CAPITOLUL I

FONDUL CONCEPTUAL ŞI
METODOLOGIC AL ŞTIINŢEI
MĂRFURILOR

Spre deosebire de domeniul ştiinţelor exacte şi al celor larg consacrate (matematica, fizica,
statistica etc.), unde s-au impus riguros conceptele specifice terminologiei de bază, în domeniul
studiului mărfurilor nu se poate vorbi în mod real de o fază a cristalizării acestei consacrări.
Acest fapt este ilustrat de inconsecvenţele și chiar dezacordurile în folosirea unitară a acestor
concepte.
Astfel de necorelări sunt specifice între terminologiile materiilor legislativ-normative,
standardelor, literaturii de specialitate şi foarte evidente în cazul terminologiilor producătorilor
sau comercianţilor, şi îndeosebi a terminologiei (vocabularului) consumatorilor, care este foarte
eterogenă.

1.1 Marfa, principalul obiect de studiu al ştiinţei mărfurilor

Crearea şi consacrarea unei terminologii unitare constituie un prim pas în afirmarea unui
domeniu al ştiinţei. Unele trăsături esenţiale ale terminologiei şi vocabularului specifice ştiinţei
mărfurilor, cum sunt accesibilitatea şi relativa simplitate, sunt date de caracterul prin excelenţă
neelitist1 al activităţii comerciale, antrenează cu precădere ca operatori indivizi cu mare potenţial
de comunicare la niveluri medii şi joase, element esenţial pentru asigurarea profitabilităţii
activităţilor din acest domeniu2.
Fondul conceptual elementar al ştiinţei mărfurilor cuprinde o suită de termeni care, spre
deosebire de semnificaţiile pe care le au în vocabularul general, în studiul mărfurilor fac obiectul
utilizării cu o conotaţie bine precizată, reclamând cunoaşterea şi utilizarea corectă în special de
către cei implicaţi în circulaţia mărfurilor. Pe aceste concepte se organizează întreaga
problematică a ştiinţei mărfurilor.

1
Specific prin excelenţă altor domenii, cum sunt: medicina, ştiinţele juridice, ştiinţele naturale etc, care adaugă la
fondul propriu de cunoştinţe şi aptitudini avantajul „vocabularelor de specialitate", în general cu caracter
greu accesibil, creând astfel o distanţă de comunicare între domeniul de referinţă şi mediul extern.
2
Comerţul, spre deosebire de alte domenii, trebuie să se menţină totdeauna la nivelul maximei posibilităţi de
comunicare, întrucât esenţa sa este profitul, care este determinat de dimensiunea şi de viabilitatea pieţei.
1
 Între aceste concepte se regăsesc: marfa şi termenii folosiţi cu semnificaţie similară - bun,
produs, articol, ca şi o suită de concepte referitoare la marfă: proprietăţi, caracteristici,
indicatori, parametri, indici, funcţii etc.
Cercetarea teoretică a mărfii cunoaşte o etapă de emancipare la nivelul principiilor şi
tezelor, remarcându-se o părăsire a abordărilor doctrinar-materialiste care au monopolizat ştiinţa
economică românească în ultimele decenii.
În acest context se disting câteva încercări de abordare a problematicii mărfii în tradiţia
şcolii economice occidentale. Astfel, marfa nu mai este considerată exclusiv un bun gândit şi
realizat pentru schimb şi vândut ulterior, ci, aşa cum îl consideră numeroase surse, până la
nivelul dicţionarelor curente, reprezintă „un bun care se vinde şi se cumpără". Realitatea
evidenţiază frecventele situaţii în care bunuri din cele mai variate categorii îşi alternează statutul
economic în mod repetat, conform contextului economic şi intereselor deţinătorilor de bunuri.
Situaţia respectivă impune deconcentrarea obiectului de studiu al ştiinţei mărfurilor din
spaţiul producţiei bunurilor de consum - respectiv producţia de tip industrial - a unor segmente
reprezentative prin ponderea lor în consumul populaţiei şi în comerţul cu bunuri de consum,
respectiv alimente, mărfuri metalo-chimice, electrice şi electronice, mărfuri textile şi din piele
etc. şi orientarea studiului mărfurilor spre zone sensibil mai cuprinzătoare.
Categoria marfa include nu numai bunuri materiale - şi nu doar pe cele realizate de
producţia mare, ori pe cele cu pondere majoră în comerţ - ci şi bunuri imateriale - servicii,
informaţii, asistenţă, consultanţă etc., la nivelul comerţului, al altor domenii - transporturi,
logistică extraproducţie, al strategiilor de dezvoltare socială, şi chiar la nivelul politic, când
acestea au caracter comerciabil.
Marfa reprezintă unul din termenii cu veche utilizare atât în vorbire, cât şi în scris. Primele
texte de limbă română au evocat mărfuri variate, iar textele biblice tipărite în secolul al XVI-lea
au folosit diverse cuvinte pentru traducerea termenului marfă din sursele de origine.
Din definiţiile surselor româneşti din perioada economiei libere (până în 1945) şi din
perioada scursă după 1989, rezultă următoarele trăsături esenţiale:
a) marfa este orice bun care se vinde şi se cumpără;
b) marfa este rezultat al muncii omeneşti;
c) marfa este destinată schimbului, deci este gândită şi realizată exclusiv pentru nevoi
nepersonale;
d) schimbul mărfii se face prin vânzare-cumpărare, adică prin fapte de comerţ /Codul
comercial român, art.3, al.1, 2/.
Aceste trăsături conturează un câmp categorial mult mai larg şi mai adecvat varietăţii de
ipostaze mărfare specifice economiei libere.
2
 O dovadă în acest sens o constituie definiţiile mărfii în sursele occidentale. Marfa - se
spune în Grande Dizionario Enciclopedico /Italia, 1958/ - reprezintă orice bun mobil care poate
forma obiectul unui act de vânzare-cumpărare şi care este destinat schimbului. În sens larg, sunt
mărfuri şi bunurile imateriale - deschiderea unei întreprinderi, brevetele, riscurile asigurabile,
pentru că pot fi obiecte de tranzacţie comercială .
O notă de maximă rezumare la esenţialul definiţiei se remarcă şi în lucrările Larousse, care
consideră marfa ca „obiect, produs care se vinde şi se cumpără".

1.2 Substituiri terminologice: articol, bun, produs

Dintre variatele domenii de activitate umană, comerţul excelează prin mobilitatea

conceptuală şi căutarea noului nu numai în domeniul activităţilor operative, ci şi în plan teoretic.
Marfa - concept fundamental - prezintă particularităţile fenomenului precizat: atât teoria cât mai
ales practica utilizează frecvent alte concepte cu semnificaţia de marfă, după cum şi noţiunea
marfă a pătruns cu variante omonime în limbajul comun.
Limba română a consacrat o serie de categorii lingvistice care înlocuiesc categoria marfă în
situaţii variate, mai mult sau mai puţin corect ori justificat.
Termenii care constituie sinonimele cele mai frecvente pentru categoria marfă sunt: articol,
bun şi produs.
Articolul are, între semnificaţiile sale, şi pe aceea de „obiect care se vinde în comerţ"3 sau,
mai concis, „obiect de comerţ". Cu semnificaţia de marfă, cuvântul articol este folosit foarte
frecvent în materialele comerciale, deşi semnificaţia sa este stabilită în sistematica mărfurilor.
Termenul bun are numeroase semnificaţii între care şi unele care îi conferă capacitatea de
sinonimie cu marfa: „...ceea ce este util sau necesar societăţii sau individului pentru a-i asigura
existenţa, bunăstarea", varianta „obiect sau valoare care are importanţă în circulaţia economică",
indicându-se, ca exemplu de utilizare, sintagma „Bunuri de consum = bunuri materiale destinate
consumului personal, obiecte de consum"4. În ştiinţa economică, termenul bun face obiectul unor
teoretizări inconsecvente în ultimul timp.
Termenul produs este folosit cel mai frecvent şi adesea stereotipic cu semnificaţia de
marfă, îndeosebi în practică. Produs (din latinescul productus) a evoluat de la semnificaţia unui
element material rezultat al activităţii umane destinat să satisfacă o trebuinţă spre definiţii tot mai
complexe, menite să evidenţieze limitele în spaţiu şi timp, originea, natura, alcătuirea, relaţiile cu
mediul antropic şi natural etc.

3
Dicţionarul explicativ al Limbii Române, ediţia 1996.
4
Idem.
3
 Semnificaţiile categoriei produs care determină sinonimia cu marfa, menţionate de
Dicţionarul explicativ al limbii române şi consacrate de dicţionarele generale, sunt cele de: „1.
bun material rezultat dintr-un proces de muncă; totalitatea obiectelor sau a bunurilor obţinute în
procesul de producţie; bun. Produs de schimb = marfă. Corp sau substanţă obţinută pe cale
naturală sau în laborator; preparat" şi „2. Rezultat material al unui proces social sau natural, al
unui proces fiziologic sau de creaţie; rezultat material al unui complex de fenomene sau de
acţiuni". Este remarcabilă, între exemplele oferite, actualitatea şi chiar caracterul anticipativ al
definiţiei produsului, devansând cu mult semantica mărfii din acest punct de vedere.
Din aceste definiţii rezultă că între „marfă" şi „produs" deosebirea este doar situaţională
(„produs de schimb = marfă"), fără să se stabilească dacă situaţia este preliminată sau
conjuncturală.
În accepţiunea ştiinţei mărfurilor, produsul constituie o componentă ambientală, rezultat al
unei activităţi umane (fie şi numai parţial), care interesează o nevoie, care încorporează un
complex de elemente specifice, interdependente, ordonate şi alcătuite într-un tot unitar. Atunci
când produsul devine, fie şi contextual, un element al ofertei pe piaţă, capătă statut de marfă.
Deopotrivă în ştiinţa mărfurilor, ca şi în activitatea economică, s-au consacrat termeni şi
expresii pentru produse în ipostaze tipice: produs unicat, de serie, de vârf, de lux, rafinat, nou,
vechi, durabil, perisabil, curent, de folosinţă îndelungată, standardizat etc. şi în ipostaze atipice:
înlocuitor (produs realizat industrial pentru a înlocui produse naturale deficitare cantitativ),
surogat (produs alimentar de valoare inferioară de substituire a unui produs superior),
succedaneu (produs farmaceutic relativ eficient pentru un anumit spectru folosit în locul unuia de
eficienţă larg recunoscută), kitsch (produs decorativ neoriginal, realizat în serie după o sursă
consacrată).

1.3 Concepte referitoare la marfă

În accepţiune clasică, cercetarea mărfurilor are semnificaţia cercetării concrete şi

nemijlocite efectuate asupra mărfurilor tangibile, respectiv asupra proprietăţilor acestora, între
care determinante sunt proprietăţile fizice şi proprietăţile chimice.
Literatura de specialitate a consacrat, deopotrivă pentru interesul specialiştilor ca şi pentru
vocabularul consumatorilor, o terminologie specifică în care se regăsesc termeni aparţinând
limbajului comun, dar cu semnificaţii particulare domeniului ştiinţei mărfurilor. Printre cele mai
uzitate categorii de acest fel se evidenţiază: proprietăţile, caracteristicile, indicatorii, parametrii,
indicii, nivelul tehnic, calitatea, deficienţele (de calitate), uzura, defectele şi altele.

4
 Proprietăţile semnifică, din punctul de vedere al ştiinţei mărfurilor, trăsături şi însuşiri ale
unui bun care îl particularizează în raport cu alte bunuri şi îi conferă capacitate de satisfacere a
unor trebuinţe umane. Numeroasele proprietăţi ale unui bun oarecare nu prezintă acelaşi grad de
importanţă, delimitându-se, într-un context definit, un grup de proprietăţi definitorii pentru bunul
respectiv, numite caracteristici.
Caracteristicile (de calitate) sunt proprietăţile remarcabile ale unui bun, cele care definesc
suficient - faţă de o cerinţă precizată - bunul respectiv. Această reprezentativitate a lor le conferă
prioritate la descrirea bunului în standarde, cărţi tehnice de produs, pliante şi materiale
publicitare. Trebuie să arătam că, deşi folosirea în paralel a celor doi termeni explicaţi mai sus
produce mai mult derută decât comoditate (dovedind fie necunoaşterea semnificaţiilor distincte
ale termenilor, fie lipsă de rigoare), totuşi acest fapt nu poate fi considerat ca eroare ca atare,
întrucât şi caracteristicile sunt tot proprietăţi.
Indicatorii semnifică o categorie cu caracter generalizator, evidenţiind concentrat starea şi
nivelul unui grup de caracteristici ori sinteza tuturor caracteristicilor produsului. Se utilizează
mai frecvent pentru bunurile tehnice şi în analizele de calitate, unde sunt consacrate variante ca:
indicatori parţiali (tehnic, economic, ecologic), indicator general, indicator sintetic etc.
Parametrii reprezintă expresia mărimii caracteristicilor; sunt exprimaţi cifric sau în alte
moduri consacrate şi se folosesc în general pentru caracteristicile tehnico-funcţionale. În practică
sunt larg răspândite expresii ca: „parametri normali", „parametri înalţi", „parametri superiori",
„parametri reduşi" etc. cu semnificaţia de „niveluri". Tot practica relevă şi situaţii de folosire
eronată a categoriei „parametru" cu semnificaţia de caracteristică, aşa cum este cazul titlurilor
unor liste de caracteristici enunţate sub forma „parametrii produsului".
Indicii (de calitate), cu forma singulară indice, reprezintă expresia valorică a nivelului unei
caracteristici, în cazul mărfurilor generale. Cu această semnificaţie a fost larg utilizat în practică
şi continuă să mai fie încă utilizat. Datorită confuziilor de sens cu termenul matematic (cu
semnificaţia de raport între două mărimi identice, exprimat ca fracţie) este tot mai puţin utilizat
în prezent, preferându-se termenul „valoare a caracteristicii”. Cu grafie identică (la plural
nearticulat), dar cu accentul pus pe mijlocul cuvântului, indiciile (singular indiciu) au
semnificaţia de indicatori sau (grup de) caracteristici. Folosit frecvent în trecut, termenul a fost în
mare măsură abandonat ca învechit.
Funcţiile bunurilor reprezintă noţiuni cu grad sporit de sinteză a calităţii unor loturi de
bunuri. Principial, o funcţie evidenţiază un grup de caracteristici înrudite. Natura materială şi
caracterul obiectiv al acestor caracteristici vor imprima şi funcţiei corespunzătoare un caracter
corespunzător.

5
 Principalele funcţii specifice bunurilor în general şi mărfurilor în particular sunt: funcţia
utilitară, funcţia estetică (decorativă), funcţia culturală (după caz, cultural-simbolică), funcţia
de personalizare, funcţii economice (după caz, de tezaurizare, valorizatoare etc.).
Funcţia utilitară exprimă caracteristicile fizice, chimice, funcţionale etc. care fac din bunul
respectiv un produs util, după cum funcţia de personalizare, specifică bunurilor de consum
personal, se sprijină pe elemente variate ca natură (estetică, modă, marcă, nume comercial, preţ
etc.) care în întregul lor exprimă concepţiile şi felul de a fi al celui ce îşi aproprie bunul
considerat, iar funcţia simbolică a unei mărfi exprimă sinteza relaţiilor (şi conotaţiilor) intime ale
unei persoane cu bunul sau marfa de referinţă. Funcţii economice prezintă cea mai mare parte a
bunurilor de folosinţă îndelungată, a bunurilor de artă ş.a.
O particularitate deosebită prezintă produsele alimentare, care manifestă unele funcţii
distincte: nutritivă, plastică, energetică, catalitică, de protecţie si de sanogeneză, terapeutică,
igienico-sanitară.
Dacă funcţia utilitară este prin definiţie o funcţie obiectivă, alte funcţii au un caracter mai
puţin obiectiv şi chiar un caracter prin excelenţă subiectiv, cum este cazul funcţiei simbolice, al
cărei substrat (încărcat de semnificaţii pentru persoana sau grupul de referinţă) poate fi
imperceptibil pentru alţii.

1.4 Utilitate, valoare de întrebuinţare şi calitate

Totalitatea funcţiilor unui produs dau valoare de întrebuinţare bunului respectiv (sau
utilitate, conform teoriei macroeconomice contemporane). Trebuie remarcată aici posibilitatea
de confuzie generată de formele identice ale categoriilor utilitate din teoria economică şi din
ştiinţa mărfurilor. Valoarea de întrebuinţare exprimă sinteza tuturor funcţiilor (utilă, decorativă
de personalizare, simbolică etc.) unui bun. Cu această semnificaţie a fost folosită şi în teoria
economică din ţara noastră până în anul 1989, fiind apoi abandonată şi evitată sistematic din
cauza apartenenţei sale la grupul de categorii economice de sorginte marxistă.
În locul acestei categorii s-a preluat din teoria economică occidentală şi s-a aşezat
categoria utilitate, cu aceeaşi semnificaţie şi definiţie uşor actualizată: „capacitate reală sau
presupusă a unui bun de a satisface o nevoie umană prin folosirea sa, dată de proprietăţile
fizice, chimice, estetice, funcţionale", care sunt caracteristici intrinseci ale mărfurilor tangibile.
În ştiinţa mărfurilor, aceste proprietăţi configurează funcţia utilă sau utilitatea propriu-zisă
(utilitatea în sens restrâns). Caracteristicile extrinseci (moda, „imaginea produsului" etc.)
determină utilitatea presupusă, întrucât acestea nu sunt altceva decât consideraţii umane,

6
personale sau de grup, caracterizate de subiectivism (eterogenitate, inconsecvenţă ş.a.). În teoria
economică actuală, această subiectivitate este explicată prin categoria „utilitate marginală",
conform căreia, într-o serie de produse identice destinate satisfacerii unei nevoi, satisfacţia
determinată de consumul produselor scade continuu - la acelaşi consumator - pe măsura repetării
experienţei de consum, de la primul produs către ultimul. Explicaţia ştiinţei mărfurilor a
fenomenului utilităţii marginale este următoarea: utilitatea reală a produselor dintr-o categorie
dată rămâne aceeaşi, scade însă nivelul caracteristicilor acorporale (actualitatea, poziţia în
modă, „imaginea" bunului) pe fondul satisfacerii progresive a nevoii reale pentru bunul
respectiv, deci a scăderii interesului cererii pentru acesta.
În cazul produselor alimentare, valoarea de întrebuinţare a necesitat o particularizare, ceea
ce a condus la apariţia conceptului de valoare nutritivă.
Valoarea nutritivă a unui produs alimentar reprezintă gradul de acoperire a necesarului
de substanţe nutritive de către nutrienţii (proteine, lipide, glucide, vitamine, substanţe minerale)
existenţi în 100 g de produs.
Valoarea nutritivă a unui produs alimentar are patru componente inseparabile (fig. 1.1):
 valoarea psihosenzorială;
 valoarea energetică;
 valoare biologică;
 valoarea igienică.

Valoare Valoare
psihosenzorială energetică

Valoarea
nutritivă

Valoare Valoare
biologică igienică

Fig. 1.1 Componentele valorii nutritive a unui produs alimentar

Valoarea psihosenzorială reprezintă acea componentă a valorii nutritive care face ca

produsele alimentare să fie apetisante, determinând alegerea lor dintre cele disponibile la un
moment dat.
De exemplu, legumele şi fructele proaspete sunt evaluate de către consumatori în funcţie
de mărime, formă, culoare, fermitatea pulpei etc.
7
 Valoarea biologică exprimă aportul produsului alimentar în componente esenţiale,
indispensabile, respectiv aminoacizi esenţiali, vitamine şi elemente minerale.
Din cele prezentate, rezultă că valoarea de întrebuinţare, respectiv utilitatea (în sens larg)
reprezintă sinteza proprietăţilor (caracteristicilor) dezirabile, adică a acelor caracteristici care
urmăresc conformitatea cu cerinţele (aşteptările) preformulate. Orice bun, însă, va prezenta şi
proprietăţi indezirabile, care nu sunt altceva decât deficienţele (de calitate ale) bunului respectiv.
Sinteza tuturor proprietăţilor (caracteristicilor) unui bun, respectiv a funcţiilor acestuia şi a
deficienţelor şi neconcordanţelor cu cerinţele alcătuiesc conceptul calitate. Astfel, din punctul de
vedere al ştiinţei mărfurilor, este improprie forma la plural a categoriei calitate, întrucât sinteza
tuturor proprietăţilor (caracteristicilor) este unică. Cu toate că vocabularul cotidian şi chiar unele
lucrări de specialitate conotează calitatea fie ipostazei calitative favorabile („calitatea bună,
superioară etc."), fie unei trepte calitative (o configurare referenţială a nivelurilor unor
caracteristici reprezentative), semnificaţia corectă este aceea a sintezei tuturor proprietăţilor
(caracteristicilor) bunului considerat. În practică, de altfel, se operează curent cu expresii cum
sunt: calitate slabă, calitate necorespunzătoare etc.
În concluzie, utilitatea în sens larg (sau valoarea de întrebuinţare) cuprinde utilitatea
reală si utilitatea presupusă, pe când utilitatea în sens restrâns se referă la funcţia utilă a
bunului (mărfii) considerat(e).

1.5 Metode utilizate în studiul mărfurilor

Conceptele, teoriile, metodele, tehnicile de lucru cu care operează merceologia sunt

generate de două modalităţi strategice complementare:
a) cooperarea cu majoritatea disciplinelor despre natură, om (societate), produs, fie
prin preluarea ca atare a unor adevăruri, legi şi metode descoperite sau elaborate de către
acestea, fie prin aprofundarea adevărurilor şi a celorlalte realizări ştiinţifice şi aducerea lor în
zona unor cazuri particulare;
b) descoperirea unor legităţi proprii câmpului său de cercetare, formularea
unor teorii şi concepte derivate din acestea, definirea de metode şi tehnici de lucru specifice.
Prima modalitate strategică este predominantă, determinând adâncirea procesului de
interdisciplinarizare a ştiinţei mărfurilor. Pe de altă parte, metodele sale specifice s-au
perfecţionat continuu, în acord cu progresele înregistrate în domeniul cunoaşterii şi cu evoluţiile
spectaculoase din domeniul ştiinţific şi tehnic.
Principalele metode utilizate în prezent în studiul mărfurilor pot fi clasificate astfel:
 metode generale (metoda inductivă şi metoda deductivă, analiza şi sinteza, metode

8
 statistico-matematice, metode informatice etc.);
 metode specifice clasice (metode psihosenzoriale, experimentale, analiza structurii
mărfurilor, analiza funcţională etc.);
 metode moderne (analiza valorii, analiza morfologică, metoda brainstorming etc.).

1.5.1. Metode generale

a) Metoda inductivă permite stabilirea unor legături cauzale, a unor legităţi generale, pe
baza datelor acumulate într-o perioadă determinată. Acestea stau la baza elaborării unor
prognoze şi strategii, plecând de la anumite cazuri, situaţii particulare. Metoda deductivă
permite cunoaşterea particularului plecând de la general (de exemplu, cunoscând condiţiile de
păstrare dintr-un depozit, se pot deduce care vor fi modificările probabile în cazul unor produse
păstrate o perioadă determinată în spaţiul respectiv).
b) Analiza şi sinteza reprezintă operaţii opuse, strâns legate între ele, prin care se studiază
structura produselor, relaţiile dintre întreg şi părţile lui componente. Analiza presupune
„descompunerea" produsului în elementele sale constitutive şi studierea lor pentru evaluarea
aportului fiecăruia la valoarea de întrebuinţare a produsului în ansamblu. Sinteza permite
evaluarea produsului pe baza „reunirii" elementelor obţinute prin analiză şi stabilirea legăturilor
dintre aceste elemente.
c) Metodele statistico-matematice se bazează pe teoria probabilităţilor şi pe elemente de
statistică matematică, fiind utilizate în cercetarea calităţii şi structurii sortimentale a mărfurilor,
precum şi pentru prelucrarea, analiza şi interpretarea rezultatelor obţinute aplicând alte metode
de cercetare. De exemplu, în cazul controlului statistic al calităţii unui lot de mărfuri, pe baza
rezultatelor obţinute la nivelul eşantionului extras, cu respectarea unei metodologii standardizate,
se poate lua decizia de acceptare sau respingere a întregului lot.

1.5.2 Metode specifice clasice

a) Metodele psihosenzoriale permit evaluarea proprietăţilor organoleptice ale produselor

(proprietăţi gustative, olfactive etc.). Aceste metode sunt rapide şi economice, fiind utilizate pe
scară largă pentru identificarea naturii şi aprecierea calităţii multor produse, a gradului lor de
prospeţime etc. Ţinând seama de importanţa acestor metode, ele au devenit obiect de studiu al
unei discipline distincte, senzorica.
b) Metodele experimentale se bazează pe folosirea mijloacelor şi procedeelor tehnice

9
pentru determinarea proprietăţilor mărfurilor în condiţii de laborator. Aceste metode sunt
obiective, fiind standardizate în mai mare măsură decât cele psihosenzoriale, considerate
subiective.
Pentru aprecierea cât mai corectă a mărfurilor este necesară corelarea rezultatelor obţinute
prin ambele tipuri de metode - psihosenzoriale şi experimentale.
c) Analiza structurii mărfurilor are ca scop identificarea naturii materiilor prime utilizate
pentru obţinerea acestora, aprecierea calităţii mărfurilor în funcţie de ponderea diferitelor
componente (de exemplu în cazul produselor textile, în funcţie de natura fibrelor identificate).
d) Analiza funcţională se foloseşte în cazul unor produse (de exemplu produse electrice,
electronice etc.), evaluându-se comportarea acestora o perioadă determinată în condiţii de
laborator, în staţii de încercări, pe standuri de probă etc. unde se creează condiţii (solicitări)
similare cu cele din utilizarea reală. În acest mod se estimează, de exemplu, fiabilitatea
produselor (reprezentând probabilitatea ca starea de bună funcţionare a unui produs să fie
menţinută o perioadă determinată, în condiţiile date de utilizare).

1.5.3 Metode moderne

a) Analiza valorii reprezintă, potrivit definiţiei formulate de către autorul acesteia, L. J.

Miles, „procedura organizată pentru identificarea costurilor inutile". Prin această metodă se
urmăreşte ca funcţiile produsului să fie definite şi realizate cu costuri minime, în condiţii de
calitate care să satisfacă cerinţele utilizatorilor. Există astfel posibilitatea scăderii costurilor
inutile sau a celor disproporţionate în raport cu funcţiile în utilizare ale produselor.
b) Analiza morfologică presupune analiza, în toate combinările posibile, a valorilor
proprietăţilor produselor cercetate, cuprinse într-o matrice, pentru a identifica variante noi de
produse sau posibilităţi de îmbunătăţire a calităţii acestora.
c) Metoda brainstorming, elaborată de psihologul Alexander Osborn, urmăreşte
identificarea în grup a celor mai bune idei de produse si servicii noi. Se bazează pe culegerea cât
mai multor idei, respectând anumite reguli. Se evaluează apoi oportunitatea realizării ideilor din
punct de vedere economic, în mai multe etape succesive, realizându-se o triere sistematică a lor,
până se identifică cea mai bună variantă, care va fi acceptată.

10