilor evenimente de inundații.

(ii) Albii majore de energie medie formate din materiale necoezive (de la pietriș la nisip
fin). Puterea specifică a curentului variază de la 10 la 300 Wm2. Principalele procese de construcție
a albiei majore sunt acreția laterală (la cele meandrate) și formarea de ostroave (la cele împletite).
Acest tip de albii majore prezintă de obicei un echilibru dinamic cu regimul de curgere anual până
la cel decadal.

142
 (iii) Albii majore de energie scăzută formate din materiale coezive sunt asociate râurilor cu
o singură albie (stabile lateral) sau celor anastomozate. Formate din silt și argilă, procesele
dominante de contrucție fiind reprezentate de acreția verticală a sedimentelor fine și avulzii rare.
Puterea specifică a curentului corespunzătoare debitului la maluri pline este mai mică de 10 Wm2.

143
144
145
 Geomorfologia albiilor - Bibliografie selectivă

Bunte K., Abt S.R. (2001). Sampling surface and subsurface particle-size distributions in wadable
gravel- and cobble-bed streams for analyses in sediment transport, hydraulics, and streambed
monitoring. Rocky Mountain Research Station, General Technical Report RMRS-GTR-74
Charlton, Ro. (2008). Fundamentals of Fluvial Geomorphology. New York: Routledge.
Dumitriu D. (2007). Sediment system of the Trotuş drainage basin (Sistemul aluviunilor din bazinul
râului Trotuş). Editura Universităţii, Suceava, 197 p.
Hickin E. (2007). River Geomorphology: Chapter 1- 6
Ichim, I., Bătuca, D., Rădoane Maria, Duma D. (1989), Morfologia si dinamica albiilor de râu,
Editura tehnică, Bucuresti.
Leopold, L.B., Wolman, M.G., Miller, J.P. (1964), Fluvial processes in geomorphology, San
Francisco, W.H. Freeman.
Rădoane M., Rădoane N., Dumitriu D. (2003). Geomorphological evolution of longitudinal river
profiles in the Carpathians. Geomorphology 50, 293–306.
Rădoane Maria, Dumitriu Dan, Ichim Ioniţă (2006) – Geomorfologie – vol I. Editura Universităţii
Suceava, 250 p. ISBN 973-9408-45-1.
Rădoane Maria, Dumitriu Dan, Ichim Ioniţă (2006) – Geomorfologie – vol II. Editura Universităţii
Suceava, 394 p. ISBN 973-8293-11-1.
Richards, K. (1982), Rivers. Form and process in alluvial channels, Methuen.
Ritter, D. (1986), Process Geomorphology, WCB, Dubuque, Iowa.
Schumm, S.A. (1977), The system fluvial, New York, Wiley.
Strahler, A. Strahler,A.N. (1999), Introducting Physical Geography, New York, Wiley.
Summerfield M.A. (1997), Global geomorphology, Longman Singapore Publishers.

146
GEOMORFOLOGIE LITORALA

147
 Cuprins

2. GEOMORFOLOGIE LITORALĂ/147
2.1. Mediul litoral și cel costier/147
2.2. Agenţi şi procese de modelare a regiunilor costiere/148
2.2.1. Valurile/148
2.2.1.1. Valurile generate de vânt/148
2.2.1.2. Valurile de furtună/154
2.2.1.3. Valurile seismice/155
2.2.1.4. Mareele/157
2.2.1.5. Curenţii/158
2.2.2. Procese de eroziune (abraziune)/160
2.2.2.1. Procese mecanice datorate valurilor şi curenţilor/160
2.2.2.2. Procese fizico-chimice (de meteorizaţie)/161
2.2.2.3. Procese de eroziune biologică/162
2.2.2.4. Factorii care influenţează abraziunea/162
2.2.3. Procese de acumulare/165
2.2.3.1. Procese de transport şi acumulare a sedimentelor/165
2.2.3.2. Procese de acumulare biologică/166
2.3. Relieful de abraziune/166
2.3.1. Falezele/166
2.3.2. Platformele de abraziune/172
2.4. Formele de acumulare/176
2.4.1. Plajele/176
2.4.1.1. Caracteristici generale/176
2.4.1.2. Forma profilului plajei/177
2.4.1.3. Morfodinamica plajei/179
2.4.1.4. Formele în plan ale plajei/180
2.4.1.5. Microformele plajei/181
2.4.2. Cordoanele litorale/183
2.4.2.1. Insulele-barieră/183
2.4.2.2. Săgeţile litorale, perisipurile şi promontoriile lobate/186
2.4.3. Dunele de nisip litorale/190
2.4.4. Câmpiile litorale tidale, marşele şi mangrovele/192
2.4.5. Recifii coraligeni/195
2.5. Tipuri de ţărmuri/199
2.5.1.Ţărmurile de submersiune/199
2.5.1.1. Ţărmurile de submersiune joase/199
2.5.1.2. Ţărmurile înalte de submersiune/201
2.5.2. Ţărmurile de emersiune/205
2.5.2.1. Ţărmurile de emersiune joase/205
2.5.2.2. Ţărmurile înalte de emersiune/208
2.5.3. Ţărmurile neutre/209
2.5.4. Principalele trăsături ale ţărmurilor/210
Bibliografie selectivă/213

148
 1. GEOMORFOLOGIE LITORALĂ

2.1. Mediul litoral și cel costier

Pe orice hartă a globului pământesc se poate observa, cu uşurinţă, că apa mărilor şi

oceanelor ocupă ce mai mare parte din suprafaţa terestră. Din suprafaţa totală a Terrei, de 510 mil.
km2, apa ocupă circa 361 mil. km2 sau 70,8 %, iar uscatul 149 mil. km2 sau 29,2 %. În cadrul
bazinelor oceanice şi marine se pot distinge mai multe regiuni morfohidrografice: regiunea litorală
(sau costieră), platforma continentală, povârnişul continental (fig.1) şi regiunea abisală.
Regiunea litorală constituie limita dintre uscat şi mare, supusă în general acţiunii valurilor şi
curenţilor marini, reprezentând circa 0,4 % din suprafaţa totală a oceanului. Datorită imensei
energii pe care o posedă apa Oceanului Planetar, relieful regiunilor costiere se află într-o rapidă şi
spectaculoasă modificare. Regiunea litorală include atât zona cu ape puţin adânci, unde prin
intermediul valurilor sunt transportate cantităţi importante de sedimente, cât şi zona dinspre
uscat, incluzând plajele, falezele şi cordoanele litorale, care sunt afectate direct sau indirect de
acţiunea valurilor, mareelor şi curenţilor. În timp ce termenul de ţărm sau zonă litorală se referă la
zona aflată, permanent sau ocazional, sub acţiunea valurilor, cel de mediu costier înglobează şi o
fâşie de uscat de mai mulţi kilometri, asupra căreia se exercită indirect influenţa mării prin: brize,
umiditate mai ridicată, amplitudine termică mai redusă, ionizarea aerului, activizarea curgerilor
subterane etc.

Fig. 1. Reprezentarea schematică a celor mai importante elemente morfologice ale unei regiuni costiere: (A)
joasă; (B) înaltă, cu faleză (Summerfield, 1997).

149
 Principalele părţi componente ale zonei litorale sunt prezentate în figura 2., printre care se
pot distinge:
(i) zona din largul coastei (offshore), cu ape din ce în ce mai puţin adânci, caracterizată de
prezenţa valurilor sinusoidale care trec treptat, cu cât ne apropiem de ţărm, în valuri solitare;
(ii) zona de spargere (deferlare) a valurilor (breaker zone) reprezintă acea fâşie, cu lăţimi
variabile, în cuprinsul căreia valurile devin instabile şi se sparg. Barele litorale (longshore bar) sunt
mici creste submerse sau serii de creste, de obicei, din nisip, paralele cu linia ţărmului, formate în
interiorul zonei de spargere a valurilor;
(iii) zona valurilor de resacă (surf zone), cuprinsă între cea de deferlare şi cea a jetului de
resacă, în care prin deferlare, crestele valurilor cad spre înainte dând naştere aşa-numitor valuri de
resacă. În aceste ultime două zone i-au naştere curenţii litorali. Înspre ţărm, bara litorală se
continuă cu o mică depresiune alungită (longshore trough);
(iv) zona jetului de resacă (swash zone) sau avanplaja reprezintă, în mod normal, o fâşie cu
o pantă puţin mai mare decât a zonelor enumerate anterior, cuprinsă între limita superioară a
jetului de resacă şi cea inferioară a contracurentului de spălare (backwash).

Fig. 2. Principalele subunităţi morfologice ale zonei litorale (Chorley et al., 1985).

Porţiunea aflată sub influenţa jetului de resacă a fost numită faţa plajei (beach face).
Trebuie făcută precizarea că prin termenul de plajă se înţelege fâşia formată din depuneri de nisip,
pietriş sau bolovani sub acţiunea jetului de resacă şi a contracurentului de spălare, de la zona de
deferlare până la limita superioară a jetului de resacă; (v) zona plajei înalte sau cordonul litoral
(backshore) reprezintă acea fâşie care rămâne deasupra apelor mari de flux, la mare liniştită, fiind
formată dintr-o succesiune de trepte de plajă (sau berme), separate de mici abrupturi, în mod
obişnuit, de sub 1 m. Aceste berme sunt create de nivelul diferit al fluxurilor maxime sau la furtuni.
Uneori, plaja nu se lipeşte de faleză, în spatele ei aflându-se o lagună sau un lac (fig.1.).
În analiza sistemului geomorfologic marin, la fel ca şi a celorlalte, este absolut necesar să se
ţină cont de scara de timp şi de spaţiu. În timp scurt (timp staţionar sau steady time), o mare parte
dintre regiunile litorale pot fi considerate forme aflate în cvasi-echilibru. Sub acest aspect, fluxul
continuu de masă (sediment şi apă) şi energie va contribui la extinderea sau reducerea plajelor,
reflectând echilibrul care există între forţa medie zilnică ori sezonieră a valurilor şi rezistenţa
150
terenurilor la acţiunea acestora. În timp lung (timp graded), uneori, plajele sau întreaga zonă de
ţărm pot înregistra schimbări minore putând fi încadrate formelor aflate într-un echilibru dinamic.
La scara timpului geologic (timp ciclic), transgresiunile şi regresiunile marine produc schimbări
importante în aspectul regiunilor de coastă. În marea majoritate a tratatelor de specialitatea
atenţia este focalizată asupra studiului regiunilor de coastă în timp staţionar şi graded.

2.2. Agenţi şi procese de modelare a regiunilor costiere

Principalul agent de modelare a regiunilor costiere este reprezentat de apa mărilor şi

oceanelor, prin formele specifice de mişcare: valuri, maree şi curenţi. În afara acestora, în
schimbarea fizionomiei zonelor litorale contribuie şi unele procese fizice, chimice şi biologice,
determinate de alţi agenţi, dar care au însă un rol secundar.

2.2.1. Valurile

Valurile reprezintă unde cu mişcări oscilatorii regulate, care afectează suprafaţa mărilor şi
lacurilor, propagându-se în suite.
Un val se caracterizează prin următoarele elemente (fig. 3.): creasta - respectiv linia cea mai
înaltă; vârful - partea cea mai înaltă a crestei; flancurile - cele două pante laterale; baza - planul
care uneşte cele două goluri laterale; înălţimea sau amplitudinea - distanţa măsurată pe verticală
între creasta şi baza valului; lungimea - lungimea măsurată pe orizontală între două creste sau
două goluri succesive ale valului; viteza - distanţa parcursă de creasta valului în unitatea de timp;
perioada - intervalul de timp între trecerea prin dreptul unui punct fix a două creste succesive;
frecvenţa - numărul de valuri ce trec printr-un punct oarecare în unitatea de timp.

Fig.3. Elementele unui val (Summerfield, 1997).

Toate aceste elemente, precum şi rezultantele relaţiilor dintre ele, se înscriu într-un ecart
larg de situaţii, în funcţie de natura şi intensitatea mecanismelor generatoare ale valurilor, de
mediul de formare etc.

2.2.1.1. Valurile generate de vânt

În marea lor majoritate, valurile sunt produse de forţa vântului. Energia maselor de aer în
mişcare pe suprafaţa apei generează valurile care, ajungând la ţărmuri, exercită asupra acestora
acţiuni de eroziune şi de sedimentare. Deşi constituie un fenomen foarte familiar, formarea
valurilor generate de vânt nu este pe deplin cunoscută. În linii mari se consideră că valurile de vânt
iau naştere după următorul sistem: în primul rând, prin forţa de împingere directă, exercitată de
151
masa de aer în mişcare asupra micilor încreţituri ale suprafeţei apei pe care le deplasează ca pe
orice obiect plutitor; în al doilea rând, prin forţa de antrenare, de către vântul ce mătură suprafaţa
apei, a mişcării ondulatorii produsă de forţa de împingere. Valurile de vânt ating, de obicei, viteze
cu mult mai mari decât cele ale vânturilor care le-au generat şi le întreţin, fapt explicat prin
acţiunea forţei de antrenare a aerului asupra mişcării ondulatorii a masei de apă pe care o
accelerează.
Înălţimea valurile de vânt poate fi exprimată cu ajutorul formulei:

H = 0,36 √F sau H = 0,031 U2

unde H reprezintă înălţimea valului (m), F, fetch-ul sau deschiderea (km), iar U, viteza
vântului (m/s).

Fig. 4. Distribuţia globală a principalelor tipuri de valuri şi a vânturilor generatoare

(Davies, 1980).

Din aceste formule se poate deduce faptul că înălţimea valurilor depinde de trei factori
principali: viteza vântului care determină cantitatea de energie în acţiune; durata vântului care
condiţionează faptul dacă valurile vor putea să atingă sau nu dimensiuni maxime; deschiderea,
priza sau fetch-ul, adică întinderea zonei de apă liberă pe suprafaţa căreia vântul îşi exercită
acţiunea, îndicând posibilitatea creşterii progresive a valurilor.
Dacă valurile se formează pe o suprafaţă de apă foarte mare şi pe o perioadă de timp de
mai multe ore, astfel încât aceste două elemente să nu constituie factori limitativi, atunci înălţimea
valurilor variază cu pătratul vitezei vântului. S-a constatat că valurile generate de vânt depăşesc
152
rareori înălţimea de 15 m. În linii mari este posibilă o clasificare a mediilor costiere pe baza tipurilor
de valuri care acţionează asupra lor luându-se în calcul viteza vântului, fetch-ul şi configuraţia
ţărmurilor (fig. 4.).
Valurile generate de vânt pot fi clasificate în trei tipuri: (i) valurile formate şi întreţinute de
acţiunea vântului pe suprafaţa apei se numesc valurile de mare sau mare de vânt (sea waves).
Acestea au o formă neregulată, perioade şi înălţimi diferite, fiind lipsite de un model sistematic şi
se deplasează în direcţii variate; (ii) hula (swell waves), derivată din valurile de mare ieşite din
regiunea de formare, care, neîntreţinute, se pierd treptat. Pe măsura creşterii valurilor acestea îşi
măresc nu numai viteza de deplasare ci şi lungimea. După ce ies din regiunea cu vânturi puternice
în care au luat naştere, valurile se transformă în hulă, respectiv valuri mai puţin înalte dar foarte
lungi, de formă simplă şi cu creste uniforme, paralele. În literatura de specialitate se arată că
valurile cu înălţimi de 10 m după parcurgerea unei distanţe de 200 km îşi reduc înălţimea la 2 m şi
pierd, prin frecarea cu aerul, circa 80 - 90 % din energia iniţială, fenomen cunoscut sub denumirea
de disiparea valurilor (wave dispersion) (fig. 5.); (iii) al treilea tip de val generat de vânt este
reprezentat de valurile de resacă sau brizanţi ce apar în apropierea ţărmului când viteza valului se
reduce, iar crestele care se apropie între ele cad înainte prin deferlare.
Atâta timp cât hula acţionează în largul mării, unde apa este destul de adâncă, se poate
vorbi de valuri oscilatorii (oscillatory waves), deoarece forma acestora se transmite prin apă,
producându-i o mişcare oscilatorie (fig. 6.). Mişcarea apei provocată de vânt se manifestă pe
verticală antrenând toate moleculele de apă de la suprafaţă cât şi de la diferite adâncimi.
Moleculele de apă nu se deplasează ci, sub influenţa presiunii aerului, efectuează mişcări uniforme
pe orbite circulare (numite şi curbe trohoidale) situate pe planurile verticale.

Fig. 15.5. Dispersia valurilor dinspre zonele unde au fost generate (Ritter,1986).

Fig.6. Mişcarea orbitală a particulelor de apă la valurile oscilatorii (Ritter, 1986).

Pe măsura apropierii de ţărm, forma valurilor va fi influenţată tot mai mult de prezenţa la
adâncimi din ce în ce mai mici a fundului mării (această schimbare este mică până când adâncimea
apei egalează o jumătate din lungimea de undă a valului, când se spune că valul "simte" fundul),
153
mişcarea acestora pe verticală resimţindu-se pe toată grosimea stratului de apă. Datorită acestui
fapt, mişcarea moleculelor de apă de la fund va fi mai înceată din cauza frecării, în schimb cea a
particulelor de la suprafaţă va fi mai mare. În felul acesta orbita de deplasare a particulelor devine
din circulară - eliptică sau chiar distrusă, formându-se valurile de translaţie (translatory waves)
(fig.7.). Cu cât valurile se apropie de ţărm, spre care adâncimea scade continuu (fenomen cunoscut
în literatura anglo-saxonă sub denumirea de shoaling), viteza şi distanţa dintre creste se reduce, în
schimb creşte rapid înălţimea şi panta acestora. Ca urmare a acestor schimbări, crestele cad spre
înainte prin deferlare, dând naştere brizanţilor (breakers) sau valuri de resacă.

Fig. 7. Transformarea valurilor oscilatorii în valuri de translaţie pe măsura apropierii de ţărm

(Ritter, 1986).

Valul se sparge când viteza particulelor din creasta valului va depăşi viteza valului. Pe o plajă
cu înclinare mică aceasta se petrece de obicei atunci când raportul H/h (înălţimea
valului/adâncimea apei) are valori cuprinse între 0,8 - 0,6. Deferlarea se produce în realitate sub o
multitudine de forme, în funcţie de panta ţărmului, de perioada valurilor etc., putându-se separa
totuşi, trei tipuri majore (fig. 8.): deversată (spilling); plonjantă (plunging); pulsatorie (surging).
După spargerea valului de resacă plaja este inundată de o pânză de apă înspumată şi agitată
numită jet de resacă (swash); prin intermediul acestuia sunt transportate spre uscat nisip şi pietriş.
Atunci când forţa jetului de resacă se epuizează, apa se retrage de pe plajă printr-un contracurent
de spălare (backwash); o parte din apa aflată în retragere se infiltrează în nisipul permeabil al
plajei, iar cealaltă parte transportă nisipul şi pietrişul dislocat de jet înapoi în mare.

Fig.8. Transformarea valurilor de hulă în brizanţi

în apropierea liniei ţărmului (Selby, 1985).

154
 Fig. 9. Modul de formare şi acţiune al jetului de resacă, contracurentului de spălare şi al derivei de
plajă (Strahler, Strahler 1992).

Atunci când valurile se apropie de linia coastei sub un unghi oarecare de înclinare, are loc o
schimbare a direcţiei de propagare a frontului acestora, proces cunoscut sub denumirea de
refractarea valurilor. Principiul este ilustrat în figura 10., în care s-a luat drept exemplu o linie de
ţărm cu golfuri şi promontorii. Poziţiile succesive ale unui val sunt indicate de liniile
numerotate1,2,3....11. În larg fronturile valurilor sunt paralele, iar pe măsura apropierii de ţărm se
resimte efectul de întârziere, mai întâi în zona din faţa promontoriului. Scăderea adâncimii apei
determină şi o reducere a vitezei de deplasare a valurilor, în timp ce în apele mai adânci din faţa
golfurilor această întârziere încă nu s-a produs.
Consecinţa acestui fapt o constituie ruperea frontului valului (refractarea), care devine
aproximativ paralel cu ţărmul. Prin linii întrerupte (a,b,c..k) este redată distribuţia energiei
valurilor de-a lungul ţărmului. În dreptul promontoriului înălţimea valurilor şi a brizanţilor creşte,
energia concentrându-se pe un sector scurt, iar în lungul golfurilor valurile scad în înălţime, astfel
încât energia de deferlare se distribuie pe o porţiune mai mare din ţărm. Prin urmare, valurile
deferlante constituie agenţi puternici de eroziune în zona promontoriilor şi cu o activitate mult mai
redusă în zona golfurilor, tinzându-se spre un ţărm cu o formă finală simplă, în linie dreaptă
(Strahler, 1992).

Fig.10. Fenomenul de refractare a valurilor în dreptul unui ţărm cu golfuri (Strahler, Strahler, 1992).

155
 Atunci când valurile se propagă sub un anumit unghi faţă de un ţărm perfect drept (fig.11.),
frontul lor este astfel deviat încât deferlează aproape paralel cu plaja.

Fig.11. Refractarea valurilor în cazul ţărmurilor drepte

2.2.1.2. Valurile de furtună

Valurile de furtună reprezintă o rezultantă a combinării efectelor produse de către vânturile

puternice, de obicei, asociate uraganelor, cu cele datorate scăderii presiunii atmosferice.
Uraganele (denumirea ciclonilor tropicali din Marea Caraibilor - hurricane, extinsă ulterior asupra
tuturor ciclonilor tropicali şi oricărui vânt care atinge sau depăşeşte 119 km/oră) pot fi tropicale şi
extratropicale. În centrul ciclonilor tropicali presiunea atmosferică poate coborî cu peste 100 mb
faţă de valorile normale, astfel încât nivelul apei mării se ridică în această zonă cu peste 1 metru.
Supraînălţările excepţionale ale apei sau undele de furtună pot fi deosebit de destructive, atunci
când acţiunea lor coincide cu mareele ridicate din zonele joase de coastă, apa invadând uscatul pe
mai mulţi kilometri. Regiunile cele mai des afectate de către valuri de furtună sunt fie cele aflate
sub efectul ciclonilor tropicali (Golful Bengal, Golful Mexic etc.), fie unele situate la latitudini medii,
acolo unde pe lângă marea frecvenţă a uraganelor un rol determinant îl are şi configuraţia
favorabilă a ţărmurilor (de exemplu, Marea Nordului). În 1953, un val uriaş de furtună (cu peste 6
m peste nivelul mareei maxime) a afectat coastele ţinutului Lincolnshire, din Anglia, pe o distanţă
de circa 6 km spre interiorul uscatului.

156
 2.2.1.3. Valurile seismice

Valurile seismice sau tsunami au la origine mişcări ale plăcilor oceanice provocate de erupţii
vulcanice, deplasări în masă submarine, şi cel mai frecvent datorită cutremurelor (cu o
magnitudine mai mare de 5.6 grade pe scara Richter). Ele se manifestă sub forma unui val puternic
- rar două sau trei -, care se extinde de la hipocentrul cutremurului către suprafaţa apei, iar apoi se
propagă circular (pentru o imagine cât mai clară, adesea se face comparaţia cu valurile ce pornesc
din punctul unde o piatră atinge suprafaţa unei ape calme) în masa de apă a oceanului, cu viteze
cuprinse între 600 - 800 km/h. În comparaţie cu valurile de vânt, cele seismice au lungimi mult mai
mari (100 - 200 km), însă amplitudinea acestora în largul oceanelor este de numai 0,3 - 1 m.
Atunci când ajung în regiunile de coastă, unde adâncimea apei este mică, valul seismic
provoacă o creştere neobişnuit de mare a nivelului apei, adesea până la 15 m şi uneori depăşeşte
chiar 30 m, inundând zonele mai joase sau chiar ţărmurile înalte în situaţia în care se suprapun şi
valurile de vânt. Cele mai numeroase valuri seismice s-au înregistrat în Oceanul Pacific în strânsă
legătură cu mobilitatea tectonică mare a plăcilor oceanice. Exemplul cel mai des citat se referă la
valul seismic generat de cutremurul din 1960 care a afectat coasta chiliană. Acest val s-a propagat
aproape pe toată suprafaţa Oceanului Pacific, cu o viteză de circa 800 km/h, formând pe coastele
Asiei şi Australiei valuri cu înălţimi considerabile (fig.14).

157
Fig.14. Propagarea valului seismic generat de cutremurul produs în Chile în 1960.

Fig.15. Tsunami – Japonia 2011

158
 2.2.1.4. Mareele

Mareele reprezintă mişcarea de ridicare şi coborâre a apelor oceanice în apropierea

ţărmurilor sub influenţa forţei de atracţie exercitate asupra Pământului de către Soare şi Lună, în
timp ce propagarea acestora pe suprafaţa Oceanului Planetar este strâns legată de inerţia apelor
oceanice, de configuraţia bazinului şi a fundului oceanic, condiţiile meteorologice etc. În largul
oceanelor fenomenul mareelor se manifestă prin mişcarea apei numai pe verticală, spre deosebire
de regiunile litorale unde valul mareic are şi o mişcare pe orizontală. În aceste regiuni mişcarea
valului mareic se manifestă prin înălţarea apelor în faţa ţărmurilor drepte sau prin înaintarea lor pe
ţărmurile joase. În perioada fluxului, unda mareică poate să atingă diferite înălţimi, de la 3 - 4 m în
regiunile larg deschise către mare, până la 15 - 19,6 m în strâmtori şi golfuri.
După ritmul în care se produc mareele într-o anumită perioadă de timp, se pot deosebi trei
tipuri: (i) mareele diurne sunt caracterizate printr-o singură ridicare şi coborâre a apelor în 24 de
ore, un rol important în formarea lor avându-l Soarele. Apar, în special, pe coastele vestice ale
Oceanului Pacific, ale Antarcticii, Mării Caraibilor şi Golfului Mexic etc; (ii) mareele semidiurne
prezintă două fluxuri şi două refluxuri zilnice (în 24 h şi 50 min.) fiind rezultate datorită atracţiei
Lunii. Se întâlnesc, mai ales, pe coastele Oceanului Atlantic şi ale Oceanului Indian, pe ţărmurile
Golfului Alaska, ale Australiei de est şi pe cele ale Noii Zeelande. Aproape în toate aceste zone,
înălţimea undelor mareice atinge valori care depăşesc uneori 10 - 11 m; (iii) mareele mixte sunt
specifice coastelor Oceanului Pacific, Mării Caraibilor, Mării Arabiei, Golfului Persic, Golfului Botnic,
Golfului Guineea, Mării Baffin etc. De asemenea, în cadrul mareelor mixte se remarcă, în 24 h,
două fluxuri şi două refluxuri, însă mărimea acestora este inegală.
Când Soarele şi Luna sunt pe aceeaşi linie cu Pământul se produc maree neobişnuit de mari,
numite maree de sizigii (spring tides), la un interval de aproximativ 14 zile, la Lună nouă şi la Lună
plină. În situaţia în care Luna şi Soarele sunt la cvadratură, în fazele primului şi celui de al treilea
pătrar, forţa producătoare de maree a Soarelui tinde s-o echilibreze pe cea a Lunii, luând naştere
mareele de cvadratură (neap tides), cu o intensitate neobişnuit de mică. Mareele de sizigii sunt cu
aproximativ 20 % mai mari, iar mareele de cvadratură cu aproximativ 20 % mai mici decât mareea
medie (fig. 17).

159
 La gurile de vărsare ale unor fluvii sau râuri unda fluxului pătrunde spre cursul mijlociu,
schimbând direcţia de curgere a apelor, fenomen cunoscut sub denumirea de pororoca pentru
Amazon (unda mareică poate să atingă 8 m înălţime, manifestându-se pe circa 870 km înspre
amonte), bore, în cazul unor cursuri de apă din Anglia, mai ales, pe fluviul Tamisa (unde apele cresc
cu peste 1 m), mascaret, pe fluviile din Franţa (pe Sena unda fluxului înaintează pe circa 144 km şi
are o înălţime de 1,5 m). Asemenea unde se constituie în agenţi importanţi de eroziune şi
transport, înălţimea acestora fiind în strânsă legătură cu panta şi lăţimea râurilor, debitul lichid etc.
În urma analizei mersului lunar al mareelor în diferite regiuni ale globului s-a întocmit o
hartă cu răspândirea şi înălţimea medie a valurilor mareice (fig. 18). În funcţie de înălţimea medie a
mareelor de sizigii se pot distinge trei categorii de regimuri de manifestare a undelor mareice:
microtidal (la care înălţimea mareelor este mai mică de 2 m); mezotidal (cu înălţimi de 2 - 4 m);
macrotidal (peste 4 m).

Fig. 18. Variaţia globală a înălţimii mareelor de primăvară (Summerfield, 1997).

În concluzie, se poate afirma că prin intermediul mareelor se produc importante acumulări

sub formă de bancuri submerse, în perioadele de flux, iar la reflux eroziunea devine dominantă,
astfel încât multe din formele create anterior fiind distruse prin antrenarea în larg a materialelor
constituiente.

2.2.1.5. Curenţii

Curenţii marini şi oceanici, a căror importanţă pentru morfologie se reduce numai la fâşiile
în care traseele se apropie de linia ţărmului, sunt determinaţi de vânturile regulate, maree, de
diferenţele de nivel, temperatură, salinitate etc.
Datorită jetului de resacă şi a contracurentului de spălare are loc nu numai o mişcare a
particulelor spre mare sau spre uscat, ci şi o deplasare laterală a acestora, numită derivă de plajă
(beach drifting) (fig. 19). Există situaţii în care fronturile valurilor nu sunt paralele cu linia coastei ci
o "atacă" sub un unghi oarecare. În această situaţie, jetul de resacă, acţionând oblic asupra plajei,
împinge nisipul, pietrişul şi bolovănişul pe aceeaşi direcţie înclinată faţă de linia coastei. După
160
consumarea energiei apa se va scurge înapoi în mare, sub acţiunea forţei de gravitaţie, pe linia de
cea mai mare pantă. Astfel, ca urmare a repetării într-un anumit interval de timp a mişcării de
derivă, materialele antrenate sunt depuse în poziţii deviate faţă de cele anterioare, în acest mod,
parcurgând o distanţă considerabilă de-a lungul ţărmului. În consecinţă, această formă de
transport în masă reprezintă un proces important în evoluţia ţărmurilor.
Un alt proces legat de deriva de plajă poate fi considerat deriva de coastă sau curenţii
litorali (longshore drifting sau longshore currents). În apropierea ţărmurilor, din cauza valurilor şi a
vânturilor puternice, nivelul apei creşte uşor creându-se de-a lungul liniei de coastă un curent
litoral care deplasează materialele într-o direcţie paralelă cu uscatul. Acest curent longitudinal se
dezvoltă până când devine mai puternic decât valurile care avansează spre plajă. În acest moment
apa se retrage spre mare formând un curent de retur (rip current) care poate transporta spre larg
cantităţi importante de materiale dizlocate de pe plajă (fig. 19 b,c). Dacă acest material nu este
readus de valuri pe plajă, atunci are loc o eroziune gradată a acesteia.

Fig. 19. Formarea curentului litoral şi a celui de retur: (A) când valurile se propagă oblic faţă de linia
ţărmului, în zona de deferlare se formează un curent litoral paralel cu ţărmul; (B) şi (C) modelul curentului
litoral şi a celui de retur în relaţie cu unghiul de propagare faţă de ţărm a valurilor
161
 2.2.2. Procese de eroziune (abraziune)

Eroziunea rocilor in situ care intră în alcătuirea regiunilor costiere este provocată, în
principal, de acţiunea combinată a trei tipuri de procese, şi anume: procese mecanice datorate
valurilor şi curenţilor, fizico-chimice (de meteorizaţie) şi procese determinate de acţiuni biologice.
Acestora li se adaugă, în funcţie de climatul specific anumitor regiuni costiere şi procese de
deplasare în masă, fluviale, glaciare şi eoliene etc.

2.2.2.1. Procese mecanice datorate valurilor şi curenţilor

Pentru cea mai mare parte dintre zonele litorale, valurile constituie principalul agent de
eroziune însă, rezultatul acţiunii lor este diferit, în funcţie de caracteristicile şi energia acestora,
precum şi de natura rocilor asupra cărora acţionează. De asemenea, intensitatea procesele de
eroziune exercitate de către valuri şi curenţi este în relaţie directă cu adâncimea apei de la baza
falezelor. În situaţiile în care falezele plonjează direct în apa adâncă a mării, valurile nu au
posibilitatea să deferleze, fiind reflectate cu o pierdere minimă de energie şi astfel lucrul
geomorfologic asupra ţărmului poate fi considerat aproape neglijabil. În schimb, acolo unde apa
este mai puţin adâncă, valurile deferlează, dând naştere brizanţilor care lovesc cu putere faţa
falezei. S-a mai observat că acţiunea mecanică a valurilor este mult mai eficace în zonele în care
acumulările de materiale de la baza falezelor sunt reduse (deoarece acumulările importante duc la
disiparea energiei valurilor şi prin aceasta diminuează din forţa de lovire asupra falezelor) şi acolo
unde promontoriile, în jurul cărora se concentrează energia cea mai mare, deţin o pondere mare.

Modul de acţiune al valurilor şi curenţilor asupra ţărmului se realizează sub diverse forme:
şocul (izbirea), compresia aerului din cavităţi cu dezvoltarea unei anumite presiuni hidrostatice,
aspirarea, "bombardarea" cu pietriş şi nisip etc., rezultatul final constituindu-l eroziunea zonei
litorale, fenomen cunoscut sub denumirea de abraziune marină. Eficacitatea erozivă a valurilor
este sporită prin antrenarea nisipului şi a pietrişului care sunt aruncate cu putere asupra ţărmurilor
exercitând un fel de "mitraliere" a rocilor (Tufescu, 1966). Aerul din cavităţi şi fisuri este comprimat
de către frontul principal al valului până la presiuni de 600 kPa sau mai mult, favorizând astfel,
dizlocarea şi detracţia (quarring) rocilor fisurate. Fragmentele dizlocate sunt preluate de către
curenţii de contraspălare şi angrenate apoi de către valuri într-o mişcare de dute-vino ceea ce

162
contribuie la rotunjirea lor (însă, spre deosebire de pietrişurile fluviale, predomină formele
aplatizate) şi, bineînţeles, la mărirea puterii de abraziune.

2.2.2.2. Procese fizico-chimice (de meteorizaţie)

Zonele costiere sunt afectate de aceleaşi procese de meteorizaţie fizice sau chimice care
acţionează şi asupra rocilor din interiorul continentelor însă, în prezenţa apei de mare şi a ciclului
umezire-uscare indus de către maree apar situaţii specifice.
Alternanţa fazelor de umezire cu cele de uscare a rocilor datorită variaţiilor de înălţime ale
mareelor favorizează acţiunea mai multor procese de meteorizaţie cunoscute sub denumirea
generică de meteorizaţie la nivelul stratului de apă (water-layer weathering). Zona afectată de
aceste procese este cuprinsă între limita inferioară a apelor şi cea superioară a valurilor de furtună
şi a mareelor înalte. Extensiunea acestui areal este controlată de ecartul de variaţie al mareelor, de
tipul acestora, de factorii meteorologici de care depinde rata evapotranspiraţiei şi durata
intervalului de uscare a rocilor între două perioade de umezire. S-a observat că meteorizaţia la
nivelul apei are eficacitate maximă de-a lungul ţărmurilor afectate de maree mixte sau diurne şi cu
o rată mare evapotranspiraţiei. De asemenea, meteorizaţia la nivelul apei este activă asupra rocilor
omogene, cu granulaţie fină, permeabile, aceasta constituind principala fază în pregătirea
materialelor care vor fi dizlocate şi trasferate sub acţiunea valurilor.
Se consideră însă, că în zonele litorale meteorizaţia datorită sării este cea mai importantă,
intensitatea acesteia fiind în funcţie de capacitatea de absorbţie a apei de mare de către rocile
constituente ale ţărmurilor.

Dizolvarea reprezintă, în aparenţă, un proces important în zonele litorale în care apar

calcare sau alte roci carbonatice poate şi datorită faptului că majoritatea studiilor au fost focalizate
asupra acestor zone însă s-a dovedit că anumite minerale primare şi ortoclaze pot fi de 10 ori mai
solubile în apa mării decât în cea dulce. În privinţa dizolvării rocilor carbonatice nu sunt pe deplin
înţelese mecanismele de acţiune atâta timp cât apa mării este normal saturată sau suprasaturată
în CaCO3. În plus, solubilitatea mică a CO2 în apele calde arată faptul că dizolvarea devine un proces
cu eficacitate crescută de-a lungul zonelor costiere reci de la latitudini mari. Cu toate acestea unele
forme de dizolvare apar şi la latitudini mici însă, în cazul acestora se pare că un rol important îl au
unele organisme care contribuie la schimbarea pH-ului din ochiurile de apă în care vieţuiesc sau la
extragerea carbonaţilor prin reacţii biochimice complexe.

163
 La latitudini mari gelifracţia reprezintă procesul cel mai important în modelarea zonelor de
ţărm şi în special acolo unde în arealul falezelor ajunge apă dulce din topirea permafrostului şi a
zăpezii, deoarece prin îngheţul apei de mare se formează, de obicei, o gheaţă moale (datorită sării)
incapabilă să exercite presiuni mari asupra rocilor.

2.2.2.3. Procese de eroziune biologică

Acestea se desfăşoară cu precădere în partea inferioară a domeniului litoral şi se referă la:

perforarea rocilor, schimbarea pH-ului, estomparea acţiunii erozive a valurilor şi curenţilor etc.
Perforarea rocilor este realizată de aşa-numitele organisme litofage (unele moluşte, arici de mare,
unele microorganisme) care cu ajutorul secreţiilor acide contribuie la formarea unor scobituri,
alveole, galerii de până la câţiva cm. Eficacitatea acestora este în funcţie de natura rocii, astfel încât
rocile sedimentare sunt mult mai susceptibile la eroziunea biogenă, decât cele vulcanice.
Importanţa relativă a eroziunii biologice este mai mare de-a lungul coastelor caracterizate printr-o
energie mică a valurilor, deoarece aici abraziunea are o intensitate scăzută sau moderată.

2.2.2.4. Factorii care influenţează abraziunea

Intensitatea proceselor de abraziune este diferită de la o zonă la alta ca urmare a

deosebirilor existente în privinţa petrografiei, structurii şi mobilităţii tectonice, a aspectului general
al reliefului, aportului fluvial, zonalităţii climatice şi a intervenţiei antropice.

164
 Fig. 23. Influenţa litologiei şi a structurii în conturarea tipurilor de faleze: faleze înalte şi abrupte formate în
depozite masive de calcare (A) sau în gresii dure, dispuse în strate orizontale (B); faleze formate argile (C); în
calcare dispuse peste argile (D); alternanţe de gresii şi argile (E); ţărmuri complexe care reflectă controlul
geologic şi al proceselor marine şi subaeriene, poziţia nivelului mării etc. (F) (Chorley et al., 1985).

Aşa după cum este bine ştiut, fiecare categorie de roci se comportă de o anumită manieră
faţă de acţiunea factorilor modelatori însă, această multitudine de situaţii existente în natură poate
fi rezumată la două mari cazuri (Posea et al., 1970): ţărm dezvoltat în roci uniforme (care la rândul
lor pot fi rezistente sau mai puţin rezistente la eroziune) şi ţărmuri tăiate în pachete de roci cu
durităţi diferite (alternanţe de roci rezistente şi mai puţin rezistente la abraziune). Rocile masive şi
dure vor favoriza apariţia unor ţărmuri unitare, înalte la care de cele mai multe ori platformele de
abraziune lipsesc, iar formele de acumulare au un caracter embrionar, în timp ce rocile cu o
rezistenţă mai scăzută (în general, cele sedimentare) vor fi uşor erodate dând naştere la faleze,
platforme de abraziune şi tipuri variate de acumulare. În cazul prezenţei unor roci calcaroase, prin
eroziunea mecanică a apei şi dizolvare, se vor forma faleze abrupte, arcade de abraziune, stâlpi,
grote etc. Dacă ţărmul este format din alternanţe de strate cu durităţi diferite dispuse în planuri
orizontale atunci se vor realiza faleze cu o morfologie aparte (poliţe, intrânduri etc.) datorită
eroziunii diferenţiale iar în cazul în care stratele sunt redresate aproape la verticală va imprima
ţărmului un caracter "dinţat", cu golfuri în dreptul rocilor moi şi peninsule, insule, arcade în
sectorul celor dure.
Structura geologică joacă, de asemenea, un rol important asupra intensităţii abraziunii
ţărmurilor. În structurile tabulare, ţărmurile sunt mai puţin crestate, prezentând faleze abrupte pe
care se produc frecvente prăbuşiri (fig.23.D). O situaţie identică apare şi la ţărmurile longitudinale,
165
dezvoltate în structura cutată. Atunci când liniile tectonice cad perpendicular sau oblic pe linia
ţărmului (de exemplu, în cazul structurilor monoclinale şi faliate), acesta va prezenta un contur
foarte sinuos, cu golfuri adânci, promontorii, insule etc.
Mişcările tectonice şi eustatismul întregesc influenţele litologice şi structurale. Astfel,
mişcările de ridicare vor duce la apariţia unui ţărm înalt, pentru care sunt specifice aşa-numitele
faleze plonjante cu o evoluţie, în general, lentă. Subsidenţele vor contribui la formarea unor
ţărmuri joase şi la înaintarea mării spre uscat.
Aspectul general al reliefului impune formarea ţărmurilor înalte şi a celor joase asupra
cărora abraziunea acţionează diferit. După cum am amintit anterior, la ţărmurile înalte (şi în special
acolo unde sunt constituite din roci dure), cu ape adânci, abraziunea şi procesele gravitaţionale
(prăbuşiri, alunecări etc.) imprimă rate de retragere mici în comparaţie cu cele înregistrate la
ţărmurile joase (la fel cu ape adânci) unde are loc un transfer permanent de materiale. În cazurile
din urmă se formează platforme de abraziune largi, însoţite uneori, de o mică faleză. Unde pe o
distanţă mare de la linia uscatului apele au adâncimi mici, între zona de spargere a valurilor şi uscat
se interpune un sector cu ape liniştite, caracterizat de intense acumulări, protejând astfel ţărmul
faţă de acţiunea mecanică a apelor.
La gurile de vărsare ale râurilor în funcţie de aportul fluvial (debit solid) al fiecăruia, iau
naştere o serie de forme şi microforme caracteristice: delte, estuare, limane etc.
La această trecere în revistă a principalilor factori care influenţează abraziunea, nu trebuie
neglijată zonalitatea climatică deşi se afirmă că are o influenţă mai puţin pregnantă în activitatea
de modelare a ţărmurilor. În lungul ţărmurilor din regiunile reci gelifracţia şi nivaţia deţin rolul
principal în cadrul proceselor de modelare, spre deosebire de regiunile aride calde unde se impune
meteorizaţia prin cristalizarea sării. De asemenea, alterarea puternică din climatul cald nu permite
formarea pietrişurilor care ar putea fi antrenate de apa mării în acţiunea de "mitraliere" a falezelor.
Între paralelele de 30° se înregistrează optimul de dezvoltarea al construcţiilor coraligene.
Prin intervenţii antropice s-au produs importante modificări în dinamica proceselor marine
din zonele de ţărm. Astfel, au fost construite porturi, ziduri de protecţie, diguri etc., în unele zone
se efectuează dragări continue pentru asigurarea adâncimilor limită de navigaţie, toate acestea cu
repercusiuni semnificative asupra morfologiei litorale. În acest contex, acţiunile antropice din
bazinul aferent Mării Negre au avut următoarele consecinţe:
• diminuarea cantităţilor de aluviuni deversate în mare ca urmare a construcţiilor
hidrotehnice (în special, baraje) pe râurile din bazinul Mării Negre. De exemplu, numai pentru
Dunăre se arată că în perioada 1921-1960 (înainte de construcţia marilor baraje) debitul mediu de
aluviuni în suspensie a fost de 67,6 mil.tone/an, în intervalul 1970-1980 s-a redus cu 39 %, pentru
ca în deceniul 1980-1990 să ajungă la 29,2 mil.tone/an (Chirica, 1992). Ca urmare a perturbării
tranzitului de aluviuni, în ultima perioadă se înregistrează o intensă agresiune marină asupra
ţărmului românesc (şi nu numai), astfel că în zona capului Midia, Constanţa tendinţa de înaintare a
mării asupra uscatului este de cca. 1 m/an, iar în sudul litoralului viteza de înaintare depăşeşte 0,5
m/an. În unele zone ale staţiunii Mamaia s-a ajuns în ultimii ani la o viteză de înaintare a mării, în
detrimentul plajelor, de aproape 2,5 m/an, iar cordonul litoral este ameninţat cu dispariţia (Lazăr,
1986).
• diminuarea cantităţii de nisip de origine marină - a doua sursă ca importanţă în întreţinerea
plajelor litoralului românesc - ca o consecinţă a creşterii mortalităţii populaţiilor de moluşte din
cauza poluării apelor marine.
• modificarea regimului de transport litoral al sedimentelor ca urmare a schimbării
configuraţiei liniei de ţărm. De exemplu, amenajările efectuate pe braţul Sulina şi la gura acestuia
au contribuit la întreruperea curentului litoral nordic purtător al unei părţi din aluviunile debuşate
166
prin braţul Chilia şi la îndepărtarea aluviunilor proprii din circuitul litoral şi preluarea acestora de
către curenţii de larg.

2.2.3. Procese de acumulare

2.2.3.1. Procese de transport şi acumulare a sedimentelor

Punctul de plecare în abordarea proceselor de transport şi acumulare trebuie să-l constituie

identificarea principalelor surse de materiale pentru domeniul litoral. În general, se pot deosebi
trei surse majore de materiale: (i) falezele şi plajele; (ii) uscatul situat dincolo de regiunea costieră;
(iii) zona din faţa ţărmului şi din larg.
Prin abraziunea exercitată de către valurile cu o energie mare (cu o frecvenţă mai mare la
latitudini medii) asupra formelor de relief litorale, şi în special a falezele formate din roci cu o
rezistenţă mai scăzută, sunt furnizate importante cantităţi de materiale. Falezele situate între cele
două tropice contribuie cu o cantitate mai redusă de materiale la bugetul total de sedimente al
zonei litorale, deoarece sunt afectate de valuri cu o energie mai mică. Ţărmurile constituite din roci
masive şi dure contribuie cu cantităţi reduse de materiale deoarece înregistrează rate de retragere
destul de mici. În schimb, formele depoziţionale preexistente (plaje fosile, dune etc.) sunt mult mai
susceptibile la atacul valurilor şi la mobilizarea sedimentelor.
Zonele de uscat situate dincolo de aria de influenţă a valurilor pot furniza materiale prin
intermediul mai multor procese a căror acţiune este determinată, în primul rând, de condiţiile
climatice şi de litologia substratului. Unde ţărmul este grefat pe depozite argiloase, marnoase sau
din alternanţe de roci care se pretează foarte bine la procesele de deplasare în masă (şi în special
acolo unde baza falezelor suferă fenomenul de subsăpare), cantităţile de materiale "oferite" mării
sunt uneori destul de semnificative. În mediile periglaciare (de exemplu, Artica Rusă), procesele de
solifluxiune se constituie în cel mai important mijloc de transport al materialelor spre zona litorală,
în timp ce la latitudini mai mari acestea sunt furnizate, în mare parte, de către gheţari. Totuşi sursa
principală a materialelor ajunse în zona litorală o constituie cea fluvială. Se estimează că la nivel
global, râurile contribuie cu o cantitate de materiale de peste 100 de ori mai mare decât cea
rezultată în urma proceselor marine. S-a observat că acest raport variază în funcţie de latitudine; în
timp ce în regiunile situate între tropice sursele fluviale deţin cea mai mare pondere, asta şi
datorită faptului că energiile mici ale valurilor conduc la o eroziune marină slabă, la latitudini medii
agresiunea apei mării asupra falezelor este mult mai importantă. Cu toate acestea multe studii
efectuate asupra originii materialelor de plajă au indicat faptul că doar aproximativ 5 % din totalul
acestora provin prin abraziunea falezelor.
Prin intermediul valurilor de furtună, a celor seismice, sedimentele depuse în zonele din
largul mării (acestea au fost depozitate aici în timp recent sau înainte de creşterea nivelului de
bază) sunt deplasate spre ţărm ca un răspuns la creşterea nivelului mării din Holocen şi a ajustării
zonei litorale la regimul actual al mareelor şi valurilor. În multe locuri sursele de sedimente din larg
s-au epuizat şi unele forme depoziţionale formate în timpul perioadei de ridicare a nivelului mării
au început să fie erodate. Valurile (sub forma jetului de resacă şi a contracurentului de spălare),
curenţii (în special, deriva de plajă şi curenţii litorali), mareele preiau aceste materiale, le
transportă pe anumite direcţii şi distanţe, după care sunt depuse în locurile propice.

167
 2.2.3.2. Procese de acumulare biologică

O mare varitate de organisme sunt responsabile, direct sau indirect, de construirea unor
forme de relief litorale. Dintre toate acestea, cel mai spectaculos exemplu de acumulare directă îl
constituie coralii care contribuie la formarea recifilor coraligeni. Unele din aceste structuri pot
atinge dimensiuni impresionante, cum este cazul Marii Bariere de Corali, care se extinde pe o bună
lungime a coastelor din nord-estul Australiei. Aceste vieţuitoare au nevoie pentru dezvoltare de o
anumită temperatură a apei şi de aceea sunt concentraţi în zonele tropicale, la fel ca şi algele
secretoare de carbonaţi care contribuie la formarea unor cruste calcaroase de-a lungul multor
ţărmuri din regiunile calde. Asociaţiile de mangrove împreună cu alte plante halofitice joacă un rol
geomorfologic important prin faptul că pot reţine materialele prin intermediul sistemelor de
rădăcini, favorizând acumularea. De asemenea, unele plante contribuie la stabilizarea dunelor
litorale.

2.3. Relieful de abraziune

Eroziunea ţărmurilor constituie una dintre problemele majore ale lumii ştiinţifice naturaliste
şi ale inginerilor amenajişti din întreaga lume, deoarece o mare parte din populaţia Terrei locuieşte
în aceste zone, populaţia de aici fiind într-o continuă creştere. Numai în cazul S.U.A., se apreciază
că o eroziune severă afectează aproximativ 25 % din lungimea totală a ţărmurilor (US Army Corps
of Engineers, 1981), rata medie de retragere fiind de 0,8 m/an. Kuhn şi Shepard (1983) afirmă că
eroziunea costieră este episodică, cu specific local, fiind influenţată de litologie, tipul valurilor,
condiţiile meteorologice şi de factorii antropici.

2.3.1. Falezele

Falezele reprezintă abrupturi care marchează contactul între uscat şi mare, fiind create de
acţiunea mării în asociaţie cu procesele subaeriene. În cazul falezelor, procesele de eroziune le
predomină pe cele de acumulare iar capacitatea de transport a valurilor şi curenţilor depăşeşte
aportul de materiale. Înălţimea (de la câţiva metri până la sute de metri) şi înclinarea acestora
variază în funcţie de relieful major pe seama căruia se dezvoltă şi de natura rocilor constituente.

Fig. 24. Faleză cu nişă de abraziune şi platformă de abraziune

168
Fig. 25. Tipuri de faleze în funcţie de controlul litologic, structural, al nivelului de bază general, al proceselor
marine şi subaeriene (Selby, 1985).

Fig. 26. Faleze plonjante (plunging cliffs)

169
 Faleza cu baza submersă în apa adâncă, datorită fie ridicării nivelului apelor, fie coborârii
uscatului, într-un ritm suficient de intens pentru a nu se mai putea forma plaja sau platforma de
abraziune la picioarele acesteia, poartă denumirea de faleză plonjantă (plunging cliffs) (fig.26).
Astfel de faleze sunt reprezentate de către abrupturi de falii, mase vulcanice, văi glaciare inundate
care, după cum am mai amintit, suferă o eroziune minimă prin acţiunea valurilor tocmai datorită
adâncimii mari a apei de la baza acestora, astfel încât valurile nu deferlează, fiind reflectate cu
pierderi mici de energie. Însă, la baza falezelor propriu-zise, apa are adâncimi mici care favorizează
spargerea valurilor, rezultatul fiind apariţia firidelor, mai mult sau mai puţin dezvoltate,
(surplombe, nişe de abraziune = wave cut notch) datorate eroziunii bazale şi care conduc la
prăbuşirea stratelor de deasupra. Firide bine dezvoltate sunt caracteristice regiunilor costiere
situate în zona tropicelor, acestea datorându-se mai degrabă meteorizaţiei la nivelul stratului de
apă, decât abraziunii marine. Slaba dezvoltare a firidelor de la baza falezelor situate dincolo de
tropice este pusă pe seama ecartului mare de înălţime al mareelor datorită căruia atacul valurilor
nu este concentrat pe o suprafaţă restrânsă. Etapele de evoluţie a falezelor (şi de extindere a
platformelor de abraziune, abordate în capitolul următor) pot fi sintetizate astfel: adâncire la bază,
prăbuşire, transferul materialelor, adâncirea în noul abrupt al falezei. În acest context, morfologia
falezelor poate fi privită ca o consecinţă a influenţei majore a două categorii de factori: pe de o
parte litologia şi structura, iar pe de altă parte bilanţul existent (sau care a existat în trecut) între
procesele de eroziune marină şi cele subaeriene. În fig.25 sunt ilustrate câteva din aceste influenţe
observându-se că variaţiile litologice şi structurale exercită un puternic control asupra formei
falezelor. Pe rocile rezistente la abraziune (de exemplu, roci vulcanice slab fisurate) sau pe cele
dispuse în strate orizontale se dezvoltă faleze înalte (uneori până la 500 m), cu înclinări de 60-90°.
De asemenea, forma falezelor grefate pe roci rezistente depinde de prezenţa aşa-numitor "planuri
de slăbiciune" (stratificaţie, sisteme de fisuri şi fracturi) care sunt "exploatate" de către procesele
de eroziune conducând la apariţia unor cavităţi, arcuri naturale (portaluri), grote de vânt
(blowholes) etc. Prin retragerea falezelor înalte se ajunge la decapitarea liniilor de drenaj fluviale,
formându-se văile suspendate (hanging valley). Pe rocile slab consolidate, cu unghiuri ale pragului
de stabilitate reduse, falezele în adevăratul sens al cuvântului se formează mai greu, chiar dacă
acţiunea valurilor este agresivă.

Fig.27. Efectul proceselor marine şi a celor subaeriene asupra morfologiei falezelor:

(A) procesele marine mult mai active decât cele subaeriene; (B) acţiune moderată a
ambelor categorii de procese; (C) deplasări în masă puternice pe fondul acţiunilor
marine intermitente (Chorley et al., 1985).

170
 Morfologia falezelor este determinată în mare parte şi de bilanţul dintre procesele marine
şi cele subaeriene. Acolo unde valurile şi curenţii au capacitatea de a transfera materialele
acumulate la baza falezelor se poate spune că abraziunea marină predomină pe cea subaeriană,
controlul principal fiind dat de litologie şi structură. Unde transferul materialelor este redus, are loc
acumularea acestora la baza abrupturilor şi în acest caz procesele de eroziune subaeriană vor avea
controlul principal asupra formei falezelor (fig.27.).
Forma versanţilor marini dezvoltaţi pe roci moi (argile, depozite glaciare etc.) este diferită
atunci când baza acestora este supusă atacului valurilor, producându-se alunecări rotaţionale
singulare ale căror materiale ajunse în mare sunt rapid transportate, faţă de situaţia în care
transferul nu mai are loc, versanţii fiind afectaţi de alunecări rotaţionale sucesive, puţin adânci (fig.
28.).

Fig. 28. Principalele tipuri de alunecări care

afectează falezele formate în argile: (A) alunecări
rotaţionale singulare; (B) alunecări rotaţionale
succesive (Chorley et al., 1985).

Rata de retragere a falezelor este foarte variabilă în timp şi spaţiu şi depinde de:
litologie şi structură; susceptibilitatea la meteorizaţia chimică; înălţimea falezelor; orientarea faţă
de punctele cardinale; energia valurilor; înălţimea nivelului mării; topografia câmpiei litorale etc.
Unde falezele sunt constituite din roci cu o rezistenţă redusă, ratele de retragere pot fi de mai
mulţi metri pe an sau chiar de kilometri în timpuri istorice.

Fig. 29. Rate de retragere a falezelor în funcţie de alcătuirea

litologică (Sanamura, 1983, din Ritter 1986).

171
 În acest context, se citează cazul unui sector de faleză din regiunea Suffolk (Anglia) când în
timpul unei furtuni din anul 1953, 300 000 tone de materiale au fost transportate în 24 de ore pe o
distanţă de 1,5 km, provocând o retragere a falezelor de 3 m înălţime cu 27 m, iar a celor de 12 m
cu 12 m. Unele rate medii de retragere a falezelor sunt redate în figura 29. Sunt prezentate
rezultatele obţinute de Sunamura (1983) pe baza unor formule în care s-au folosit mai multe
variabile, printre care, înălţimea valurilor, coezivitatea şi rezistenţa rocilor etc.
Clasificarea falezelor s-a făcut pe baza mai multor criterii. Din această multitudine, în
literatura geomorfologică sunt citate adesea cele ale lui Davies (1980) şi Emery şi Kuhn (1982),
aceasta din urmă fiind de fapt o revizuire a unor clasificări mai vechi. Pe baza diferenţelor existente
în desfăşurarea proceselor de eroziune în diferite medii climatice Davies (1980) a stabilit că forma
generală a falezelor variază latitudinal, deosebind: faleze tropicale - care sunt protejate de recifi şi
acoperite de o vegetaţie abundentă, cu rate de retragere şi unghiuri de înclinare reduse; faleze din
regiunile deşertice aride - a căror dezvoltare este pusă pe seama lipsei aluviunilor aduse de râuri,
ceea ce conduce la expunerea acestora atacului valurilor şi proceselor de meteorizaţie la nivelul
stratului de apă; faleze din regiunile temperate - în general, abrupte pe coastele vestice datorită
energiei mari a valurilor; faleze de la latitudini mari - cu o înclinare mică din cauza protecţiei
oferite de marea îngheţată faţă de acţiunea valurilor şi datorită proceselor periglaciare intense.
Emery şi Kuhn (1983) pe baza utilizării formei profilelor au clasificat falezele astfel: active,
inactive şi moarte. Aceste profile reflectă care dintre procese (marine sau subaeriene) domină la un
moment dat. Un profil slab înclinat indică faptul că faleza este inactivă şi evoluează sub acţiunea
proceselor subaeriene. În schimb, profilul puternic înclinat denotă preponderenţa proceselor
marine deci, faleza este activă sau în retragere (fig.30). În cazul falezelor moarte profilul poate fi
asemănător cu unul din cele prezentate anterior însă, a ieşit de sub influenţa mării.

Elementul de noutate îl constituie utilizarea formei profilului, în rest este asemănătoare cu

clasificarea clasică prezentată de Posea et al. (1970), şi anume: faleze funcţionale sau în retragere;
faleze nonfuncţionale (care pot fi stabilizate sau ajunse la echilibru şi moarte sau suspendate)
(fig.31).
172
 Fig.31. Tipuri de faleze: (a) funcţională; (b) stabilizată; (c) moartă; (d) falsă (tectonică)
(Posea et al., 1970).

În afară de aceste tipuri, se mai disting faleze false şi anume ţărmuri abrupte a căror formă
nu este legată direct de acţiunea mării, ci de litologie, structură, tectonică; în cadrul acestora, cele
tectonice sunt uşor de recunoscut datorită lipsei platformei de abraziune.

173
 2.3.2. Platformele de abraziune

Platformele de abraziune (wave cut platform) reprezintă părţi ale platformelor

continentale modelate de apele marine, a căror dezvoltare este direct legată de retragerea
falezelor. Acestea au o suprafaţă aproape netedă, uşor convexă, slab înclinată (în mod obişnuit în
jur de 1°) având limita dinspre mare fie tranşantă (taluz abrupt în apa adâncă), fie se continuă lin
până la aproximativ 10 m sub nivelul apei. Pe întinsul lor se suprapun adesea resturi ale falezei
aflate în retragere (arcuri, coloane, martori mai duri scoşi în evidenţă prin eroziune selectivă etc.)
sau acumulări de materiale (fie din faleze, fie aduse de râuri).

Forma platformelor de abraziune este controlată, în primul rând, de factorii litologici şi

structurali. Platformele largi tind să se asocieze fie rocilor mai puţin rezistente (de exemplu, cele
sedimentare dispuse în strate subţiri, slab consolidate, roci vulcanice şi metamorfice puternic
fisurate), fie celor cu o structură orizontală sau cu o înclinare paralelă cu ţărmul. Pe rocile
rezistente la abraziune apar platforme înguste şi abrupte, cu o altitudine relativă medie ridicată. În
rocile mai moi, joncţiunea faleză-platformă tinde să se situeze aproximativ la nivelul mediu al
mareelor înalte de primăvară, în timp ce în rocile mai rezistente aceasta reflectă controlul geologic.
Agenţii şi procesele marine exercită, de asemenea, un control important asupra formei
platformelor. Dizlocarea şi abraziunea produse de către valurile de furtună cu o energie mare duc
la dezvoltarea unor platforme întinse. Platformele de abraziune tind să încline dinspre limita
mareelor înalte spre nivelul mediu al mareelor mici şi adesea, gradientul acestora este în raport
direct cu ecartul de variaţie al mareelor. Înălţimea mareelor are o influenţă clară asupra înălţimii
joncţiunii faleză-platformă, de exemplu în sudul Angliei aceasta este cu aproximativ 2 m mai înaltă
în golfuri decât la promontorii. Meteorizaţia la nivelul apei, în special, în apropierea nivelului mediu
al mareelor înalte, favorizează dezvoltarea unor platforme suborizontale, mai ales în rocile
permeabile, stratificate orizontal din regiunile costiere situate între cele două tropice (Hawai,
174
Senegal, Australia, Madagascar, Peru), unde ecartul de variaţie al mareelor este mic. Eroziunea
biologică poate constitui un factor important de-a lungul coastelor calcaroase din zona tropicelor,
unde, după cum s-a specificat, energia valurilor este mică.
La ţărmurile cu maree mici, platformele cu o pantă mică nu se pot lărgi mai mult de
aproximativ 500 m, din cauză că partea submersă poate fi sub baza valurilor, astfel încât
abraziunea nu se mai produce. Acolo unde ecartul de variaţie al mareelor este de cca. 5 m,
platformele nu pot să se extindă mai mult de 800 m. Platforme cu au o lăţime mai mare decât
aceasta pot apărea numai printr-o submersie progresivă sau au o istorie foarte complexă a
eroziunii, mai multe procese aducându-şi aportul la formarea lor. În această categorie se
încadrează strandflat-urile de pe coastele Norvegiei, Groenlandei, Insulei Spitzbergen. Strandflat-
urile depăşesc uneori 64 km lăţime, în condiţiile în care multe zone în care se dezvoltă acestea
suferă încă ridicări izostatice. Este clar că ele nu s-au format numai în perioada actuală
(postglaciar). Ipoteza formării acestora include eroziunea glaciară, meteorizaţia periglaciară
puternică, abraziunea marină şi transportul de către valuri şi curenţi a materialelor, pe parcursul
mai multor perioade glaciare cu creşteri şi descreşteri ale nivelului mării.
În condiţiile unui nivel constant, lăţimea platformelor de abraziune este autocontrolată,
deoarece expansiunea lor se reduce pe măsura încetării retragerii falezelor. Platformele se
dezvoltă rapid în fazele de început ale retragerii falezelor. În timp, pe măsura extinderii platformei,
valurile deferlează la distanţe tot mai mari de faleză, care se transformă din una activă în una
inactivă. Dacă nivelul oceanului creşte, retragerea falezelor şi expansiunea platformelor este
reluată. Această teorie nu a fost însă împărtăşită de toţi geomorfologii. Astfel, Johnson (1932)
susţinea că şi în condiţiile unui nivel constant al mării se pot realiza platforme de abraziune largi;
după ce falezele ar deveni inactive, valurile şi-ar consuma energia doar asupra platformelor,
reducându-le treptat altitudinea. Se ajunge astfel din nou la o adâncime care permite atacul
valurilor asupra falezelor şi implicit extinderea platformei.
Numărul mare de factori care determină dezvoltarea şi apoi forma platformelor de
abraziune face dificilă o generalizare cu privire la tipul şi morfologia acestora. La fel ca şi în cazul
falezelor din multitudinea de clasificări au fost selecţionate două, mai des citate în lucrările de
specialitate. Prima aparţine lui Wright (1967) care deosebeşte trei tipuri de platforme (fig.34):
(i) plane înclinate (inclined plane). Sunt caracteristice, mai ales, regiunilor costiere cu
orientare vestică din emisfera nordică afectate de valuri cu o energie mare. Joncţiunea faleză-
platformă se face de obicei la nivelul mediu al mareelor înalte de primăvară (NMMIP) sau cu
aproximativ 1 m peste nivelul mareelor înalte, aceste platforme fiind destul de extinse (100-300 m)
şi cu înclinări cuprinse între 1 - 4°, datorită ecartului mare de variaţie al mareelor;
(ii) platforme cu margini abrupte (stepped platforms). Acestea au o înclinare foarte slabă,
fiind localizate aproape de nivelul mediu al mareelor înalte (NMMI) şi delimitate înspre mare de un
abrupt (adesea de 3 m înălţime) sau un taluz. Factorii şi procesele principale care contribuie la
formarea acestora sunt reprezentate de meteorizaţia la nivelul apei din regiunile tropicale, un nivel
redus de variaţie al mareelor, unele activităţi biologice şi în consecinţă platformele cu margini
abrupte sunt întâlnite, în special, în zonele calde (Insula de Nord a Noii Zeelande, SE Australiei,
sudul Californiei etc.);
(iii) platforme create de către valurile de furtună (storm wave platform). Acestea au o
răspândire mai mare în zona tropicelor, cauza principală de apariţie a lor fiind reprezentată de
acţiunile valurilor de furtună sporadice, separate de perioade mai lungi de atac al valurilor cu
energie mică.

175
 Fig.34. Tipuri de platforme de abraziune (Wright,1967)

A doua clasificare a fost propusă de Summerfield (1997) care a identificat trei categorii de
platforme de abraziune, în funcţie de înălţimea mareelor şi combinaţia proceselor responsabile de
apariţia acestora:
(i) platforme intertidale (intertidal platforms) - cuprinse între nivelul maxim şi minim al apei,
fiind formate, în principal, prin dizlocare şi abraziune; sunt, de fapt, platforme de abraziune (wave-
cut platforms) clasice. Apar, mai ales, acolo unde energia valurilor este mare, fiind bine dezvoltate
unde valurile atacă strate cu o rezistenţă mai redusă. Panta acestui tip de platformă este mai
scăzută în condiţiile unui regim microtidal, în comparaţie cu cele macrotidale, deoarece în primul
caz variaţia verticală a acţiunii valurilor este mult mai mică;

(ii) platforme de maree înalte (high-tide platforms) - sunt mult mai extinse decât primele, la
formarea lor contribuind, în principal, alte mecanisme decât dizlocarea şi abraziunea. Acestea se
dezvoltă aproximativ în jurul nivelului cel mai înalt al mareelor şi pot fi atribuite, în primul rând,
meteorizaţiei la nivelul apei. Cea mai mare extensiune o au de-a lungul coastelor constituite din

176
roci permeabile, caracterizate de valuri cu o energie scăzută până la moderată, un regim microtidal
şi o rată mare a evaporaţiei. Platformele de maree înalte evoluează prin retragerea falezelor
datorită meteorizaţiei bazale sau prin modificarea platformelor preexistente;
(iii) platformele de maree joase (low-tide platforms) - apar, în special, pe calcare sau alte
depozite carbonatice. Principalele procese care contribuie la formarea acestor platforme sunt
dizolvarea şi eroziunea biologică, la care se adaugă un regim microtidal şi valuri cu energie mică.
Parţial, pot fi forme de acumulare, acolo unde activitatea algelor secretoare de carbonaţi este
activă. Acţiunea acestora este vizibilă la marginea dinspre uscat a platformelor, la contactul cu
falezele, unde contribuie la formarea nişelor bazale, însă algele calcaroase şi alte organisme
favorizează dezvoltarea platformelor prin combinarea proceselor de eroziune cu cele de
acumulare. Dincolo de tropice, activitatea biologică este mai puţin importantă în dezvoltarea
platformelor de maree înalte, astfel încât cele formate în regiunile costiere calcaroase de la
latitudini medii şi mari, sunt datorate, în cea mai mare parte, dizolvării.
În legătură cu formarea platformelor de abraziune se admit două ipoteze: clasică şi a
submersiei. Ipoteza clasică avansează ideea că extinderea laterală a platformelor este în relaţie
directă cu adâncimea apei care influenţează eficacitatea abraziunii marine. Primele studii au arătat
că abraziunea se poate produce până la aproximativ 180 m faţă de nivelul mării, astfel că suprafeţe
extinse pot fi modelate de către apa mării (fig.36. A). Studiile recente au arătat însă, că la o
adâncime a apei mai mare de 10 m, abraziunea este foarte slabă şi că panta minimă de echilibru a
platformelor este în jur de 0,57°. Ca urmare, ipoteza submersiei ia în considerare rolul ridicării
gradate a nivelului mării în formarea platformelor de abraziune (fig.36. B).

Fig.36. Reprezentarea schematică a ipotezelor privind formarea platformelor de abraziune

(Chorley et al., 1985).

177
 2.4. Formele de acumulare

2.4.1. Plajele

2.4.1.1. Caracteristici generale

Plajele reprezintă acumulări de nisip şi/sau pietriş amestecate cu resturi de cochilii, care
însoţesc îndeosebi ţărmurile joase, cu ape puţin adânci, având o dezvoltare mai mare în zonele
adăpostite. Se pot forma şi la baza unor faleze continuate cu platforme de abraziune slab înclinate
însă, în acest caz au aspectul unor fâşii înguste paralele cu ţărmul. Spectrul granulometric,
mineralogic şi petrografic este diferit de la o plajă la alta, reflectând, în primul rând, aria sursă
principală de furnizare a materialelor componente. Chiar în cuprinsul aceleaşi plaje, ca urmare a
activităţii valurilor şi curenţilor, materialul detritic este sortat în funcţie de dimensiune şi formă. În
acest sens, particulele mai grosiere şi mai slab rulate vor fi dispuse către partea superioară a plajei,
iar cele mai fine în direcţia de retragere a curentului de contraspălare şi a mareelor. Înainte de a
pune în discuţie diferenţierile de ordin granulometric şi petrografic existente între anumite plaje,
trebuie făcută o prezentare succintă a surselor de materiale care imprimă această variaţie. Astfel,
materialele plajei pot proveni din patru mari surse: (i) aluviunile râurilor care debuşează în mare
care sunt transferate şi depuse, în principal de către curenţii de derivă litorală; (ii) faleze locale şi
promontorii, care prin meteorizaţie, abraziune, dezagregare etc, pun la dispoziţia valurilor şi
curenţilor materiale mai grosiere, reprelucrate şi "înmulţite" în urma proceselor de transport şi de
izbire a rocilor in situ. Cantitatea de materiale provenită din această sursă este, de obice, mai mică
de 10 % din volumul total al plajei (Komar, 1976); (iii) zona din larg (offshore) de unde poate
proveni, fie nisipul depus înainte de ultima trangresiune majoră (Flandriană), sau cel acumulat
recent prin intermediul valurilor şi curenţilor până la adâncimi de 10 - 20 m; (iv) fragmentele de
cochilii, corali etc.
Din punct de vedere granulometric, în compoziţia plajelor pot intra materiale de diferite
dimensiuni - de la nisip fin la blocuri - însă, marea majoritate sunt alcătuite din nisip sau pietriş,
celelalte clase fiind destul de slab reprezentate. Parţial, se poate face o analogie între litologia
locală şi granulometria depozitelor de plajă însă, mai greu de explicat ar fi prezenţa într-un număr
mai mare a celor alcătuite din pietrişuri la latitudini medii şi mari şi a celor din nisipuri formate de-a
lungul coastelor cuprinse între tropice. Probabil, în alcătuirea depozitelor de plajă din zonele
tropicale ponderea principală este deţinută de către aluviunile fine aduse de râuri, în comparaţie
cu cele furnizate de faleze. La latitudini mai mari, în special în emisfera nordică, se constată o
abundenţă mare a fracţiunilor grosiere în alcătuirea depozitelor de plajă ca urmare a faptului că
acestea provin din acumulări glaciare sau periglaciare. La scară locală, nisipurile grosiere sunt
depozitate cu precădere în cele două zone de maximă turbulenţă sau cu energie mare, acolo unde
valurile de dimensiuni mai mici sau mai mari se sparg, şi au, în general, o sortare slabă. Celelalte
clase de materiale grosiere (pietrişuri, bolovănişuri, blocuri) se întâlnesc, mai ales, în zona plajei
înalte sau a cordoanelor litorale, unde în timpul furtunilor, jetul de resacă aruncă cu violenţă
pietrişul şi bolovănişul asupra rocilor de pe ţărm, provocând abraziunea acestora. Aceste materiale
rămân aproape de ţărm, alcătuind plaje şi bare. Datorită energiilor mari de care dispun valurile de
furtună, se estimează că un fragment de calcar de 10 cm3 poate fi rotunjit în decursul unei
săptămâni sub acţiunea unor valuri cu o înălţime de 0,5 m. Pietrişurile de plajă sunt bine rotunjite,
însă au o sfericitate mai redusă în comparaţie cu cele prelucrate în mediul fluvial (care, de obicei,
prezintă o rotunjime mai redusă şi o sfericitate ridicată). Granulometria materialelor de plajă

178
controlează esenţial panta şi echilibrul acesteia. De exemplu, fracţiunile grosiere tind să confere o
pantă mai mare plajei, deoarece permeabilitatea mare a acestora duce la reducerea volumului de
apă al curentului de contraspălare care devine astfel, incapabil să antreneze în mişcare particulele
cu o granulometrie mai mare. În schimb, plajele modelate în nisipul fin au o pantă mai redusă
datorită eficacităţii mai mari a curentului de contraspălare. Sub aspect mineralogic s-a constatat,
de asemenea, că factorul de control primordial este reprezentat tot de aria sursă a materialelor de
plajă. Cu toate că la marea majoritate a plajelor în alcătuirea depozitelor predomină particulele de
cuarţ, în unele zone, unde nisipul derivă din roci vulcanice (de exemplu, Hawai, Noua Zeelandă
etc.) ponderea principală o deţin minerale feromagneziene. Ca urmare, materialele de plajă vor
avea o culoare gri spre negru acolo unde predomină mineralele feromagneziene şi galbenă spre
alb, unde cuarţul, debrisul organic (cochilii, corali etc.) au o proporţie mare. În funcţie de proporţia
existentă între particulele organice şi cele anorganice care compun depozitul de plajă, acestea pot
fi împărţite în carbonatice şi necarbonatice. Plajele carbonatice apar, de obicei, în zona tropicelor
unde şi există o mare abundenţă de resturi organice carbonatice, cu toate că şi la latitudini medii
unele plaje pot avea un conţinut comparabil de carbonaţi biogeni. În anumite condiţii sedimentele
se pot cimenta prin precipitarea carbonatului de calciu, dând naştere la plaje de rocă (beach-rock).
Acest tip de plajă este întâlnit adesea în zonele tropicale, unde carbonatul de calciu (în principal din
pânza freatică) precipită ca urmare a ratei înalte a evaporaţiei.

2.4.1.2. Forma profilului plajei

Forma profilului plajei este determinată, în primul rând, de granulometria materialelor

constituiente, de tipul mareelor şi de caracteristicile valurilor. În cadrul profilului plajei (fig.38) se
pot distinge o serie de părţi componente (berma, faţa plajei, bara submarină etc.), fiecare având
proprietăţi caracteristice care reflectă raportul existent, la un moment dat, între forţele de
antrenare (valuri şi curenţi) şi proprietăţile materialelor de plajă. Într-o altă ordine de idei se poate
conchide că profilul plajei se poate separa în trei sectoarele, care diferă prin granulometrie şi prin
microformele dezvoltate: plaja înaltă (backshore), care se desfăşoară deasupra limitei superioare a
nivelului maxim mediu, fiind acoperită numai la furtună; plaja propriu-zisă (foreshore), delimitată
de valorile medii ale nivelelor maxime şi ale celor minime; plaja submersă (nearshore), acoperită
permanent cu apă şi a cărei limită inferioară coincide cu adâncimea echivalentă jumătăţii lungimii
undei hulei pe timp frumos, sub această valoare acţiunea valurilor fiind, de obicei, neglijabilă
(fig.15.23.). Astfel, partea superioară a plajei (plaja înaltă) este caracterizată de prezenţa unei
suprafeţe orizontale sau slab înclinată spre uscat, cunoscută sub denumirea de bermă. Unele plaje
pot să aibă mai multe berme, după cum la altele poate să lipsească, cum ar fi cazul celor alcătuite
din pietriş şi bolovăniş. În fapt, berma reprezintă o zonă de acreţie verticală formată prin
acumularea materialelor sub acţiunea curentului de contraspălare, înălţimea acestora fiind în
funcţie de limita superioară a jetului de resacă şi de granulometrie. Dacă jetul de resacă are
puterea necesară să înainteze cât mai sus pe plajă, atunci viteza acestuia se va reduce treptat din
cauza frecării, o anumită cantitate de apă se va infiltra, în acest fel influenţând competenţa
curentului de contraspălare. Pentru continuarea dezvoltării în înălţime a bermelor vor fi necesare
valuri mai mari sau jeturi de resacă puternice care să ajungă cât mai departe la partea superioară a
plajelor. În acest sens, formarea bermelor este similară cu acreţia verticală a albiilor majore
deoarece rata de creştere în înălţime descreşte în timp, excepţie făcând unele situaţii excepţionale
cu valuri de furtună care pot să adauge materiale pe suprafaţa acestora. Însă, uneori, valurile de
furtună pot să eroadă frontul bermei, reducând lungimea pe orizontală, simultan cu înălţarea
suprafeţei rămase la un nivel mai înalt. Faţa plajei (beach face) sau plaja propriu-zisă reprezintă
179
sectorul înclinat al profilului, situat în continuarea bermei la partea dinspre mare. Panta acesteia
este determinată de calibrul materialelor plajei, fiind cuprinsă între aproximativ 2°, în cazul
nisipurilor fine, până la peste 20° atunci când predomină fracţiunile grosiere, datorită
permeabilităţii mai mari a acestora. În continuarea feţei plajei pot să apară uneori bare litorale
submerse (submerged longshore bar), paralele cu linia plajei emerse, fiind despărţită de acesta
printr-un uluc (trough). Barele submerse pot să lipsească atunci când înclinarea plajei este mai
mare sau să apară într-un număr mai mare în cazul în care gradientul este mai mic. Crearea
sistemului de bare se poate realiza pe mai multe căi:

Fig. 38. Profilul tipic al plajei (Ritter, 1986).

(i) fiecare bară poate să reflecte poziţia zonei de spargere a valurilor de diferite mărimi;
(ii) barele pot să apară în strânsă concordanţă cu schimbarea poziţiei zonei de spargere,
asociată nivelului mareelor joase şi înalte;
(iii) în cazul plajelor cu un gradient mic, valurile care se sparg în larg pot să se reformeze în
zona ulucurilor şi să se spargă din nou în apropierea ţărmului, fiecare dintre aceste episoade
conducând la formarea de bare submerse.
Toate aceste ipoteze arată că formarea şi localizarea barelor submerse este în strânsă
legătură cu zona de spargere a valurilor.

180
 2.4.1.3. Morfodinamica plajei

Profilul plajei nu este static, ci suferă anumite schimbări în timp, cele mai semnificative
dintre acestea fiind înregistrate pe ţărmurile situate la latitudini medii, acolo unde valurile de
furtună au o frecvenţă mai mare, înregistrându-se un ciclu anual de eroziune şi unul de acumulare.
Astfel, în sezonul de vară, datorită predominării valurilor de hulă (swell waves) are loc o fază de
construcţie a plajei, cu dezvoltarea bermei aproape de nivelul maxim al jetului de resacă.
Materialele folosite la construcţia bermei provin, în mare parte, din distrugerea barelor submerse.
În timpul iernii, pe de o parte, valurile de furtună retează sau distrug complet berma, materialele
erodate fiind transportate şi depozitate în bare submerse spre larg, de unde vor fi returnate părţii
înalte a plajei vara viitoare.

Fig.39. Profilele de hulă şi de furtună ale plajelor (Chorley et al., 1985).

Din această cauză, adesea se face referire la un profil de vară sau al valurilor de hulă
(summer sau swell profile), caracterizat prin absenţa barelor submerse şi prezenţa unor berme
extinse, şi un profil de iarnă sau al valurilor de furtună (winter sau storm profile), la care bermele
dispar sau sunt puternic erodate, în schimb apărând o serie de bare submerse (fig.39). De aici să nu
se înţelegă că profilele de vară sau de iarnă apar strict în sezoanele respective.

181
 2.4.1.4. Formele în plan ale plajei

Forma în plan a plajelor este dată, în general, de gradul de fragmentare al ţărmului, de

tipul valurilor şi modul de refractare a frontului acestora. La ţărmurile care prezintă o succesiune
mai mult sau mai puţin regulată de promontorii şi golfuri şi unde valurile de hulă au direcţii oblice,
materialele sunt transportate preferenţial pe o traiectorie curbă dând naştere la plaje cunoscute
sub diferite denumiri: plaje zeta (zetaform beach), datorită formei asemănătoare cu a literii
greceşti Ζeta(ζ); plaje jumătate de inimă (half-heart); plaje golf-promontoriu (headland bay
beaches) etc. (fig.40). Exemplul clasic de apariţie a plajelor zeta este întâlnit în estul Australiei. Nu
întotdeauna plajele zeta sunt separate de promontorii alcătuite din roca in situ. De exemplu, pe
coastele vestice ale Insulei Sri Lanka sau cele ale Peninsulei Malaya, materialele acumulate la gurile
râurilor formează promontorii care separară plaje individuale. Unde valurile au o direcţie
perpendiculară pe ţărm, materialele sunt transportate dinspre margini spre mijloc, formându-se o
plajă aproximativ dreaptă (fig.40a).

Fig.40. Forma în plan a plajelor: (a)

aproximativ rectilinie atunci când
valurile se propagă perpendicular pe
ţărm; (b) sub formă de zeta, atunci
când valurile au o direcţie oblică faţă
de linia ţărmului (Selby, 1985)

Fig. 40c. Plaja sub formă zeta (Lisa

Wells).

De-a lungul unor ţărmuri joase poate să apară o succesiune de creste liniare de plajă
formate din nisip sau debris organic interpuse cu zone mai coborâte în care s-au dezvoltat marshe.
Crestele sunt cunoscute sub denumirea de cheniere (cheniers), prima descriere a acestora fiind
făcută pentru cele de pe ţărmurile statului Louisiana - S.U.A. (numele provine de la stejarii plantaţi
pe aceste creste şi care marchează distribuţia lor - chêne în franceză = stejar). Acestea pot avea
până la 1 km lăţime, 100 km lungime şi 4 m înălţime. Câmpia litorală formată dintr-o alternanţă de
creste şi marshe este numită câmpie de cheniere (chenier plain), cele mai tipice apariţii fiind
semnalate în estul Chinei, Australia, Noua Zeelandă, sudul S.U.A. etc. La fel ca şi la alte forme de
relief în privinţa formării acestora au fost emise o serie întreagă de ipoteze. Totuşi, la modul
general, se admite că variaţiile apărute în aportul de materiale pot fi considerate primordiale
182
pentru formarea chenier-elor. De asemenea, s-a observat că chenier-ele apar de preferinţă acolo
unde energia valurilor şi variaţia mareelor este mică, iar deriva litorală foarte activă.

2.4.1.5. Microformele plajei

Acestea se remarcă printr-o mare mobilitate, o anumită ritmicitate pe suprafaţa plajei şi au,
în general, înălţimi de până la 1 m, iar lungimile pot depăşi, în unele cazuri, 100 km. Între aceste
microforme se pot enumera festoanele (crescent-shape identations), cornurile de plajă (beach
cusps), ripplemark-urile de valuri (wave ripple), brazdele litorale (sand waves) etc. Festoanele
reprezintă mici ondulări (până la câţiva decimetri), simetrice (la adâncimi mari) sau asimetrice (la
adâncimi reduse). Cornurile de plajă sunt festoane de dimensiuni mult mai mari, sub formă de cupă
de lingură răsturnată, dezvoltate la partea superioară a feţei plajei (fig.42). Cu toate că pot să apară
pe plajele alcătuite din materiale cu diferite granulometrii, cel mai adesea se dezvoltă în cazul
prezenţei mixturii pietriş-nisip. În ciuda faptului că reprezintă forme simple, ipotezele asupra
construirii cornurilor de plajă sunt destul de controversate, deoarece, se pare că mai mulţi factori

183
contribuie la apariţia acestora. Dintre toate aceste ipoteze, cea mai simplă şi mai plauzibilă rămâne
cea propusă de Johnson (1910, 1919) şi modificată de Kuenen (1948), care pune accentul pe
procesele care cauzează eroziunea neregulată a feţei plajei. Conform acestei ipoteze, cornurile
sunt iniţiate datorită eroziunii exercitate de jetul de resacă asupra feţei plajei, curentul de
contraspălare având rolul transportului şi depozitării materialelor înspre mare. Acţiunea continuă
de eroziune, transformă progresiv microdepresiunile iniţiale în microgolfuri, până când apa
depăşeşte o adâncime critică. Din acest moment, jetul de resacă este refractat în asemenea mod
încât materialele grosiere sunt depozitate în cornuri, iar cele fine sunt transportate în larg.
Microgolfurile şi cornurile se dezvoltă până când apa din zona centrală ajunge la o adâncime limită,
iar atunci acţiunea jetului de resacă este încetinită, formele trecând într-o presupusă stare de
echilibru.

Fig.42. Formarea cornurilor de plajă (Selby, 1985).

Ripplemark-urile de valuri şi brazdele litorale (acestea din urmă cu dimensiuni mai mari)
sunt ondulări sau riduri submerse, create fie datorită oscilaţiilor valurilor, fie curenţilor litorali.

184
 2.4.2. Cordoanele litorale

Cordoanele litorale reprezintă forme de acumulare, cu aspect foarte variat, desfăşurate în

cadrul plajelor submarine. După formă şi poziţie, se deosebesc: insule-barieră sau cordoane litorale
libere, săgeţi, perisipuri, tombolo, bare etc.

2.4.2.1. Insulele-barieră

Insulele barieră (denumite şi plaje barieră - barrier beach; cordoane barieră - barrier bar;
cordon litoral liber - offshore bar; lido *) sunt acumulări de nisip alungite, nealipite la uscat, separate
de acesta, pe aproape toată lungimea, de o lagună (lagoon). Dimensiunile insulelor-barieră sunt
extrem de variate: de la câţiva metri la peste 1 km în lăţime, lungimea de la câteva sute de metri
până la peste 100 km, iar înălţimea fiind, de obicei, sub 6 m (acolo unde se dezvoltă un sistem
important de dune pot să depăşească 100 m înălţime). Se estimează că insulele-barieră se dezvoltă
pe circa 13 % din lungimea totală a ţărmurilor lumii, care s-ar cifra la 261 700 km (King, 1972), însă
au o densitate mai mare în mediile caracterizate prin valuri cu o energie redusă, un ecart de
variaţie al mareelor mic şi o înclinare slabă. De exemplu, o largă răspândire a insulelor-barieră se
întâlneşte în regiunile costiere ale S.U.A. de la Oceanul Atlantic şi Golful Mexic (unde după Dolan et
al., 1980, ar exista circa 282 de astfel de forme), pe ţărmurile sudice ale Mării Baltice, pe cele sud-
estice ale Australiei, în nord-vestul Mării Adriatice, estul Indiei etc.
O caracteristică a celor mai multe ţărmuri cu insule-barieră - ca şi a multor cordoane
litorale, în general, - este prezenţa unor deschideri, denumite portiţe sau canale de maree (tidal
*
Lido reprezintă termenul italian pentru cordoane de nisip, având corespondent poulier (franceză), nehrung (germană),
barrier beach sau barrier island (engleză).
185
inlets sau tidal channels - engleză; chenal de marée - franceză; gezeitenrinne - germană), prin care
curenţi puternici circulă atât spre mare, cât şi spre uscat, în timpul fluxului şi refluxului. Acestea
sunt deschise iniţial în timpul furtunilor, fiind apoi lărgite şi adâncite de către curenţii mareici sau
pot fi create de către râurile care debuşează în lagună prin străpungerea insulei-barieră. Poziţia
celor mai multe canale de maree este efemeră, deoarece acestea migrează în direcţia derivei
litorale, ca urmare a acumulărilor pe o anumită latură şi a eroziunii pe cealaltă. La flux, materialele
sunt transportate prin aceste canale şi depozitate în partea interioară a insulelor-barieră,
formându-se aşa-numita deltă de flux (flood tidal delta), în timp ce la reflux mişcarea şi acumularea
se produce în sens invers, apărând o deltă de reflux (ebb tidal delta) la capătul dinspre mare al
portiţelor (fig.46).

Fig. 46. Insulă-barieră

În privinţa originilor insulelor-barieră s-au emis o serie întreagă de ipoteze, multe dintre
acestea fiind propuse înaintea aplicării metodelor moderne de datare şi în plus în construirea lor
nu s-au avut la îndemână datele oferite de către foraje. Din această cauză primele interpretări s-au
făcut exclusiv pe baza morfologiei insulelor-barieră. Ipotezele recente se bazează pe datele
obţinute din foraje cât şi pe interpretarea paleomediilor depoziţionale atât pe latura dinspre mare,
cât şi pe cea dinspre uscat. Cu toată această multitudine de opinii, marea majoritate a
cercetătorilor este de acord că insulele-barieră au o istorie a evoluţiei îndelungată, fiind o
rezultantă directă a creşterii nivelului mării din postglaciar. În ultima perioadă glaciară, nivelul mării
era, probabil, cu circa 120 m mai jos decât cel actual, iar poziţia liniei de ţărm se afla la circa 60 -
150 km în comparaţiei cu cea de astăzi (Curray, 1965; Dolan et al., 1980). Pornind de la acest nivel
şi de la această poziţie a liniei de ţărm s-a pus în loc fundaţia de bază a insulelor-barieră
reprezentată de barele marine submerse şi apoi prin emersia acestora, crestele iniţiale s-au
dezvoltat continuu prin acreţie verticală, migrând spre uscat odată cu creşterea nivelului mării.
Nivelul mării a atins stadiul actual cu aproximativ 4000 - 5000 de ani în urmă, în tot acest timp
insulele-barieră dezvoltându-şi caracterele lor principale (fig.47). Din cauză că nivelul mării creşte
uşor, multe insule-barieră sunt încă în evoluţie, continuându-şi migrarea spre uscat. Însă această
migrare este condiţionată, înafară de creşterea nivelului oceanului, şi de o serie de combinaţii
favorabile de mediu care includ aportul de nisip, condiţiile de transport etc.

186
 Fig. 47. Formarea insulelor-barieră ca urmare a ridicării nivelului mării din postglaciar
(Strahler, 1973).

Migrarea spre uscat a insulelor-barieră a fost pusă în evidenţă de faptul că resturi ale
vieţuitoarelor de lagună şi orizonturi de turbă caracteristice marshe-lor au fost găsite sub
depozitele actuale de plajă, semn că acestea acoperă pe cele mai vechi, de lagună. Pentru alte
sisteme de insule-barieră reducerea aportului de materiale odată cu încetarea fazei majore de
ridicare a nivelului oceanului, iar în ultimul timp intervenţiile antropice tot mai agresive, a
însemnat "declinul" acestora datorită eroziunii. S-a constatat că unele dintre insulele-barieră de pe
ţărmurile estice ale S.U.A. se retrag cu o rată anuală medie de 1,5 m.

Fig. 48. Reprezentarea schematică a principalelor trăsături geomorfologice ale unei insule-barieră
(Ritter, 1986).

Sistemul insulelor-barieră este compus dintr-o serie de zone geomorfologice şi de vegetaţie

distincte (fig. 48. şi 49.). Pe partea dispre ocean, insulele-barieră prezintă plaje cu o pantă mică,
care îşi schimbă alternativ configuraţia în funcţie de tipurile de valuri predominante (de furtună sau
de hulă). S-a constatat că pe sectorul înalt (backshore) al multor dintre aceste plaje dunele de nisip
îşi fac mai degrabă apariţia decât pe plaja înaltă situată lângă faleză. Linia de dune reprezintă
coloana vertebrală (backbone) a insulei, de obicei cu înălţimi în jur de 6 m, însă în unele cazuri pot
187
să ajungă la valori mult mai mari. În spatele liniei dunelor există o zonă joasă formată dintr-o
marshă sărată şi o câmpie tidală care se mărgineşte cu laguna. Acestea sunt alimentate şi
menţinute de către canalele mareice. În timpul furtunilor puternice, suprafeţe importante ale
insulelor-barieră sunt inundate datorită creşterii nivelului apei, fiind afectate, astfel, de acţiunea
valurilor. Acest proces este cunoscut sub denumirea de supraspălare (overwash) şi acolo unde
dunele au o înălţime mică acţionează pe areale largi. De asemenea, supraspălarea se poate
produce şi în canalele înguste deschise în linia de dune. În acest caz, nisipul este transportat de pe
plajă şi depozitat la marginea marshe-lor, formându-se conuri de supraspălare (washover fans)
(Pierce, 1970).

Fig.49. Profil transversal idealizat printr-o insulă-barieră (Ritter, 1986).

În concluzie, se poate spune că sistemul insulelor-barieră este foarte dinamic, acestea fiind
erodate pe partea dinspre mare, materialele rezultate fiind transportate spre uscat. Astfel, partea
dinspre uscat se caracterizează printr-un proces de acumulare continuă, prin intermediul
materialelor supraspălate, a celor spulberate de către vânt sau a celor care sunt transportate prin
canalele mareice, rezultatul final fiind colmatarea lagunei.

2.4.2.2. Săgeţile litorale, perisipurile şi promontoriile lobate

Săgeţile litorale (spits, barrier spits - engleză; fléche, épi = franceză; haken = germană) sunt
forme de acumulare marină, înguste şi foarte alungite, care au unul din capete fixat de ţărm sau de
o insulă. Săgeţile litorale apar acolo unde deriva litorală joacă rolul predominant în sistem, aceasta
asigurând intrările de materiale în zonele cu ape liniştite în care acumularea poate avea loc. Ca
urmare a acestui fapt, săgeţile se extind continuu în direcţia derivei litorale, cu excepţia cazurilor
când alte mişcări ale apei se interferează proceselor de construcţie. În această situaţie săgeţile sunt
de obicei arcuite spre uscat la extremităţile lor, caz în care poartă numele de săgeţi litorale
recurbate (recurved spits sau hook). În generarea formelor recurbate două cauze pot fi considerate
ca foarte importante. Prima, constă din refractarea valurilor în jurul extremităţilor şi în consecinţă
188
deplasarea spre uscat prin intermediul derivei litorale a materialelor din acel punct (fig.50A.). Acest
mecanism, pus în relaţie cu lipsa arcuirii la săgeţile dezvoltate în zone adăpostite şi cu ape puţin
adânci, susţine ideea că recurbarea apare, de preferinţă, în mediile macrotidale, cu ape adânci, în
faza de construcţie a mareelor înalte. A doua cauză posibilă a încovoierii capetelor săgeţilor este
reprezentată de activitatea unor ansambluri de valuri care vin din direcţii diferite (fig.50B).

Fig.50. A. Recurbarea săgeţilor litorale prin refractarea valurilor în jurul extremităţilor (Strahler, 1992); B.
Recurbarea săgeţilor litorale datorită acţiunii combinate a valurilor care se propagă din direcţii diferite
(Selby, 1985).

Prin unirea săgeţilor situate de o parte şi de alta a unui golf sau prin dezvoltarea continuă
într-un singur sens se formează un cordon litoral cunoscut sub numele de perisip sau grind
(baymouth bar).

189
 Fig.51. Cordon litoral fixat sau perisip care închide gura de vărsare a unui râu, transformând-o în liman
(atunci când închide un golf se formează o lagună).

Diferenţa dintre săgeţi şi perisipuri constă în faptul că primele au posibilitatea să se

extindă în larg, în timp ce ultimele închid spaţiul dintre două promontorii, transformându-l în
lagună. Unele lagune păstrează încă legătura cu marea prin intermediul portiţelor (de exemplu,
Gura Portiţei dintre grindurile Chituc şi Perişoru care închid laguna Razim), iar altele sunt barate
complet. În ultimul caz, laguna va evolua trecând succesiv prin mai multe faze: lac cu plaje,
mlaştină şi câmpie joasă. Prin bararea gurii de vărsare a unui râu se formează un liman (de
exemplu, Techirghiol, Tatlageac, Mangalia, complet izolate de mare, şi limanurile Nistrului şi
Niprului care, uneori, poate comunica cu marea printr-o portiţă. Această portiţă este de dimensiuni
mai mari atunci când râul are un debit semnificativ. Sunt şi situaţii în care golful este transformat în
lagună, iar văile râurilor care se varsă în el se termină prin limanuri. Un astfel de caz apare şi la
complexul Razim, care se prelungeşte spre interior prin câteva limanuri mici: Agighiol, Babadag şi
Ceamurlia.
190
 În cazul cordoanelor ce fac legătura între ţărm şi o insulă din apropiere acestea se numesc
tombolo şi pot fi simple, duble, triple. Acestea sunt construite prin refracţia valurilor în spatele
insulei, sau difracţia lor de fiecare latură a ei şi depunerea materialelor în punctele de întâlnire a
undelor, în mediile caracterizate printr-o adâncime mică a apei şi lipsa curenţilor între insulă şi
ţărm (fig.52.).

Fig. 52. Tombolo

Când există două direcţii de deplasare a nisipului şi are loc creşterea în acelaşi timp a două
săgeţi oblice, ia naştere un cordon litoral în vârf de lance (cuspate bar), ce închide în interior o
lagună de formă triunghiulară (fig.53.). Dacă depunerea nisipului continuă, construind noi
porţiuni de plaje, se formează un mare promontoriu lobat (cuspate foreland), cu o formă
triunghiulară în plan şi al cărui apex se află în larg (fig.54.). Promontoriile lobate se prezintă sub
forma unor succesiuni de creste de plajă (beach ridges), separate de zone mai joase mlăştinoase.
Prin acţiunea vântului, crestele de plajă se pot transforma în dune de nisip.

191
 Fig.53. Cordon litoral în vârf de lance (cuspate bar)

Fig.54. Promontoriu lobat

2.4.3. Dunele de nisip litorale

Dunele litorale reprezintă acumulări de nisip, formate în urma acţiunii vântului asupra
materialelor de provenienţă marină, amplasate cel mai adesea pe plaja înaltă. În general, formarea
şi evoluţia dunelor litorale poate fi pusă pe seama aceloraşi procese care acţionează asupra celor
continentale. Însă, o serie de factori de control specifici zonei litorale imprimă unele caracteristici
distincte dunelor dezvoltate în regiunile de ţărm. Acţiunea concertată a acestor factori se
răsfrânge, în primul rând, asupra disponibilităţii antrenării nisipului de către vânt. În consecinţă,
rata de antrenare a nisipului depinde de: caracteristicile vânturilor care bat dinspre larg, condiţiile
192
climatice şi atmosferice (precipitaţii, umiditate etc.), tipul şi ecartul de variaţie al mareelor,
vegetaţie, aportul de nisip în zona litorală etc. În acest context, s-a observat o dezvoltare
preferenţială a dunelor în mediile litorale de la latitudini mijlocii, afectate de valuri de furtună şi de
vânturi cu viteze foarte mari (de exemplu, în NV Europei şi al S.U.A.). Prin comparaţie, în regiunile
litorale umede cuprinse între tropice, dunele sunt, în general, mai slab dezvoltate. Acest fapt poate
fi pus pe seama faptului că aluviunile râurile deţin o podere redusă de nisip, umiditatea şi
precipitaţiile înregistrează valori crescute, iar viteza medie a vântului se situează sub valorile
eficacităţii maxime. De asemenea, se poate face o asociere între regiunile litorale care primesc prin
intermediul râurilor un aport important de nisip şi cele cu o largă dezvoltare a dunelor. Exemplul
cel mai concludent în acest sens îl constituie zonele litorale din statele Oregon şi Washington
(S.U.A.), unde nisipul sistemelor de dune masive este, în principal, de provenienţă fluvială, şi
anume din bazinele torenţiale afectate de o eroziune severă.
În general, dunele litorale pot fi clasificate în două categorii principale: (i) dune primare,
alimentate direct din nisipul plajei, la rândul lor putând fi împărţite în dune libere şi dune fixate; (ii)
dune secundare, care se dezvoltă prin degradarea dunelor fixate (tabel).

Clasificarea dunelor litorale (Davies, 1980).

Tipul Forme Orientarea

Dune primare, alimentate direct din nisipul plajei
Dune libere Creste transversale sau În general, orientate
(vegetaţia are un rol oblice, barcane perpendicular pe direcţia
nesemnificativ) vântului dominant
Dune fixate Dune frontale, creste de Parţial orientate pe direcţia
(vegetaţia deţine un rol plajă, câmpuri mici de dune. vântului; în general,
important) paralele cu plaja
Dune secundare (nisipul provine din eroziunea dunelor fixate)
Dune transgresive Dune parabolice, În general, paralele pe
longitudinale, pânze direcţia vântului dominant
transgresive etc.
Dune reziduale Dunele rămase în urma eroziunii celor primare

Dunele libere apar, mai ales, în zonele litorale ale regiunilor aride (de exemplu, pe ţărmurile
limitrofe deşerturilor Namib, Atacama etc.), unde vegetaţia este extrem de rară datorită condiţiilor
climatice neprielnice. De asemenea, pot să aibă o dezvoltare locală şi în unele medii foarte umede
datorită absenţei speciilor de plante fixatoare ale nisipului (de exemplu, dunele de pe coastele
statelor Oregon şi Washington, unde plantele native sunt incapabile să stabilizeze nisipul şi în
consecinţă se înregistrează o rată mare de deflaţie a acestuia). În marea lor majoritate, dunele
libere sunt de tipul transversal faţă de direcţia vântului, iar atunci când migrează spre uscat, ca un
rezultat al reducerii aportului de nisip, acestea pot evolua în barcane. Între valurile transversale
apar mici culoare alungite, care poartă numele de lette (după denumirea din Gasconia). Mult mai
răspândite sunt însă, dunele fixate, caracteristice regiunilor costiere cu precipitaţii suficiente
pentru o bună dezvoltare a plantelor fixatoare ale nisipului. Acestea se prezintă sub o mare
varietate de forme, evidenţiindu-se dunele frontale succesive în spatele plajelor. Înălţimea dunelor
fixate este în funcţie de viteza vântului, astfel încât cele mai înalte se găsesc ţărmurile vestice de la
latitudini medii (mai ales, în emisfera nordică), afectate de vânturi puternice. Dunele secundare
193
apar prin eroziunea celor fixate, ca urmare a reducerii aportului de nisip, a modificărilor suferite de
vegetaţie sau ca un rezultat al creşterii vitezei medii a vântului. Datorită schimbărilor prezentate
anterior, anumite sisteme de dune litorale primare (care sunt, de obicei transversale), pot evolua
rapid în forme parabolice, iniţiindu-se astfel un nou ciclu de transport al nisipului spre uscat. Un caz
aparte îl constituie dunele consolidate sau litificate sub influenţa CaCO3. Acestea sunt caracteristice
regiunilor costiere cu un climat cald alternant (umed-uscat), unde în sezonul umed există suficientă
umezeală pentru dizolvarea CaCO3 din fracţiunile carbonatice ale nisipului, iar în cel uscat din cauza
evaporaţiei înalte să se producă precipitarea şi astfel se formează o crustă de cimentare. O
dezvoltare mai largă a dunelor consolidate se întâlneşte pe ţărmurile Australiei, din sudul Africii,
Brazilia etc., de multe ori fiind foarte greu de stabilit o relaţie directă cu climatul, deoarece în
nenumărate cazuri sunt forme relicte.

2.4.4. Câmpiile litorale tidale, marşele şi mangrovele

Câmpiile tidale mlăştinoase (mud flats sau tidal flats) reprezintă mari forme de acumulare,
alcătuite din materiale fine (nisip fin, argilă, mâl), care apar, de obicei, prin colmatarea lagunelor
sau a estuarelor. Din punct de vedere morfologic şi funcţional la o câmpie tidală se pot deosebi, în
general, trei sectoare (fig.56.): (i) câmpia de maree înaltă (high-tide flat) - are o suprafaţă slab
înclinată, parţial submersă de către mareele înalte; (ii) zona intertidală (intertidal slopes) - cu o
pantă mai mare decât prima, cu toate că este încă slab înclinată, fiind cuprisă între câmpia de
maree înalte şi limita mareelor mici; (iii) zona subtidală (subtidale zone) - submersă chiar la maree
mici.

Fig.56. Elementele morfologice ale unei câmpii tidale în

relaţie cu nivelul maxim şi minim al mareelor
(Summerfield, 1997).

194
 La formarea câmpiilor tidale rolul principal este jucat, firesc, de către curenţii mareici;
acţiunea acestora are efecte multiple asupra ţărmurilor. În primul rând, curenţii care circulă cu
viteze mari în ambele sensuri ale canalelor mareice, exercită o puternică acţiune de eroziune
asupra acestora, reuşind să le menţină deschise, în ciuda curentului litoral care tinde să le închidă.
Materialele fine, provenite din eroziunea falezelor, din aluviunile râurilor sau din mâlul acumulat
pe fundul apei şi perturbat de acţiunea valurilor, sunt purtate în suspensie de către curenţii
mareici. În momentul amestecării apei dulci cu apa sărată, particulele coloidale se aglomerează în
mici agregate (prin procesul de floculaţie), după care se depun pe fundul golfurilor, lagunelor şi
estuarelor, provocând prin acumularea lor treptată colmatarea acestora. În mod obişnuit, aceste
depozite conţin mari cantităţi de materie organică. Prin colmatarea totală a ariilor de acumulare se
195
formează o câmpie tidală mlăştinoasă, care în timpul refluxului apare ca o întindere nudă de argilă
şi mâl, fiind reinundată la flux. Plantele tolerante la sare (halofite - de exemplu, Spartina) se
aliniază iniţial pe locul unor colonii, cum ar fi cele de alge, şi prin sistemul de rădăcini fixează mâlul
şi înlesnesc acumulările viitoare, astfel încât anumite părţi ale câmpiei litorale se pot ridica până
aproximativ la nivelul mareei înalte. În acest fel ia naştere o câmpie litorală mlăştinoasă sărată sau
marşă sărată (saltmarsh), iar în regiunile tropicale, mangrovele mlăştinoase (mangrove swamp). În
cazul în care apar amândouă, mangrovele sunt, de obicei, concentrate pe marginea mai joasă
dinspre mare a câmpiilor tidale de maree înalte.

Marşă sărată (saltmarsh) și mangrove mlăştinoase

Pe câmpiile tidale din regiunile tropicale şi subtropicale afectate de maree înalte şi de

curenţi mareici puternici, mangrovele nu se dezvoltă, acestea preferând golfurile adăpostite
caracterizate de micro- şi mezomaree. Ca şi în cazul marşelor, mangrovele mlăştinoase emerg
gradual ca un rezultat al acreţiei verticale, constatându-se o dispunere succesivă a diferitor specii
de arbori adaptaţi la diverse condiţii de mediu. În ambele cazuri, curenţii de maree vor continua să
străbată aceste zone prin intermediul unei reţele dendritice de canale, prin care apa se deplasează
alternativ - spre uscat şi spre mare (fig. 15.36.).

Fig.58. Depozitele şi morfologia unei câmpii

tidale mlăştinoase (Selby, 1985).

Marşele sărate pot fi îndiguite, drenate şi utilizate pentru agricultură, asemenea terenuri
întâlnindu-se frecvent în Olanda (poldere) sau în sud-estul Angliei (fenlands).

196
 2.4.5. Recifii coraligeni

În privinţa cuvântului recif există unele confuzii de sens, deoarece, în trecut, prin acesta
erau denumite proeminenţele de rocă dură ieşite la nivelul mării în zonele cu ape destul de adânci,
fiind foarte periculoase pentru navigaţie. Pentru a se face o distincţie între recifii alcătuiţi din roci
anorganice şi cei din roci organogene, pentru aceştia din urmă s-au propus mai mulţi termeni,
printre care cei de bioherme (Cumings, 1932) sau recifi coraligeni, ţinându-se cont de faptul că în
marea lor majoritate sunt formaţi de corali. În prezent, prima semnificaţie a termenului recif este
aproape eludată în lumea ştiinţifică naturalistă, prin acesta denumindu-se doar formele de relief
biogen. Aşadar, recifii constituie formaţiuni calcaroase, emerse sau submerse, de natură biogenă,
construite de organisme bentonice care trăiesc obişnuit în colonii şi care secretă un schelet realizat
din carbonatul de calciu extras din apa mării. La construirea recifilor contribuie, cu precădere,
hexacoralierii, unele foraminifere, unele lamelibranhiate şi gasteropode etc., precum şi unele
plante (alge calcaroase) ce se adăpostesc în reţeaua scheletică creată de corali. Pe măsură ce unii
corali mor, peste scheletele acestora se formează alte colonii, şi astfel ia naştere un calcar
coraligen puternic cimentat, alcătuit din acumularea de schelete.

Fig.59. Distribuţia globală a recifilor coraligeni şi a numărului de specii generatoare a acestor forme
de acumulare (Summerfield, 1997).

197
 Deoarece dezvoltarea coralilor se face numai în anumite condiţii de mediu, distribuţia
recifilor coraligeni este limitată la zona cuprinsă între cele două tropice (fig.59), sau mai precis
între 30° latitudine nordică şi 25° latitudine sudică. Condiţiile de mediu propice dezvoltării coralilor
trebuie să fie caracterizate obligatoriu de următoarele elemente: o temperatură minimă a apei
mării în jur de 18° C, cu un optim cuprins între 25° - 29° C; ape cu o adâncime de maxim 60 - 90 m
(limită până la care poate pătrunde lumina), cu un maxim al dezvoltării în jur de 20 - 30 m; o
salinitate normală a apei; apa nu trebuie să conţină materiale detritice în suspensie (numărul mic al
recifilor din Oceanul Atlantic este explicat prin existenţa unor mari cantităţi de materiale aduse de
marile sisteme fluviale), să fie bine aerată pentru a permite creşterea lor viguroasă şi ca urmare
coralii prosperă în zonele expuse valurilor ce vin din larg; prezenţa unui substrat dur pe care coralii
să se fixeze etc.

Fig.60. Tipuri de recifi

În funcţie de formă şi poziţie pot fi identificate trei tipuri majore de recifi coraligeni: (i) recifi
franj sau litorali (fringing reefs); (ii) recifi barieră (barrier reefs); (iii) atoli (atolls) (fig.60).
Recifii franj sau litorali, care sunt şi cei mai răspândiţi, se dezvoltă direct pe platforma
continentală, atingând lăţimea maximă în faţa promontoriilor, unde acţiunea valurilor este foarte
intensă, apa curată şi bine aerisită (fig.60A). De obicei, recifii litorali nu se dezvoltă în zonele de
vărsare ale fluviilor, din cauza marii încărcături de materiale deversate în mare. Aceştia pot atinge
lăţimi cuprinse între 0,4 - 2,5 km, în funcţie de perioada de dezvoltare precedentă.
198
 Recifi barieră sunt separaţi de ţărmul propriu-zis printr-o lagună cu lăţimi variabile, obişnuit
între 2,5 km şi 20 km, însă pot să ajungă până la 100 km (de exemplu, în cazul Marii Bariere din NE
Australiei). Laguna are fundul plat şi este puţin adâncă (20 - 80 m), unele prezentând numeroase
construcţii coraligene de forma unor coloane, create de coralii adaptaţi la condiţiile oferite de
aceste medii adăpostite. Reciful poate avea lăţimi cuprinse între 5 - 1000 m, în timp ce lungimile
pot ajunge la sute de km (de exemplu, Marele Recif din NE Australiei are o lungime de 2 400 km).
Uneori în recifii barieră apar deschideri (portiţe; pass, în engleză) înguste prin care surplusul de apă
rezultat din deferlarea valurilor se reîntoarce în mare. Adesea portiţele apar în faţa deltelor ca un
rezultat al influenţei aluviunilor asupra dezvoltării coralilor (fig.60B).
Atolii sunt recifi coraligeni de formă aproape circulară, care închid în interior o lagună
(lagoon). În cazul atolilor mari, unele sectoare au fost clădite prin acţiunea valurilor şi a vântului,
formându-se lanţuri de insule scunde, legate prin recifi. O secţiune transversală printr-un atol arată
că laguna este puţin adâncă, iar pantele exterioare ale acestuia sunt abrupte, coborând adesea
până la sute şi chiar mii de metri adâncime (fig.60C).

199
 În privinţa originii atolilor şi a recifilor barieră sau emis mai multe ipoteze, între care două
sunt mai des citate, şi anume: ipoteza subsidenţei, enunţată de Charles Darwin (1842) şi ipoteza
controlului glaciar, emisă de R.A. Daly. Fiecare dintre aceste ipoteze a avut susţinători şi
contestatari. Se pare că datele obţinute în ultimele decenii (mai ales Stoddart, 1969, 1971, 1973)
conduc spre o mai mare credibilitate a teoriei subsidenţei.

Fig.61. Ipoteza subsidenţei asupra formării atolilor

În cadrul acestei teorii, Darwin presupunea că insulele mici, cu precădere cele vulcanice, se
scufundă lent în cadrul unei mişcări generale de coborâre a scoarţei terestre pe anumite porţiuni
ale bazinului oceanic. Recifii coraligeni, iniţial recifi litorali ataşaţi insulelor, au fost şi ei angrenaţi în
această mişcare de coborâre. Astfel, într-un stadiu ulterior se ajunge la un recif barieră separat de
insulă printr-o lagună. Continuarea subsidenţei conduce la scufundarea insulei şi la formarea unui
atol (fig.61). Conform ipotezei controlului glaciar în timpul perioadelor glaciare din Pleistocen,
atunci când nivelul mării era mult mai scăzut iar apele mai reci, a avut loc o fază de destrucţie a
insulelor şi a recifilor preexistenţi, formându-se platformele de abraziune. În timpul perioadelor
interglaciare (şi mai cu seamă în cea postglaciară actuală), odată cu creşterea nivelului Oceanului
Planetar şi încălzirea apelor, s-a înregistrat o dezvoltare viguroasă a coralilor şi ca urmare apariţia
pe marginile platformelor de abraziune a recifilor barieră şi a atolilor.

200
 2.5. Tipuri de ţărmuri

La fel ca şi alte entităţi geografice, ţărmurile au constituit subiectul mai multor încercări de
clasificare în funcţie de anumite trăsături specifice. Între criteriile utilizate de aceste clasificări pot
fi amintite cele care fac referire la configuraţia ţărmului, stabilitatea sau schimbarea relativă a
nivelului mării, influenţa proceselor marine, mişcările tectonice care s-au repercutat asupra
ţărmurilor, structură, litologie, morfologie etc. Din multitudinea acestor încercări de tipizare
(Johnson, 1919; Valentin, 1952; Shepard, 1963; Davies, 1964; Inman şi Nordstrom, 1971; Dolan,
1972, etc.), cele avansate de Johnson (1919) şi Inman şi Nordstrom (1971) se pare că au rămas încă
în actualitate, deoarece o mare parte a celorlalte clasificări sunt pur descriptive şi de aceea au
aplicaţii destul de reduse în geomorfologia dinamică.
Conform clasificării lui Johnson (1919) se pot deosebi ţărmuri de submersiune, de
emersiune, neutre şi mixte (cele care îmbină formele ţărmurilor de submersiune cu cele ale
ţărmurilor de emersiune), fiecare cu mai multe tipuri şi subtipuri (de exemplu, înalte şi joase).

2.5.1.Ţărmurile de submersiune

Acestea s-au format prin invazia apei asupra uscatului, ca urmare a unor mişcări de
subsidenţă sau a creşterii nivelului Oceanului Planetar. Majoritatea ţărmurilor actuale, înalte sau
joase, sunt de submersiune, deoarece prin topirea şi retragerea gheţarilor würmieni s-a produs o
transgresiune a mărilor ca urmare a ridicării nivelului acestora.

2.5.1.1. Ţărmurile de submersiune joase

Ţărmurile de submersiune joase cuprind următoarele tipuri mai reprezentative: cu estuare,

cu limane, aralic, finlandez şi cubanez.
a) Ţărmul cu estuare (sau de tip Maryland) se dezvoltă la marginea unor cîmpii litorale,
străbătute de râuri ce se varsă în mări puternic afectate de maree şi ale căror şelf este destul de
îngust. Curenţii mareici preiau şi transportă în larg aluviunile râurilor, în plus prin eroziune lărgesc
mult albiile în zona de debuşare, tranformându-le în estuare, care au forma unor pâlnii. Acest tip
de ţărmuri se întâlneşte în vestul Franţei (Garonne, Loira, Sena), sud-estul Angliei, nordul Europei
(Elba, Peciora), nordul Siberiei (Obi, Enisei), pe litoralul atlantic al Americii de Nord (Maryland) etc.
(fig.61.).

Fig. 62. Ţărm cu estuare

201
 b) Ţărmul cu limane se formează prin submersiunea unor câmpii litorale şi pătrunderea
apelor marine pe gurile râurilor pe care le lărgesc, dându-le înfăţişarea unor golfuri mici şi înguste.
Deoarece în aceste zone curenţii mareici sunt cu totul nesemnificativi, în schimb deriva de coastă
este foarte activă, aceste văi sunt închise, spre mare, de cordoane litorale şi transformate în
limane. Aşa este cazul ţărmului nord-vestic şi cel românesc al Mării Negre (limanele Niprului,
Bugului, Nistrului, respectiv, Taşaul, Techirghiol, Tatlageac, Mangalia etc.) (fig.63).

Fig.63. Ţărm cu limane

c) Ţărmul de tip aralic la care submersiunea a afectat unele suprafeţe cu relief de dune şi
prin urmare partea superioară a acestor formaţiuni s-a transformat în insule şi peninsule de mici
dimensiuni, ale căror contururi sunt destul de puternic modificate în timpul furtunilor. Datorită
acestui fenomen, caracteristica generală a acestui tip de ţărm este prezenţa unui număr foarte
mare de insuliţe înconjurate de ape puţin adânci. Dezvoltarea tipică se întâlneşte în jurul Mării Aral
(fig.64).

Fig.64. Ţărmul de tip aralic

202
 d) Ţărmul de tip finlandez (sau cu skjärs - denumire suedeză pentru câmpiile glaciare
litorale care se prezintă sub forma unui amestec de insule, canale, bălţi etc.) se aseamănă într-o
oarecare măsură cu cel aralic, însă în acest caz apele au invadat marginile unor câmpii glaciare cu
microrelief de morene şi stânci şlefuite, care s-au transformat în insule şi promontorii separate de
canale şi golfuri cu ape puţin adânci (fig.65).Ţărmuri de acest tip se întâlnesc în lungul litoralului
Mării Baltice, la marginea mărilor din jurul Oceanului Artic, în nord-estul S.U.A. (Noua Anglie) şi în
alte regiuni cu relief glaciar submers.

Fig. 65. Ţărmul de tip finlandez

e) Ţărmul de tip cubanez (bahias de bolsa) format din golfuri mici, lobate, cu o lăţime mai
mică la partea dinspre mare şi mai largi în interior, înăuntrul cărora se varsă câte un râu (fig.66).

Fig. 66. Ţărmul de tip cubanez

2.5.1.2. Ţărmurile înalte de submersiune

Ţărmurile înalte de submersiune corespund unor zone muntoase sau deluroase al căror
profil abrupt se continuă subacvatic fie prin platforme de abraziune înguste, fie prin pante
accentuate. Majoritatea ţărmurilor înalte de submersiune păstrează încă trăsăturile iniţiale,
formele derivate marine fiind reduse, iar aspectul lor de amănunt este influenţat de structură,
203
tectonică, eroziunea fluvială şi glaciară. Cele mai caracteristice sunt ţărmurile de tip dalmatic,
anatolian, cu riass, cu fiorduri, tectonice etc.
a) Ţărmul de tip dalmatic (cunoscute şi sub denumirea de ţărm cu structură longitudinală
sau ţărm de tip pacific) se formează atunci când o regiune muntoasă tânără, cu culmi orientate
paralel cu ţărmul, este supusă unor mişcări de subsidenţă uşoară, sau atunci când nivelul general al
mării creşte. Prin submersiune, văile şi depresiunile (corespunzătoare sinclinalelor) se transformă
în golfuri înguste şi canale, iar culmile (corespunzătoare anticlinalelor) în insule şi peninsule înalte,
dispuse longitudinal (fig.67). Acestea sunt caracteristice coastei dalmatice (la Marea Adriatică),
extremităţii sudice a statului Chile, vestului Americii de Nord (în dreptul Columbiei Britanice, al
Golfului Californiei) şi în multe alte sectoare din lungul munţilor Cordilieri şi Anzi. Ca subtipuri se
pot menţiona ţărmul de tip albanez, cu o structură oblică impusă de orientarea culmilor muntoase
şi cel de tip appalaşian cu promontorii în dreptul benzilor de roci rezistente paralele cu litoralul şi
golfuri la nivelul inflexiunilor axiale dezvoltate pe un substrat mai puţin rezistent.

Fig. 67. Ţărm dalmatic

b) Ţărmul de tip anatolian (sau ţărm cu structură transversală, ţărm de tip atlantic, ţărm cu
anse ) este prezent în locurile unde linia de ţărm intersectează perpendicular principalele linii
*

structurale (cute, falii etc.) (fig.68). Caracteristice sunt golfurile foarte largi, arcuite
(corespunzătoare sinclinalelor, unor compartimente coborâte, pe linii de falii perpendiculare pe
ţărm sau benzilor de roci cu rezistenţă mai slabă), despărţite de promontorii şi insule
(corespunzătoare anticlinalelor, unor compartimente înălţate, pe linii de falii perpendiculare pe
*
Anse = golf mic, rotunjit, format pe un sinclinal perpendicular cu ţărmul
204
ţărm sau benzilor de roci rezistente). Aceste ţărmuri se întâlnesc în partea vestică a Podişului
Anatoliei, în cea sudică a Pen. Peloponez, în nord-vestul Scoţiei şi al Irlandei, pe coasta atlantică a
Marocului etc.

Fig. 68. Ţărm de tip anatolian

c) Ţărmul de tip riass ** se caracterizează prin prezenţa unor golfuri ramificate, axate pe
cursurile inferioare ale râurilor, separate de promontorii mult mai late care reprezintă vechi
interfluvii (fig.69). Fazele de formare ale ţărmurilor de tip riass pot fi rezumate astfel: după o
perioadă de dezvoltare normală a văilor urmează o fază de reîntinerire a lor datorită reînălţării
regiunii respective sau coborârii nivelului mării. În urma ultimei transgresiuni (Flandriană) aceste
văi au fost invadate de apele mării şi transformate în golfuri mici. Prin evoluţie se ajunge la
modelarea promontoriilor şi apariţia cordoanelor de nisip sau pietriş, ce închid golfurile,
transformându-le în lagune. Acest tip de ţărm este dezvoltat în peninsula Bretagne, în nordul
Spaniei (Galicia - de unde şi denumirea de ţărm de tip galician), în sud-vestul Marii Britanii. În
Provence (sudul Franţei), ţărmul este sculptat în roci calcaroase cu văi în chei şi depresiuni carstice
transformate în golfuri, denumite cala sau calanques (de unde şi ţărm cu calanques sau cu
calanco). Pe ţărmurile Mării Roşii se întâlneşte o varietate de riass, numite aici şermuri sau şurum,
care constă din golfuri lungi, înguste şi adânci la intrare, meandrate, mărginite în faţă de construcţii
coraligene.

Fig.69. Ţărm de
tip riass

d) Ţărmul cu fiorduri (sau de tip norvegian) este specific regiunilor litorale înalte afectate de
gheţarii pleistoceni care au transformat vechile văi fluviale în văi glaciare. Ridicarea nivelului mării
**
Riass = golfuri înguste şi ramificate din nord-vestul Spaniei care au luat naştere în urma adâncirii unor văi în masive
vechi reînălţate, invadate apoi de mare.
205
odată cu dispariţia gheţarilor a dus la inundarea unei mari părţi a acestor văi, formându-se golfuri
adânci şi extrem de ramificate (fig.70.). Ţărmurile cu fiorduri sunt răspândite la latitudini mari şi
însumează circa 30 000 km (după A. Penk din Posea et al., 1970). Cele mai extinse se găsesc în
America de Sud (Patagonia, Ţara de Foc, Chile), însă cele mai cunoscute sunt cele din Norvegia.
Zone în care îşi fac apariţia ţărmurile cu fiorduri se mai întâlnesc în Islanda, Irlanda, Scoţia (unde se
numesc firths şi sunt axate pe linii de fracturi), vestul Groenlandei, Alaska, nordul Labradorului,
Noua Zeelandă, unele locuri din Antarctica etc.

Fig.70. Ţărm cu fiorduri

e) Ţărmul tectonic este caracterizat de prezenţa unor abrupturi, peninsule şi golfuri

corespunzătoare planurilor de falie, horsturilor şi grabenelor. În faţa acestora se pot întâlni insule şi
strâmtori cu aceeaşi origine, ca de exemplu în Marea Mediterană (Corsica şi Sardinia, unele din
ţărmurile Greciei etc.), în California, Noua Zeelandă etc (fig.71).

Fig.71. Ţărm tectonic (Strahler, 1992); B.

Țărm tectonic Noua Zeelandă

206
 2.5.2. Ţărmurile de emersiune

Acestea iau naştere atât în condiţiile unor mişcări tectonice pozitive sau de coborâre a
nivelului general al mării, cât şi în urma unei evoluţii normale îndelungate. Linia apei vine acum în
contact cu ceea ce odinioară forma panta reliefului submarin. Deasupra noii linii de ţărm apare o
nouă fâşie litorală emersă.

2.5.2.1. Ţărmurile de emersiune joase

Ţărmurile de emersiune joase apar în condiţiile în care o platformă continentală cu o

suprafaţă relativ netedă şi o înclinare slabă este emersă formându-se o câmpie litorală cu atribute
asemănătoare, mărginită de un ţărm simplu şi uniform. În această categorie se încadrează
ţărmurile cu cordoane litorale, cu lagune, cu lande, cu marşe, cu watt, cu delte, cu mangrove etc.
a) Ţărmul cu cordoane litorale (sau ţărm de tip mexican, ţărm cu lido) este specific regiunilor
cu platforme de abraziune extinse şi cu ape puţin adânci, cu un aport fluvial abundent. Este cel mai
răspândit tip de ţărm, frecvenţa cea mai mare având-o acolo unde mareele lipsesc sau unde au o
amplitudine redusă. Prin înlănţuirea şi alăturarea cordoanelor de nisip se formează plaje relativ
înguste, dar cu lungimi considerabile. De exemplu, insulele barieră din vestul şi nord-vestul Golfului
Mexic se menţin pe o lungime de circa 2500 km (fig.72). Reprezentative pentru acest tip de ţărmuri
sunt multe sectoare din jurul Mării Baltice, din nord-vestul Mării Adriatice, din nord-vestul Mării
Negre, din estul şi nord-estul Indiei etc.

Fig.72. Ţărm cu cordoane litorale

b) Ţărmul cu lagune ia naştere prin izolarea parţială sau totală a unor golfuri de către
cordoane litorale, de aceea este asociat adesea cu cel de tip lido sau mexican. În acest fel, fostele
golfuri se transformă în lagune, de obicei alungite în lungul ţărmului (fig.73), în anumite situaţii
falezele din spatele lor devenind inactive. Aşa s-a întâmplat şi cu unele dintre golfurile Mării Negre,
cel mai concludent caz pentru noi constituindu-l complexul lagunar Razim. Pe glob însă cel mai tipic
exemplu de ţărm cu lagune este în Golful Mexic, unde alternează cu alte categorii (cu limane,
cordoane litorale, cu marşe etc.).

207
 Fig.73. Ţărm cu lagune

c) Ţărmul cu lande este caracterizat de prezenţa unor câmpii joase, nisipoase, adesea cu un
microrelief de dune, pe întinsul căreia pot să apară lacuri litorale datorită acumulărilor intense din
jurul lagunelor. După aspectul general al ţărmului cu lande tipic, dezvoltat în jurul Golfului Biscaya,
unde cordonul litoral, acoperit cu dune de nisip, închide un şir de lagune legate între ele, care
comunică cu marea numai pe la extremitatea sudică şi în partea centrală, poate fi considerat un
subtip al celui precedent.

208
 d) Ţărmul cu marşe se deosebeşte de cel cu lande prin faptul că lacurile de pe cuprinsul
câmpiiilor joase au fost colmatate şi transformate în mlaştini.

e) Ţărmul de tip watt se formează în zonele cu platforme litorale întinse şi de mică adâncime,
unde refluxul şi refluxul nu reuşesc să transfere întreaga cantitate de aluviuni adusă de râuri. Ca
urmare, în aceste regiuni se vor forma numeroase acumulări litorale sub formă de bancuri de nisip,
cordoane, mici insule care în timpul fluxului sunt acoperite cu apă, iar la reflux devin emerse.
Odată cu colmatarea canalelor şi a consolidării cordoanelor, întreaga suprafaţă devine emersă
alipindu-se câmpiilor litorale (fig.76). Aceste ţărmuri sunt frecvente în sudul Mării Nordului şi al
Mării Baltice (între gurile de vărsare ale Rinului şi Elbei, sectoare de ţărm din Olanda, Germania,
Danemarca etc.).

209
 Fig.76. Ţărm de tip watt

2.5.2.2. Ţărmurile înalte de emersiune

Sunt mai puţin răspândite şi au, în general, aspectul unor faleze constituite din roci
sedimentare mai puţin rezistente la eroziune, adesea stratificate, la baza cărora se formează plaje
înguste dar de lungimi apreciabile. Un exemplu în acest sens îl reprezintă ţărmul românesc situat la
sud de Capul Midia (ţărm cu faleză de loess), cu un aspect liniar sau cu uşoare sinuozităţi, la care
însă plajele sunt mai extinse. În anumite zone morfologia reliefului submarin se caracterizează prin
versanţi abrupţi. În aceste regiuni ţărmurile de emersiune se deosebesc de cele din arealul
câmpiilor de şelf prin faptul că apa prezintă adâncimi mari chiar lângă ţărm. Uneori fâşia litorală
poate avea un aspect montan până foarte aproape de ţărm. Acest subtip poate fi definit ca fiind un
ţărm de emersiune cu pante puternic înclinate (steeply sloping shoreline of emergence). Falezele
moarte rămase la diferite nivele deasupra mării indică faptul că emersiunea a avut loc în etape
(Strahler, 1992) (fig.77).

Fig.77. Ţărm emers înalt (Strahler, 1973)

210
 2.5.3. Ţărmurile neutre

Se poate vorbi de un ţărm neutru atunci când nivelul mării a staţionat mai mult timp,
putându-se distinge două situaţii: (i) staţionarea nivelului mării un timp mai îndelungat a favorizat
o anumită atenuare a sinuozităţilor, promontoriile fiind puternic erodate şi unite între ele prin
cordoane, în spatele cărora se găsesc lagune şi (ii) atunci când ţărmul s-a format prin acumularea
de depozite ce ajung deasupra apei. În acest din urmă caz, în funcţie de agenţii care transportă
materialele în mare şi de natura depozitelor se pot deosebi ţărmuri cu conuri aluviale, ţărmuri
deltaice, ţărmuri vulcanice, ţărmuri coraligene etc. (fig.78.A, B, C, D).

211
Fig.78.Ţărmuri neutre: (A) Ţărm deltaic; (B) Ţărm cu
conuri aluviale; (C) Ţărm vulcanic; (D) Ţărm coraligen
(Strahler, 1973)

2.5.4. Principalele trăsături ale ţărmurilor în funcţie de comportamentul tectonic

Inman şi Nordstrom (1971) au clasificat zonele costiere pe baza teorii plăcilor tectonice
(fig.79.).

Fig.79. Clasificarea ţărmurilor în funcţie de comportamentul tectonic (Summerfield, 1997)

212
 Conform acestei clasificări se pot deosebi regiuni costiere corespunzătoare marginilor
convergente, cum sunt cele din vestul Americii de Sud, estul şi sud-estul Asiei şi regiuni costiere
corespunzătoare marginilor pasive. În cadrul ultimei categorii se pot distinge următoarele
subtipuri: zone costiere corespunzătoare marginilor pasive tinere, cum sunt cele care flanchează
Marea Roşie; zone costiere corespunzătoare marginilor pasive mature, asemenea celor din jurul
Africii, vestului Australiei, nordului Europei etc; zone costiere corespunzătoare marginilor pasive cu
orogen distal, care apar pe partea opusă a marginilor continentale convergente (estul Americii de
Nord şi de Sud etc.); zone costiere ale mărilor marginale, legate de existenţa marginilor
continentale pasive cu sisteme de arcuri insulare în larg (estul Asiei). Tot în acest context, s-a
observat o foarte strânsă legătură între natura tectonică a marginilor continentale şi lăţimea
şelfului, constatându-se predominarea platformelor înguste în dreptul regiunilor costiere
corespunzătoare marginilor convergente (tabel 1).
Raporturile de ordinul I menţionate anterior se repercutează asupra celor de ordinul II, puse
în evidenţă de relaţiile dintre comportamentul tectonic şi trăsăturile principale ale regiunilor
costiere (tabel 2). De exemplu, eroziunea exercitată de către valuri este mult mai pronunţată în
regiunile costiere suprapuse marginilor convergente, deoarece cantitatea de sedimente furnizată
de către sistemele de drenaj continentale este mai redusă. Acumulările marine importante sunt
caracteristice, de regulă, coastelor de margini pasive cu orogen distal, cum este cazul celor din
estul Americii de Sud, unde şi aportul de materiale fluviale este destul de consistent, aria sursă
principală a acestora constituind-o lanţurile muntoase de pe rama vestică a continentului.
De asemenea, se poate constata că marile delte apar, cu precădere, la ţărmurile
corespunzătoare marginilor pasive mature şi pe cele ale mărilor marginale, însă acestea nu pot fi
considerate singurele condiţii de dezvoltarea a deltelor la debuşeul marilor sisteme de drenaj. Tot
în cadrul raporturilor de ordinul II, controlul factorilor litologici şi structurali este puternic
evidenţiat. De exemplu, marginile continentale convergente active conţin, în multe cazuri, structuri
cutate paralele cu ţărmul, iar prin eroziunea diferenţială a unităţilor litologice adiacente se ajunge
la crearea caracteristicilor la scară mare a morfologiei costiere. În alte situaţii, şi mai ales în lungul
regiunilor costiere suprapuse marginilor pasive, nervura structurală poate fi oblică sau
perpendiculară faţă de ţărm şi în acest caz sunt foarte dantelate dacă văile fluviale sau glaciare au
fost invadate de ape ca urmare a ridicării nivelului mării. Astfel, i-au naştere văi submerse
cunoscute sub denumirea de riass, respectiv, fiorduri. În fine, din tabelul 3. se poate observa că
există o strânsă legătură între morfologia coastelor şi comportamentul tectonic.

Tabel 1. Lăţimea şelfului continental în funcţie de comportamentul tectonic

(Summerfield, 1997)

Comportamentul tectonic
Regiuni costiere % din
Lăţimea Regiuni costiere corespunzătoare marginilor pasive totalul
corespunzătoare
Şelfului marginilor Nascente Mature Cu orogen Mări regiunilor
(km) convergente distal matur marginale costiere
de pe Glob
Îngust (<50 km) 23,9 6,5 11,2 12,6 3,3 57,5
Lat (>50 km) 1,4 0,1 3,6 29,1 8,3 42,5
Total 25,3 6,6 14,8 41,7 11,6 100

213
 Tabel 2. Principalele trăsături ale regiunilor costiere în funcţie de comportamentul tectonic
(Summerfield, 1997)

Comportamentul tectonic % din

Regiuni Regiuni costiere corespunzătoare marginilor totalul
Principalele costiere pasive regiunilo
trăsături ale corespunzătoa r costiere
Orogen Total
regiunilor costiere re Nascent Mări de pe
Mature distal Glob
marginilor e marginale
matur
convergente
Eroziune
exercitată de 47,9 5,6 3,8 4,9 37,8 100 44,7
valuri
Acumulare 15,5
12,4 21,4 33,3 17,4 100 11,6
datorită valurilor
Acumulare
5,7 6,4 9,9 62,4 15,6 100 3,2
fluvială
Acumulare
1,9 18,8 79,3 - - 100 1,2
eoliană
Activităţi biogene 36,1 21,0 11,3 15,8 15,8 100 3,0
Regiuni costiere
6,4 - 7,2 86,4 - 100 30,7
supuse glaciaţiilor
Total 39,1 4,3 6,8 35,4 8,8 94,4*
*
Regiunile costiere ale Antarcticii nu sunt incluse

Tabel 3. Relaţiile dintre morfologia costieră şi comportamentul tectonic (Summerfield, 1997)

Comportamentul tectonic
Regiuni Regiuni costiere corespunzătoare marginilor pasive
costiere Nascente Mature Cu orogen Mări
Categorii
corespunzătoa distal marginal
morfologice
re matur e
marginilor
convergente
Zone costiere muntoase 97,2 8,0 2,5
Zone costiere deluroase cu şelf 75,1 14,1 5,6
îngust
Câmpii costiere cu şelf îngust 15,9 46,2 1,5
Câmpii costiere cu şelf întins 4,0 89,3 3,1
Zone costiere deluroase cu şelf 2,2 77,4
întins
Zone costiere deltaice 1,0 3,4 1,3 5,8
Zone costiere cu recifi 3,0 1,9 5,6
Zone costiere afectate de gheţari 2,8 29,3 3,8
Total 100,0 100,0 100,0 100,0 100,0
% din totalul regiunilor costiere 39,0 4,6 7,5 35,2 8,1
de pe Glob*
*
Regiunile costiere ale Antarcticii nu sunt incluse

214
 Fig.80. Clasificarea ţărmurilor în funcţie de principalele forme de relief
(Inman şi Nordstrom (1971))

Bibliografie selectivă

Băcăuanu V. (1989) - Geomorfologie, Ed. Univ. "Al. I. Cuza", Iaşi.

Bird, E.C.F. (1984) – Coasts: An Introduction to Coastal Geomorphology, Blackwell, Oxford.
Bird E. (2008). Coastal Geomorphology. An Introduction. John Wiley & Sons Ltd, The Atrium,
Southern Gate, Chichester, West Sussex PO19 8SQ, England
Bird, E., 2010. Encyclopedia of the World’s Coastal Landforms. Springer, 1498 pp.
Chorley R.J. Schumm S.A., Sugden D.E. (1985) - Geomorphology, Methuen, New York.
Coates, D.R., (ed.), 1980. Coastal Geomorphology (3rd edition). State University of New York at
Binghamton, 404 pp.
Davidson-Arnott, R., 2010. Introduction to Coastal Processes and Geomorphology. Cambridge
University Press, 442 pp.
Posea GR., Ilie I., Grigore M., Popescu N., (1970) - Geomorfologie generală, Ed. Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti.
Pye, K. (1983)- Coastal dunes. Progress in Physical Geography 7.
Rădoane Maria, Dumitriu Dan, Ichim Ioniţă (2006) – Geomorfologie – vol I. Editura Universităţii
Suceava, 250 p. ISBN 973-9408-45-1.
Rădoane Maria, Dumitriu Dan, Ichim Ioniţă (2006) – Geomorfologie – vol II. Editura Universităţii
Suceava, 394 p. ISBN 973-8293-11-1.
Ritter D. (2002) - Process geomorphology, Wm. C. Brown Publishers, Dubuque, Iowa.
Robinson H. (1970) - Morphology and landscape, University Tutorial Press, London.
215
Ross D.A. (1976) - Introducere în oceanografie, Ed. Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti.
Selby M.J. (1985) - Earth`s changing surface, Clarendon Press, Oxford.
Strahler A.H., Strahler A. N. (1992) - Modern physical geography (fourth edition), John Wiley &
Sons, Inc, New York.
Summerfield M.A. (1997) - Global geomorphology, Longman Singapore Publishers.
Trenhaille, A.S. (1978) – The Geomorphology of Rock Coasts, Clarendon Press, Oxford.

216