Portofoliu

La
Merceologie

Studiul individual ghidat de profesor

Chiperi Stanislav 1MC-11

Portofoliu
 La

Istoria si teoria
cooperatista de consum

Chiperi Stanislav 1MC-11

 Obiectul de studio la evolutia
merceologiei
Ştiinţa mărfurilor – Merceologia – are ca obiectiv esenţial pregătirea teoretică şi practică
şi formarea abilităţilor necesare în domeniile contingente cu lumea mărfurilor tuturor
acelora care se pregătesc pentru profesiuni şi ocupaţii în aceste domenii

În privinţa arie tematice, se remarcă o adaptare succesivă a conţinutului iniţial al

merceologiei la condiţiile diferitelor perioade parcurse. Se mai observă, totodată, şi
tendinţa perpetuă de racordare la specificul şcolilor merceologice occidentale, îndeosebi
şcolile italiană şi germană.

Indiferent de evoluţia denumirii şi de context, merceologia a fost orientată constant spre

marfă şi problematica mărfurilor, orientare ilustrată încă de primele lucrări din domeniu.
Din Prefaţa celei mai vechi lucrări dedicate cunoaşterii mărfurilor /Mallian, 1879/, aflăm
că această lucrare (şi, evident, domeniu de studiu), prezintă „schiţe istorice asupra
originii mărfii, provenienţa sa, diferenţele dintre calităţi, proprietăţile şi diferitele
întrebuinţări în industrie şi arte şi procedeele de cunoaştere a falsificaţiunilor şi
alteraţiunilor”, iar în altă lucrare reprezentativă /Vlaicu, 1895/, purtând în titlu pentru
prima oară în România denumirea de merceologie, se menţionează că „Merceologia se
ocupă cu studiul originii produselor, al proprietăţilor esenţiale fizice şi chimice, al
indicilor de veritabilitate şi bunătate precum şi mijloacele de a stabili şi de a descoperi
alteraţiunile şi falsificaţiunile mărfurilor”. Însuşi titlul lucrării, Merceologie şi
Technologie, indică arile tematice distincte ale celor două discipline: pe când merceologia
se ocupă de aspectele ce ţin nemijlocit de marfă, technologia1 avea ca obiect istoria şi
descrierea tuturor procedurilor industriale şi de artă, care se aplică la fabricaţia
mărfurilor.
Mai târziu, în perioada interbelică, se arăta că Productologia trebuie „să adune, să
rânduiască şi să prezinte metodic date teoretice, ştiinţifice, practice şi economice culese
din însăşi practica comerţului şi industriei, <referitoare> la cunoaşterea exactă a
mărfurilor gata, a mersului fabricaţiunii sau obţinerii lor, alteraţiunilor ce pot încerca,
cum şi a falsificărilor la care pot fi expuse. Un loc de cinste trebuie să-l ocupe datele
economice în legătură cu producţia, transportul şi vânzarea diferitelor produse, pentru
aceasta făcându-se apel la chimie, fizică, ştiinţe agricole, economice, etc., deci la domenii
foarte variate” /A. Teodoru şi T. Zaharescu, 1929/. Un alt autor adăuga, în deceniul al
cincilea, că pe lângă informaţia pur merceologică este nevoie în studiul mărfurilor de
„date complementare” asupra acestora, ca: „alternaţiunile, fabricările, imitaţiile, precum
şi locul de producere şi pieţele mari de desfacere”. /A. Pecuraru, 1944/.
După al doilea război mondial, se regăsesc şi în definiţia şi conţinutul merceologiei note
noi, impuse de reorientarea societăţii şi economiei. O lucrare intitulată Curs de Studiul
mărfurilor, editată în anul 1948, cuprinde aprecierea că „ merceologia nu este atât o
ştiinţă, cât un complex (ansamblu) de cunoştinţe despre mărfuri, care ne sunt furnizate
de … zoologie, botanică, mineralogie, chimie, fizică, geografie, tehnologie, economie
comercială”, completând apoi prin considerarea merceologiei ca „un complex al tuturor
cunoştinţelor asupra numeroaselor produse care formează obiectul cumpărării şi al
vânzării cu scopul de a întrebuinţa şi de a câştiga” / Şt. Tache, 1948/.
Începând cu anii ’80 se remarcă o extindere a semnificaţiei Merceologiei dincolo de cea a
„ştiinţei care studiază calitatea mărfurilor”, către aspecte economice, reflectând
concentrat orientările esenţiale declarate ale economiei româneşti spre valorificarea
superioară a resurselor materiale, optimizarea raportului cheltuieli-efecte, creşterea
necontenită a bunăstării, etc.
În Dicţionarul de Merceologie, editat în anul 1996, este prezentată următoarea explicaţie:
„Merceologia cuprinde ansamblul conceptelor, metodelor, tehnicilor de analiză şi
apreciere a calităţii şi finalităţii produselor şi de adaptare şi reproiectare a acestora, în
vederea unei satisfaceri eficiente, cu sisteme noi şi cuprinzătoare de produse”.
Câmpul tematic al merceologiei vizează o paletă extrem de largă de elemente având ca
numitor comun marfa. În continuare, se enumeră alfabetic cele mai reprezentative dintre
elementele care alcătuiesc această problematică: ambalare şi ambalaje, avarii, calitate
(analiză, apreciere, caracteristici, cercetare comparativă, cerinţe, certificare, control,
evaluare şi măsurare, gestiune, management, măsurare, optimizare), clasificare,
codificare, comerţ, conservare, contractare, contrafaceri, defecte, denaturări, denumire,
depozitare, desfacere, examinare, falsificări, garantare, grupe de produse, impozit,
istoric, logistică merceologică, manipulare, marcare, materii prime, măsurare cantitativă,
metode de investigare, natură, normative, obţinere, omologare, origine, particularităţi
constructive, păstrare, preţ, procese tehnologice, proprietăţi (ale mărfii), protecţia
consumatorilor, protecţia mediului, provenienţă, recepţie, reciclabilitate, recunoaştere,
semne caracteristice, sistematică, sisteme monetare, sortiment, substituiri, utilizare
(comportare în utilizare, întrebuinţare raţională), unităţi de măsură, uzanţe comerciale,
vamă.
Având în vedere ultimele lucrări de specialitate în acest domeniu, care determină
reconsiderarea definiţiei mărfii, definim Merceologia ca fiind ştiinţa care studiază
mărfurile, atât cele materiale, cât şi cele fără conţinut material, în toată varietatea şi
complexitatea problematicii lor.
Enorma listă a bunurilor care constituie mărfuri şi caracterul mereu înnoitor al acesteia
prefigurează un evantai larg al merceologiei de profil.
Principalele zone de interes pentru dezvoltarea ştiinţei mărfurilor vizează:
• clarificări asupra fundamentelor teoretice şi metodologice din acest domeniu;
• cercetarea mărfurilor din oferta contemporană, cu prefigurări pentru oferta viitorului;
• aspecte ale economiei domeniului marfar respectiv (particularităţile nevoii specifice,
piaţa specifică şi factorii ei, cadrul normativ în domeniu, tendinţele, etc.);
• extinderea ariei de studiu şi asupra mărfurilor netangibile, având în vedere esenţa lor
comună – caracterul vandabil;
• autonomizarea zonei referitoare la aspectele cercetării calităţii:
•
dezvoltarea unor teme de importanţă majoră pentru comerţ, cum este problema vămuirii
mărfurilor, având în vedere că în alte ţări există deja ramuri ale merceologiei dedicate
acestor aspecte (Merceologia doganale, în Italia);
• aspecte legate de circulaţia fizică a bunurilor – transport, transbordări, antrepozitare,
păstrare, manipulare, etc., care constituie materie pentru logistica merceologică;
• problematica protecţiei mediului, în relaţie cu producţia de bunuri şi comerţul acestora;
• protecţia consumatorului faţă de infinita suită de ipostaze în care acesta se află în
postură defavorabilă: lipsa informaţiilor, caracterul trunchiat sau inaccesibil (redactări 3
în limbi străine) al acestora, frecventele informaţii false, ca şi numeroasele tehnici de
contrafacere, substituire, falsificare a bunurilor.
 Calitatea produselor si serviciilor
Notiunea de calitate a produselor si problemele legate de realizarea
acesteia i-au preocupat pe oameni cu mult timp în urma. Dupa unii
autori, cuvântul "calitate" sau "qualitas" isi are originea în latinescul
"qualis" care are întelesul de fel de a fi.

Literatura de specialitate furnizeaza un numar considerabil de

definitii date conceptului de calitate. Dupa unii specialisti, calitatea
produselor este considerata satisfacerea unei necesitati; gradul de
satisfacere a consumatorului; conformitatea cu caietele de sarcini;
ansamblul mijloacelor pentru realizarea unui produs viabil; un cost mai
mic pentru o utilizare data.

În activitatea practica, pentru definirea calitatii se utilizeaza o serie

de termeni ca, de exemplu:

-calitatea proiectata (calitatea conceptiei) reprezinta masura în

care produsul proiectat asigura satisfacerea cerintelor beneficiarilor si
posibilitatea de folosire, la fabricatia produsului respectiv, a unor
procedee tehnologice rationale si optime din punct de vedere economic;

-calitatea fabricatiei desemneaza gradul de conformitate a

produsului cu documentatia tehnica. Acesta se realizeaza in productie si
este determinata de procesul tehnologic, echipamentul de productie,
activitatea de urmarire si control, manopera, etc.

-calitatea livrata, reprezentand nivelul efectiv al calitatii produselor

livrate de furnizor.

Pe masura dezvoltarii productiei industriale, pe masura cresterii si

diversificarii cererii de productie, notiunea de calitate a produsului a
evoluat si s-a diversificat, vorbindu-se despre:

-"calitatea potentiala" , reprezentand calitatea produsului dupa

proiectare, inainte de asimilarea lui in fabricatie;

-"caliatea partiala" , reprezentand raportul dintre calitatea obtinuta

si cea ceruta;
 -"calitatea realizata", acea calitate rezultata in urma verificarii la
capatul liniei de productie.

-"calitatea asigurata" , calitatea care rezulta pe baza unui program

unitar cuprinzand toate activitatile de control ale calitatii (prevenire,
masurare si actiune corectiva)

-"calitatea totala" , in care se integreaza gradul de utilitate,

economicitate, estetica, etc.

Calitatea reprezinta ansamblul de proprietati si caracteristici ale

unui produs sau serviciu care ii confera acestuia proprietatea de a
satisface nevoile exprimate sau implicite.

Pentru succesul deplin al unei firme, aceasta trebuie sa ofere

produse sau servicii care:

1). Sa satisfaca o necesitate, o utilitate sau un scop bine definit

2). Sa satisfaca asteptarile clientului

3). Sa se conformeze standardelor si specificatiilor

4). Sa se conformeze masurilor legale si altor cerinte ale societatii

5). Sa fie disponibile la un pret competitiv

6). Sa fie furnizate la un cost care aduce profit

Intregul profit al factorilor care afecteaza calitatea serviciilor si

produselor ( factori tehnici, administrativi si umani ) trebuie orientat spre
reducerea, eliminarea si cel mai important, prevenirea deficientelor de
calitate.

Pentru a obtine maximul de eficacitate si pentru a satisface

asteptarile cumparatorului, este esential ca sistemul de conducere a
calitatii sa fie adecvat tipului activitatii si produsului sau serviciului oferit.

Un sistem de conducere a calitatii are doua aspecte

interdependente si anume:

1). Nevoile si interesele companiei respectiv atingerea si

mentinerea calitatii dorite la un cost optim
 2). Nevoile si asteptarile cumparatorului; pentru cumparator exista
o nevoie de incredere in posibilitatea firmei de a furniza calitatea dorita.

Calitatea produsului se realizeaza in procesul de productie insa se

constata in procesul de consumare a acestora. De aceea se impune
evidentierea deosebirilor dintre calitatea productiei si calitatea
produselor.

Obtinerea unei calitati satisfacatoare implica parcurgerea

ansamblului de activitati din "spirala calitatii", pornind de la prospectarea
pietei si sfarsind cu activitatea de analiza, incercari, desfacere si service.

Spirala calitatii reprezinta un model conceptual al activitatilor

interdependente care isi exercita influenta lor asupra calitatii unui produs
sau servicii in intreaga desfasurare a fazelor incepand cu identificarea
nevoilor pana la evaluarea satisfacerii lor.

Livrarea produselor  cumparator si suportarea logisticii

catre beneficiari

Analize, incercari, probe(verificarea fiabilitatii)

Control final

conformare fata de  Efectuarea

contracte  calculelor

CERCETARE STIINTIFICA tehnico-economice

Controlul proceselor  si comerciale

tehnologice

(conformare fata de Proiectarea si executarea prototipului

doc. tehnica Procesul de productie Omologarea prototipului

Asigurare, aparate de Stabilirea

masura, standuri Aprovizionarea tehnologiilor

pentru probe functionale materialelor, si asigurarea

receptie calitativa masinilor, disp.,

calificare cadre

Relatiile ce exista intre politica in domeniul calitatii, conducerea calitatii si sistemul calitatii
pot fi reprezentate astfel:

 ASPECTE DE CONDUCERE A CALITATII

ASPECTE DE ASIGURARE

EXTERNA A CALITATII

INCREDERE IN FURNIZOR

 Politica

Structura

organizationala

activitati op. si

tehnice
 incredere in

conducere

 atunci cand

este specif.

in contract

Politica in domeniul calitatii reprezinta orientarile si obiectivele

generale ale unei firme in ceea ce priveste calitatea.

Conducerea calitatii reprezinta un aspect al functiei generale de

conducere care determina si implementeaza politica in domeniul calitatii.

Sistemul calitatii este constituit din ansamblul de structuri

organizatorice, responsabilitati, procedee si resurse orientat pentru
implementarea conducerii calitatii.

Controlul calitatii cuprinde tehnicile si activitatile cu caracter

operational utilizate pentru indeplinirea cerintelor privind calitatea.

Activitatile menite sa dea incredere conducerii unei firme ca este

atinsa calitatea propusa sunt numite frecvent "asigurarea interna a
calitatii".

Activitatile urmarind sa dea incredere beneficiarului ca sistemul

calitatii furnizorului va conduce la un produs sau serviciu care va
satisface cerintele de calitate exprimate de cumparator sunt denumite
"asigurarea externa a calitatii".

1.2.Caracteristici de calitate:

Aprecierea cantitativa a calitatii presupune, in primul rand,

identificarea tuturor caracteristicilor unui produs si apoi formarea de grupe
tipologice in functie de diferite criterii.
 In raport cu natura si efectul pe care il au in procesul de utilizare,
caracteristicile de calitate se grupeaza in urmatoarele tipologii:

a).Caracteristici tehnice

Se refera la insusirile valorii de intrebuintare a produsului care

confera acestuia potentialul de satisfacere a utilitatilor consumatorilor. Se
caracterizeaza in proprietati fizice, chimice, biologice, intrinsece structurii
materiale a produsului si determinate de conceptia constructiv-
functionala a acestuia. Caracteristicile tehnice sunt direct sau indirect
masurabile obiectiv, cu o precizie suficienta prin mijloace tehnice.

b).Caracteristici psiho-senzoriale

Aceste caracteristici vizeaza efecte de ordin estetic, organoleptic,

ergonomic pe care produsele le au asupra utilizatorilor prin forma,
culoare, gust, grad de confort.

Producatorii trebuie sa aiba in vedere permanent faptul ca aceste

caracteristici prezinta o mare variabilitate in timp si spatiu, ca aprecierea
lor se afla sub incidenta unor factori de natura subiectiva.

c).Caracteristici de disponibilitate

Aceste caracteristici reflecta aptitudinea produselor de a-si realiza

functiile utile de-a lungul duratei de viata, aptitudine definita prin doua
concepte fundamentale : fiabilitatea si mentenabilitatea.

Fiabilitatea reflecta capacitatea unui produs de a-si indeplini

functiile fara intrerupere datorita defectiuniilor intr-o perioada de timp
specificata si intr-un sistem de conditii de utilizare dat.

Mentenabilitatea are caracter probabilistic ca si fiabilitatea si

masoara sansa ca un produs sa fie repus in functiune intr-un interval
specificat de timp, in conditiile existente de intretinere si reparatii.

Se exprima printr-o serie de indicatori cum sunt: costul de

productie, pretul, cheltuielile de menetenanta, randamentul, gradul de
valorificare a materiilor prime.
 d).Caracteristici de ordin social general

Aceste caracteristici vizeaza efectele pe care le au sistemele

tehnologice de realizare a produselor, precum si utilizarea acestora
asupra mediului natural, asupra sigurantei si sanatatii populatiei.

Dupa importanta lor in asigurarea utilitatii si functionalitatii

produselor, caracteristicile se grupeaza astfel:

a).Caracteristici de baza (absolut necesare)

b).Caracteristici secundare, care pot sa lipseasca sau pot fi

realizate la nivele inferioare, reducandu-se astfel costurile inutile fara ca
gradul de utilitate al produselor sa fie semnificativ afectat.

In functie de destinatia si caracterul folosirii produselor in procesul

de consum, caracteristicile se pot grupa astfel:

a).Caracteristici ale mijloacelor de munca

-durabilitate, greutate, consumuri specifice, temperatura, precizie

de lucru, estetica;

b).Caracteristici ale obiectelor muncii

-usurinta prelucrarii si economicitatea acesteia, asigurarea calitatii

cerute produsului finit, soliditate, componenta chimica.

c).Caracteristici pentru obiectele de consum individual

-gust, forma, rezistenta la rupere si la frecare, elasticitate.

Dupa modul de compensare a caracteristicilor de calitate

distingem:

a).Caracteristici masurabile direct ( greutate, rezistenta, continutul

de substante utile)

b).Caracteristici masurabile indirect ( fiabilitatea unui utilaj

determinata pe baza probelor de rezistenta la uzura )

c).Caracteristici comparabile obiectiv cu mostra etalon

( numarul de defecte pe cmp de tesaturi, tabla )

d).Caracteristici comparabile subiectiv cu mostra etalon ( grad de vopsire,
finisajul unei mobile, grad de cromare)

5. In functie de modul de exprimare deosebim:

a).Caracteristici cuantificabile: cote dimensionale, greutati, rezistente,

debite.

b).Caracteristici atributive: care definesc calitatea prin calificative

( corespunzator, necorespunzator ).

Indiferent de gruparea utilizata, se poate spune ca aceste caracteristici

confera produsului calitatea.

1.3. Standarde, norme, reglementari privind calitatea

Documentele referitoare la calitatea produselor se clasifica astfel:

1).Documente care prescriu calitatea produselor:

-standarde

-caiete de sarcini

-norme tehnice

2).Documente care certifica calitatea produselor:

-buletin de analiza

-certificatul de omologare

-certificatul de garantie

-certificatul de calitate

STANDARDUL reprezinta ansamblul de reguli tehnice obligatoriu

prin care se stabilesc, potrivit nivelului dezvoltarii tehnice intr-un anumit
moment, caracteristicile tehnico-economice pe care trebuie sa le
indeplineasca un produs precum si prescriptiile privind receptia,
marcarea, depozitarea, transportul.

Cerintele si documentele necesare pe plan mondial in sistemul

calitatii sunt sintetizate cu standardele internationale ISO 9000 si ISO
9004 inclusiv si anume:
 -ISO 9000. Sistemele calitatii. Conducerea si asigurarea calitatii.
Linii directoare pentru alegere si utilizare.

-ISO 9001.Sistemele calitatii. Model pentru asiguarea calitatii in

proiectare, dezvoltare, productie, montaj si service.

-ISO 9002. Sistemele calitatii. Model pentru asigurarea calitatii in

productie si montaj.

-ISO 9003. Sistemele calitatii. Model pentru asigurarea calitatii in

inspectii si incercari finale.

-ISO 9004. Conducerea calitatii si elemente ale sistemului calitatii.

Linii directoare.

ISO 9004 si ISO 9000 dau liniile directoare privind scopurile

conducerii calitatii pentru toate organizatiile.

ISO 9001, 9002, 9003 sunt utilizate pentru asigurarea externa a

calitatii in situatii contractuale.

La ISO 9004 se face apel pentru a crea si implementa un sistem al

calitatii si pentru a stabili in ce masura este aplicabil fiecare element al
sistemului calitatii.

Dupa consultarea acestui standard international, furnizorul si

beneficiarul vor consulta ISO 9001, 9002 si 9003 pentru a stabili care
dintre standarde este relevant pentru contract si ce adaptari specifice,
daca e cazul, sunt necesare.

ISO 9001 se utilizeaza in cazul in care conformitatea cu cererile

trebuie asigurata de furnizor in mai multe etape care pot cuprinde
proiectare, dezvoltare, productie, montaj si actiuni post livrare.

ISO 9002 este utilizat in cazul cand conformitatea cu cererile

trebuie asigurata de furnizor in timpul fabricatiei si montarii.

ISO 9003 se utilizeaza in cazul cand conformitatea cu cererile

trebuie asigurata de furnizor exclusiv pana la incercarile finale sau
testare.

O tendinta noua este introducerea in standardele de produs a unor

cerinte exprese referitoare la regulile de efectuare a controlului calitati,
deci a particularizarii modalitatilor de control de produse sau grupe de
produse.

Caietul de sarcini este un document tehnico-normativ care vine

sa intregeasca prevederile standardelor sau normelor tehnice cu noi
parametri. Se elaboreaza prin conlucrarea furnizorului cu beneficiarul,
stabilind pe langa nivelul de calitate a produselor metodele de control,
modalitatile de receptie, ambalare, livrare.

Norma tehnica reprezinta documentatia tehnic-economica in care

sunt cuprinse prescriptiile de calitate a unui produs.

Normele tehnice pot fi -departamentale

-de intreprindere (norme interne)

Buletinul de analiza este un document de certificare a calitatii

prin care se face o descriere detaliata a anumitor caracteristici fizice,
mecanice ale produsului.

Certificatul de omologare este documentul prin care se face

omologarea produselor, cu scopul de a verifica daca produsele noi
corespund documentatiei tehnico-economice.

Omologarea se face in doua etape :

a).Omologarea preliminara (de prototip) in urma careia unitatea

producatoare poate trece la pregatirea fabricatiei si executiei serie zero
(tiparul de proba).

b).Omologarea finala, pe baza careia se definitiveaza documentatia

pentru fabricatie de serie.

Certificatul de garantie este documentul prin care se

garanteaza calitatea produsului. Un certificat de garantie cuprinde:

-denumirea completa a produsului

-data livrarii catre unitatea beneficiara sau data cand a avut loc
vanzarea

-termenul de garantie
 -semnatura conducatorului unitatii

Certificatul de garantie are un dublu rol:

-confirma calitatea produsului

-garanteaza cumparatorului remedierea defectelor aparente sau

ascunse ivite in perioada de garantie (care obligatoriu va fi inscrisa in
certificat)

Certicatul de calitate este documentul care certifica calitatea

produselor in raportul dintre unitati. El trebuie sa mentioneze incercarile
fizice, mecanice, chimice, organoleptice si probele la care a fost supus
produsul in conformitate cu documentele tehnico-normative sau alte
conditii de calitate prevazute in contract.

Se semneaza de conducatorul unitatii si de seful compartimentului

CTC.

1.4. Indicatorii de caracterizare a nivelului calitatii.

Indicatorii calitatii produselor constituie expresii cantitative ale

caracteristicilor acestora si arata masura in care un anumit produs, in
procesul utilizarii, indeplineste conditiile specifice destinatiei sale.

Daca un indicator al calitatii se refera la o singura caracteristica el

se numeste indicator simplu; daca se refera la mai multe caracteristici
sau la intreg produsul el se numeste indicator complex, iar daca serveste
ca baza la caracterizarea calitatii prin comparare se numeste indicator de
baza.

In functie de sursa de informatie, indicatorii calitatii produselor pot

fi planificati si efectivi(faptici).

Calitatea poate fi urmarita si analizata printr-o serie de indicatori la

baza carora se pun caracteristicile esentiale care exprima parametrii
functionali ai produselor.

a).Indicatori partiali ai calitatii produselor care exprima conditiile

normale, medii de utilizare a produselor, acestea fiind reflectate in
standarde. Astfel, sunt fixate pentru producatori anumite limite in care
trebuie sa se incadreze caracteristicile produselor, cum ar fi:
 -caracteristici de calitate a materiilor prime, materialelor,
semifabricatelor;

-caracteristici tehnice, dimensionale, fizico-chimice

-conditiile de desfasurare a procesului de productie

b). Indicatori ce exprima:

-volumul, valoarea si ponderea produselor de calitate superioara in

totalul productiei;

-volumul, valoarea si ponderea produselor de calitate inferioara in

totalul productiei;

Indicatorii de calitate se pot grupa astfel:

1.Indicatori ai calitatii productiei- care exprima procesul de inoire a

productiei prin modernizari, asimilari.

2.Indicatori ai calitatii produselor- care reflecta in final

caracteristicile produselor ca rezultat al procesului de conceptie si
executie. Cei mai importanti sunt:

I.   Indicatori
       partiali ai calitatii
produselor(specifice), masoara gradul de dezvoltare a
caracteristicilor specifice fiecarui produs prevazut in
standarde, norme interne sau caiete de sarcini sub forma
unor limite pe care trebuie sa le respecte produsele.

II.            Indicatorii claselor sau sorturilor de calitate  se utilizeaza in

ramurile industriale unde produsele pot fi incadrate pe mai multe clase
de calitate (I,II). Indicatorul utilizat este ponderea productiei de o
anumita calitate (extra,I,II) in totalul productiei. Pentru exprimarea
sintetica a calitatii intregii productii se utilizeaza urmatorii indicatori:
-coeficientul mediu de calitate care exprima printr-o cifra calitatea
intregii productii. Se calculeaza facand media aritmetica a
coeficientilor pe calitati ( cifra care indica clasa de calitate)
ponderati cu cantitatea de produse din diferite calitati, totalul
raportandu-se la intreaga cantitate de produse.

-coeficientul de calitate mediu generalizat- se foloseste in intreprinderile

in care se fabrica mai multe produse omogene de calitati diferite
(ciment, tesaturi). Se calculeaza facand media coeficientilor medii de
calitate ai produselor, ponderati cu valoarea produselor respective, totul
raportandu-se la valoarea totala a produselor.

-pretul mediu al produsului - se calculeaza pentru fiecare produs al carui

pret difera in functie de calitate, raportand valoarea produsului la calitatea
acestuia.

III.        Indicatorii noncalitatii reflecta deficientele calitative ale procesului

de productie si exprima ponderea rebuturilor, remanierilor,
reclamatiilor de la beneficiari in totalul productiei. Sistemul de
indicatori ai calitatii produselor poate fi construit sub forma de
piramida, pe baza unei anumite sistematizari ierarhice a indicatorilor.
Un asemenea sistem agregat de indicatori, structurat piramidal, poate
avea trei trepte:

treapta I, situata la baza piramidei, cuprinde un numar foarte mare

si divers de indicatori ai caracteristicilor de calitate, denumiti
indicatori analitici sau simplu ai calitatii;

treapta a II-a, cuprinde un numar mai mic de indicatori specifici

grupelor de caracteristici de calitate, respectiv indicatorii sintetici ai
fiecarei grupe de caracteristici;

treapta a III-a, situata la varful piramidei, reprezinta indicatorul

complex, integral al nivelului calitatii.

Indicatori analitici (simpli)

Acestia definesc fiecare in parte, aspecte esentiale ale caracteristicilor de

calitate. Ei se exprima ca si caracteristicile de calitate pe care le
reprezinta, in unitati naturale, natural-conventionale, de timp de munca si
valorice.

La nivelul primei trepte de indicatori, aprecierea calitatii produselor se

poate face folosind indicatori relativi calculati prin una din relatiile
urmatoare:

x b x b

(1) Ki=Ki/Ki sau (2) Ki=Ki/Ki unde:

i=1,2,.,m reprezinta caracteristicile de calitate

x
Ki=valoarea relativa a indicatorilor de calitate

Ki=marimea indicatorului simplu al caracteristicii "i" a produsului

Ki=marimea indicatorului de baza (baza de comparatie) al caracteristicii

"i" a produsului

In functie de natura caracteristicii de calitate care se analizeaza se

foloseste fie relatia (1), fie relatia (2). Astfel daca se calculeaza indicatorul
relativ pentru randament sau pentru precizia produsului, se utilizeaza
relatia (1); daca se analizeaza consumul specific al unui anumit material
care intra in componenta produsului, indicatorul relativ al calitatii se va
calcula cu relatia (2).

-daca Ki>1, nivelul calitatii caracteristicii "i" a produsului analizat este

superior nivelului luat ca baza de apreciere;

-daca Ki<1, nivelul calitatii caracteristicii "i" este inferior nivelului luat ca
baza de apreciere;

-daca Ki=1, nivelul efectiv al caracteristicii "i" comparat este egal cu cel
de baza.

Pentru a avea o interpretare corecta, se impune gruparea tuturor

indicatorilor simpli ai calitatii produsului in functie de importanta
caracteristicii de calitatea pe care o exprima.

Astfel, deosebim:

-indicatori principali, care reflecta insusirile principale ale produsului sau

indicatori ai caracteristicilor de calitate esentiale ale produsului;

-indicatori secundari, care reflecta insusirile secundare ale produsului sau

indicatori de calitate secundare ale produsului.
Daca valorile relative pentru indicatorii principali si marea majoritate a
valorilor relative pentru indicatorii secundari sunt supraunitare, se
apreciaza ca nivelul calitatii produsului nu este inferior celui de baza.

Daca unele din valorile relative ale indicatorilor ambelor grupe sunt
supraunitare iar altele egale cu 1, se considera ca nivelul calitatii
produsului este superior celui de baza.

Daca o parte din valorile relative ale indicatorilor principali este

supraunitara iar cealalta parte subunitara, se impune, pentru o evaluare
corecta a nivelului calitatii produsului, folosirea unor metode mai
complexe.

Indicatorii sintetici

Acestia sunt situati pe treapta a II-a a piramidei indicatorilor si corespund

principalelor grupe de caracteristici ale calitatii produselor.

Indicatorul sintetic al caracteristicilor estetice (I es) se obtine ca o medie

aritmetica a calificativelor acordate diferitelor caracteristici estetice:

Ies=(1/r)* ni unde i=1,..,r

n=nota acordata caracteristicii estetice "i"

r=nr. de caracteristici estetice

Ca indicator sintetic al caracteristicilor economice (I ec) putem considera

costul specific al calitatii ( pe unitate de efect util ). Acest indicator se
obtine ca raport intre costul total al calitatii (C tcp) si efectul util al
produsului (E):

Iec=Ctcp/E=(Cpa+Cc+Cd+Cp)/E unde:

Cpa=costul de prevenire a defectelor si asigurarea calitatii

Cc=costul controlului de calitate

Cd=costul deservirii tehnice si intretinerii produsului la beneficiar

Cp=costul pierderilor datorita lipsei de calitate

Pentru calcularea indicatorilor sintetici si eficientei controlului se exprima

profilul maxim realizat prin:
-maximizarea diferentei dintre profit si cost

max=P(x)-Cp(x)

-maximizarea raportului dintre profit si cost

max=P(x)/Cp(x)

In industrie se mai iau in considerare:

-volumul rebuturilor si a remanierilor raportat la volumul productiei

realizate;

-numarul reclamatiilor calitative de la beneficiari

-valoarea bonificatiilor platite pentru calitate necorespunzatoare raportate

la productia realizata.

Indicatorul complex

Acest indicator, situat in varful piramidei indicatorilor, trebuie sa exprime

corespondenta intre caracteristicile efective ale produsului si parametri de
identificare a nevoii sociale pentru care a fost creat.

Un astfel de indicator poate fi obtinut raportand efectul util (E) la

cheltuielile facute (cheltuieli efectuate pentru realizarea produsului C r si
cheltuielile de exploatare Ce

De exempu, pentru produsele cu durata de functionare sub 1 an,

indicatorul complex se calculeaza cu una din relatiile:

I=E/(Cr+Ce sau I'=(Cr+Ce)/E

Daca durata de utilizare a produsului este mai mare de 1 an, la calculul

indicatorului complex al calitatii, se ia in calcul si timpul (t):

t  t

I=E(t)/(Cr+Ce)=E (1+Kn)/[C (1+Kn)+C (1+Kn)] unde t=1,..,n

C =cheltuieli efectuate pentru realizarea produsului

C =cheltuieli anuale de exploatare

E =efectul util obtinut pe timp de 1 an de utilizare a produsului

Kn=coeficientul normativ de eficienta economica

(Kn=0,15 in Romania)

Dand factor comun, rezulta:

tttt

I=E (1+Kn (1+Kn)[C *(1+Kn (1+Kn)+C ] =>

tt

I=E /C *(1+Kn (1+Kn)+C

tt

Se introduce notatia: f(t)=(1+Kn (1+Kn unde t=1,..,n

Rezulta: I=E /[C *f(t)+C

In vederea analizei se calculeaza cate un indicator complex atat pentru

produsul nou cat si pentru mostra de baza. Cei doi indicatori se compara
si se trag apoi concluziile.

Pentru aprecierea nivelului de calitate a produselor diferentiate pe clase de

calitate se foloseste coeficientul mediu al calitatii ( in cazul productiei
eterogene).

Coeficientul mediu de calitate (K) se obtine ca medie aritmetica a

coeficientilor pe clase de calitati (K) , ponderati cu cantitatea de produse
fabricate pe clase de calitati (q):

K= k*q/ q

unde:

K=coeficientul pe clase de calitati (extra-K=0; cal I-K=1; cal II-K=2)

q=cantitatea de produse din diferite clase de calitate

Daca se lucreaza cu ponderea sau structura fiecarei clase de calitate in

totalul produselor, relatia devine:

K= k*q" unde q"=q/ q

Cu cat valoarea indicatorului este mai mica, cu atat reflecta o situatie

mai favorabila, ponderea calitatilor superioare in totalul productiei fiind
mai mare.
Coeficientul mediu de calitate generalizat (K) este un indicator sintetic de
calitate obtinut ca medie aritmetica a coeficientilor medii de calitate ai
produselor (K) ponderati cu valoarea respectiva (qp) adica:

____

K= ki*qi*pi/qi*pi sau K= ki*vi" unde vi"=qi*pi  qi*pi

Simbolurile din relatie reprezinta:

qipi=valoarea produsului "i"

vi=greutatea specifica a valorii fiecarui produs, in total productie;

i=1,.,r-produsele analizate

Coeficientul mediu generalizat al calitatii este influentat de:

-modificarea calitatii produselor;

-schimbarile structurale.
 Proprietatile marfurilor
1 Importanta cunoasterii proprietatilor marfurilor

- Pentru ca economistii din comert sa fie parteneri competenti si cooperanti in afaceri este necesara
mentinerea invatamantului comercial la un nivel de actualitate tehnica suficient de apropiata de
preocuparile producatorilor de marfuri.

- Elementele tehnice sunt cele ce definesc cu maxima obiectivitate marfurile, chiar si in cazul
marfurilor imateriale: aceasta dominanta a aspectelor tehnice este evidenta nu numai in literatura
de specialitate si materia legislativ-normativa, ci si in materialele comerciale uzuale.

- Patrunderea agresiva a elementelor tehnice in toate aspectele vietii prilejuieste atat avantaje, cat
si motive de ingrijorare si disconfort generate de consumul exagerat de tehnica. Efectele nedorite
sunt generate de cunoasterea defectuoasa sau necunoasterea tehnicii care alcatuieste universul
cotidian al omului modern. Se poate considera cu deplin temei ca intre lumea oamenilor si lumea
tehnicii create de om pentru imbunatatirea conditiilor de viata se dezvolta un conflict care nu poate
fi depasit decat printr-o reasezare de raporturi si o reconsiderare a nevoii de educatie tehnica
perpetua la toate nivelurile sociale. - Specialistii din domeniul marfurilor si comertului in general
constituie factori notorii de armonizare a relatiilor om-tehnica printr-o judicioasa activitate de
informare si educare a cumparatorilor si, respectiv, de colaborare cu producatorii in directia
umanizarii maxime a elementelor tehnice care compun o buna parte a ofertei contemporane.

2. Clasificarea proprietatilor marfurilor

Gruparea proprietatilor dupa principalele criterii se prezinta astfel:

a)dupa relatia cu marfa, se grupeaza:

proprietati intrinseci, proprii marfii, care tin de natura materiei constitutive, cum sunt:
structura, masa specifica, compozitia chimica.

proprietati extrinseci, atribuite marfii, respectiv consideratii (simboluri), categorii

economice (pret) etc. Gruparea este proprie marfurilor tangibile. In cazul serviciilor imateriale
proprietatile intrinseci au un caracter cvasi-impropriu.

b)dupa natura lor, respectiv domeniul de cercetare caruia i se asociaza, proprietatile sunt:

fizice generale (structura, masa specifica, dimensiunile),

fizice speciale (mecanice, electrice, optice, piretice etc.),

chimice (compozitia chimica, potentialul activ),

biologice (potentialul vital, toleranta biologica - microbiana/bacteriana/ fungica),

ergonomice (confortabilitate, silentiozitate, manevrabilitate);

ecologice (potential poluant, caracter autodegradabil);

economice (caracterul pretului).

c)dupa nivelul de relevanta pentru calitatea marfii, se deosebesc: proprietati majore

(critice);proprietati importante; proprietati minore.
 Proprietatile majore (critice) influenteaza in mare masura functia dominanta a bunului
comerciabil, lipsa ori diminuarea lor antrenand suprimarea ori scaderea utilitatii reale a produsului
(de exemplu, prospetimea - la preparatele culinare, netezimea talpii - la fiarele de calcat,
etanseitatea imbinarilor - la articolele pneumatice pentru plaja, veridicitatea - la informatii
etc). Proprietatile importante sunt mai numeroase, ponderea importantei lor fiind relativ apropiata
de ponderea frecventei. Proprietatile minore au o pondere a frecventei superioara ponderii
importantei, ele influentand exclusiv utilitatea variabila a marfii.

d)dupa modalitatea de apreciere si masurare, se remarca:

proprietati apreciabile prin simturi (organoleptice sau senzoriale);

proprietati masurabile direct sau indirect cu ajutorul unor mijloace adecvate (instrumente,

aparate etc).

Proprietatile organoleptice sau senzoriale sunt proprietati care reprezinta expresia reactiei

senzoriale specific umane fata de proprietatile intrinseci ale marfii. Evaluarea lor presupune
experienta acumulata in sisteme personale de valorizare, alcatuite din multimea informatiilor
insusite prin excitarea simturilor (fondul informational biologic) si multimea informatiilor dobandite
prin invatare (fondul informational - cultural). Cele doua grupuri de informatii se organizeaza in
perechi elementare, fiecarei informatii biologice atasandu-i-se una culturala, respectiv o
semnificatie. Subiectivismul specific proprietatilor senzoriale este generat de lipsa de unitate a
receptivitatii senzoriale ca si a fondului informational - cultural al indivizilor umani. Mai mult,
subiectivitatea evaluarii proprietatilor senzoriale este accentuata de numerosi factori, controlabili
(conditiile de mediu in spatiul de evaluare si starea de conditionare a marfii evaluate) sau
necontrolabili (starea biologica a operatorilor etc.). Data fiind importanta factorului psihic in
evaluarea proprietatilor senzoriale, acestea sunt numite adesea proprietati psihosenzoriale.

S-a incetatenit un mod impropriu de numire a proprietatilor organoleptice, dupa organul perceptor:
p. vizuale, p. audibile, p. olfactive, p. gustative, p. tactile pentru ceea ce este perceput la o marfa
prin intermediul vazului, auzului, mirosului, gustului si pipaitului. Se spune chiar gustul (sau
mirosul) carnii, laptelui etc. Situatia reflecta o modalitate de rezolvare a nevoii de comunicare in
conditiile inexistentei unor termeni corespunzatori in limba romana, asa cum exista in cazul
proprietatilor tactile (expresia tuseu, cu semnificatia merceologica de informatie obtinuta prin
receptorii specifici zonelor tegumentare sensibile tactil (palme, obraz, frunte etc.). Cu alte cuvinte,
s-a procedat la o extensie semantica a cuvintelor care definesc simturile respective.

Proprietatile masurabile sunt, in general, proprietati intrinseci, fapt pentru care constituie, in

aproape toate cazurile, caracteristici ale marfii. Masurarea lor se realizeaza prin folosirea unor
instrumente adecvate care, in conditii bine precizate, indica marimea caracteristicii masurate.
Obiectivitatea acestor caracteristici nu este absoluta; maxima obiectivitate se obtine in cazul
respectarii conditiilor precizate pentru determinare, referitoare deopotriva la marfa (prescriptiile de
conditionare), la aparat (respectarea clasei de precizie, reglarea, etalonarea etc.) si la operator
(citirea corecta, repetarea determinarii, metodologia de calcul a valorii caracteristicii etc.).

e)dupa modul de exprimare a nivelului proprietatii, exista:

proprietati exprimabile notional;

proprietati exprimabile cifric.

Proprietatile exprimabile notional sunt, in general, cele determinabile senzorial. Nivelul lor este

evidentiabil prin expresii ce permit evaluari graduale (adjective si adverbe, cu gradele lor de
comparatie), care, in unele situatii, alcatuiesc scale notionale consacrate. Este important ca
expresiile selectate sa aiba o sugestivitate maxima si sa circule larg cu semnificatie unitara.
 Se exprima notional, de exemplu, proprietatile cromatice (nuante slabe, deschise, medii,
inchise, tari etc.), gustative, olfactive etc. In unele cazuri se pot intalni expresii cu valoare
adjectivala ori perechi de adjective: gust dulce-amarui, tuseu moale-onctuos  etc.

Exprimarea cifrica  este specifica caracteristicilor pentru care sunt consacrate metode de masurare
si unitati de masura. Acest mod de exprimare prezinta avantajul evidentierii preciziei marimii
caracteristicii, cu efecte favorabile pentru determinarea obiectiva a calitatii si pentru o corecta
circulatie a informatiei specifice. Exemple: masa specifica a fierului (7,8 g/cm 3, lungimea unui ax =
960 mm, lungimea de unda a unui fascicul de lumina monocroma  = 560 nm.

Exprimarile cifrice absolute pot fi si sub forma de interval (ex.: 7-12 mg/l) sau de limita inferioara
(ex. cel putin 1,2 0C) ori superioara (max. 3,5 g NaCl/l). Se folosesc frecvent exprimari
cifrice relative: procente (%) sau promile (‰).

Masurarea caracteristicilor fizice

Cunoasterea marimii proprietatilor (caracteristicilor) reprezinta o necesitate primordiala nu numai
pentru productia de bunuri, ci si pentru activitatea comerciala. De altfel, uniformizarea
terminologiei si a unitatilor de masura constituie o premiza a dezvoltarii comertului in spatii
economice tot mai largi.

Francezii sunt considerati primii care au gandit sa introduca un sistem rational

si coerent de unitati de masura. In sec. al XVIII-lea, se ajunsese la concluzia ca
etaloanele trebuie sa fie de marime invariabila si sa fie reproductibile oricand pe
baza unor marimi existente in natura. Revolutia franceza (1789-1794) a prilejuit
impunerea unui sistem unic de unitati de masura: o comisie formata din
J.L.Lagrange, G. Monge A. Mechain s.a. a muncit sustinut pentru definirea exacta a
metrului si kilogramului, unitati de masura fundamentale pentru lungimi si mase. Pe
baza masuratorilor exacte dintre Dunquerque si Barcelona, metrul a fost definit ca
fractia de 1/40.000.000 din lungimea meridianului care trece prin Paris, definitie
dupa care s-a construit etalonul de platina depus la sediul comisiei de la Sevres.
Pentru kilogram s-a ales ca etalon masa unui dm 3 de apa la temperatura volumului
minim (40 C), realizandu-se de asemenea un etalon de platina. La 22 iunie 1799,
cele doua etaloane au fost depuse la Arhivele Republicii Franceze, iar la 10
decembrie 1799 Adunarea Nationala a Frantei a adoptat prin decret cele doua
prototipuri. Sistemul Metric Zecimal (SMZ) a devenit obligatoriu de la 1 ianuarie
1840, iar de la 1 ianuarie 1848 s-au interzis vechile unitati demasura. La 20 martie
1875, s-a hotarat crearea Biroului International de Masuri si Greutati (cu sediul la
Sevres) si convocarea, din 6 in 6 ani, a Conferintei Generale de Masuri si Greutati.
Acest sistem a reprezentat premizele unui limbaj tehnico-stiintific unitar si
universal, care a impulsionat relatiile economice internationale, eliberate astfel de
incertitudini si inechitate.

In Romania, demersurile pentru introducerea SMZ au inceput in 1835 si s-au

incheiat la 1 ianuarie 1866, cand a intrat in vigoare Legea de la 15/27 septembrie
1864. In aceeasi perioada, SMZ a fost adoptat in numeroase tari europene: 1836 -
Belgia si Grecia, 1851 - Elvetia, 1857 - Spania, 1860 - Portugalia, 1861 - Italia,
1868 - Germania, 1869 - Imperiul Otoman, 1871 - Austria

Petrache Poenaru (1799-1875), profesor la Colegiul National de la Sfantul Sava, apoi

demnitar si membru marcant al Comisiei Tehnice din cadrul Departamentului Treburilor din
Launtru (DTL) este considerat unul din factorii notorii ai acestei perioade.

In perioada 1834-1835 s-a pregatit in cadrul DTL un Proiect de indreptarea

masurilor de lungime, de capatitate si de soliditate potrivite pa meridianul
 Pamantului in care s-a propus spre adoptare: stanjenul de 2 m, cotul de 1 m,
calcularea submultiplilor stanjenului in sistemul zecimal (1 stanjen = 10 palme =
100 degete= 1000 linii), ocaua pentru lichiduri si materii seci ca un vas cubicesc de
a 20-a parte dintr-un stanjin de doa metruri  (1 dm3 sau 1 litru), ocaua pentru
soliditate sa aiba greutatea apii distilata, la temperatura de 40 in sus de 0, cuprinsa
intr-un vas cubicesc de a 20-a parte din stanjin  . Metrul era definit ca in SMZ: a
zecea milioana parte din meridianului Pamantului

Ion D. Ghica (1816-1897), fost elev al lui P. Poenaru, a fost un alt element
promotor al introducerii unitatilor moderne de masura. Foarte bun cunoscator al
unitatilor traditionale, dar si al SMZ, a scris numeroase articole si carti despre
unitatile de masura. Lucrarea Masuri si greutati , publicata in 1847, prezenta
raporturile de transformare a unitatilor romanesti traditionale in unitati ale SMZ.

Exista mai multe sisteme de unitati de masura care au la baza unitati fundamentale independente.
Cel mai important dintre acestea este Sistemul International [SI], acceptat in marea majoritate a
tarilor lumii In Romania a fost adoptat in anul 1961.

In literatura mai veche, dar si in practica, se folosesc adesea alte sisteme de unitati din care unele
se mai pastreaza inca in uz (ex. sistemul britanic: fps – foot, pound, second).

Masurarea proprietatilor fizice ale marfurilor face obiectul unor metode standardizate care
prescriu nu numai instrumentarul, etapele, modalitatea de masurare, calcul si notare a rezultatelor,
ci si numeroase alte aspecte legate de procedurile ce preced masurarea propriu-zisa, cum sunt:
prelevarea probelor, pregatirea si conditionarea probelor, etalonarea echipamentului etc. Toate
aceste rigori urmaresc asigurarea reproductibilitatii testelor si incercarilor, conditie definitorie a
metodelor experimentale.

Una din etapele pregatitoare se refera la conditionarea probelor (epruvetelor). Cel mai
adesea, se indica in acest scop mentinerea epruvetelor timp de minim 24 de ore in asa
numita atmosfera standard. Atmosfera standard presupune un microclimat definit prin anumite
valori ale temperaturii, umiditatii relative a aerului, circulatiei curentilor de aer, intensitatii
luminoase etc. Valorile acestor parametri sunt diferite pentru anumite ipostaze ale atmosferei
standard (care este definita diferit pentru climat arctic, temperat, tropical etc.). Pentru testarile
marfurilor comercializabile in Romania se fac conditionari in atmosfera standard - climat temperat.
Acest climat presupune, conform standardului corespunzator, urmatoarele valori pentru
temperatura si pentru umiditatea din spatiile de conditionare:

temperatura sa fie de 20 20 C;

umiditatea relativa a aerului sa fie de 65

Umiditatea aerului semnifica fie cantitatea de apa existenta la un moment dat in unitatea
de volum considerata (umiditate absoluta, exprimata in g/m3), fie gradul de incarcare cu vapori de
apa al unui spatiu de referinta, respectiv raportul dintre cantitatea de vapori reala din spatiul
considerat si cantitatea maxima de vapori pe care o admite spatiul respectiv in proximitatea
punctului de roua (umiditate relativa, exprimata in procente). Pentru scopuri practice, si indeosebi
pentru activitatea comerciala, este esentiala umiditatea relativa a aerului, avand in vedere
implicatiile sale pentru pastrarea marfurilor. Umiditatea relativa se modifica la aceeasi cantitate de
vapori de apa dintr-un spatiu dat daca temperatura variaza, crescand daca temperatura scade si
scazand daca temperatura creste. Consecinte: daca in spatiile de depozitare exista o umiditate
optima (reflectata prin cantitatea de vapori de apa la spatiul dat) si se modifica temperatura,
umiditatea nu mai este corespunzatoare: creste daca temperatura scade si invers.

4 Caracterizarea principalelor proprietati fizice generale

 Cele mai importante proprietati fizice generale sunt: izotropia/anizotropia, nivelul de
omogenitate, starea de agregare, structura, masa (specifica), porozitatea, higroscopicitatea,
permeabilitatea, impermeabilitatea etc.

a) Izotropia/anizotropia[1]  se refera la uniformitatea de comportament a unei structuri

in functie de directia de raportare din masa sa. Sunt izotrope structurile care au proprietatile fizice
independente de directia de referinta; astfel de comportament prezinta toate gazele si majoritatea
lichidelor (exceptie facand cristalele lichide si sticlele). Anizotrope sunt toate cristalele (solidele
cristaline), care au anumite proprietati (duritatea, clivabilitatea [2], viteza luminii etc.) cu valori
diferite pe diferite directii din masa cristalului.

b) Omogenitatea/neomogenitatea se refera la comportarea manifestata pe directii

paralele. Este omogen corpul care prezinta aceeasi comportare pe directii paralele (de ex., solidele
cristaline). Comportarea diferita a unui corp pe directii paralele ilustreaza starea de neomogenitate.

c) Starea de agregare. Toate cele trei stari consacrate de fizica clasica au corespondent

in lumea marfurilor.

Gazele reprezinta sisteme moleculare in miscare perpetua, compuse din atomi ale caror
numar, ordine si configuratie sunt riguros specifice. Distantele dintre atomi si dintre molecule se
exprima in angströmi (1 angtr  m = 1 x 10-10m). Echilibrul configuratiei si ordinii este asigurat prin
forte interatomice si intermoleculare, a caror energie se exprima in eV (1 eV = 1,6 x 10 -19 J).
Energia necesara disocierii unei molecule in atomi este de ordinul a 10 5 J/mol, in cazul moleculelor
biatomice, dar mult mai mica in cazul moleculelor cu numar mare de atomi. Fortele de interactiune
moleculara sunt forte conservative ale materiei, aceste forte determinand dimensiunile moleculelor.
Elementele sau substantele care au distanta intermoleculara foarte mica isi conserva cel mai bine
starea de agregare (heliul, de exemplu, cunoscut pentru dificultatea de a fi lichefiat, are aceasta
distanta de numai 2,56 angstromi) Gazele nu au forma ori volum proprii. Compresibilitatea este o
proprietate notorie a gazelor, presiunea si temperatura constituind cei doi factori care stau la baza
procedeului de obtinere a gazelor lichefiate, de care depind numeroase sectoare de activitate.

Fortele de atractie ce actioneaza intre particulele de gaz nu sunt suficiente pentru a

produce aglomerarea particulelor si pentru a impiedica miscarile de translatie. Distanta dintre
particulele de gaz fiind mare pe langa diametrul lor, la presiuni nu prea mari umplu complet spatiul
pe care il au la dispozitie, astfel explicandu-se marea compresibilitate a gazelor. Cresterea presiunii
si scaderea temperaturii determina marirea fortelor de atractie pana la stadiul de lichefiere.

Ca marfuri, gazele se prezinta in stare lichefiata, in recipiente speciale (ex., azotul lichid
pentru frigotehnie, dioxidul de carbon lichefiat pentru bauturi gazoase etc.) sau diluate in apa ori
alt solvent (ex., amoniacul).

Lichidele sunt corpuri cu volum propriu, dar fara forma proprie. Lichidele sunt
caracterizate de o stare numita ordine in apropiere, adica o stare de stabilitate in imediata
apropiere referitoare la distanta si orientarea atomilor si moleculelor. Ca urmare a miscarii termice,
aceasta ordine este perturbata chiar la vecinii de ordinul al doilea, dupa cateva straturi atomice
aceasta stabilitate nemai existand. La apropierea punctului de solidificare, domeniile de ordine in
apropiere se maresc. Compresibilitatea lichidelor este practic nula, aceasta proprietate fiind mult si
eficient valorificata in tehnica (elemente hidraulice).

Lichidele isi au corespondent intr-o mare varietate de marfuri: alimente, bauturi,

carburanti, solventi, vopsele s.a. Aceste marfuri se produc, transporta si comercializeaza fie in
vrac, fie dozate.

Solidele sunt, in acceptiune larga, corpuri cu forma proprie si volum constant. In sens

strict delimitat, sunt solide numai structurile la care celulele constitutive, atomice sau moleculare,
sunt aranjate intr-o retea regulata, adica au o structura cristalina; in acest sens, substantele
amorfe si sticlele nu sunt solide. Solidele au o compresibilitate comparabila cu cea a lichidelor, fiind
foarte putin compresibile.
 Cea mai mare parte a marfurilor se prezinta in stare solida. In afara acestor stari, in
domeniul marfurilor se intalnesc mai multe stari tranzitive, cu proprietati particulare. Cele mai
cunoscute situatii sunt: reostructurile (alcatuite din mase de solide, de granulatie apropiata, care
prezinta comportari asemanatoare lichidelor atunci cand se afla in cantitati mari ori in anumite
conditii; aceasta comportare este valorificata in sistemele speciale de transport: cicloane, de
exemplu); suspensiile (alcatuite din amestecuri mecanice de structuri aflate in stari de agregare
diferite: solid in lichid - produse alimentare, vopsele, lichid in lichid - emulsii cosmetice, lapte, gaz
in lichid - creme; toate aceste stari mixte impun conditii stricte de pastrare, manipulare,
microclimat - lumina, temperatura s.a., pentru prezervarea starii si prevenirea unor fenomene de
separare a starilor / fazelor); substantele vascoase (respectiv lichide cu proprietati ce tind spre
proprietatile solidelor - exemplu, gelurile); gazele dizolvate in apa sau alt lichid (au corespondent in
marfuri cum sunt amoniacul, produsele de fermentatie, aerosolii etc.).

Starea de agregare este riguros determinata de temperatura si presiune. Pentru mai multa
rigoare, se foloseste termenul de faza, ce defineste partea omogena a unei stari de agregare,
separata de celelalte parti printr-o suprafata bine precizata. Modificarile starii de
agregare (transformarile de faza) ale unui produs reprezinta procese fizice ce se petrec cu consum
sau eliberare de energie. Schimbarea starii de agregare echivaleaza cu schimbarea substantei,
determinand schimbarea radicala a proprietatilor. Transformarile de faza cunosc numeroase
aplicatii in practica, in toate domeniile.

d) Structura materiei se refera la organizarea materiei fizice si la nivelul de coerenta al

acestei organizari. Structura fizica propriu-zisa prezinta numai solidele. Dupa nivelul de referinta,
se disting urmatoarele categorii structurale: microstructura si macrostructura.

Microstructura este observabila exclusiv prin mijloace optice, respectiv lupa si microscop.

In functie de caracterul structurii, se disting: solide amorfe si solide cristaline. Solidele amorfe au
structura interna asemanatoare lichidelor, respectiv structura neordonata, desi local se pot distinge
zone cvasi-ordonate. Substantele amorfe sunt izotrope, avand aceleasi proprietati si acelasi
comportament indiferent de directia de referinta in masa substantei. Sticla si masele plastice sunt
produse prin excelenta izomorfe. Solidele cristaline au elementele constituente asezate regulat in
celule elementare[3] repetabile in spatiu, aceasta repetare configurand reteaua cristalina. Diferitele
elemente ori substante prezinta retele cristaline foarte ordonate: cubice, hexagonale etc. Reteaua
cristalina este sensibila la modificari majore ale temperaturii si presiunii. Elementele sau
substantele care prezinta mai multe forme de cristalizare sunt caracterizate ca fiind  structuri
alotrope. Toate solidele cristaline sunt omogene (pe directii paralele prezinta aceeasi
comportare)  si anizotrope (prezentand valori diferite ale unor proprietati, chiar proprietati diferite,
in functie de directia de referinta in masa solidului respectiv). In numeroasele ipostaze marfare, se
disting nu numai structuri amorfe sau cristaline, ci si unele structuri mixte, care prezinta campuri
de cristalinitate inglobate in medii dominant amorfe, cum este cazul unor structuri sintetizate (fibre
sintetice, de exemplu). Microstructura determina proprietatile fizice si chimice esentiale ale
structurii de referinta.

Macrostructura (structura macroscopica) evidentiaza ordonarea structurii la nivelul

observabil cu ochiul liber si, mai ales, cu aparatura specializata: lupa binoculara, stereomicroscop
etc. Macrostructura determina unele proprietati fizice importante: porozitatea, capilaritatea,
permeabilitatea, higroscopicitatea, dar si unele proprietati optice (culoarea, fenomenul de moar) si
estetice (textura).

e) Masa reprezinta una din cele mai importante caracteristici ale unei marfi. La marfuri,
semnificatia masei variaza in functie de context, si anume:

cantitatea de materie incorporata intr-o anumita marfa, situatie in care are statut de factor
cantitativ. Se exprima in unitati masice (kg) si se determina cu balanta. Se inscrie in toate
documentele care insotesc marfa. Unele din aceste documente cuprind nu numai masa propriu-zisa
a marfii, respectiv masa neta, ci si masa bruta, adica marfa si ambalajul. Diferenta dintre masa
bruta si masa neta o reprezinta tara (daraua), adica masa ambalajului, recipientului, cutiei,
vehiculului etc. in care se afla marfa. In comert este consacrata si expresia masa comerciala,
respectiv cantitatea platita din masa reala a unei marfi higroscopice (care absoarbe sau cedeaza
apa). Masa comerciala se calculeaza cu formula:
 Mc = Mn (100 + ua) / (100+ur),

in care:

Mc = masa comerciala, unitati masice;

Mn = masa neta, unitati masice;

ua = umiditatea admisa a marfii, procente;

ur = umiditatea reala a marfii, procente.

cantitatea de materie considerata in raport cu unitatea de volum, suprafata, lungime,

bucata etc., ipostaze in care are statut de caracteristica de calitate. Este cazul marfurilor
caracterizate de volum (marfuri in vrac - kg/m 3), produselor laminare (hartie, tesaturi - kg/m 2),
produselor de tip filamentar (fire, cabluri, tevi - kg/m), ori identificabile la bucata (oua, fructe,
cereale, leguminoase - g/buc. sau g/100 buc). In aceasta situatie, caracteristica se numeste  masa
specifica sau densitate. Densitatea sau masa specifica reprezinta cantitatea de materie a unei
unitati de volum din marfa considerata. Se disting doua variante cu care se opereaza: densitate
absoluta, respectiv masa (in g) a unei unitati de volum (1 cm 3), varianta specifica indeosebi teoriei
si densitate relativa, marime adimensionala care reprezinta raportul dintre densitatea absoluta a
marfii considerate si densitatea absoluta a apei la temperatura de 4 0C (unde are valoarea maxima,
de 1 g/ cm3); aceasta varianta este folosita foarte frecvent in practica. Numeroasele situatii
particulare ale marfurilor, au impus stabilirea mai multor variante ale densitatii, astfel: densitate
aparenta (la produsele poroase), densitatea in gramada (la materialele pulverulente, granulare; la
randul sau, aceasta varianta cuprinde subvariante referitoare la starea materialului: in stare
tasata, in stare afanata), densitatea in stiva (pentru materiale stivuibile), greutatea
hectolitrica  (masa a 100 l produs) etc. Densitatea este un indicator al calitatii deosebit de sensibil
la manopere frauduloase si unul din principalii indicatori de veritabilitate.

In general, gazele au densitati mult mai scazute decat lichidele, iar lichidele sunt mai
usoare decat solidele, cu unele exceptii. Densitatea majoritatii lichidelor variaza intre o,5 - 2 g/cm 3,
valori mult mai mari avand mercurul, aflat in faza lichida la temperatura normala. Densitatea
solidelor variaza de la valori subunitare (lemn, unele mase plastice) pana la peste 20 g/cm

Masurarea densitatii se face prin: metoda areometrului (la lichide), metoda balantei Mohr-
Westphall (la lichide) si metoda picnometrului (la lichide si la solide). Metoda areometrului (sau
areometria) este foarte larg aplicata, fiind suficient de sigura, foarte accesibila, rapida si
economica: pentru determinare este necesar un cilindru de sticla pentru proba cercetata si un
areometru gradat in zona valorii de masurare. Areometrul este un corp cilindric din sticla in care se
afla un lest de ingreunare si, la celalalt capat, prezinta o tija gradata. Aparatul se introduce in
lichidul de cercetat, valoarea densitatii citindu-se pe tija gradata.

f) Porozitatea este caracteristica solidelor data de macrostructura si reprezinta raportul

dintre volumul corpului considerat si volumul porilor din masa corpului. Valoarea porozitatii se
exprima procentual. Porozitatea este caracteristica definitorie pentru produsele de panificatie si
patiserie, pentru numeroase materiale folosite la realizarea confectiilor textile si a incaltamintei
etc. Caracteristica inversa porozitatii este compactitatea.

g) Higroscopicitatea este caracteristica de baza a structurilor organice in compozitia

carora se afla apa. Aceste structuri isi modifica permanent continutul propriu de apa prin
preluarea/cedarea de vapori de apa din mediu, cand parametrii spatiului de depozitare a marfii
oscileaza fata de nivelul normal (preluare in conditii de umiditate in exces si cedare in conditii de
uscaciune). Continutul de umezeala se realizeaza prin adsorbtie (fixarea apei in macrocapilare si
aderarea mecanica a condensului pe neregularitatile macrostructurii), absorbtie (fixarea apei in
microcapilare) si chemosorbtie (apa legata chimic). Scaderea continutului de apa este
efectul desorbtiei, care constituie procesul de pierdere a apei din produs. Viteza de efectuare a
schimbului de vapori de apa cu mediul este determinata de caracteristicile structurale (capilaritate,
porozitate) si chimice (tipul legaturilor chimice, prezenta grupelor hidrofile/hidrofobe) ale
produsului si de conditiile de mediu (temperatura, umiditatea relativa a aerului, presiune). Sorbtia
si desorbtia vaporilor de apa se desfasoara dupa curbe care nu se suprapun, prezentand deci
fenomenul de histerezis higroscopic, ale carui implicatii sunt majore pentru alegerea materialelor
adecvate pentru diverse destinatii.

Efectul direct al higroscopicitatii il reprezinta umiditatea  care are semnificatia de continut

total de apa, in orice forma, din masa marfii. Constituie una din caracteristicile definitorii pentru
numeroase marfuri. Continutul de umiditate se exprima in procente masa. Produsele higroscopice
contin in mod natural apa, aceasta umiditate naturala fiind recunoscuta si acceptata ca umiditate
legala (mentionata in standardele de produs) purtand adesea denumiri consacrate, cum este cazul
fibrelor textile, pentru care umiditatea legala se numeste repriza. Cum s-a aratat mai sus, in
tranzactii se tine cont de valoarea umiditatii legale pentru marfa comercializata si se procedeaza la
corectarea masei comerciale in functie de umiditatea legala si de umiditatea reala, determinata prin
metode specifice.

Pentru cele mai multe structuri naturale care constituie marfuri (lemn uscat, fibre textile, cereale,
leguminoase etc.), umiditatea legala in conditiile atmosferei standard -zona temperata variaza
aproximativ in plaja 8 -17 %.

Umiditatea unui produs se determina prin indepartarea apei cu ajutorul unor incinte
speciale, numite etuve si cantariri repetate.

Umiditatea = (Mo - M1) / M1 x 100,

unde: M0 = masa produsului continand apa;

M1= masa produsului fara apa, adus la masa constanta

Pentru materiale al caror volum este modificat de

continutul de apa, cum este cazul lemnului, umiditatea se
calculeaza la starea umeda, cu formula:
Umiditatea = (Mo - M1) / M0 x 100

In general, umiditatea diverselor produse variaza de la valori apropiate de 0 % pana la 80

90 % (legume si fructe proaspete).

h) Permeabilitatea semnifica proprietatea unor structuri de a lasa sa treaca prin ele

diverse substante. Este foarte importanta pentru numeroase domenii in comert,; o importanta
remarcabila o are in marfuri alimentare, textile, incaltaminte. Inversul permeabilitatii
este impermeabilitatea si este proprietate esentiala pentru anumite categorii de materiale
(umbrele, filtre, corturi).

Din categoria proprietatilor fizice speciale o importanta deosebita au proprietatile

mecanice, proprietatile optice, proprietatile termice, proprietatile magnetice si proprietatile
electrice.

a) Proprietati mecanice se refera la comportarea materialelor la solicitari exterioare.

Aceste proprietati constituie un element esential in alegerea destinatiei diverselor materiale.
Proprietatile mecanice sunt determinate de proprietatile materiei prime si de influentele proceselor
tehnologice de prelucrare si de finisare a materialelor. Influentele proceselor tehnologice se
regasesc in caracteristicile de forma, starea suprafetei, tensiunile interne, compozitia chimica si
structura elementelor realizate din materialele respective.

Solicitarile materialelor sunt grupate in: solicitari in volum (mecanice, termice, fizice prin

iradiere) si solicitari de suprafata (fizice, chimice, biologice si tribologice [6]). Cele mai importante
solicitari volumice sunt: tractiunea, compresiunea, forfecarea, incovoierea, torsiunea (rasucirea) si
presiunea hidrostatica. Cele mai importante solicitari ale suprafetei, situatiile practice si efectele
actiunii lor sunt:
solicitarile factorilor climatici (asupra suprafetelor de orice fel, pe care le murdaresc si
dezagrega indeosebi ca urmare a fenomenului de adsorbtie);
solicitarile termice, expuse iradierii si fenomenelor electrice  (suprafetele expuse
caldurii, iradierii, curentului electric, cum sunt: componentele electrice, izolatorii etc.
care prezinta efecte de pasivizare, oxidare, ardere);
solicitari electrochimice  (recipienti, piese de caroserie etc., aflate in contact cu fluide,
care sunt expuse coroziunii si electrolizei);
solicitari determinate de curgerea fluidelor (specifice
conductelor, robinetilor, ventilelor si in general suprafetelor in contact cu medii in
curgere, care prezinta fenomene de cavitatie si eroziune);
solicitari tribologice - ca efect al frecarii (specifice suprafetelor in contact cu piese
mobile, cum este cazul lagarelor, franelor etc., expuse riscului de gripare, lipire,
deformare prin contact);
solicitari biologice  (specifice suprafetelor in contact cu elemente ale lumii vii micro- si
macroorganisme, care genereaza fenomene de coroziune biologica s.a.) .

Comportamentul tipic al diverselor materiale la cele mai importante solicitari mecanice

evidentiaza trei stadii: deformarea elastica, respectiv disparitia totala imediata (elasticitate) sau
intarziata (vascoelasticitate) a unei deformari la incetarea solicitarii; deformarea plastica, respectiv
deformarea remanenta, chiar dupa incetarea solicitarii; ruperea, respectiv separarea materialului
solicitat ca urmare a extinderii fisurilor microscopice.

Modurile de comportare la aceste solicitari se numesc generic rezistente, existand si

denumiri cu semnificatii particulare: rezilienta (proprietatea de a suporta solicitari mari si de scurta
durata – socuri – la incovoiere), duritatea (rezistenta la compresiune punctiforma).
Valorile rezistentei la rupere prin intindere, una din cele mai importante proprietati mecanice,
variaza in limite foarte largi, de la peste 4500 N/mm 2 (in cazul fibrelor de sticla), la circa 400900
N/mm2 (in cazul metalelor comune si a aliajelor metalice), la circa 100200 (in cazul metalelor
nobile, a unor neferoase si a maselor plastice armate) si chiar la 1030 (in cazul neferoaselor moi, a
rocilor, unor mase plastice, rasinilor etc). In cursul incercarii rezistentei la intindere se urmareste
concomitent si variatia lungimii probei cercetate. Diagrama tensiune - alungire permite
urmatoarelor marimi specifice: rezistenta specifica la rupere, ca raport intre marimea fortei de
rupere (maximul tensiunii) si marimea sectiunii initiale a epruvetei, [N/mm 2]; limita de curgere, ca
raport intre marimea tensiunii la inceputul deformarii plastice si marimea sectiunii initiale,
[N/mm2]; c/ alungirea la rupere, ca raport intre marimea deformarii pe directia de tensionare si
marimea lungimii initiale[%].

Duritatea - este pentru majoritatea materialelor cea mai importanta caracteristica fizico-
mecanica. Se determina prin mai multe metode si dupa mai multe scari, specializate diferitelor
structuri: materiale organice, materiale anorganice, metale etc.. Scara Mohs este o scara
universala, cuprinzand 10 trepte de duritate, echivalente duritatilor a 10 minerale, si anume: 1.
talc, 2. sare (gips), calcit, 4. fluorina, 5. apatita, 6. feldspat, 7. cuart. 8. topaz, 9. corindon, 10.
diamant. Metodele de determinare a duritatii poarta, in general, numele scarii de masurare:
(Brinell, Martens, Poldi, Rockwell, Shore etc.).

Conditiile specifice de solicitare a structurilor materiale in privinta proprietatilor mecanice

isi gasesc concretizare in urmatoarele ipostaze de solicitare:

solicitari relativ uniforme, de scurta durata; testarea materialelor fata de aceste solicitari se

caracterizeaza prin durata redusa a solicitarii (de la fractiuni de secunda la zeci de secunde) si prin
cresterea progresiva si liniara a actiunii factorului de solicitare;

comportare la fluaj si in timp a rezistentei: specifica solicitarilor constante de durata si cu

actiunea considerabila a factorului temperatura. Fluajul (curgerea) materialelor este determinata
de o relaxare a tensiunilor, generata la randul sau de alungirea plastica a elementelor structurale;
 oboseala si rezistenta la solicitari variabile, respectiv deteriorarea unui material solicitat
variabil, oscilant, din cauza fisurilor si rupturilor care se instaleaza mult sub valoarea rezistentei la
rupere sau a limitei de curgere; termenul anduranta este folosit pentru caracterizarea acestor
solicitari.

Proprietatile mecanice sunt hotaratoare in privinta stabilirii

destinatiei materialelor, de exemplu: duritatea la materialele pentru scule
aschietoare, rezistenta la flexiuni repetate la pieile pentru fete de
incaltaminte, rezistenta la tractiune la otelurile pentru cabluri, rezistenta
la forfecare la materialele pentru elemente de imbinare, rezistenta la
frecare la materialele pentru lagare, pentru pavimente, pentru talpi de
incaltaminte, pentru anvelope etc. De asemenea, proprietatile mecanice
prefigureaza durabilitatea produselor, indeosebi la produsele
tehnice. Durabilitatea  reprezinta capacitatea unui bun de mentinere a
proprietatilor initiale un timp cat mai indelungat, in conditii de utilizare
normala. Evident, durabilitatea reprezinta o trasatura a bunurilor de
folosinta indelungata si le caracterizeaza in perioada de exploatare. In
cazul marfurilor alimentare, se opereaza cu distinctia marfuri durabile /
marfuri nedurabile (perisabile) pentru a evidentia capacitatea acestei
categorii de marfuri de a rezista la fazele logistice specifice fara generarea
diminuarii caracteristicilor care afecteaza vandabilitatea lor (aspectul,
culoarea, consistenta).

b) Proprietati optice: se refera la comportarea materialelor la lumina. Lumina este

deopotriva radiatie corpusculara si fenomen fizic ondulatoriu (caracterizat de lungimi
de unda - λ cu valori cuprinse intre 360 - 720 nm (1 nanometru, nm = 1.10 - 9 m)

Proprietatile derivate din relatia structura – comportare la lumina sunt:

transparenta – specifica structurilor materiale care permit trecerea aproape totala a

luminii; la aceste substante, transmisia luminii este practic totala (cvasitotala);

transluciditatea – exprima o stare intermediara a comportamentului fata de transmisia

luminii (partiala si multidirectionala); sunt considerate opale foarte multe din substantele care
prezinta transluciditate tipica;

opacitatea – specifica structurilor cu transmisie foarte scazuta sau nula;

limpezime – proprietate a structurilor cu transmisie foarte inalta (sticle, lichide incolore);

luciu – specific structurilor la care factorul de reflexie al luminii este aproximativ egal cu
cel al luminii primite; din punct de vedere merceologic, luciul cuprinde urmatoarele categorii: luciu
diamantin (adamantin); luciu sticlos (materiale vitroase, cereale), luciu metalic; luciu matasos;
luciu redus (semiluciu); luciu mat (structuri mate).

Aceste proprietati caracterizeaza diversele structuri in relatie cu radiatia optica. Fluxul

radiatiei optice care vine pe suprafata unei structuri materiale (flux incident,  ) este egal cu suma
valorii fluxului reflectat(r), a valorii fluxului radiant absorbit (a) si a valorii fluxului radiant
transmis (t), astfel:  r a t. Marimile optice caracteristice materialelor sunt:

gradul de reflexie, respectiv masura in care suprafata unei structuri reflecta fluxul incident;
aplicarea unor tratamente, cum ar fi straturile subtiri de interferenta, determina reducerea gradului
de reflexie de circa 10 ori;
 gradul de absorbtie indica masura in care structura considerata retine o parte mai mare
sau mai redusa din fluxul incident;

gradul de transmisie arata masura in care structura de referinta lasa sa treaca prin ea o

parte mai mare ori mai redusa din fluxul incident.

Structurile foarte transparente, cum este cazul sticlei optice, al lichidelor transparente etc.
se caracterizeaza prin:

indice de refractie, respectiv raportul dintre viteza luminii in vid (c 0) si viteza luminii in
mediul respectiv (). Indicele de refractie se raporteaza la lungimea de unda a radiatiei
monocromatice cu care se determina, de exemplu n d (d-lumina galbena a heliului), n F (F- lumina
albastra a hidrogenului); nc (c- linia rosie a hidrogenului). Indicele de refractie este o constanta
fizica a multor solide si lichide transparente; practic, este dat de raportul dintre sinusul unghiului
incident si cel al unghiului de refractie masurate la normala (si nu la planul suprafetei materiale).
Constituie un foarte important element de verificare a calitatii la: uleiuri, lapte, combustibili lichizi,
bauturi, sticla, mase plastice, permitand verificarea puritatii, concentratiei, veritabilitatii etc.
Domeniul cercetarii indicelui de refractie se numeste refractometrie, iar aparatele cu care se fac
masurarile indicelui de refractie se numesc refractometre.

dispersia, exprimata prin numarul lui Abbe   = (nd-1)(nF-nc), pentru caracterizarea unei

sticle optice din punctul de vedere al imprastierii cromatice (dispersiei). Dispersia este mare
cand   50 si este mica atunci cand  

c) Proprietati termice - reprezinta comportarea diferitelor produse la actiunea energiei

termice. Principalii factori implicati in determinarea unui anumit comportament il constituie: starea
suprafetei, presiunea, temperatura.

Caldura specifica – cantitatea de caldura necesara unui gram de materie pentru cresterea
temperaturii cu un grad, fara modificari de natura fizica si chimica. Unitatea de masura -  caloria =
cantitatea de caldura necesara unui gram de apa pentru ridicarea temperaturii cu 1 0C, de la 14,50C
la 15,50C, egala aproximativ cu 4,585 J. Diversele materiale care compun marfurile se ordoneaza in
functie de valoarea caldurii specifice, exprimata in cal x grad Celsius / g, astfel: apa = 1; textile =
0,28 – 0,44; metale = 0,1 – 0,2, cauciuc = 0,5, ceramice = 0,25.

Dilatarea termica – reprezinta marirea dimensiunilor sau volumului sub actiunea caldurii.
Dilatarea poate fi: liniara sau volumica. Dilatarea termica este caracteristica de material. Marimea
dilatarii volumice de la zero absolut pana la temperatura de topire pentru diverse materiale este de
67 %, iar cea liniara de circa 2%. Exista numeroase exceptii (structuri cu dilatare mai accentuata
sau, dimpotriva, foarte redusa) care prezinta un interes deosebit in practica. Aceasta proprietate
are numeroase implicatii in activitatea comerciala.

Conductibilitatea termica – proprietatea unei structuri de a asigura propagarea energiei

termice. Caracteristica specifica, numita conductivitate termica, este direct proportionala cu
suprafata si timpul de trecere si invers proportionala cu grosimea stratului conducator.
Conductivitate termica mare prezinta metalele (vezi seria conductivitatii). Aplicatiile acestei
proprietati sunt foarte ample in industria bunurilor de uz casnic, unde se aleg materiale cu
conductibilitate foarte buna sau, dupa caz, foarte scazuta. Aceasta proprietate este dependenta de
natura chimica, tipul de legaturi si microstructura materialului. Din punct de vedere al
conductibilitatii, materialele se grupeaza in: a/ termoizolatori (materialele care au o conductivitate
mai mica de 0,2 kcal · m · 0C / h), b/ termoconducatori.

Termoizolarea – proprietatea materialelor izolatoare de a conduce foarte putin caldura.

Proprietatea este foarte importanta pentru produsele textile, materialele pentru incaltaminte,
materialele pentru mobilier etc.

Stabilitatea termica este proprietatea de a rezista la acumulari de energie termica. Dupa

aceasta proprietate, materialele se grupeaza in: a/ termorezistente (cu o mare rezistenta la
temperaturi ridicate; de exemplu: azbestul, ceramica refractara etc.); b/ termostabile (rezista
suficient de bine pentru temperaturi relativ ridicate); c/ termolabile (isi modifica proprietatile sub
actiunea caldurii).
 Stabilitatea piretica – comportarea la flacara (foc deschis); dupa
acest criteriu, materialele sunt: pirorezistente (ignifuge); pirostabile;
pirolabile (combustibile). Principala caracteristica a materialelor
combustibile este capacitatea calorifica, exprimata in kcal /kg.

d) Proprietatile electrice caracterizeaza comportarea materialelor in campuri electrice.

Cand un material conducator se afla intr-un camp electric, atunci ia nastere o densitate electrica de
curent, dependenta de conductibilitatea materialului. Marimea asociata este conductivitatea
electrica a materialului, iar marimea opusa este rezistivitatea sa. Ambele caracteristici sunt
dependente, la corpurile solide, de microstructura, de organizarea atomica si de temperatura.
Metalele sunt conductori excelenti, avand rezistivitate redusa. La asa-zisii supraconductori,
rezistivitatea coboara la valori nemasurabile, la temperaturi apropiate de zero absolut. Valorile de
conductibilitate nu evolueaza liniar, ci in „benzi valorice“. Mici modificari aduse diverselor materiale
(de exemplu, aliajele) determina modificari majore ale proprietatilor electrice (practic, intre aliajele
cuprului, de exemplu, sunt si unele foarte bune conducatoare electric si altele cu foarte buna
rezistivitate).

Materialele electrotehnice se grupeaza, in functie de rezistivitate, in trei clase

principale: conductori (la care rezistivitatea este cuprinsa intre valori de 10 -810-6 Ωm, materiale
tipice ale acestei clase fiind: metalele si grafitul), semiconductori (la care rezistivitatea este
cuprinsa intre valori de: 10 -5106 Ωm, materiale tipice fiind: germaniul si siliciul), izolatori (la care
rezistivitatea este cuprinsa intre valori de: 10 61016 Ωm, materiale tipice fiind: ceramica, masele
plastice si sticla).

e) Proprietatile magnetice. Stiinta actuala leaga fenomenele magnetice de electricitate

intr-un capitol consacrat al fizicii, numit electromagnetism. Proprietatile magnetice ale mediilor
materiale sunt determinate in primul rand de interactiunea campului magnetic cu electronii
invelisului atomic, respectiv de momentele magnetice ale acestora.

In functie de structura invelisului electronic, de tipul legaturilor chimice in molecule si

solide, de interactiunile de ansamblu, de momentele magnetice rezulta proprietati magnetice
diferite.

Orice substanta este magnetizabila, dar cel mai adesea efectul este evident doar intr-un
camp magnetic intens. Materialul cercetat, introdus in campul magnetic, poate sa prezinte unul din
comportamentele descrise in continuare.

Materialele care s-ar orienta, in zona slaba a campului magnetic, perpendicular pe liniile de
camp sunt materiale diamagnetice (asa cum sunt: argintul, aurul, cuprul mercurul, plumbul si
aproape toti compusii organici, dar si unele combinatii ale elementelor neferoase). Susceptibilitatea
magnetica a acestor substante este negativa dar totdeauna extrem de slaba.

Materialele care s-ar orienta, introduse in zona intensa a campului magnetic, paralel cu
liniile de camp, vor fi (fero)magnetice, asa cum sunt: otelul moale, cobaltul, nichelul si un numar
mare de aliaje ale lor, in particular cele feroase. Aceste materiale au susceptibilitate magnetica
pozitiva si foarte mare (de circa 1010 ori fata de cele diamagnetice) si au largi aplicatii in tehnica.

Substantele care manifesta actiuni asemenea materialelor feromagnetice, dar mult mai putin
intense, sunt numite paramagnetice  (asa cum sunt: aluminiul, cromul, platina, dar chiar si aliaje
Fe-Ni). Aceste materiale au susceptibilitate magnetica pozitiva si foarte slaba (de circa 10 2 ori
superioara celor diamagnetice).

6 Caracteristici tehnice de siguranta

Reprezinta insusiri ale unor marfuri care in perioada de consum/exploatare prezinta riscuri
potentiale de un anumit fel. Pentru materialele de constructie, de exemplu, coeficientul de
siguranta semnifica raportul dintre o tensiune limita si tensiunea maxima existenta practic.
Restrictiile de natura economica si cele privind economisirea de resurse materiale pentru a asigura
constructii usoare, reclama coeficienti de siguranta de 1,1 1,5. Cand riscurile generate deteriorarea
materialelor se refera la vieti umane ori pagube insemnate, se opteaza pentru valori mult mai mari
ale acestor coeficienti.

La alte grupe de marfuri siguranta semnifica lipsa riscurilor de accidentare a utilizatorilor,

indeosebi cand acestia apartin unor categorii cu discernamant limitat: copii, varstnici, bolnavi etc.
In unele tari dezvoltate, standardele vizand produse (jucarii, articole de menaj, carucioare etc.)
destinate acestor categorii sunt printre putinele care mai au caracter obligatoriu.

Compozitia chimica reflecta natura substantei/substantelor care

compun o marfa cu continut material. In marea lor varietate, marfurile
sunt: cu compozitie unitar- elementara, amestecuri, aliaje, cu compozitii
complexe rezultate ale unor reactii in urma carora substantele care au
intrat in reactie au avut ca rezultat substante noi etc. Substantele cu
compozitie unitar elementara se intalnesc in general in comertul cu
reactivi, materii prime chimice, metalurgie. In cele mai multe situatii se
intalnesc compozitii chimice binare, ternare, complexe („materiale
compozite“).

Compozitia chimica este prezentata cu forma formula chimica si lista

de constituenti, la care se precizeaza cota de participare cantitativa, in
unitati absolute sau in procente.

Principalul indicator compozitional al unei substante

este puritatea acesteia, indicata procentual. In unele cazuri, puritatea este
exprimata indirect, prin indicatorul „continut maxim de impuritati“.

Dupa sursa de constituire, componentele unei marfi cu continut

material sunt: native, adaugate si accidentale. Componentele native sunt
tipice substantei, avand rolul esential in folosirea marfii respective, asa
cum este cazul „substantei active“ dintr-un medicament sau al
substantelor trofice de baza dintr-un aliment. Componentele adaugate
intentionat („aditivi“) au roluri bine cunoscute tehnologilor, constituind
materii prime si elemente distincte in reteta produsului, cum este cazul
excipientilor din medicamente, al gamei largi a aditivilor din produsele
alimentare si din marfurile nealimentare (cauciuc, mase plastice etc.).
Componentele adaugate ilicit urmaresc realizarea de falsuri si constituie
materie de contrafaceri. Componentele ajunse accidental intr-o substanta
constituie un indicator al tehnologiei, profesionalismului si hazardului, de
natura limitelor. Se disting doua categorii de substante accidentale:
impuritatile tipice, asupra carora se poate estima natura si frecventa de
aparitie (cazul obisnuit al nisipului ori al substantelor detergente in
produsele alimentare) si impuritatile atipice, care sunt rezultatul
hazardului, natura lor si ipostazele de aparitie avand caracter imprevizibil.

In cazul diferitelor categorii de marfuri s-au consacrat modalitati

particulare de exprimare a compozitiei chimice. Astfel, in cazul marfurilor
alimentare, se folosesc exprimari de forma: g/100 g produs sau % (pentru
componentele native, dominante), mg/100 g produs sau mg % (pentru
componente adaugate, slab reprezentate), g/100 g produs (pentru
componente foarte slab reprezentate) si g/g produs (pentru componente
prezente „in urme“).

Stabilitatea chimica reprezinta un tip de comportament inertial al

unei substante in raport cu mediul inconjurator sau cu substantele din
vecinatate ori cu care ia contact. Din punct de vedere al stabilitatii
chimice, diversele substante sunt: foarte stabile (cazul metalelor nobile),
stabile, relativ stabile si instabile („labile chimic“).

Rezistenta chimica este proprietatea unei substante care

evidentiaza comportamentul sau chimic la factori de actiune precizati
(factori de mediu, clase de substante chimice – acizi, baze, halogeni etc.).
Se deosebesc substante rezistente, respectiv sensibile la actiunea
factorului/factorilor considerat/ti.

pH-ul  reprezinta logaritmul cu semn schimbat al concentratiei

ionilor de hidrogen (pH = -log 10[H+]) dintr-un mediu lichid sau care este
dizolvat intr-un lichid. Notiunea pH („potential de hidrogen“) a fost
introdusa in stiinta la inceputul secolului al XX-lea (chimistul danez S.
Soerensen, Laboratoarele Carlsberg, 1909) pentru a exprima mai simplu
caracterul acid sau bazic al unei solutii. Valoarea pH a diverselor solutii
variaza intre 1 si 14. Un mediu cu valoarea 7 (cazul apei proaspat
distilate, la 250C) este neutru; cu cat valoarea se departeaza catre 1 se
accentueaza caracterul acid si, similar, cu cat valoarea creste catre 14, cu
atat caracterul mediului este mai bazic. Iata cateva exemple: acizii
minerali (0-1), acidul din bateriile auto (0,8), acidul gastric (0,7-1,2),
sucul de lamaie si bauturile racoritoare acide (2,2-2,5), otetul (3), sucul
de portocale si de tomate (3,5-3,8), berea (4,3), cafeaua (5), laptele
(6,5), sapunul de maini, detergentii si soda calcinata (9-10), amoniacul
(11), solutii de curatire si albire (12-13), soda caustica (13,5-14). In
practica se realizeaza si substante care sunt mai acide decat cele cu
valoare pH1 (asanumitii superacizi) sau care sunt mai bazice decat solutia
NaOH (asa numitele superbaze).

Determinarea exacta a pH-ului este dificila si se face cu o aproximatie acceptata de circa 2%.
Determinarea practica a valorii pH se face:

-cu hartie pH: banda de hartie filtru imbibata cu solutie de indicator si uscata, care se introduce in
solutia de cercetat si evidentiaza cu aproximatie valoarea pH prin culoarea pe care o capata si
compararea cu o scala de referinta;

-cu indicatori pH: substante care nu interactioneaza cu mediul chimic cercetat, dar care au
proprietatea ca iau o anumita culoare atunci cand valoarea pH atinge un prag cunoscut. Se disting
indicatori calitativi (care evidentiaza neexact o plaja larga de valori ale pH-ului) si indicatori cantitativi
(capabili sa evidentieze diferente mici ale valorii pH, dar pe un domeniu ingust). Indicatori larg
cunoscuti sunt: fenolftaleina, metiloranjul etc.

-cu pH-metre: insotite de electrozi selectivi de pH (electrozi de sticla, electrod de hidrogen s.a.).

 Aplicatiile pH sunt numeroase (bauturi, alimente, cosmetice, produse industriale etc.) si
foarte importante, uneori valoarea pH fiind mai importanta decat valoarea aciditatii totale.

O problematica similara pH-ului o reprezinta pOH-ul, care indica, asemanator, bazicitatea

(masura concentratiei ionilor de hidroxid de sodiu dintr-un mediu lichid).

8 Proprietati psihosenzoriale

Proprietatile psihosenzoriale au implicatii majore asupra comportamentului consumatorilor,

ele putand stimula sau inhiba decizia de cumparare si consumul.

Ponderea acestor proprietati in aprecierea calitatii a crescut in mod considerabil, mai ales in
cazul unor marfuri cum sunt: mobila, decoratiunile interioare, vestimentatia, produsele alimentare
etc. In practica economica sunt consacrate profesii si ocupatii din categoria degustatorilor si
analistilor senzoriali, cu specializari pe domenii (bauturi, produse lactate, produse din carne, legume-
fructe, stimulente, parfumuri, cosmetice etc.).

Proprietatile psihosenzoriale cuprind proprietatile organoleptice si proprietatile estetice.

a) Proprietati organoleptice

Aceasta categorie de proprietati este specifica in primul rand produselor alimentare,

intrucat ele sunt legate direct de o trasatura esentiala a produsului alimentar – prospetimea, din
ce in ce mai mult constientizata de consumatori ca o conditie esentiala in alimentatia sanatoasa.
Ele cuprind: proprietatile olfactive, gustative, tactile si sonor/fonice
Proprietatile olfactive

Adesea in practica suntem confruntati cu situatii cand decizia de cumparare a unei marfi este
influentata de mirosul produsului respectiv. Este cazul majoritatii produselor alimentare, dar
afirmatia este valabila si la unele produse chimice, iar la produsele de parfumerie si cosmetica putem
spune chiar ca mirosul este factorul hotarator in decizia de cumparare. Pentru unele produse, se
opereaza cu termenii aroma, buchet, iz etc., care au conotatii specifice si definitii particulare in
context.

Henning a clasificat mirosurile fundamentale in sase tipuri distincte,

construind prisma ce-i poarta numele (figura 1).

Figura 1 - Prisma olfactiva a lui Henning

 Proprietati gustative

Sunt tipice indeosebi pentru alimente. Gustul este acea forma a sensibilitatii chimice ce
serveste la aprecierea si identificarea produselor alimentare, contribuind in mare masura si la crearea
unor conditii psihofiziologice favorabile ingerarii hranei. Senzatia de gust este data de acele
componente dizolvabile din alimente care au gust particular. Un produs care are gust este apreciat ca
fiind sapid, iar daca gustul lipseste produsul este insipid. Gusturile de baza (v. fig. 2) sunt sarat, dulce,
amar si acru, ele fiind rezultatul unor senzatii induse de substante pure. Exista si senzatii derivate sau
mixte, provocate de amestecuri diferite intre substantele pure. Tot Henning a fost cel care a
realizat tetraedrul gusturilor.

Figura 2 - Tetraedrul gusturilor (dupa Henning)

Gustul dulce pur este propriu glucozei, galactozei, fructozei, lactozei. Gustul sarat pur este
imprimat de clorura de sodiu (sarea de bucatarie). Gustul acru este conferit de prezenta ionilor de
hidrogen, fiind specific solutiilor acizilor alimentari (acetic, tartric, citric, malic). Gustul amar este tipic
unor substante cum sunt: chinina, unele saruri ale magneziului etc.

Fata de gusturile cuprinse in aceasta schema clasica, in practica prezinta mult interes si alte
gusturi, indeosebi gustul picant, pentru care s-au consacrat serii de produse alimentare cu acest caracter.

Exista si proprietatea numita aroma  care reprezinta o senzatie generata de unele insusiri ale
unor substante de natura chimica sau rezultate din amestecul unor substante naturale ori sintetice,
care stimuleaza simultan atat simtul olfactiv, cat si cel gustativ. Este o caracteristica olfacto-gustativa,
specifica produselor alimentare.

Proprietatile tactile:  sunt specifice unor marfuri si sunt apreciate prin intermediul simtului
tactil. Cu ajutorul lor apreciem anumite caracteristici ale marfurilor precum tuseul (neted, aspru,
fibros), consistenta (moale, tare, sfaramicioasa) etc.

Proprietatile  sonore/fonice:  in aceasta categorie intra sunetul produs de diversele structuri

materiale in anumite conditii (ciupire, lovire, miscare, cadere), care sunt indicii importante pentru
identificarea naturii si calitatii structurilor respective. Aceste proprietati sunt importante in cazul
produselor din metal, ceramica, sticlarie, lemn, textile s.a.

b) Proprietati estetice
Proprietatile estetice au adesea un rol hotarator in privinta deciziei de cumparare
intrucat acestea se percep cel mai usor, prin contact vizual si vizeaza forma, aspectul, finisarea
 si ambalajul produsului, precum si la interactiunile forma - culoare - ornament, forma - ambalaj
- mod de prezentare, forma - structura - functionalitate etc.

Vazul este, pentru indivizii cu vedere normala, aproape exclusiv calea de evidentiere a
acestor proprietati, ceea ce face ca pentru aceste proprietati sa se opereze predominant subiectiv.

Cele mai importante categorii estetice sunt: linia, forma, desenul, ornamentul, culoarea,
armonia si contrastul, simetria, proportia, stilul.

Linia delimiteaza forma obiectelor, utilizandu-se in acest scop linii imitative si geometrice,

constituindu-se astfel desenul. Liniile au o functie constructiva, deoarece exprima proportiile si
simbolizeaza miscarea, permitand transpunerea in produs a ideilor creatorului. Liniile au totodata si
o functie expresiva, prin aceea ca scot in evidenta trasaturile temperamentale ale designerului.

Forma reprezinta manifestarea exterioara a ordinii interioare a unui obiect. Forma este

receptata prin simtul tactil si simtul vizual, provocand omului o reactie emotionala in sens favorabil,
de acceptare a produsului respectiv, sau in sens negativ, de neacceptare. Reactia emotionala este
determinata in mare masura de corelatia sesizata de om intre forma, compozitia, structura,
tehnologia de fabricatie si destinatia produsului, de aceea forma trebuie sa fie cat se poate de logica
si usor de perceput.

Desenul este consecinta fireasca a schitarii liniilor si a conturarii formelor, determinand,

alaturi de culoare, aspectul exterior al unui produs.

Ornamentul constituie un element de podoaba sau un ansamblu de elemente decorative,

folosit cu scopul de a imbunatati aspectul general al unui produs. Ornamentul, asemeni altor
elemente estetice, are un caracter istoric, fiind specific fiecarei perioade artistice. Ornamentul capata
valoare estetica numai atunci cand respecta niste norme estetice vizand bunul gust, sau atunci cand
nu este un adaos inutil ori strident.

Culoarea poate influenta estetica produselor datorita impactului psihologic determinat de

cromatica. Culoarea poate induce senzatia de cald (se numesc culori calde culorile cu lungime de
unda mare - rosu, galben, portocaliu) sau senzatia de rece (se numesc culori  reci culorile cu lungime
de unda mica - verde, albastru, violet). Pe de alta parte, culorile prea vii sunt obositoare, culorile
inchise au efect descurajant, depresiv, in timp ce culorile deschise au efect stimulator, pozitiv.

Din punct de vedere teoretic, culoarea nu este decat o proprietate fizica speciala, rezultat al
reflectarii luminii pe suprafata corpului considerat sau al iradierii corpului. In aceasta abordare, albul
si negrul nu sunt culori. In viata practica sunt consacrate modele de lucru, pentru diversele domenii,
cum sunt: cercul culorilor, triunghiul culorilor etc.

Tratarea problematicii culorii se face la disciplina Design si estetica marfurilor.

Armonia si contrastul  se refera la coeziunea elementelor artistice componente, formand

impresia finala de placut, agreabil. Armonia poate fi stabilita in privinta culorilor, folosindu-se
conceptul de armonie cromatica; aceasta poate fi monocroma (combinatii de nuante diferite ale
aceleiasi culori) sau policroma (combinatii de culori diferite).
 Simetria este responsabila pentru stabilirea raporturilor calitative legate de marime si forma,
de aranjare si concordanta ale partilor unui intreg, intotdeauna existand raportarea fata de un
centru, o axa sau un plan. Asimetria este opusul starii de simetrie si a fost introdusa in unele stiluri
artistice in scopul evadarii din clasicul conventional.

Proportia stabileste raporturile cantitative privind marimea diferitelor componente ale unui

ansamblu, adesea putandu-se gasi formule matematice pentru a exprima proportiile in care se afla
aceste elemente.

Stilul reprezinta ansamblul de trasaturi de concepere, realizare, comercializare si folosinta a

unui produs care denota unitate de abordare/nota caracteristica pentru un context spatio-temporal,
producator, piata.

din combinarea expresiilor grecesti a, an = fara, iso = aceeasi, tropos = stare, forma

proprietatea de a cliva, adica de a se desface in foi (de ex., sisturile, lemnul, cartoanele, produsele
de patiserie, sapunurile etc.)

paralelipipedul format din cei trei vectori ce definesc directiile de translatie spatiala a structurii
cristaline si unghiurile aferente; lungimile a, b, c ale celor trei vectori si unghiurile α, β si γ se
numesc constantele retelei

semnificatia atmosferei standard si ipostazele sale sunt explicate la Masurarea caracteristicilor

adica supus unui tratament de pierdere a apei in etuva incalzita, in reprize repetate si verificari ale
masei la balanta analitica. Atunci cand intre doua cantariri succesive nu se mai inregistreaza
diferente semnificative ale valorii masei, inseamna ca proba a fost adusa la masa constanta ceea
ce echivaleaza cu stadiul de pierdere a apei. Totusi, echipamentele moderne realizeaza aceste
operatii automat, rapid, pe probe mici.

Tribologia este stiinta si tehnica privind suprafetele in contact si in miscare una fata de alta.

Exista in natura si specii de plante care functioneaza ca indicatori pH: florile de hortensie
(Hydrangea macrophylla) sunt albastre in mediu acid si roz in mediu alcalin.
 Casificarea,sortimentului si codificarea
marfurilor
Sistematica marfurilor se ocupa cu studiul clasificarilor, al metodologiei si
criteriilor de ordonare a produselor. Clasificarea, in general, este o
operatie conceptuala, reprezentand o modalitate de a distinge simultan
elementele unei multimi. Tipul clasificarilor depinde de scopul propus si
de relatiile dintre elemente si categorii, definite in vederea clasificarii
multimii respective. i7p12pn
In prezent, elaborarea unei clasificari eficiente a marfurilor este posibila
numai prin utilizarea unui sistem de criterii intercorelate, perfectionate
continu pentru a se putea pune de acord cu progresele inregistrate in
domeniul materiilor prime si proceselor tehnologice si cu modernizarea
continua a activitatii comerciale.
Din punct de vedere al cuprinderii produselor, principalele sisteme de
clasificare utilizate in prezent pe plan mondial se grupeaza in:
-clasificari flexibile (nesistematice) in care produsele au un cod numeric,
dar in ordinea aparitiei lor.
-clasificari neflexibile (sistematice) in care produsele sunt ordonate pe
categorii, in functie de anumite criterii de clasificare, stabilindu-se astfel
un anumit sistem de relatii.
Tinand cont de numarul de categorii cuprinse in cazul clasificarilor
neflexibile, sistemele utilizate se pot grupa in:
-clasificari care cuprind intre 100 si 1000 de categorii de produse,
utilizate de obicei in scop statistic.
-clasificari care cuprind intre 5000 si 10000 de categorii de produse.
Clasificarea neflexibila prezinta avantaje in ceea ce priveste utilizarea
prelucrarii electronice a datelor.
Principalele criterii de clasificare a produselor sunt:
1.Dupa origine: -animale, vegetale, minerale.
2.Dupa gradul de prelucrare: materii prime, semifabricate sau
semipreparate, produse finite.
3.Dupa materia prima din care sunt facute.
4.Dupa compozitia chimica:
-marfuri cu preponderenta lipidica
-marfuri cu preponderenta glucidica
5.Dupa destinatie: marfuri pentru consum alimentar, uz casnic
6.Dupa modelul de conservare:
-marfuri proaspete
-marfuri conservate
7.Dupa stabilitate la produsele alimentare:
-usor alterabile
-greu alterabile
8.Dupa modul de ambalare:
-produse vrac
-produse preambalate (portionate)
-produse ambalate
Clasificarea merceologica sau comerciala, exprima un sistem de grupare
a marfurilor alimentare, care tine seama de originea produsului, de
compozitia chimica, de proprietatile merceologice si de gradul de
prelucrare. Marfurile alimentare se ordoneaza in urmatoarele categorii:
-cereale si produse derivate
-legume, fructe si produse derivate
-zahar, miere si produse zaharoase
-produse gustative: stimulentele (ceaiul, cafea, nes, cacao) si plantele
condimentare (scortisoara, piper, etc.)
-grasimile alimentare
-laptele si produsele lactate
-oualele si produsele din oua
-carne si produsele din carne
-peste si produsele din peste
-produsele culinare.
Codul este o combinatie de elemente simbolice, prin care se reprezinta o
informatie. Aceste elemente pot fi litere (cod alfabetic), cifre (cod
numeric), cifre si litere (cod alfanumeric).
Codificarea este operatiunea de transpunere in cod a elementelor
definitorii ale unor obiecte sau servicii. Relatia dintre clasificare si
codificare este definita de gradul de interdependenta sau de
suprapunere a acestora. Principalul obiectiv al codificarii este
identificarea. In cazul in care preia si semnificatii ale relatiilor existente
intre elementele multimii, codificarea indeplineste si functia de
reprezentare a clasificarii.
In conditiile proliferarii unei mari diversitati de clasificare, a devenit
necesara gasirea unor solutii de uniformizare a lor pe plan mondial.
Acest obiectiv s-a atins in 1973, cand pentru America s-a elaborat codul
universal al produselor, iar pentru Europa, codul european al articolelor.
Primul sistem se bazeaza pe un cod format din 12 caractere numerice, in
care prima cifra este cheia simbolizarii, urmatoarele 5 desemneaza
producatorul, inca 5 numere arata produsul, iar ultima cifra este de
control. Sistemul european se bazeaza pe un cod din 13 numere, in care
primele 2 cifre arata tara de origine, 5 producatorul, 5 produsul si ultima
este cifra de control. Codurile se citesc pe sistem scaner. Scanerul este
un echipament informatic, cu ajutorul caruia se citesc prin metode de
lectura optica, datele codificate si simbolizate prin sistemul cod de bare,
bazat pe codul european al articolelor. Codul cu bare asigura
simbolizarea caracterelor numerice prin alternarea unor bare de culoare
neagra cu spatii albe.Citirea acestui cod presupune existenta unei case
de marcat electronice, prevazuta cu dispozitiv de citire optica, conectat la
un calculator.
Standardizarea si atestarea calitatii produselor si serviciilor
Standardizarea are ca obiectiv principal elaborarea de documente de
referinta (standarde) care cuprind solutii ale problemelor tehnice si
comerciale, referitoare la produse si servicii. In practica industriala si
comerciala, prin standard se intelege o specificatie utilizata unei utilizari
curente. El trebuie sa fie accesibil publicului larg si este aprobat de un
organism calificat pe plan national sau international. Standardizarea are
ca obiective principale:
-ridicarea calitatii produselor si serviciilor
-tipizarea produselor
-facilitati de schimb de marfuri si de informatii pe piata interna si
internationala
Standardizarea acopera toate activitatile umane.
Prin continutul lor standardele difera si se pot referi la:
-definerea unor termeni sau o clasificare
-un sistem de codificare sau de simbolizare a produselor
-o specificatie privind calitatea unui material, instrument sau aparat
-metode de analiza pentru determinarea caracteristicilor unui produs.
Standardele se pot elabora la nivelul:
-unui produs
-unei intreprinderi (firme)
-unei asociatii profesionale
-national, regional sau international
Standardele pot fi dupa continut:
-standarde de produs partiale sau complete
-standarde cu caracter general.
Standardele complete de produs se refera la un produs concret si
reglementeaza toate problemele de standardizare astfel:
-Capitolul 1 - generalitati : prezinta tipul, clasele, marimea si destinatia
produsului.
-Capitolul 2-conditii tehnice de calitate in care se descriu forma,
marimea, dimensiunea, caracteristicile fizice si chimice, organoleptice si
conditiile de functionare a produsului.
-Capitolul 3-reguli pentru verificarea calitatii produselor, reguli pentru
extragerea probelor si conditii de acceptare sau respingere a loturilor de
produse.
-Capitolul 4-metode de verificare a calitatii (de laborator si
organoleptice).
-Capitolele 5 si 6-marcare, livrare, ambalare, transport, depozitare si
documente.
Standardele partiale de produs se refera la una din problemele cuprinse
intr-un standard complet de produse.
Standardele generale se refera la probleme de interes general, ca de
exemplu unitatile de masura.
Simbolizari, tehnologii sunt stasuri internationale ce exprima receptia
marfurilor.
Pe plan international din 1946 exista Institutul International de
Standardizare (ISO) ce favorizeaza dezvoltarea standardizarii pentru
aproximativ 60% din tarile care apartin ONU. In Romania, exista Comisia
Nationala de Standardizare, Metrologie si Calitate. Pentru produsele
alimentare la nivel international, exista o comisie a codexului alimentar la
nivelul Organizatiei Mondiale a Sanatatii, care publica standardele
alimentare intr-un Codex Alimentarus.
 Marcarea si etichetarea marfurilor

Marca este semnul distinctiv folosit de intreprinderi pentru a individualiza si

identifica produsele, lucrarile si serviciile lor de cele identice sau similare ale altor
intreprinderi

Experienta practica ne arata, ca atat numele produsului si al firmei cat si

marca lor are un rol deosebit de important in politica unei firme.

            Considerata un element cheie in definirea politicii de produs, marca cu toate

implicatiile ei a constituit o preocupare a specialistilor din domeniul marketingului,
deoarece ea diferentiaza produsul de cel al concurentului indeplineste criteriile de
baza, adauga valoarea produsului satisfacand si nevoile psihologice ale
consumatorilor, determinand increderea acestora cu privire la nivelul calitativ al
produsului.

            Marca este “un nume, un termen, un semn, un simbol, desen sau o

combinatie a acestora, care este utilizata pentru a identifica marfurile sau serviciile
unui ofertant sau ale unui grup de ofertanti pentru a le diferentia de cele ale
concurentilor“ (Peter D.Bennett, Dictionary of Marketing Terms Chicago: American
Marketing Association 1988).

            Ea se defineste prin cele patru componente:

            1. atributele produsului pe care i le reaminteste consumatorului;

            2. avantajele  functionale si psihologice ale produsului pentru care se

cumpara acestea;

            3. valorile  cumparatorilor care ofera un pret pentru performante, siguranta

si prestigiul produsului;

            4. personalitatea  pe care o contureaza si care atrage anumiti clienti ce-si

pun in valoare propria imagine.

            Pe baza acestor componente firma isi construieste identitatea marcii, care
este un simbol complex. Ph. Kotler subliniaza ca esenta marcii o reprezinta valorile si
personalitatea.

            Numele este cel care defineste produsul si firma. Conform articolului 21 din

Legea nr.26/1990 Registrul Comertului privind numele este element de patrimoniu,
ce nu poate fi ipotecat ci doar inchiriat cu titlu oneros, este garantat prin lege si
reprezinta un drept exclusiv al detinatorului legal.
            O firma, la infiintare se inscrie in Registrul Comertului cu numele ei comercial
care este obligatoriu sa fie mentionat pe toate documentele comerciale emise de
aceasta: facturi, scrisori, oferte, prospecte etc.

            Numele, in calitatea sa de element acorporal al produsului constituie

suportul public al imaginii si al firmei producatoare ce atrage clientii, daca este bine
ales din punct de vedere al perceptiei vizuale, original, usor de citit, pronuntat si
retinut. El poate fi: un cuvant nou distinctiv, care atrage atentia, numele
proprietarului, al unui personaj de film etc.

Alegerea numelui afacerii, firmei, marcii si produsului este un element

esential, fapt pentru care au sistematizat cateva reguli simple ce considera ca trebuie
respectate

            - sa fie distinctiv si unic, capabil de protectie legala;

            - sa fie usor de pronuntat, memorat si reamintit;

            - sa fie scurt, simplu si sa sugereze actiune sau ambianta placuta;

            - sa fie sugestiv pentru produsele, serviciile si avantajele oferite;

            - sa fie familiar, cald, politicos si sa placa clientelei vizate in afacere;

            - sa nu fie obscen sau ofensator;

            - sa se pronunte intr-un singur mod;

            - sa poata fi pronuntat si in alte limbi.

            Constatam, ca multe din firmele particulare romanesti create dupa 1989 sunt
deficitare la acest capitol, cele mai multe si-au ales nume englezesti, americane, ce
nu sunt prea usor de pronuntat si inteles de catre consumatori.

            Marca se exprima din punct de vedere tehnic prin:

            a. numele de marca – elementul verbal format din cuvinte sau cifre, ce
indeplineste rolul de stimul auditiv.

            b. emblema (logo, sigla) – elementul vizual, format dintr-o imagine, desen,
reprezentare grafica plana sau in relief, ce constituie stimulul vizual. Ea este semnul
ce deosebeste un comerciant de altul de acelasi gen si sustine numele comercial in
reflectarea originalitatii, unicitatii. Ca urmare, apare pe toate documentele insotite in
mod vizibil de numele comercial si adesea invoca numele. Se spune ca “M-ul” auriu
de la Mc’Donalds este cel mai recunoscut semn de pe planeta, dupa el urmeaza
crucea crestina.
            Marca trebuie inregistrata (in Romania de OSIM – Oficiul de Stat de Inventii
si Marci) pentru ca firma sa capete prin certificatul de marca, toate drepturile de
proprietate industriala ce-i asigura protectia legala, care se sustine si prin alte
elemente, cum ar fi: forma produsului, ornamentele, expresiile cu subinteles (“o
ispita blonda” pentru berea Silva). Prin certificatul de marca se obtine dreptul de
folosire exclusiva pe termen de 10 ani, care poate fi reinnoit. Marca este transmisibila
si poate fi concesionata prin contract sau franchising.

2. Functiile marcii

Sub aspect istoric, marca se pare a fi fost utilizata in domeniul artistic prin
semnatura, dar in domeniul marfurilor materiale problema se pune la sfarsitul
secolului al XIX-lea cand productia de masa a marilor firme devine obisnuita, iar
publicitatea industrie.

            Astazi, marca, constatam este element constitutiv acorporal al produsului, ce

confera acestuia identitate, datorita functiilor  pe care le indeplineste:

            - functia practica de identificare  a produselor – marca permite memorarea

cu usurinta a produsului si deci repetarea cumpararii, daca produsul l-a satisfacut.

            - functia de garantie  – marca asigura calitatea produsului (ex. Guban face
cei mai buni pantofi din tara noastra).

 - functia de personalizare  – marca ii permite consumatorului afirmarea originalitatii,

personalitatii sale.

            - functia ludica  – corespunde placerii pe care un consumator o poate avea in

urma cumpararii unei anumite marci.

            - functia de specificitate  – cand marca se refera la o configuratie unica a

atribute-produs.

            - functia distinctiva – cand marca este singurul punct de reper pentru

consumator in diferentierea produselor, pentru a se decide ce produs cumpara.

            Aceste functii ale marcii reflecta avantajele pe care marca le ofera pe de-o
parte consumatorilor si pe de alta producatorilor, ele constituind motivele principale
ale accentuarii importantei marcii in politica de marketing. Astfel marca
asigura:           

- identificarea usoara a produsului, care se poate comanda doar dupa nume.

            - clientii, ca bunul cumparat are o anumita calitate.

            - identificarea usoara a producatorului care este raspunzator de produs.

            - diminuare a compararii preturilor cand clientii percep marcile distincte.

            - ca firma este capabila sa promoveze produsele sale si sa asocieze marca si
caracteristicile sale in mintea cumparatorului.

            - cresterea prestigiului produsului.

            - diminuarea riscului cumpararii unui produs.

            - usurarea segmentarii pietei si crearii unei imagini specifice.

            - cooperarea mai eficienta a canalelor de distributie, oferindu-i

producatorului posibilitatea de a exercita un control mai bun al distributiei.

            - introducerea unui nou produs.

            - cresterea loialitatii clientilor si a preferintelor pentru clienti.

            - informatii clare si precise despre produs.

            - publicitatea produsului.

            - facilitarea comercializarii produsului etc.

            - protectia impotriva imitatiei frauduloase, contrafacerii si a furtului ideii si a

imagini publice a producatorului sau distribuitorului.

            - o anumita istorie, un anumit statut ce poate justifica si utilizarea unui pret
mai mare.

            Toate aceste aspecte se inscriu in obiectivele politicii de marca pe care o

adopta firmele, intrucat marca constituie dupa cum arata unele studii, suportul
loialitatii consumatorului.

3. Tipuri de marci

            Adoptarea marcii este astazi o problema esentiala a politicii de produs,

intrucat necesita investitii pe termen lung si aproape nu exista produs fara a purta pe
el o marca. De aceea un moment important este alegerea tipului de marca.

            In prezent se practica o multitudine de genuri de marci si de aceea ele se

pot clasifica dupa mai multe criterii:

            A. - dupa numarul produselor se disting:

            1. marci individuale – care sunt nume unice date unor articole individuale si
pot fi:

            a. distincte  – pentru fiecare oferta.

            b. multiple – pentru diferite articole ale liniei de produse vandute de firma.

            2. marci de familie – care se folosesc pentru mai multe produse ale aceleasi
firme (ex. Xerox). Ele pot fi:

            a. generale – care sunt nume comune pentru toate ofertele firmei.

            b. distincte  – pentru fiecare linie de produse pentru mentinerea identitatii

specifice.

            B. - dupa numele marcii distingem:

            1. marca producatorului – de regula se vand mai multe produse sub acelasi
nume. Se remarca utilizarea pe scara tot mai mare obtinerea licentei de folosire a
unei marci prin plata unei taxe. Cea mai noua forma este licentierea marcii prin care
se inchiriaza o marca de comert sau sigle celebre intr-un domeniu si se utilizeaza
pentru o alta categorie de produse (ex.- ochelari Porsche).

            2. marca distribuitorului (privata) sau a detailistului sau marca de magazin.

            3. marca generica – ce subliniaza numele produsului insusi, nu producatorul

sau distribuitorul (zahar, ulei, cafea). Razboiul marcilor intre producatori si
consumatori reflecta concurenta dintre acestia in domeniul marcilor.

            C. - dupa profilul firmei care le inregistreaza si utilizeaza, exista:

1. marca de fabrica – a producatorului.

            2. marca de comert – a distribuitorului.

            3. marca de serviciu – a unitatilor prestatoare de servicii.

            D. - dupa efectul asupra consumatorului pot fi:

            1. marca auditiva.

            2. marca vizuala.

            3. marca intelectuala.

            E. - dupa natura numerelor ce le reglementeaza exista:

            1. marca facultativa.

            2. marca obligatorie.

            F. - dupa potential (puterea si valoarea de piata) se disting:

            1. marca necunoscuta – de majoritatea cumparatorilor.

            2. marca preferata – de consumator.

            3. marca cu grad ridicat de fidelitate.

            Prin urmare, orice firma are la dispozitie mai multe posibilitati de
adoptare a marcii si de aceea ea trebuie sa opteze pentru o strategie de marca: de
fabrica, multipla, mixta sau pentru o gama de produse.

            In alegerea strategiei trebuie sa se tina seama si de dificultatile pe care le

va intampina, cele mai frecvente fiind: riscul copierii de catre concurenti,
deraierii, devenirii nesemnificative, declinul in timp, supletea folosirii,
neadaptarea la publicitatea produsului.

            Practica a sintetizat cateva principii care stau la baza alegerii strategiei

de marca:

- alegerea unei marci unice pentru intreprindere sau o linie de produse.

            - diferentierea marcilor – ce permite o segmentare mai puternica a pietii.

            - alegerea unei marci noi – ce permite o diferentiere puternica.

            - extinderea marcii pentru a lansa noi produse.

            - repozitionarea marcii – cand o marca castiga segmentele de piata in

detrimentul altora.

            Evident, strategia de marca trebuie readaptata, intrucat studiile de

specialitate arata ca: durata de viata a marcilor pe piata marfurilor de consum
este lunga (peste 10 ani), vechile marci continua sa ocupe un loc insemnat, iar
pentru aceasta se fac mari cheltuieli publicitare pentru a le mentine in viata.

4. Etichetarea marfurilor

Eticheta reprezinta orice material scris, imprimat, litografiat, gravat sau

ilustrat, care contine elemente de identificare a produsului si care insoteste
produsul cand acesta este prezentat spre comercializare sau este aderent la
ambalajul acestuia.

Etichetarea este operatiunea de aplicare a etichetei sau inscrierea

elementelor de identificare pe produs, pe ambalajul de vanzare, pe dispozitivul
de inchidere ce insotesc produsul pus in vanzare si se refera la acesta.
 Eticheta reprezinta, cu alte cuvinte, cel mai simplu si rapid instrument de
informare asupra produsului, o baza utila de date, atat pentru consumator, cat si
pentru produs. Mentiunile obligatorii ale etichetei unui produs se refera la:

- denumirea produsului;

- grupa din care face parte produsul;

- numele producatorului;

- principalele caracteristici de calitate;

- clasa de calitate a produsului;

- masa pe unitatea de ambalaj;

- domeniile de utilizare;

- restrictii privind consumul;

- conditiile de pastrare;

- elementele de identificare a lotului;

- termenul de garantie.

Pentru consumatori, etichetele marfurilor reprezinta principalul elemente

in orientarea actului decizional in sensul ca eticheta trebuie sa ofere
consumatorului informatiile necesare, suficiente, verificabile si usor de
comparat; eticheta este in acelasi timp si un angajament al producatorului
privind caracteristicile intrinseci ale produsului, dar si un prilej pentru firmele
conduse dupa principii incorecte, de a insela consumatorii privind componenta
produsului, tara de origine sau termenul de valabilitate.

Necesitatea reglementarii etichetarii produselor este o problema de interes

public deoarece vizeaza protectia consumatorului din punct de vedere biologic,
economic si social, dar in acelasi timp se constituie ca o bariera in calea
comercializarii produselor necorespunzatoare, a produselor pirat si a celor
falsificate. Etichetarea produselor este reglementata printr-o serie de documente
internationale si nationale.

5. Etichetarea nutritionala a produselor alimentare

 In prezent, se folosesc o serie de tratamente pentru imbunatatirea
proprietatilor functionale si nutritive ale unor produse alimentare, cu influente
directe in formarea caracteristicilor curative ale acestora, cum sunt:

- metode chimice si enzimatice – de modificare a proteinelor alimentare

(care urmaresc – blocarea reactiilor deteriorative de tip Maillard sau cele de
formare a unor compusi nedoriti in faza de tratament alcalin – imbunatatirea
proprietatilor functionale ale proteinelor – imbunatatirea valorii nutritive prin
incorporarea unor aminoacizi esentiali – cresterea digestibilitatii proteinelor);

- metode de reducere a continutului de acizi nucleici din drojdii;

- metode de germinare pentru imbunatatirea valorii nutritive a unor

cereale si leguminoase (acesta fiind de fapt singurul proces efectiv din industria
alimentara prin care se realizeaza o crestere importanta a continutului de
vitamine si a biodisponibilitatii componentelor nutritive);

- interestificarea grasimilor (care reprezinta un mijloc de imbunatatire a

proprietatilor functionale ale acestora, dar necesita masuri obligatorii de
vitaminizare);

- imbogatirea unor produse alimentare cu aminoacizi, saruri minerale,

vitamine.

Rafinarea uleiului asigura o mai buna valorificare comerciala prin

eliminarea substantelor care afecteaza stabilitatea (fosfolipide, acizi grasi,
sapunuri, urme de metale grele, ceruri, pigmenti, substante odorizante), iar
cercetarile recente au aratat ca prin dezodorizare se poate influenta favorabil
protectia consumatorilor. Rafinarea presupune insa tratamente alcaline de
dezodorizare, care pot exercita efecte negative asupra valorii nutritive. In plus,
dezodorizarea afecteaza in acelasi timp inocuitatea, in principal prin reducerea
continutului de vitamina E, antioxidant natural.

De asemenea, hidrogenarea grasimilor prezinta avantajul transformarii

uleiurilor de calitate inferioara, cu miros neplacut, in grasimi de calitate
superioara, cu proprietati de panificatie si tehnologico-culinare deosebite. Prin
acest procedeu se pierde insa o mare parte din activitatea vitaminica (vitaminele
liposolubile), iar formarea de grasimi “trans” are efecte negative asupra
functionarii celulei.
 O tendinta noua care se manifesta este tipul nou de eticheta pentru
produsele alimentare, denumita si eticheta nutritionala (care poate face corp
comun cu eticheta sau apare ca o eticheta separata), si care asigura declararea
valorii nutritive intr-o maniera accesibila si utila pentru cumparatori. Acest lucru
este determinat de specificul utilitatii marfurilor alimentare, implicate in starea
de sanatate a oamenilor, de asigurare a starii lor fizice si psihice la un moment
dat.

Se remarca tendinta ca eticheta si etichetarea marfurilor alimentare sa

constituie obiect special de reglementari apropiate ca exigenta de cele pentru
produsele farmaceutice (din punct de vedere al continutului si amploarei
informatiilor privind utilitatea, modul de intrebuintare si pastrare).

In societatea noastra, eticheta marfii reprezinta un instrument principal al

declansarii actului de vanzare cumparare, fiind in acelasi timp un mijloc de
informare simpla si rapida. Cresterea gradului de prelucrare a produselor,
diversificarea sortimentului de marfuri, evolutia ambalarii si nevoia de reclama,
au sporit rolul etichetei. Din aceste motive treptat au inceput sa apara
reglementari privind eticheta si etichetarea marfurilor in codurile comerciale, in
standarde si ulterior in actele legislative din diferite tari, iar recent, pe plan
international.

Pentru marfurile alimentare, eticheta si etichetarea formeaza obiect de

preocupari asidue de recomandari si reglementari speciale atat pe plan
international cat si pe plan national.

Fara sa prejudicieze dispozitiile referitoare la controlul metodologic,

etichetarea produselor alimentare presupune, cu unele exceptii care vor fi
mentionate ulterior, urmatoarele mentiuni obligatorii:

1. denumirea produsului supus vanzarii;

2. lista ingredientelor;

3. masa neta;

4. data pana la care produsul isi pastreaza neschimbate proprietatile

specifice, inclusiv indicatorii privind conditii particulare de conservare;

5. numele si adresa producatorului, a celui care s-a ocupat de

conditionarea acestuia sau vanzare indicat in interiorul Comunitatii;
 6. locul de origine sau de provenienta, in situatii in care omiterea acestor
mentiuni ar putea crea confuzie in imaginea consumatorului despre originea sau
provenienta reala a produsului alimentar respectiv;

7. modul de intrebuintare, in situatiile in care omiterea ar putea implica

utilizarea deplina a produsului sau in care exista precautii necesare in utilizare;

alte mentiuni obligatorii prevazute prin reglementari referitoare la anumite

produse alimentare;

9. continutul in alcool (in procente de volum) al bauturilor alcoolice cu

mai mult de 1,2% alcool etilic.

10. indicarea costului de fabricatie.

Pentru produsele preambalate toate mentiunile ulterior prezentate trebuie

sa fie usor de retinut, redactate fara alte abrevieri decat cele reglementate sau
stabilite prin conventii internationale; orice mentiune trebuie inscrisa la loc
vizibil, sa fie clara, vizibila si nu sa se stearga usor; mentiunile nu trebuie
disimulate, voalate sau separate prin alte indicatii sau imagini. Prin reglementari
specifice, se prevede inscrierea unor litere precum “UHT” pentru lapte sterilizat,
“EMB” sau “KG”. De asemenea, siglele utilizate pentru desemnarea tarii de
origine se admit in masura in care sunt usor de inteles (“USA”).

Mentiunile referitoare la: denumirea produsului, cantitatea neta, termenele

de valabilitate, alte indicatii suplimentare privind conservarea, titrul alcoolmetric
pentru bauturi cu peste 1,2% alcool etilic se regrupeaza in acelasi camp vizual.

In cazul ambalajelor mici si recipientelor din sticla, sistemul de

preambalare are cea mai mare suprafata sub 10 cm., precum si recipiente din
sticla care urmeaza sa fie reutilizate, care sunt marcate intr-o modalitate in care
nu se mai pot sterge, nu trebuie sa se refere decat la:

- denumirea produsului;

- cantitatea neta;

- data pana la care produsul isi conserva proprietatile specifice, precum si

conditii specifice de conservare.

In cazul vanzarii prin corespondenta, cataloagele, brosurile, prospectele,

trebuie sa contina urmatoarele mentiuni:

- denumirea comerciala a produsului;

 - lista ingredientelor;

- locul de origine sau provenienta, ori de cate ori omiterea acestei

mentiuni ar putea crea confuzii in spiritul consumatorului privind provenienta
reala a respectivului produs    alimentar;

- alte mentiuni obligatorii prevazute prin dispozitii, reglementari

referitoare la anumite produse alimentare.

Utilizarea calificativului “usor” (lejer) este admisa in denumirea unui

produs alimentar destinat unor alimentatii curente, cu conditia ca aceasta
“usurare” sa nu schimbe natura produsului in mod fundamental si nici sa-l
introduca in categoria produselor destinate unei alimentatii particulare.

Calificativul “usor” poate fi utilizat in raport cu un produs definit fie

printr-o reglementare, fie prin utilizare. Acest calificativ nu se poate folosi in
afara unei referinte la o denumire existenta (produs de referinta).

Notiunea de produs “artizanal” si “de casa” trebuie delimitata si definita

cu foarte mare atentie.

Orice informatie care apare pe eticheta, conform dispozitiilor referitoare

la etichetare se refera la:

- Valoare energetica;

- Nutrientii urmatori: proteine, glucide, lipide, fibre alimentare, sodiu,

vitamine, saruri minerale.

Se pot mentiona, prin sistemul de etichetare, etichetari nutritionale

referitoare la:

- Valoarea energetica;

- Nutrientii enumerati.

Etichetarea referitoare la caracteristicile nutritive si alegatiile nutritionale

in acceptiunea data, poate cuprinde vitamine, saruri minerale, cu respectarea
urmatoarelor doua conditii:

- Vitaminele si sarurile minerale sunt cele la care se face referinta.

- Vitaminele si sarurile minerale la care se face referire trebuie sa acopere

cel putin 15% din necesarul zilnic recomandat specific, pentru 100 g sau 100 mg
din produsul alimentar considerat sau pe un ambalaj, daca acesta contine o
singura portie.

Ambalarea marfurilor
1. Concepte de baza

Termenul de ambalaj* provine din latinescul „condere“ care are sensul de a stabili, a stabiliza sau
„prezentare stabila“.

Din multitudinea de definitii reiesite din literatura de specialitate, consideram ca cel mai apropiat de
sensul pe care-l dam in acceptiunea romaneasca este: ambalajul este un mijloc (sau ansamblu de
mijloace) destinat sa cuprinda sau sa inveleasca un produs sau un ansamblu de produse, pentru a
le asigura protectia temporara din punct de vedere fizic, chimic, mecanic biologic in scopul
mentinerii calitatii si integritatii acestora in stare de livrare, in decursul manipularii, transportului,
depozitarii si desfacerii pana la consumator, sau pana la expirarea termenului la garantie“.

Ambalarea conform aceleiasi surse este o „operatie, procedeu sau metoda, prin care se
asigura cu ajutorul ambalajului, protectia temporara a produsului, in decursul manipularii,
transportului, depozitarii, vanzarii, contribuind si la inlesnirea acestora pana la consumare sau
pana la expirarea termenului de garantie.“ /62/

Ambalajul total. Notiunea de ambalaj si-a modificat continutul ca urmare a utilizarii unor noi
materiale a caror volum si masa sunt limitate la minimum fara ca prin acest proces sa fie
afectate functiile pe care trebuie sa le indeplineasca: „Ambalajul total“ care include functia
sociala si compatibilitatea sa ambientala /53/.

Din schema din fig. rezulta evolutia ambalajului pana la aparitia ambalajului total din care
rezulta si esenta functiilor indeplinite de
ambalaj (fig. 1).

2. Functiile ambalajelor

Cresterea importantei ambalajelor, a functiilor sale, a fost determinata de noutatile

aparute si in domeniul materialelor de ambalaj (tip „bariera“, „comestibile“ etc.), a
utilizarii unor noi metode de ambalare (ex. in atmosfera modificata pentru produse alimentare) ca
si adaptarea pe plan european si international, a unor reglementari menite sa protejeze atat
consumatorul cat si mediul ambiant de nocivitatea unor ambalaje inadecvate sau care, in procesul
degradabilitatii, pot constituie surse de poluare.

Ambalajul este considerat in tarile cu traditie in domeniul ambalajelor (SUA, Italia, Japonia, Anglia,
Franta) ca fiind o parte integranta a produsului de inalta calitate.

Ponderea costului ambalajului in costul produsului variaza, in functie de natura produsului, intre 5
si 15%. La produsele de lux costul ambalajelor poate sa ajunga la 30-50%.

Ambalajul a devenit indispensabil in circulatia tehnica a marfurilor. Se apreciaza ca 99% din

productia de marfuri este ambalata /62/.

Principalele functii pe care trebuie sa le indeplineasca ambalajul sunt: a) conservarea si protectia

produselor, b) manipularea, transportul, depozitarea si c) informarea si promovarea
produselor /75/.

2.1. Functia de conservare si protectia marfurilor

Functia de conservare si protectia marfurilor consta in protejarea continutului de influentele
mediului extern. Intre ambalaj, produs si metoda de conservare trebuie sa existe o corelare
perfecta, astfel incat produsul sa ajunga la client intr-o stare care sa permita consumul sau
utilizarea la parametrii specificati in documentatia tehnica.

Tipurile de protectie pe care trebuie sa le asigure ambalajul sunt:

la actiunea factorilor fizici (temperatura, umiditatea relativa a aerului, mecanice etc.);

la actiunea factorilor chimici (aer, apa, vapori, oxigen, dioxid de carbon si dioxid de sulf ;

la actiunea factorilor biologici (microorganisme, insecte etc.).

 Protectia la actiunea factorilor fizici   

Protectia produsului la actiunea temperaturilor mai mari decat cele prevazute in standarde se

face in scopul evitarii deformarii produselor, a declansarii unor reactii chimice care duc la
descompunerea produsului sau la modificari prihosenzoriale (miros, gust). Pentru evitarea unor
asemenea modificari se folosesc ambalaje rele conducatoare de caldura, precum materiale plastice,
lemn, sau prin folosirea unor protectii suplimentare cu folii din aluminiu.

Ambalajul trebuie sa reziste la socurile termice, la temperaturi scazute, atunci cand conservarea
necesita asemenea temperaturi (policlorura de vinil nu rezista la temperaturi scazute, devine
fragila).

 Protectia fata de actiunea luminii care produce decolorari, si initierea unor reactii fotochimice.
Rolul ambalajului este de a filtra lungimile de unda care produc deprecierea produselor sau de a
opri patrunderea luminii in ambalaj, pentru aceasta el trebuie sa fie opac.

 Protectia fata de actiunea factorilor mecanici. Trepidatiile din timpul transportului pot

modifica ambalajul si produsul, producand comprimarea sau tasarea produsului. Transportul in
containere fara spatii libere si bine ancorate evita asemenea modificari calitative.

Protectia la actiunea factorilor chimici consta in evitarea contactului produsului cu anumite

substante agresive precum: amoniac, hidrogen, dioxid de sulf, etc. Pentru indeplinirea acestei
functii ambalajul are un rol dublu:

a) bariera la trecerea gazelor din exterior spre interiorul ambalajului si

b) de bariera la trecerea substantelor gazoase din interior catre exterior.

a) In primul caz, ambalajele trebuie sa impiedice patrunderea oxigenului si a vaporilor de apa

pentru a se evita dezvoltarea mucegaiurilor, sau a bacteriilor aerobe. De asemenea se evita
oxidarea produselor, formarea de solutii saturate cu produse zaharoase sau sarate; precum si
patrunderea substantelor volatile prezente in mediul inconjurator (fum, hidrocarburi etc.) care pot
modifica unele proprietati organoleptice ale produselor (gust, miros).

b) In cel de al doilea caz, ambalajul evita pierderea aromelor specifice sau deshidratarea
produsului, pierderea gazelor sau amestecului gazos care a fost introdus in interiorul ambalajului in
scopul conservarii produsului (dioxid de carbon, azot).

Protectia impotriva factorilor biologici are drept scop mentinerea calitatii igienice si microbiologice.

In acest scop, rolul ambalajului este de:

- a realiza o bariera fizica intre microorganismele din atmosfera si produsele ambalate;

- a limita sau impiedica schimburile gazoase care ar permite aparitia si dezvoltarea germenilor
patogeni;

- a asigura o etanseitate perfecta la toti germenii microbieni si de a rezista conditiilor de sterilizare

(cand produsele necesita acest tratament);

- a impiedica un contact direct intre produse si persoanele care le manipuleaza;

- a evita riscurile de intoxicatie alimentara produsa de flora microbiana patogena continuta in

produsele nesterilizate.

2.2. Functia de transport, manipulare, depozitare

Pe circuitul tehnic al marfurilor producator-mijloace de transport-client apar o serie de probleme

legate de mentinerea calitatii marfurilor.

Cerintele fata de ambalajul de transport sunt:

adaptarea ambalajului la normele de transport;

optimizarea raportului volum/greutate (ambalajul cu un volum standard beneficiaza de un tarif

avantajos si de conditii mai bune de transport), greutate mai mica a ambalajului corespunde unei
taxe mai mici.

posibilitatea de adaptare a ambalajului in unitatile de incarcare utilizate uzual in transportul

principal si secundar de marfuri.

Ambalajul secundar trebui sa faciliteze manevrarea produsului prin forma, greutatea si volumul
sau.

La depozitare, ambalajul preia presiunea rezultata in urma operatiei de stivuire. De aceea,

ambalajul trebuie sa fie usor de aranjat in stiva, iar pe eticheta sa se prevada conditiile de
manipulare, rezistenta la temperaturi variate.

Se apreciaza ca pe parcursul circuitului tehnic, marfurile si ambalajele lor sunt supuse la 30-40
operatii de manipulare, ceea ce inseamna ca in loc de o tona se manipuleaza 30-40 tone. Aceasta
presupune ca cheltuielile aferente acestor operatii pot atinge proportii ce variaza intre 10-15% din
costul produselor. De aceea, rationalizarea procesului de manipulare, depozitare, transport si
distributie se impune astazi cu acuitate. In acest sens, un rol esential se atribuie ambalajului. Sub
acest imperativ s- au facut cunoscute actiunile de: paletizare, containerizare si modulare /75/.

 Paletizarea este o metoda care permite manipularea, deplasarea si stivuirea usoara a unor

produse, grupate in unitati de incarcare, folosind in acest scop palete si electrostivuitoare.

Paleta de transport permite formarea incarcaturii unitare de produse, care pot fi ambalate sau nu.
Utilizarea paletei este posibila cand marfurile sunt uniforme si au stabilitate suficienta atat in timpul
transportului cat si al depozitarii.

Prin utilizarea paletei de transport se creeaza posibilitatea asigurarii legaturii dintre transportul din
interiorul intreprinderii si cel dintre agentii economici, conform relatiei „unitate de incarcare =
unitatea de transport = unitatea de depozitare“.

In comert exista palete plane de uz general (interschimbabile), de uz special (portuar), palete - lazi
si palete cu montanti.

 Containerul  este un utilaj pentru transportul economic al marfurilor, constituit din materiale
rezistente, eventual usor flexibile care sa permita plierea dupa utilizare. El ofera avantajul unei
pastrari intacte a integritatii, respectiv calitatii marfurilor, in conditiile eliminarii ambalajelor
individuale si a manipularilor repetate.
La baza sistemului de paletizare - containerizare este „modularea“ ambalajului. Modularea consta
in corelarea dimensiunilor ambalajului de desfacere cu cele ale ambalajului de transport, cu ale
containerului, cu ale mijlocului de transport, precum si cu cele ale spatiului de depozitare.

2.3. Functia de promovare

Ambalajul contribuie substantial la vanzarea produsului prin informatiile pe care le ofera clientului
si prin elementele estetice: forma, culoare,    grafica /75/.

Functia de promovare a ambalajului se realizeaza prin:

- modul in care prezinta produsul  folosind in acest scop eticheta, marca de fabrica sau de comert,
precum si elementele estetice, astfel incat sa-i atraga atentia cumparatorului.

- volumul si precizia informatiilor prin care comunica cu clientul. Acestea se refera la caracteristicile

de calitate (compozitie, ingrediente etc.) modul de utilizare, conditiile de pastrare (temperatura,
umiditate etc.) termenul de valabilitate (pentru produse alimentare, cosmetice, materiale
fotosensibile etc.), toxicitatea, influenta asupra mediului inconjurator etc. Mijloacele prin care se
pot da asemenea informatii sunt: etichetele, texte, pictograme, coduri cu bare etc.

Crearea ambalajului constituie unul dintre elementele strategice ale intreprinderii pentru
comercializarea produselor sale. Astazi se acorda o importanta din ce in ce mai mare acestei
functii, pentru ca acceptarea unor produse de catre consumatori depinde intr-o masura insemnata
de forma si grafica sa, de estetica ambalajului in general.

Ambalajul unitar, care este intalnit la foarte multe produse alimentare si industriale de uz casnic,
inlocuieste arta vanzatorului prin contactul direct al cumparatorului cu produsul respectiv,
contribuind astfel la promovarea desfacerii produselor pe piata. Pentru indeplinirea cu succes a
acestei functii, ambalajul trebuie sa atraga atentia cumparatorului in mod spontan, sa fie usor de
recunoscut si sa sugereze o idee precisa despre produs.

Schimbarile care se fac asupra produsului si a ambalajului trebuie sa tina seama de atitudinea
consumatorilor fata de noul ambalaj, de necesitatea ca el sa nu duca la scaderea increderii
clientilor traditionali in calitatea produsului respectiv si in gradul de protectie a acestuia. Noul
ambalaj trebuie sa fie superior vechiului ambalaj pentru a atrage un numar mare de consumatori,
sa favorizeze astfel un volum sporit al vanzarii. Ambalajul trebuie adaptat specificului pietei externe
din punct de vedere al graficii, culorii, modului de consum al produsului etc.

Ambalajul trebuie sa puna in valoare caracteristicile principale ale produsului astfel incat
consumatorii sa il deosebeasca usor de celelalte produse similare.

Ambalajul trebuie sa faca o publicitate produsului pentru care este folosit, dar in nici un caz nu
trebuie sa induca in eroare cumparatorii.

Ambalajul are rolul de a comunica publicului caracteristicile produsului, in limitele cadrului juridic si
tehnic.

Caracteristicile estetice ale ambalajului au o mare importanta in actul de vanzare, care trebuie sa
convinga consumatorii de calitatea produsului. Sobrietatea si claritatea grafica trebuie sa constituie
principalele caracteristici, care sa puna in valoare marca comerciala, sa reprezinte o continuare a
actiunii promotionale intreprinse de vanzator pentru produsul respectiv. Conceptia grafica de
ansamblu a ambalajului trebuie sa permita o citire rapida si corecta, fara sa dea nastere la confuzii.

Forma de prezentare conteaza aproape in aceeasi masura ca produsul in sine. De aceea, ambalajul
trebuie sa creeze imaginea calitatii produsului, conferita de soliditatea, greutatea redusa,
durabilitatea si eficienta in utilizare.

Modificarea gamei sortimentale a produselor, prin innoire si diversificare, impune si modificarea

conceptiei despre ambalaj.
In cazul produselor alimentare care sunt vandute prin autoservire, ambalajul de prezentare
constituie singura legatura intre client si produs. De aceea, ambalajul va trebui adaptat vanzarii de
masa, el trebuie sa intruneasca insusiri care sa-i confere puterea de promovare a vanzarilor. In
conditiile in care raportul calitate/pret este egal la mai multe intreprinderi, produsele care se
diferentiaza prin stil, creativitatea ingenioasa a ambalajului, reusesc sa iasa in evidenta fata de
produsele concurente /75/.

Cerintele de calitate ale ambalajelor

Cerintele consumatorului fata de calitatea ambalajului sunt, in afara de cele referitoare la protectie-
conservare, estetica (prezentate in cadrul functiilor) si cele privind comoditatea in utilizare /75/.

Cerinta de comoditate consta in functionalitatea ambalajului, determinata de forma acestuia, care

trebuie sa permita o manuire usoara sa poata fi deschis sau inchis cu usurinta, de cantitatea de
produs continuta. Masa proprie a ambalajului este o cerinta importanta a ambalajului. Ea este
evidentiata in mod direct de coeficientul de greutate, care este  exprimat prin raportul dintre masa
ambalajului si cea a produsului.

Factorii care determina alegerea ambalajului sunt:

caracteristicile produsului care se ambaleaza;

conditiile de transport si de manipulare, cu influentele si solicitarile care intervin;

caracteristicile de calitate ale materialelor de ambalaj;

tipurile si functiile ambalajelor;

metoda de ambalare;

cheltuielile ocazionate de realizarea si transportul lui.

In domeniul ambalajelor si in special al celor de transport, principalele cerinte de calitate fac

obiectul standardizarii, in scopul realizarii unor ambalaje apte de pastrarea integritatii si calitatii
produselor pe circuitul tehnic al marfurilor cu cheltuieli minime.

Ca si in cazul produselor, standardizarea permite rationalizarea productiei si comercializarii

ambalajelor, prin reducerea numarului de tipuri constructive, prin extinderea dimensiunilor corelate
cu paleta de transport, prin unificarea metodelor de verificare privind rezistenta la actiunea
factorilor externi la care sunt supuse ambalajele in timpul manipularii, transportului si depozitarii.

Pentru facilitarea relatiilor de comert exterior, organismele internationale de standardizare a

ambalajelor urmaresc unificarea unui numar cat mai mare de standarde nationale, pentru crearea
unor avantaje atat pentru tarile exportatoare, cat si importatoare. Aceasta este posibil pentru ca
aproape toate tarile considera ca ambalajele au o importanta esentiala si ca reprezinta un factor
economic determinat in schimburile de marfuri pe piata internationala.

In cadrul Organizatiei Internationale de Standardizare (OSI) exista comitete speciale pentru

coordonarea activitatii de creare a ambalajelor si a mijloacelor de transport ale acestora /75/.

3. Materialele de ambalaj

Structura materialelor pentru ambalaje in cadrul Uniunii Europene este urmatoarea: celulozice

(hartie-carton) 45%, sticla 30%, materiale plastice 13%, metalice 12% /62/.

Consumul acestor materiale inregistreaza o crestere anuala intr-un ritm de 2%. Cresteri
considerabile au aparut la materialele plastice, in special ambalajele din polipropilena, poliester,
policlorura de vinil. Iar ambalajele din policarbonati tind sa ia locul, in unele domenii, sticlei. Din
cadrul ambalajelor metalice, doar aluminiu cunoaste cresteri mai substantiale. Iar dintre
ambalajele celulozice, ritmuri mai inalte inregistreaza numai cartonul ondulat.

Aparitia noilor materiale de ambalat a fost determinata de constatarea ca un singur material nu

poate raspunde la toate cerintele unui produs sau altul, precum si la cele impuse de consumatori si
de mediu. Astfel au aparut materiale complexe prin acoperirea hartiei, cartonului sau materialelor
plastice, cu doua sau trei straturi din alte materiale. Astfel au aparut materialele laminate,
caserate, unele cu efecte de „bariera“ fata de vapori de apa, gaze, substante volatile, radiatii
ultraviolete, microorganisme etc.

Clasificarea ambalajelor se face dupa mai multe criterii, si anume, dupa:

natura materialului din care sunt constituite sunt ambalaje din hartie-carton, sticla, metal,
materiale plastice, lemn, textil, materiale complexe;

sistemul de confectionare sunt ambalaje fixe, ambalaje demontabile, ambalaj pliabil;

tipul ambalajului: lazi, cutii, flacoane, pungi etc.;

domeniul de utilizare ambalaj de transport, de prezentare, desfacere;

natura produsului ambalat: pentru produse alimentare, industriale, produse periculoase;

gradul de rigiditate: ambalaje rigide, semirigide, suple;

modul de circulatie: ambalaj refolosibil, nerefolosibil.

3.1. Caracteristicile de calitate ale materialelor de ambalat

Principalele materiale care se folosesc la ambalaje sunt: materiale celulozice (hartie, carton, lemn),
sticla, materialele plastice, materiale metalice, materiale complexe, materialele textile.

3.1.1. Ambalaje din materiale celulozice.

Hartia si cartonul se afla pe primul loc in ierarhia materialelor de ambalaj. In tarile europene
consumul este de 40kg/locuitor/an, iar in SUA 130 kg/locuitor/an /63/.

Sunt trei categorii de materiale de baza: hartia pentru ambalaj, cartonul plat si cartonul
ondulat.

Aceste materiale se pot asocia intre ele sau cu alte materiale (plastice, metale) pentru obtinerea
materialelor complexe.

Principalele tipuri de hartie pentru ambalaje sunt prezentate in tabelul nr. 1.

Tabelul 1. 

Tipuri de hartie pentru ambalaj

Materia de baza Sursa Proprietati si utilizari

Hartie Kraft miez din lemn de Hartie de mare tonaj inalbita natural sau colorata.
esenta moale

Se utilizeaza pentru pungi, saci, captuseli, pentru

 carton ondulat.
Hartie sulfit amestec din lemn de Hartie curata, stralucitoare, excelenta pentru
esenta moale si lemn tiparire.
de esenta tare
Se foloseste pentru obtinerea pungilor mari, pli-
curilor, hartiilor cerate, etichete si folii laminate.
Hartie impermeabila miez macinat dur Rezistenta la grasimi.
la grasime
Se foloseste la ambalarea alimentelor de
bucatarie sau a altora de origine lipidica.
Hartie sticloasa similar cu hartia Rezistenta la uleiuri si grasimi.
impermeabila dar
suprapresata Se utilizeaza ca o bariera impotriva mirosurilor;
este folosita pentru pungi, hartii si alimente de
origine animala.
Pergament vegetal hartia se trateaza cu Netoxic, rezistent la umezeala ridicata, precum si
acid sulfuric la uleiuri si grasimi ale alimentelor grase.
concentrat
Hartie tesuta hartie de categorie Hartie de categorie usoara si moale.
(impletita) usoara din multe
tipuri de miez

Tipurile de cartoane folosite la ambalaje sunt: duplex (din 2 straturi diferite), triplex (din 3 straturi
diferite), ondulat (din 1-3 straturi netede si
1-3 straturi ondulate din hartie).

Cartonul ondulat are o structura celulara care ii da o mare rezistenta la ambalarea produselor care
necesita protectie impotriva socurilor si presiunii exterioare.

Cartonul capata proprietati de „bariera“ prin acoperire cu diferite materiale (parafina, sticla,
materiale plastice).

Hartia de ambalaj ECO-ECO satisface exigentele consumatorilor, prezentand o totala

compatibilitate cu produsul ce se ambaleaza si in acelasi timp este biodegradabila.  Se obtine din
plante cu cresterea anuala, inlocuind astfel lemnul.

Hartie obtinuta din alge de mare (Italia 1992), are proprietati imbunatatite fata de hartia normala,
si anume: rezistenta mai buna la rupere si o rigiditate crescuta. Se poate recicla, fara probleme de
tratare care ar putea vicia mediul. Costul este mai scazut fata de cea normala, iar in ciclul de
fabricatie nu se foloseste clorul.

3.1.2. Ambalaj din materiale metalice

Ambalarea produselor alimentare perisabile se face, de regula, cu ajutorul cutiilor metalice,

realizate din otel, aluminiu si materiale combinate (materiale plastice, carton si metal) /63/.

Criteriile de alegere a materialului metalic sunt:

natura produsului de ambalaj (valoarea pH-ului, durata de valabilitate in luni la temperaturi

specifice de pastrat);

raportul greutate/volum al produsului;

capacitatea, dimensiunile si sistemul de inchidere a cutii;

natura lacului utilizat pentru suprafata interioara si daca acesta este compatibil cu produsul
alimentar;

posibilitatile de imprimare si de efectuare a unor tratamente speciale.

Recipientele metalice, se fac din tabla de otel acoperita pe ambele parti cu un strat subtire de
staniu. (Otelul si staniu nu sunt toxice). Se mai fac si din aluminiu sau din tabla fara staniu cu un
strat de crom, fosfat de crom.

Cerintele de calitate a ambalajului metalic sunt:

mentinerea calitatii produselor ambalate;

prevenirea contaminarii microbiologice si chimice a produselor (in cazul celor alimentare);

modalitatile de deschidere sa nu prezinte riscuri si sa fie accesibile cu mijloace adecvate;

economicitate si siguranta in distributie.

sa fie reciclabil si degradabil (tabla cositorita)

prevenirea reactiilor chimice intre metal si produs care pot declansa coroziunea sau formarea de
hidrogen in inte-
riorul cutii.

Materialele metalice participa la alcatuirea ambalajelor complexe, formate din carton/folii de

aluminiu/materiale plastice, folosite la ambalarea produselor granulate sau sub forma de pulberi
(lapte praf, cacao, cafea instant, sucuri, concentrate etc.) Aceste ambalaje au dezavantajele: nu
prezinta rezistenta la umiditate si nu pot fi incalzite.

Aluminiul si aliajele sale

Acestea se utilizeaza foarte mult in ultima perioada de timp in domeniul ambalajelor, pentru ca au
multe avantaje, desi sunt mult mai scumpe /63/.

Foliile de aluminiu prezinta unele avantaje:

au proprietatile de „bariera“ foarte bune;

nu sunt toxice si pot veni in contact cu produsele alimentare;

se utilizeaza in combinatii cu materiale flexibile pentru ambalaje la care sunt cerute proprietati
bariera la miros si aroma;

au posibilitati bune de tiparire.

Ambalaje complexe din folii de aluminiu cu alte materiale se obtin prin:

laminare (caserare) prin care doua sau mai multe materiale (ex. hartie si folia de aluminiu ) se
fixeaza una peste alta cu un adeziv;

extrudere este o metoda de combinare a doua sau mai multe materiale si folii de aluminiu. De
exemplu: hartie Kraft albita sau satinata/folii de aluminiu/polietilena de joasa densitate.

Ambalajele din tabla de aluminiu sunt preferate, in functie de:

caracteristicile produsului (valoarea pH-ului, greutatea si volumul produsului, densitate, durata de
conservare, de aciditatea produselor alimentare, cele care au pH-ul <3,5, folia de aluminiu se
lacuieste;

metoda de ambalare (tipul masinii si caracteristicile acestuia).

3.1.3. Ambalajele din sticla

Sticla ocupa o pondere importanta in structura materialelor de ambalat din domeniul alimentar,
desi este concurata de materialele plastice si celulozice.

Avantajele ambalajelor din sticla sunt:

are proprietati de „bariera“ foarte bune la gaze, vapori, lichide;

nu intra in reactie chimica cu produsele alimentare ambalate, nu le modifica caracteristicile

organoleptice;

este un material igienic, usor de spalat si se bucura de opinia favorabila a clientilor;

suporta sterilizarea, deci rezista la temperaturi de peste 100sC.

transparenta specifica sticlei ii permite consumatorului un control vizual a calitatii produsului;

se poate colora usor, asigurand o protectie a produsului impotriva radiatiilor ultraviolete;

rezista la presiuni interne ridicate de aceea se foloseste la ambalarea sampaniei;

este reciclabil,  nu polueaza mediul.

Dezavantajul ambalajelor din sticla sunt bine cunoscute, precum: rezistenta relativ redusa la
socurile mecanice si termice, greutatea relativ mare fata de alte materiale, ceea ce ridica
cheltuielile de transport.

Deoarece in compozitia sticlei intra si unele cantitati de plumb si cadmiu legislatia noastra in
vigoare indica valorile limita admisibile pentru a se armoniza cu cea din UE /63/.

Ambalaje din materiale plastice

Desi au aparut mai tarziu decat cele clasice, productia si consumul lor au cunoscut ritmuri foarte
mari de dezvoltare.

Din materiale plastice se obtin urmatoarele tipuri de produse destinate ambalajelor: filme flexibile,
folii si materiale complexe.

Filmele flexibile se obtin din: polietilena (PE), polipropilena (PP), policlorura de vinil (PVC),
polietilena tereftalat (PET) poliamida (PA). Se folosesc sub forma de straturi „bariera“ sau lianti in
materialele complexe de ambalare.

Proprietatile principale ale filmelor flexibile folosite la ambalare sunt:

impermeabilitatea sau permeabilitatea in conservarea continutului;

stabilitate dimensionala - se folosesc PET si PP

transparenta pentru produse care necesita vizualizarea;

rezistenta la radiatii ultraviolete si infrarosii;

sudabilitate si posibilitatea la lipire.

3.1.4. Materiale complexe de ambalare

Materialele complexe s-au realizat pentru a raspunde necesitatilor clientilor de a avea produse
ambalate, a caror calitate sa fie cat mai apropiata de cea dorita, care sa-si pastreze caracteristicile
de calitate o perioada cat mai lunga de timp.

Elemente ale structurii acestor materiale complexe au fost prezentate la fiecare tip de material
(celulozic, metalic, materiale plastice), de aceea in cele ce urmeaza vor fi particularizate doar unele
aspecte mai deosebite.

Caracteristicile de calitate esentiale ale unui material complex sunt: impermeabilitatea la vapori de
apa, gaze; transparenta si sudabilitatea; rezistenta impotriva luminii; rezistent la temperaturi
ridicate.

Materialele complexe sunt de mai multe tipuri in functie de:

natura produsului: complexe usoare (plastic), semirigide (plastic/hartie, sau aluminiu) rigide
(plastic/carton);

functia detinuta: suport (PP, Pebd, Pehd, PVC; PS) liant (etilen vinil acetat), bariera (copolimer
etilen alcool polivinil).

Materiale complexe permit: ambalarea in vid, ambalarea in gaz inert, ambalarea produselor
supracongelate

Dupa natura materialului suport sunt:

complexe pe baza de aluminiu,

complexe pe baza de hartie si carton;

complexe pe baza de mase plastice.

Materialele complexe pe baza de aluminiu au un strat interior din polietilena de joasa

densitate si propilena, care este compatibil cu produsul de ambalat. Acoperirea stratului exterior se
face cu celofan, folii de poliester sau propilena.

Domenii de utilizare ale acestui material de ambalat sunt:

produse sensibile la umiditate, pentru care se foloseste complexul de tipul celofan

/aluminiu/polietilena

produse lichide si vascoase. Aceste materiale trebuie sa aiba o rezistenta mecanica buna, in care
scop se folosesc diferite combinatii intre materialele plastice (polietilena, poliester, propilena si
aluminiu) care este stratul de mijloc.

produse etanse la gaz. Straturile din exterior si interior sunt din celofan poliester si polipropilena.

Materialele complexe pe baza de hartie si carton trebuie sa corespunda unor cerinte de

calitate, precum:    permeabilitate redusa la gaze si vapori de apa;

Materialele complexe pe baza de pelicule celulozice trebuie sa aiba cerinte de calitate:

transparenta, impermeabilitate la grasimi si posibilitati de sudura la cald.
Materialele complexe pe baza de carton au proprietati esentiale precum: impermeabilitatea fata de
vaporii de apa, rezistenta la frecare, impermeabilitate fata de grasimi, capacitate de termosudare.

Materiale complexe pe baza de mase plastice

Sunt cele care au in structura numai polimeri pe baza de poliester, polietilena, poliamida etc.

Caracteristici de calitate ale acestor materiale sunt: termosudabilitatea, „bariera“ fata de oxigen,
permeabilitatea la vapori de apa. Aceasta din urma se poate reduce prin asocierea cu filme de
aluminiu.

Obtinerea materialelor complexe se poate face prin laminare (asamblarea a doua filme prin lipire
sau laminare intre doi cilindri) extrudere metalizare (condensare pe suprafata filmului a vaporilor
de aluminiu sau oxid de siliciu). Aceste filme au proprietati de impermeabilitate la vapori de apa si
gaze.

Materialele „bariera“ sunt, de regula, alcatuite din trei straturi: unul asigura proprietatile mecanice
(hartia), un strat intermediar asigura proprietatile de „bariera“ (aluminiu, materiale plastice) si un
al treilea strat permite inchiderea ermetica a ambalajului (de ex. polietilena)  asa cum se vede in
fig.13.2. Aluminiu poate fi inlocuit cu un strat din material plastic, precum policlorura de viniliden.

Fig. 2.  Structura materialelor „bariera“

Aparitia polimerilor de cristale lichide* (LCP) a facut sa imbunatateasca proprietatile polietilen

tereftalatului (PET) folosit pe scara larga la obtinerea buteliilor. Adaugand LCP umai 10% in PET
determina o crestere a proprietatilor mecanice de 2,7 ori si ii dubleaza proprietatile de „bariera“
fata de oxigen /52/.

Dezavantajul materialelor complexe si a celor tip „bariera“ consta in greutatile pe care le intampina
la reciclarea lor.

Acest dezavantaj a fost eliminat prin aparitia monomaterialelor. Acestea au produsul „bariera“
impregrant in profunzimea suportului, fie numai pe o singura fata, fie pe ambele fete. Un
asemenea material este scotchban-ul care nu modifica reciclabilitatea hartiei si cartonului si
nici biodegradabilitatea. Materialul poseda proprietati de inalta bariera fata de apa, grasimi si
uleiuri.

Materiale plastice metalizate ocupa o pondere insemnata in domeniul foliilor flexibile

pentru ambalaje datorita proprietatilor de „bariera“ si a celor estetice.

Metalul utilizat este aluminiu care permite ca folia de plastic sau orice alt material: hartie,
carton, sa se depuna in grosimi infinitezimale, aproape monoatomice, dar cu efect de
„bariera“ fata de gaze, lumina, umiditate, arome.
Un inconvenient in constituie faptul ca stratul de aluminiu este foarte fragil si sensibil la
abrazivitate. De aceea stratul metalizat trebuie acoperit cu un alt film plastic care are propria
lui functie de bariera.

Al doilea inconvenient este dat de netransparenta materialului, nepermitand astfel vizualizarea

produsului ambalat. Solutia s-a gasit prin metalizare pe zone care nu modifica proprietatile
„bariera“ dar face vizibil produsul.**

3.1.5. Materialele plastice cu depuneri de silice

Materialul are ca suport de regula polipropilena, polietilentereftalat sau poliamide sau

polistiren (fig.3). Filmul este transparent cu o usoara coloratie galbuie. Prin laminarea tip
sandwish a stratului de silice, in afara de o inalta bariera fata de oxigen si vapori de apa se
obtine si o rezistenta mare la socurile mecanice, termice (filmul rezista chiar in interiorul
cuptorului cu microunde).

Domeniile de utilizare sunt foarte diverse: alimente uscate si

lichide, branzeturi, produse de patiserie, cosmetice, produse
farmaceutice, detergenti si diverse produse chimice, precum si ca
invelisuri sudabile pentru tablete de ciocolata.

S-au realizat materiale de ambalaj „digerabile“ nu numai pentru

om (cazul produselor alimentare ambalate in straturi de amidon),
dar si de mediu in care se foloseste sau se arunca dupa utilizare si
care nu ridica probleme de recuperare sau reciclare.

Materialul „CELMAR“* se bazeaza pe solubilitatea celulozei in apa si a completei si a rapidei

sale biodegradari in mediu. (Dupa exemplu materialelor folosite la capsulele farmaceutice).

Astfel s-au realizat capsule de detergenti-pulbere, dozati pentru

o singura utilizare si care se dizolva in apa. Se poate utiliza si
pentru ambalarea altor produse ca: hrana concentrata pentru
animale, produse fertilizante pentru sol etc. Comercializarea lor
se poate face in ambalaje colective /53/.

In interiorul triunghiului este indicata si grosimea peliculelor de

polietilena de inalta densitate (HD-PE).

Ambalajele nu trebuie sa afecteze sanatatea consumatorilor

prin interactiunea pe care o pot manifesta in contact cu
produsele, in special cu cele alimentare.

In fiecare tara se adopta masuri, norme sanitare ce prevad cerintele fata de ambalaj.

In tara noastra sunt in vigoare „Normele de igiena privind alimentele si protectia sanitara a
acestora“ in care se stipuleaza printre altele, si masuri referitoare la ambalaj:

- materialele din care sunt confectionate sa aiba un grad ridicat de stabilitate fizico-chimica
care sa nu permita cedarea in timpul utilizarii a substantelor straine peste limitele admise.
cernelurile si colorantii folositi la imprimare si colorarea materialelor de ambalaj care vin in
contact cu produsul alimentar sa fie avizate de Ministerul Sanatatii;

este inadmisibil contactul direct al alimentelor cu partea colorata sau imprimata a

ambalajelor.

sa nu confere toxicitate produsului alimentar cu care vine in contact;

sa nu influenteze caracteristicile organoleptice, fizico-chimice, sau valoarea nutritiva a

produsului alimentar cu care vine in contact in timpul prelucrarii, manipularii, transportului
sau pastrarii acestuia;

nu este admisa folosirea la ambalarea alimentelor a hartiei provenite din deseuri.

In cadru UE s-a emis un act legislativ nr. 108/1992

prin care se autorizeaza materialele ce pot fi
utilizate, precum si eticheta care trebuie sa indice
ca ambalajul poate veni in contact cu produsele
alimentare. Exista si un simbol grafic prezentat in
fig. 5.

3.2. Coduri noi pentru ambalaje

Codurile cu bare sunt operationale, dar cantitatea

de informatii codificate este relativ mica fata de suprafata pe care o ocupa.

Codul „Data Matrix“ raspunde in mai mare masura cerintelor actuale de codificare a unui
numar mai restrans. Codul cu bare contine de la 8 la 22 caractere numerice intr-un spatiu de
26 mm, Codul Data Matrix, ajunge la 500 caractere intr-un spatiu de 1,3mm. Acest cod se
poate aplica direct pe ambalaj, confectionate din diverse tipuri de materiale „sticla, carton,
metal etc., iar citirea prin intermediul unui decodificator se poate realiza chiar sub un unghi
de rotatie. Acest cod seamana cu o tabla de sah, fiind realizat din minuscule patrate de
aceleasi dimensiuni ceea ce a simplifica imprimarea si citirea codului /53/.

4. Metode de ambalare

Intre ambalaj si produs se formeaza un sistem de interconditionare reciproca astfel

incat alegerea tipului de ambalaj si a metodei de ambalare trebuie sa se faca in functie de
caracteristicile de calitate ale celor doua componente: produs si ambalaj.

Metodele de ambalare trebuie sa raspunda favorabil pentru atingerea urmatoarelor obiective:

reducerea consumului de materii prime;

cresterea performantelor ambalajului prin folosirea anumitor materiale complexe;

reconsiderarea relatiei produs-ambalaj-mediu inconjurator;

Metodele de ambalare se bazeaza pe doua principii:

dozarea volumetrica a cantitatii de produs care urmeaza sa fie cuprinsa in ambalaj;

dozarea gravimetrica a cantitatii de produs din ambalaj.

Sunt doua procedee de ambalare: colectiva si portionala.

Ambalarea colectiva numita si fardelare consta in gruparea intr-o singura unitate de vanzare a

mai multor produse preambalate in hartie kraft, celofan sudabil etc. obtinandu-se pachete
paralelipipedice paletizate. Produsele care se preteaza la o asemenea ambalare sunt: faina,
zahar, orez etc.

Ambalarea portionata cuprinde o cantitate de produs care urmeaza sa fie consumata o singura

data. Acest procedeu se aplica la produse perisabile (ex. branzeturi fermentate, untul etc.) si la
produse neperisabile (ex. cafea, zahar etc.).

Materialele de ambalare trebuie sa pastreze gustul, aroma si sa asigure o protectie impotriva

umiditatii aerului. Se folosesc in acest scop: foliile termosudabile din aluminiu sau hartie
metalizata.

Principalele metode de ambalare sunt: aseptica, aerosol, in folii contractibile, in vid si in

atmosfera modificata.

4.1. Ambalarea aseptica, presupune absenta sau excluderea microorganismelor, garantand

securitatea microbiologica a elementelor fara ca acestea sa-si piarda caracteristicile
organoleptice si nutritive /62/.

Cele mai folosite procedee de sterilizare sunt:

HTST (high temperature short time);

UHT (ultra high temperature).

Procedeul HTST consta in incalzirea rapida a produsului la o temperatura cuprinsa intre 90 si

120sC, timp de cateva secunde. Se aplica produselor puternic acide care se mentin sterile la
temperaturi scazute.

Procedeul UHT consta in incalzirea produselor la temperatura cuprinsa intre 135-150sC,

mentinerea timp de cateva secunde la aceasta temperatura, urmata de o racire brusca. La
produsele cu o vascozitate mica (laptele) se utilizeaza temperatura maxima, (150sC) iar la
cele cu vascozitate mare temperatura la limita inferioara (135sC).

Materialele de ambalare se aleg in functie de: natura produsului, costul produsului si

ambalajului si preferintele consumatorilor. Cele mai folosite sunt materialele complexe pe
baza de hartie si carton.

Se utilizeaza o folie mica, multistratificata, care combina caracteristicile hartiei, materialului

plastic si aluminiului. De exemplu cutiile pentru bauturi au o structura formata din 70%
hartie, care asigura rigiditatea si rezistenta, 24% polietilena pentru etansietate si o folie subtire
de aluminiu (6%) care formeaza o bariera impotriva aerului si luminii care pot distruge aroma
si substantele nutritive din alimente. Aceste trei materiale formeaza 6 straturi distincte pentru
asigurarea unei ambalari aseptice bune.

Tipurile de ambalaje Tetra-Rex si Tetra-Pak* sunt cele mai cunoscute pentru produsele

alimentare pasteurizate (sunt sterilizate cu apa oxigenata in combinatie cu un sistem de
radiatii ultraviolete).

Durata de conservare se prelungeste pana la 60 de zile in cazul produselor lactate si intre 60 si

120 zile pentru sucurile de fructe. Inventia sistemului de ambalare Tetra-Pak este considerata
ca fiind cea mai importanta din ultimii 50 de ani din domeniul industriei alimentare /62/.

4.2. Ambalarea tip „aerosol“

Termenul de „aerosol“ se refera la o dispersie de particule solide sau lichide foarte fine,
susceptibile de a ramane in suspensie timp indelungat in atmosfera.

Ambalajul tip, „aerosol“ este un recipient rezistent la o presiune interioara data, prevazut cu
o deschidere in care se monteaza „o valva“ care asigura etanseitatea si distribuirea
produsului cu ajutorul unui agent propulsor. Se utilizeaza pentru ambalarea unor produse
alimentare, cosmetice si farmaceutice

Materialele din care sunt confectionate recipientele sunt: tabla cositorita, aluminiu, sticla si
materiale plastice.

Recipientele trebuie sa reziste la o presiune de aproximativ

30 kgf/cm2.

Conditiile care trebuie sa le indeplineasca gazul propulsor sunt: sa fie compatibile cu

produsul, sa nu corodeze materialele ambalajului, sa nu fie inflamabil, sa nu prezinte riscul
unei explozii si sa nu irite mucoasele sau pielea. Gazul poate fi sub forma lichefiata sau
comprimata.

Cele mai utilizate gaze comprimate sunt azotul si dioxidul de carbon. Azotul este inert fata de
majoritatea substantelor farmaceutice si alimentare. Este incolor, inodor, netoxic, insolubil si
neinflamabil. Dioxidul de carbon este netoxic, neinflamabil, protejeaza produsele contra
oxidarii si este bacteriostatic.

Una din tendintele care se profileaza in domeniul ambalarii tip „aerosol“ este sterilizarea

accesoriilor de ambalare inainte de operatia de umplere pentru a se evita o posibila
recontaminare in timpul ambalarii.

Sterilizarea se poate face prin temperatura ridicata sau cu radiatii gama. A doua metoda este
mai buna, dar mai costisitoare /62/.

4.3. Ambalarea in folii contractibile

Principiul acestei metode de ambalare este dispunerea produselor aflate sub forma de bucati
mici si uniforme, pe o placa suport, plana sau cu alveole termoformate, urmata de inchiderea
prin acoperire cu folie si apoi de termosudare.
Folia contractibila este din material plastic, etirata (intinsa) in momentul fabricarii, cu
tensiuni interne fixate prin racire si care in momentul incalzirii revine la pozitia initiala.

Materialele plastice utilizate sunt din: policlorura de vinil, polietilena termo-conductibila,

policlorura de viniliden, polipropilena etc.

Sunt mai multe procedee de ambalare, precum: Ambalarea tip „skin“ utilizeaza o placa suport
plana, iar ambalarea se face sub vid. Se utilizeaza pentru ambalarea produselor alimentare se
urmareste obtinerea unei permea-bilitati ridicate fata de oxigen. Se foloseste pentru ambalarea
produselor cos-metice, medicamente, obiecte din portelan, sticla etc. Acest procedeu permite
o manevrare usoara si se bucura de o opinie favorabila din partea consumatorilor.

Ambalarea tip „blister“ este identica cu tipul „skin“ cu deosebirea ca nu foloseste vidul, are
alveole termoformate, cu deosebirea ca inchiderea se poate face prin termosudare sau
capsare.

Ambalarea alveolara este identica cu tipul „blister“ cu deosebirea ca inchiderea se face

numai prin termosudare.

4.4. Ambalarea in atmosfera modificata

Metoda are doua variante: ambalarea in vid si ambalarea in atmosfera modificata /62/.

- Ambalarea in vid consta in asezarea produsului intr-un ambalaj impermeabil la gaze si

extragerea aerului din interior. Prezenta oxigenului, chiar in cantitati mici, determina
declansarea unor reactii cu produsul, mai ales cand sunt durate mai mari de depozitare,
producand alterarea produsului.

Avantajele ambalarii in vid sunt:

se mentine forma regulata a produsului;

se asigura integritatea produselor sensibile la frecare.

Dezavantajele metodei constau in;

deteriorarea produselor sensibile la exercitarea unei presiuni mai mari asupra lor;

riscul de a face masa cu folia de ambalaj a produselor sensibile.

aparitia unor defecte la produsele care contin grasimi cand acestea sunt supuse unor
temperaturi mai mari decat temperatura de topire a grasimilor.

Se folosesc materiale termosudabile impermeabile din carton si folie din materiale complexe
de ambalare.

Proprietatile foliei complexe de ambalaj sunt: rezistenta mecanica buna, protectia

impotriva luminii, rezistenta la actiunea substantelor agresive, rezistenta la temperatura,
rezistenta buna la strapungere (ex. combinatii dintre poliamida si polietilena). Protectia la
lumina este realizata de foliile complexe care contin un strat de aluminiu. Rezistenta la
temperaturi inalte sau joase este asigurata de folia complexa formata din poliamida si
polietilena. Materialul cel mai folosit la ambalarea sub vid este punga cu margini sudabile
formata dintr-o folie complexa transparenta si dintr-o folie complexa cu aluminiu. Astfel se
asigura vizualizarea produsului si protectia fata de lumina.

Procedeul de ambalare in vid Cryovac este cel mai utilizat pentru branzeturi, carne, preparate
din carne, fructe si legume proaspete etc. /75/. Esenta acestui procedeu consta in:

eliminarea aerului din ambalaj prin absorbtie, dupa ce s-a introdus produsul in pungile
Cryovac;

inchiderea automata cu un clips de aluminiu,

introducerea produsului ambalat intr-un rezervor cu apa la temperatura de 92-97sC, timp de o

secunda pentru contractarea foliei tip Cryovac cu 50-85% determinand etanseizarea produ-
sului. Folia trebuie sa fie impermeabila si contractibila, de aceea se foloseste un copalimer
format din clorura de vinil cu clorura de viniliden.

Ambalarea in atmosfera modificata („M.D.P.“ - modified atmosphere packaging) se

preconizeaza a se aplica la 50% din produsele alimentare, in special proaspete.

Atmosfera naturala din interiorul ambalajului este modificata prin introducerea unor gaze
formate din bioxid de carbon, azot si oxigen.

Ambalajul se prezinta sub forma de caserate termoformate, flexibile si acoperite cu o pelicula

multistrat tip bariera. Stratul extern al peliculei bariera se realizeaza din polipropilena care
prezinta rezistenta termica de pana la 120sC, are bune proprietati optice si estetice si are un
impact ambiental scazut. Stratul de acoperire este din polietilena tereftalat care are bune
proprietati de protectie si permite totodata inscriptionarea ambalajului. Filmul bariera propriu-
zis se obtine din clorura de viniliden, celofan, poliamida 6 amorfa (ce are permeabilitate la
oxigen si bioxid de carbon
< 0,5cm3/m2 24 hbar) sau polietilena tereftalat /62/.

Aceasta metoda se aplica la ambalarea carni, pestelui, cafelei, legumelor si fructelor

proaspete.

Procedeul permite controlul reactiilor chimice, enzimatice sau microbiene in scopul reducerii
sau eliminarii proceselor de degradare a marfurilor.

Factorii care determina ambalarea in atmosfera modificata sunt:

natura produsului si a materialului de ambalat;

alegerea gazului sau amestecului gazos;

adaptarea materialului de ambalaj la tehnica de ambalare utilizata si la masina de ambalat.

Alegerea gazului sau a amestecului gazos depinde de natura produsului si de principalele

tipuri posibile de deteriorarea calitatii produsului (cresterea microbiana, oxidarea produsului).
Introducerea azotului (inlocuitor al oxigenului) se face pentru a reduce oxidarea grasimilor.
Azotul este inert, inodor si putin solubil in apa si grasimi.

Dioxidul de carbon este un agent „bacteriostatic“ si „fungistatic“ care poate incetini faza de
crestere exponentiala si poate reduce viteza de multiplicare a bacteriilor aerobe si a
mucegaiurilor. In sistemele aerobe se utilizeaza 20-30% CO2, iar in sistemele anaerobe
atmosfera contine 100% CO2. Dioxidul de carbon este foarte solubil in apa si grasimi, de
aceea este absorbit de alimente.

Oxigenul este utilizat drept component al amestecului gazos, desi este evitat, in general, la
ambalarea produselor. Se utilizeaza la ambalarea carnii pentru a mentine culoarea rosie a
acesteia.

Un factor important care influenteaza calitatea produselor ambalate in atmosfera modificata

este temperatura. De aceea temperatura este controlata si mentinuta intre limitele prescrise in
timpul depozitarii pentru fiecare produs perisabil.

5. Ambalarea produselor in relatie cu protectia consumatorilor

Ambalajul reprezinta cartea de vizita a produsului ambalat, prin intermediul caruia

consumatorul ia cunostinta de felul produsului, caracteristicile de calitate, modalitatea de
utilizare si eventuale restrictii, modul de pastrare.

La ambalajele moderne functia de informare este extinsa si asupra ambalajului, permitand

consumatorului sa cunoasca din ce material este confectionat, daca este compatibil cu
produsele alimentare, daca este reciclabil sa nu.

Ambalajele folosesc un „limbaj“ format din cuvinte, cifre, imagini, simboluri sugestive legate
direct de ceea ce vor sa comunice.

Avand in vedere ca in zilele noastre consumatorii au un timp extrem de redus (doar 0,5% din
totalul timpului pe care il au la dispozitie) pentru efectuarea cumparaturilor, comunicarea
dintre client si produsul ambalat trebuie sa se faca rapid, ambalajul fiind un „vanzator
mut“. La aceasta contribuind in mare masura si realizarea estetica a sa, capabila sa convinga
in luarea deciziei de a cumpara.

Informatiile privitoare la natura materialului din care este confectionat ambalajul si daca este
reciclabil se transmite prin simboluri.

In activitatea comerciala ambalajul este un component indispensabil, care nu se poate disocia

de marfa. Metodele noi de desfacere (mai ales prin autoservire) determina diversificarea
ambalajelor si cresterea exigentelor din punct de vedere al calitatii.

Ambalajul protejeaza consumatorul impotriva falsificarii marfurilor prin perfectionarea

modalitatilor de inchidere si etanseizare, prin realizarea unor forme de ambalaj, a unor
inscriptii si semne specifice mai greu de imitat si prin etichetele aplicate pe ambalaj.

Intre materialele de ambalare si produse sunt posibile unele reactii fizico-chimice care
determina un transfer reciproc de substante cunoscute sub denumirea de „fenomenul de
migratie“.
Materialele de ambalaj se impart in doua categorii in functie de migratia substantelor:

materiale la care migratia este nula sau neglijabila (sticla, aluminiu).

materiale la care migratia este permanenta, independent de produsul ambalat (ex. materiale
plastice).

Datorita interactiunii dintre produse si ambalaje apar si riscurile intoxicatiilor alimentare. De

exemplu, anumite metale pot reactiona cu acizii prezenti in alimente (fructe, legume), cu
formarea de hidrogen si ioni metalici. Stratul de staniu care acopera in interior conservele
metalice nu rezista la medii puternic acide, cu pH<4, de aceea trebuie sa fie lacuite cu un strat
suplimentar de protectie.

5.1. Reglementari ale UE in domeniul materialelor de ambalat

Datorita importantei ce se acorda relatiei dintre ambalaj si protectia consumatorilor in

Uniunea Europeana au aparut mai multe reglementari care sunt de natura sa apere interesele
consumatorilor fata de actiunea nociva a unor materiale de ambalat. Legislatia europeana se
refera la:

obligatia de verificare a migratiei constituentilor din materialul plastic destinat contactului cu

marfurile alimentare (Directiva Consiliului din oct. 1982)

necesitatea armonizarii legislatiei statelor membre UE referitoare la materiale si obiecte care

vin in contact cu marfurile alimentare (Directiva Consiliului Europei, decembrie 1988).

stabilirea listei substantelor pentru verificarea migratiei componentilor din materiale plastice
care intra in contact cu marfurile alimentare (Directiva Consiliului dec. 1985);

lista materialelor si obiectelor din pelicula celulozica regenerata destinata contactului cu

marfurile alimentare (Directiva Comisiei Europene martie 1993).

lista materialelor si obiectelor din material plastic destinat contactului cu marfurile alimentare
(Directiva Consiliului, feb. 1990).

5.2. Punctul de prospetime

Grija fata de consumatori a cunoscut in tarile dezvoltate noi aspecte, printre care se remarca si
oferirea spre vanzare a produselor alimentare proaspete, refrigerate al caror ambalaj este
prevazut cu un indicator special Timp/Temperatura.

Acest indicator permite tuturor factorilor interesati, inclusiv consumatorului final, sa afla
gradul de prospetime al produsului alimentar, respectiv cat de aproape se afla un produs de
limita sa de consum.
Punctul de prospetime se afla pe o eticheta adeziva sau se afla direct pe ambalaj si care,
suferind o reactie cromatica, arata daca calitatea produsului este sau nu corespunzatoare in
conditiile respectarii stricte a conditiilor de pastrare.

Firma Barilla (Italia) utilizeaza o eticheta adeziva

din material plastic formata dintr-un inel de
referinta de culoare verde si dintr-o parte centrala
continand un indicator cromatic care, in functie de
timp si temperatura la care este supus isi schimba
culoarea galbena initiala, intunecandu-se in mod
ireversibil. Astfel, se ofera consumatorilor posibilitatea verificarii intr-un mod simplu si
imediat daca marfa a fost pastrata in mod corect si si-au mentinut integral toate caracteristicile
calitative si, in mod special, prospetimea /54, 19/.

6. Impactul materialelor de ambalare asupra mediului inconjurator

In legatura cu protectia mediului, ambalajele au o influenta foarte mare asupra ambientului

pentru ca ocupa 40-50% din deseurile solide urbane.

Pe plan mondial se apreciaza ca fiecare consumator arunca 120-180 kg ambalaje.

De aceea, astazi nu mai este de conceput realizarea unui ambalaj care sa constituie o problema
pentru mediu inconjurator, pentru consumator, un ambalaj care sa nu poate fi reciclabil sau
distrus. La nivelul UE s-a adoptat o directiva referitoare la ambalaje si reziduuri in care se
prevede:

promovarea ambalajelor standard pentru a facilita reutilizarea acestora;

utilizarea cu precadere a produselor concentrate pentru a se micsora productia de ambalaje.

Deci volumul si masa ambalajelor vor trebui limitate la minimum, dar cu asigurarea functiilor
de conservare si protectia produselor ambalate si a acceptarii lor de catre consumatori;

eliminarea discriminarilor dintre ambalaje noi si ambalaje reciclabile;

In domeniul materialelor de ambalaj s-au conturat trei tendinte:

„lasting ware“ - sugereaza prelungirea in timp a utilizarii lor, necesitand din partea
consumatorilor atentie si grija in folosirea acestora. Aici se includ ambalajele perpetue (Pack-
man);

„earthedibile“ - propune ambalaje din materiale, „digerate de pamant“ adica biodegradabile,

nepoluante. (Celmar);

„extremely easy to recicle“  - exprima monomaterialitate si usurinta in reciclare. Aceste

ambalaje evidentiaza compozitia lor chimica, posibilitatea de a fi reduse dimensional pentru a
facilita dinamica reciclarii (ECO-ECO).

Eliminarea ambalajelor-gunoaie, in functie de natura lor, se poate realiza prin: biodegradare,

fotodegradare, depolimerizare, incinerare. Metoda de ardere s-a pus la punct pentru
recuperarea energiei degajate si utilizarea ei in scopuri casnice.
Datorita diversificarii materialelor de ambalare de naturi diferite si mai ales a celor din
materiale plastice, s-a impus stabilirea unor criterii de apreciere a gradului de poluare a
mediului si de limitare a poluarii. Aceste criterii sunt:

reducerea volumului ambalajului dupa utilizare;

reducerea consumului de material pentru ambalaje;

posibilitatea distrugerii ambalajului dupa utilizare;

lipsa de nocivitate prin distrugerea materialului;

posibilitatea de reutilizare a materialului de ambalat.

Principalii parametrii ecologici prin intermediul carora apreciem impactul ambalajelor

asupra mediului sunt:

incalzirea globala    si modificarile climatice;

deprecierea stratului de ozon;

poluarea aerului;

fenomenul de ploaie acida;

poluare apei;

categoriile de deseuri solide si eliminarea lor.

Aprecierea nivelului de degradare naturala a unui material de ambalare se exprima valoric

prin indicatorul „index D“ care raportat la volumul sau greutatea materialului da „factorul
D“ /62/.

Degradarea naturala se poate face, in functie de natura produsului, prin una din urmatoarele
cai:

oxidare chimica avand ca efect reducerea sau modificarea fizica a materialului prin coroziune,
reactii fotochimice sau orice alta reactie care are loc in conditii atmosferice normale;

biodegradarea care consta in distrugerea materialului de catre microorganismele din sol.

Capacitatea unui material de a se degrada natural se exprima numeric printr-un indicator

numit: „modul de degradabilitate naturala“.

Aprecierea capacitatii de distructibilitate mecanica a materialului de ambalaj se face in functie

de metoda de eliminare a deseurilor, prin: ingropare, incinerare, reciclare sau recuperare.

La distrugerea prin incinerarea deseurilor trebuie sa se tina seama de anumite caracteristici ale
materialului si anume:
cantitatea de reziduuri rezultate dupa ardere,

procentul de ardere;

nocivitatea gazelor degajate in timpul arderii.

Ambalajele din hartie si carton considerate ecologice au totusi efecte negative asupra

mediului datorita compusilor organoclorurati rezultati la albirea pastei de hartie si a
cernelurilor de imprimare. Procedeul utilizat la obtinerea hartiei pure este poluant, datorita
ploii acide.

Materialele plastice polueaza mediul inconjurator datorita deseurilor rezultate din utilizarea

lor si a gazului emis in timpul distrugerii lor prin incinerare. Materialele plastice nocive
sunt: policlorura de vinil, (PVC) care degaja acid clorhidric la incinerare si polistirenul.
Polietilena si polipropilena nu polueaza mediul inconjurator la incinerare.

Aluminiu este materialul cel mai utilizat la confectionarea ambalajelor, fiind considerat un

metal ecologic, pentru ca:

permite obtinerea prin laminare a foliilor cu grosimi de

0,06 mm cu un consum redus de energie pe unitate de ambalaj;

se poate recupera prin reciclare de un numar infinit de ori.

Ambalajele din material lemnos sunt recuperabile dar necesita cheltuieli mari pentru
recuperare si reconditionare.

Recuperarea in general a ambalajelor se concretizeaza in doua efecte favorabile: reducerea

utilizarii resurselor naturale si a cantitatii de reziduri cu avantaje pentru mediul inconjurator.

O reglementare importanta la nivel european in domeniul ambalajelor s-a concretizat intr-

un program pe 10 ani in care
se prevede:

imbunatatirea calitatii ambalajelor si reducerea cantitatii de reziduuri provenite din ambalaje;

cresterea ponderii de recuperare a ambalajelor:

excluderea de pe piata a ambalajelor nerecuperabile sau nereciclabile. Modalitatile de

recuperare si reciclare se vor adopta in functie de specificul fiecarei tari.

Statele membre UE au adoptat noi reglementari in domeniul ambalajelor  care prevad:

stabilirea unui ambalaj standard pentru a facilita reutilizarea acestuia;

utilizarea cu precadere a produselor concentrate pentru a micsora greutatea produsului

ambalat;

promovarea distributiei standardizate sau modulate;

Printr-o Directiva a UE din 1993 s-au stabilit limitele maxime ale concentratiilor de metale
grele (plumb, cadmiu, mercur) din ambalaje.

Principalele cai de reducere a poluarii mediului inconjurator adoptate de majoritatea tarilor

europene sunt:

- reducerea ponderii ambalajelor nerecuperabile. Pentru

aceasta s-a introdus o taxa pentru limitarea raspandirii ambalajelor nerecuperabile;

- introducerea unor ambalaje mai putin poluante. Ambalajul aseptic (cutii pentru bauturi)
este considerat cea mai buna solutie pentru deseurile solide. Producerea acestuia necesita o
cantitate mai mica de material decat orice alt tip de ambalaj pentru bauturi si genereaza
cantitati mult mai mici de deseuri    decat toate celelalte tipuri de ambalare.

- eliminarea deseurilor din materiale de ambalare poli-stratificate prin arderea completa a

ambalajului si recuperarea energiei rezultata si reciclarea completa a stocurilor.

Germania este tara in care s-au adoptat cele mai multe reglementari in domeniul limitarii
poluari. Printre acestea este si ordonanta Topher care stabileste:

poluatorul trebuie sa plateasca, producatori si comerciantii trebuie sa recupereze;

incinerarea deseurilor este interzisa;

recuperarea ambalajelor a celor 3 tipuri (de vanzare, supraambalare si cele de transport) de

catre o societate (D.S.D) care reuneste distribuitorii si producatorii de bunuri
de consum.

Sistemul de recuperare a reusit si datorita eliberarii etichetei „Der Grüne Punkt“ (punctul
verde) care se lipeste de produs (fig. 8.2). Eliberarea etichetei se face contra unei sume
calculata in functie de greutatea ambalajului si a tipului de material utilizat. Atribuirea
punctului verde se face pe baza unui contract cu utilizatorul in care se prevede caracterul
reciclabil al ambalajului.

La nivelul Uniunii Europene exista o Directiva din 1992 prin care statele membre sa
valorifice 90% din deseurile de ambalaje si 60% din materialele constitutive ale ambalajelor.

Sistemul de codificare pentru reciclare materialelor plastice de ambalare adoptat de Societatea

pentru Industria Materialelor Plastice (SPI) din SUA este folosit si in tarile europene.

Codificarea consta intr-o sageata inchisa, completata fie cu un numar, fie cu abreviere pentru
tipul de material /62, 19/.

Semnificatiile
codului sunt:

- PETE No 1 =
Polietilena
tereftalat
- HDPE No 2 = Polietilena de inalta densitate.

- V No 3 = Policlorura de vinil.

- LDPE No 4 = Polietilena de joasa densitate

- PP No 5 = Polipropilena

- PS No 6 = Polistiren

OTHER    No 7 = Alte materiale plastice, inclusiv materiale multistratificate.

In anexa 1 sunt redate simboluri grafice de marcare a ambalajelor pentru protectia

consumatorilor si a mediului inconjurator.

13.7. Principalii indicatori economici ai ambalajelor

Din punct de vedere economic ambalajul poate fi apreciat ca un produs finit oarecare, care
comporta anumite chetuieli cu materiile prime si de obtinere. In practica comerciala
ambalajele au un regim special de circulatie, de apreciere si de recuperare, in vederea
refolosirii lor.

Aprecierea economica a ambalajelor se face prin cinci categorii de indicatori, care reflecta
gradul de ocupare a spatiului, masa, consumul de materiale, productivitatea muncii in
operatiile de ambalare si costul ambalajului in functie de produs /75/.

A. Indicatorii de spatiu reflecta gradul de utilizare a spatiului de depozitare si de transport.   

Din punct de vedere economic un ambalaj este cu atat mai bun cu cat:

are un volum util cat mai mare, in raport cu volumul sau;

ocupa un spatiu cat mai redus cand se afla in stare pliata sau demontata, in raport cu volumul
sau in stare montata;

foloseste cat mai complet suprafata paletei de transport, precum si a spatiului de depozitare si
de transport;

are o suprafata cat mai mica, in raport cu volumul sau interior, respectiv cu masa ambalata.

B. Indicatorii de masa permit compararea ambalajelor din punct de vedere al masei, cu

volumul interior al ambalajului cu masa continutului si cu volumul interior al ambalajului, cu
masa continutului si cu numarul unitatilor cuprinse in ambalaj. Este apreciat favorabil
ambalajul cu cat are masa mai mica fata de aceste elemente de referinta.

C. Indicatorii de consum permit compararea ambalajelor din punct de vedere al consumului

de materiale principale. Un ambalaj este cu atat mai economic cu cat necesita un consum mai
mic de material, in raport cu volumul interior al ambalajului, cu masa continutului si cu
numarul unitatilor cuprinse in ambalaj.
D. Indicatorii de productivitate a muncii la operatiile de ambalare, ofera posibilitatea de
comparare a ambalajelor din punct de vedere al aptitudinii lor de efectuare a operatiilor de
ambalare sau umplere. Acesti indicatori permit evaluarea masei, volumului sau numarului
produselor ambalate, raportata la durata unui schimb si numarul de lucratori.

E. Indicatorii de apreciere a costului permit compararea ambalajelor din punct de vedere al

cheltuielilor totale de ambalaj si ambalare, tinand seama de numarul de circuite ale
ambalajelor refolosibile.

Un ambalaj este cu atat mai economic cu cat cheltuielile totale de ambalaj si ambalare sunt
mai reduse, in raport cu pretul produsului, cu masa continutului, cu volumul interior al
ambalajului raportat la costul produsului.

Se calculeaza cu relatia:

in care:

Ca - costul ambalajului propriu-zis, in lei;

Cm - costul materialelor auxiliare de ambalare, in lei;

Co - costul operatiilor de ambalare (in cazul ambalajelor refolosibile inclusiv costul
reconditionarii), in lei;

N - numarul minim de circuite prevazute a fi efectuate de ambalajul respectiv;

Cp - costul produsului continut in ambalaj, in lei.

Ambalajul (packing, amballage) are sensul „de a strange in balot“.

Denumite astfel din cauza formarii catenelor, polimerice cristaline altfel orientate cand in timpul
topirii sunt supuse unor tensiuni mari.

Procedeul consta in metalizarea completa iar apoi, prin aplicarea unor solventi se face o
demetalizare zonala, intregul ansamblu fiind ulterior acoperit de un film transparent.

„CELMAR“ - Cellulos Metamorphosis

Aprobate de Ministerul Sanatatii nr. 611/aprilie 1995.

Realizat de International Data Matrix (Florida, SUA).

Firma Tetra-Pak ofera mai multe ambalaje aseptice precum: Tetra Standard, Tetra Aseptic, Tetra
Brik, Tetra Buk Aseptic, Tetra King.
Directoratul general al Mediului din CEE a adoptat in 1992. Propunerea de Directiva referitoare la
ambalaje si rezidurile ce deriva din utilizarea acestora.