Unirea Principatelor Române a reprezentat sinteza unui îndelungat proces istoric, pornit de

la conştiinţa unităţii de neam şi limbă a românilor din Moldova, Ţara Românească şi

Transilvania, dublată de transformările socio-politice care au avut loc pe scena europeană în
prima jumătate a secolului al 19-lea.

Conştiinţa unităţii de neam s-a făcut simţită în principatele române încă din secolele al
15-lea - al 17-lea. Ştefan cel Mare numea Moldova şi Ţara Românească Vlahia şi l'altra
Vlahia (cealaltă Vlahie), în vreme ce tipăriturile în limba română din a doua jumătate a
secolului al 16-lea ale diaconului Coresi erau destinate tuturor românilor, întărind astfel
unitatea lor culturală. În 1599 Mihai Viteazul a fost primit cu însufleţire de către ţăranii români
din Transilvania, care, în opinia cronicarului maghiar István Szamosközy, întemeiaţi pe
încrederea ce le-o da un principe din poporul lor, s-au unit cu cei de acelaşi neam veniţi de
dincolo şi s-au ridicat în toate părţile. Cronicarii veacului al 17-lea şi al 18-lea: Grigore
Ureche, Miron Costin, Constantin Cantacuzino, Dimitrie Cantemir au subliniat la rândul lor
unitatea de neam şi limbă a românilor din spaţiul carpato-danubiano-pontic. Exponenţii Şcolii
Ardelene au preluat aceste idei şi le-au dezvoltat în lucrările lor, din această perioadă datând
şi o însemnată manifestare politică a românilor din Imperiul Habsburgic: memoriul Supplex
Libellus Valachorum (1791) prin care erau cerute drepturi politice şi economice pentru
români.