Relația dintre două personaje în romanul „Moromeții”, de Marin Preda

Strălucit reprezentant al formulei realiste în proza românească postbelică, Marin

Preda a reusșit să surprindă profundele transformări survenite în societatea românească de
după Al Doilea Război Mondial. Fidel principiului său conform căruia „fără istorie, literatura
se asfixiază”, el creează în romanul său tipuri umane puternice și memorabile, reprezentative
pentru noua situație din țară survenită odată cu instaurarea regimului comunist. În romanul
„Moromeții” (1955, 1962), cea mai cunoscută creație a sa, personaje precum Ilie Moromete
și fiul său mai mic Niculae ilustrează schimbările de mentalitate și de structură socială din
cadrul satului românesc. Ele sunt conturate conform normelor curentului realist, având
trăsături tipice în împrejurări tipice și suferind influența mediului social în care își duc
existența. Criticii literari au sesizat asemănările dintre Ilie Moromete și Tudir Călărașu, tatăl
lui Marin Preda, iar Niculae a fost considerat însuși alter-ego-ul romancierului, ca rezultat al
copilăriei sale petrecute în satul Siliștea-Gumești.

Statutul social inițial al lui Ilie Moromete este cel de țăran trecut de prima tinerețe, la
o vârstă „când numai nenorociri sau bucurii mari mai pot schimba firea cuiva”. Criticul literar
Nicolae Manolescu l-a numit „cel din urmă țăran”, referindu-se la dispariția vechii generații
de oameni ai satului, fideli principiilor tradiționale de viață. El trăiește în satul Siliștea-
Gumești, din Câmpia Dunării, la sfârșitul perioadei interbelice, într-o perioadă când „timpul
părea că are cu oamenii o nesfârșită răbdare”. Din prima căsătorie are trei fii mai mari numiți
Paraschiv, Nilă și Achim. Acum este căsătorit pentru a doua oară cu Catrina, împreună cu
care are alți trei copii numiți Tita, Ilinca și Niculae. Principalele sale probleme financiare sunt
legate de plata impozitelor, în special a celui numit „fonciere”. În finalul romanului acest
statut social i se modifică deoarece feciorii cei mari pleacă de acasă la București cu oile,
lipsind familia de mijloacele necesare traiului. De aceea, Ilie Moromete se vede nevoit să
vândă pământ pentru a se reechilibra financiar, dar își pierde bucuria vieții, așa cum o
avusese până atunci. În volumul al II-lea al romanului, el se vede părăsit de toți ai săi și
trebuie să trăiască izolat, singurătatea fiindu-i întreruptă de vizitele mezinului familiei, cu
care poartă lungi discuții contradictorii legate de posesiunea pământului. În final, el moare
rostind celebrele cuvinte: „Domnule, eu totdeauna am dus o viață independentă!”.

Statutul social al lui Niculae este cel de mezin al familiei, obiect al batjocurii celorlalți
din cauza capului său mare. Tatăl nu-i permite să frecventeze cursurile școlare, trimițându-l
să păzească oile pe câmp, iar oaia Bisisica îi face mari probleme. Acolo este bătut de către
doi băieți, iar fratele său vitreg Achim intervine, obligându-l să se lupte cu ei, pentru a învăța
să se descurce în viață pe cont propriu. Chiar și pe câmp, el învață singur lecțiile din manuale,
astfel încât la sfârșitul anului școlar obține premiul I la învățătură. În volumul al II-lea, Niculae
urmează școli înalte și devine inginer horticultor, dar se îndepărtează tot mai mult de tatăl
său.
 Statutul psihologic al lui Ilie Moromete este unul complex, însumând trăsături
precum: tradiționalismul, spiritul autoritar, spiritul analitic, sociabilitatea, plăcerea de a
povesti, disimularea, capacitatea de a-i coordona pe ceilalți. Ilie Moromete are gândirea unui
cap de familie autoritar care consideră că modul tradițional de viață ar trebui transmis din
generație în generație și de aceea devine surprins și contrariat observând că feciorii cei mari
au o mentalitate diferită și se revoltă contra ordinii familiale instituite de către tatăl lor. Îi
place să analizeze situațiile și oamenii care îi ies în cale, iar uneori se retrage în grădină și
vorbește de unul singur, considerând că nimeni nu merită să-i asculte gândurile. Deoarece
alege adesea salcâmul din grădină ca loc al meditațiilor sale, s-a spus despre salcâm că ar fi
un dublu vegetal al protagonistului. În volumul al II-lea, singurătatea îl face tot mai trist și
îngândurat, pierzându-și plăcerea de a vorbi cu ceilalți și fiind uimit de apariția atâtor de
mulți oameni noi și străini în satul Siliștea-Gumești. El suferă din cauza declanșării procesului
de colectivizare prin care regimul comunist vrea să confiște pământul oamenilor.

Statutul psihologic al lui Niculae este, de asemenea, unul complex, iar trăsătura sa
dominantă de caracter este ambiția de a reuși într-o lume rurală ostilă față de ideea de
învățătură. Beneficiind și de sprijinul mamei sale Catrina, fiul cel mic al familiei
conștientizează că, fără studii, nu va putea reuși în viață. Este ajutat și de alte calități
specifice, precum: inteligența, seriozitatea, bunătatea, sensibilitatea, respectul față de
părinți. În volumul al II-lea, naratorul surprinde și alte laturi ale firii lui Niculae, precum
deschiderea sentimentală față de diverse fete de care se îndrăgostește, precum Ileana, fiica
țăranului Costică Roșu. Tot în acest volum al romanului se evidențiează și firea profundă a lui
Niculae care își pune întrebări profunde legate de menirea omului pe pământ, ca atunci când
cumnatul său Sandu decedează, fiind călcat de o căruță.

Statutul moral al lui Ilie Moromete este, în general, cel de personaj pozitiv, fiind
atașat de principiile etice tradiționale specifice vieții din mediul rural. El își iubește membrii
propriei familii, le vrea binele, dar într-un mod specific pe care ceilalți îl simt ca fiind
nepotrivit. Ilie caută să asigure un echilibru în familia sa eterogenă, căutând să fie un factor
de autoritate și de echilibru. Atunci când vreun membru al familiei sale se revoltă împotriva
acestei ordini, el are tendința de a-l sancționa, atât prin vorbe ironice, cât și prin mijloace
violente. În volumul al II-lea, statura morală verticală a protagonistului, acum bătrân și izolat,
intră în antiteză cu micimea morală a adepților regimului comunist, care doresc să schimbe
din temelii structura socială a satului românesc.

Statutul moral al lui Niculae este unul pozitiv în primul volum al romanului, el
impunându-se prin dorința de a se ridica prin școală și de a face astfel cinste familiei din care
provine. Devine un exemplu de urmat prin respectarea principiilor tradiționale ale vieții , dar
și prin perseverența cu care își urmărește obiectivele. Deși pașnic din fire, uneori este nevoit
să se încaiere cu alți copii pentru a se apăra de agresiunile lor. În volumul al II-lea, el abdică
de la aceste principii tradiționale și se face purtătorul de cuvânt al ideilor comuniste
referitoare la proprietatea colectivă asupra pământului, intrând astfel în conflict cu tatăl său.
 Relația celor două personaje este una oscilantă, în strânsă legătură cu schimbările
profunde petrecute în societatea rurală interbelică și postbelică din România. Câtă vreme
Niculae se află la vârsta copilăriei, tatăl își impune cu strictețe controlul asupra vieții și
evoluției mezinului. Odată cu înaintarea în vârstă a fiului, tatăl cedează inițiativa și se retrage
în singurătatea sa, neputând fi totuși de acord cu ideile propagate de acesta, ceea ce duce la
distanțarea celor două personaje.

O scenă relevantă pentru reliefarea relației celor două personaje se petrece chiar la
început, atunci când familia se întoarce sâmbătă seara de la câmp și se pregătește să se
așeze la cină. Distribuția personajelor în jurul mesei mici și rotunde este foarte relevantă,
arătând ce rol li se atribuie în familie. Pe locul cel mai bun de pe pragul camerei stă Ilie, capul
familiei, el încercând astfel să-i supravegheze pe ceilalți. Mama Catrina stă înspre sobă
pentru a duce și aduce farfuriile de la masă. Paraschiv, Nilă și Achim, stau înspre ușă, ca și
cum ar fi gata oricând să plece de acolo. Copiii mai mici, Tita, Ilinca și Niculae, stau înspre
mama lor care îi protejează de furia tatălui. Feciorii cei mari deschid o discuție, propunându-i
lui Ilie să-i lase să plece cu oile la București, dar acesta îi refuză, spunând că are nevoie de
brațe de lucru pentru secerișul care se apropie. Mezinul Niculae nu are un scaun pe care să
se așeze, fiind nevoit să șadă direct pe pământ. El se dovedește recalcitrant în timpul cinei,
deoarece ar dori să mănânce brânză, dar aceasta a fost deja mâncată de câinele familiei,
Duțulache. Cât timp el iese pe prispă, Catrina îi cere soțului ei să-i permită măcar uneori să
meargă la școală, ceea ce tatăl refuză cu dispreț, spunând: „Ne apucăm să studiem”. Apoi
Niculae se enervează, ajungând să trântească lingura în farfuria cu lapte și stropindu-i astfel
pe toți, iar tatăl își arată din nou autoritatea dându-i o palmă. Scena este relevantă pentru
conturarea raporturilor de putere dintre cele două personaje, tatăl considerând că el trebuie
să fie stăpânul autoritar al familiei și, implicit, al lui Niculae, mezinului rezervându-i-se un rol
de subordonat și de executant al ordinelor tatălui său, în ciuda marii sale capacități
intelectuale.

O a doua scenă relevantă pentru evidențierea relației dintre cele două personaje se
petrece tot în volumul I, cu ocazia serbării de la sfârșitul anului școlar. Chiar dacă eforturile
sale sunt ignorate de membrii familiei, iar Ilinca cu greu acceptă să-i dea flori pentru
coroniță, el nu se descurajează, ci pleacă spre școală. Însoțit de prietenul său Cocoșilă, Ilie
Moromete face o plimbare prin sat și se oprește în fața școlii, fiind atras de mulțimea de
oameni. Îl recunoaște pe Niculae după pălăria pe care acesta o luase de la tatăl său și care îi
aluneca mereu peste ochi. După ce i se înmânează premiul I, coronița și câteva cărți, Niculae
încearcă să recite o poezie, dar eforturile sale îi sunt întrerupte de o criză de friguri, boală
care îl afecta adeseori. Ilie se repede la fiul său și îl ia de pe scenă, ducându-l acasă. Pe
drumul spre casă, în mintea lui se face lumină: înțelege că Niculae merită mai mult decât să
fie un simplu cioban, iar el, ca tată, trebuie să investească în educația lui. Scena este
relevantă pentru evoluția raporturilor dintre personaje: tatăl oscilează între mentalitatea
tradițională potrivit căreia copiii trebuie să se ocupe doar de treburile câmpului și ale
gospodăriei și ideea că un copil atât de deosebit merită mai mult din partea părinților săi,
chiar dacă acest lucru va implica mari cheltuieli financiare.

Două elemente reprezentative pentru evidențierea relației dintre cele două

personaje sunt: conflictul și modalitățile de caracterizare.

Conflictul interior se manifestă în mintea lui Ilie Moromete, cel care ezită între
tendința de a fi un tată inflexibil și autoritar și tendința de a le acorda libertate copiilor săi,
schimbându-și modul de a gândi. Trăiește stări de tensiune lăuntrică pe care încearcă uneori
să le înlăture mergând în grădină lângă salcâm și vorbind de unul singur considerând că
nimeni nu merită să-i asculte gândurile. Apogeul acestei lupte lăuntrice se petrece atunci
când băieții cei mari pleacă la București, distrugându-i echilibrul interior și răpindu-i plăcerea
de a interacționa cu ceilalți.

Conflictul interior al lui Niculae se stabilește între marea sa dorință de a merge la

școală și frustrarea de a se vedea refuzat de către tatăl său. În volumul al II-lea al romanului
el oscilează între mari întrebări referitoare la probleme precum: sensul vieții, proprietatea
asupra pământului, dragostea etc.

Conflictul exterior îl pune pe Ilie Moromete în opoziție cu alte personaje din roman
precum: fiii săi cei mari care îi sfidează autoritatea, cu sora sa Guica, cu încasatorul de taxe
Jupuitu etc. De fiecare dată Ilie Moromete caută strategii proprii de a ieși cu bine din aceste
situații dificile. În volumul al II-lea Ilie intră în conflict cu diverși reprezentanți ai ideilor
comuniste în satul Siliștea-Gumești, chiar și cu Niculae, care încearcă să-i transmită și lui
aceste idei ale noului regim politic.

Mijloacele de caracterizare sunt cele directe și cele indirecte. Cele directe reies din
portretul inițial făcut de către naratorul omniscient și obiectiv. De exemplu: „era la o vârstă
când numai nenorociri sau bucurii mari mai pot schimba firea cuiva” sau „Moromete se
întuneca și se făcea crunt la față”. Niculae este caracterizat direct astfel: „strigă Niculae
deodată atât de indignat și de furios”, „Niculae o privi nevinovat”.

Cele indirecte provin din diverse scene la care el participă. De exemplu, din scena
călătoriei la munte a celor două personaje rezultă că tatăl încearcă să-și schimbe atitudinea,
comportându-se frumos cu fiul său, iar Niculae se arată ascultător și respectuos față de tatăl
său, enumerându-i cunoștințele sale în materie de geografie, pentru a-l convinge pe Ilie că
merită să fie lăsat la școală mai departe.

Prin urmare, relația celor două personaje este una definitorie pentru romanul
„Moromeții”, sugerând prin urcușurile și coborâșurile sale amplul proces al destrămării
societății țărănești tradiționale din perioada postbelică. Timpul își pierde răbdarea nu numai
pentru tată, cin și pentru fiu, angrenându-i pe amândoi în vârtejul unor transformări de
natură să-i depersonalizeze pe amândoi, chiar dacă ei caută în permanență să găsească noi
strategii de supraviețuire.