Universitatea „George Bariţiu”

Facultatea de Ştiinţe Economice

FUNDAMENTELE
ŞTIINŢEI
MĂRFURILOR

Note de curs

Braşov 2006

1
 CUPRINS

Capitolul 1.
OBIECTUL ŞI METODELE DE CERCETARE ALE DISCIPLINEI
„FUNDAMENTELE ŞTIINŢEI MĂRFURILOR”………………………………1

Capitolul 2.
SISTEMATICA MĂRFURILOR……………………………………………….…7

Capitolul 3
PROPRIETĂŢILE GENERALE ALE MĂRFURILOR …………………….…14

Capitolul 4.
ESTETICA MĂRFURILOR ………………………………………………………24

Capitolul 5.
ÎNNOIREA, MODERNIZAREA ŞI
DIVERSIFICAREA SORTIMENTELOR DE MĂRFURI ..................................28

Capitolul 6.
STANDARDIZAREA MĂRFURILOR ...............................................…………...32

Capitolul 7.
CLASIFICAREA ŞI CODIFICAREA MĂRFURILOR…………………………36

Capitolul 8.
MARCAREA SI ETICHETAREA MĂRFURILOR …………………………….42

Capitolul 9
AMBALAREA MĂRFURILOR…………………………………………………...49

Capitolul 10.
DEPOZITAREA ŞI PĂSTRAREA MĂRFURILOR ……………………………62

Capitolul 11.
CALITATEA PRODUSELOR ŞI SERVICIILOR.
SISTEMUL DE ASIGURARE A CALITĂŢII MĂRFURILOR……………..…67

Capitolul 12
RECEPŢIA LOTURILOR DE MĂRFURI ………………………………………79

BIBLIOGRAFIE………………………………………………………….

2
 Capitolul 1.
OBIECTUL ŞI METODELE DE CERCETARE ALE DISCIPLINEI
„FUNDAMENTELE ŞTIINŢEI MĂRFURILOR”

1.1. Obiectul şi problematica disciplinei

Disciplina „Fundamentele ştiinţei mărfurilor” este una dintre disciplinele

fundamentale ale învăţământului economic, care se ocupă de studierea proprietăţilor
mărfurilor în strânsă legătură cu calitatea lor.
Disciplina se mai numeşte „Bazele merceologiei”. Etimologic, termenul de
merceologie derivă de la cuvântul latin merx = marfă (mercis = al mărfii) şi cuvântul
grecesc logos (ştiinţă, cunoaştere). Corespondente lingvistice în alte limbi sunt: study
of commodities (engleză), warenkunde (germană), merceologia (italiană),
tovarovedenie (rusă), connaissance des marchandises (franceză).
În lucrări ştiinţifice recente se formulează diferite definiţii ale Merceologiei,
dintre care se pot reţine următoarele:
Merceologia este ştiinţa care studiază mărfurile, atât cele materiale, cât şi cele
fără conţinut material, în toată varietatea şi complexitatea problematicii lor
(I.Schileru).
Merceologia este ştiinţa cercetării tehnico-economice a mărfurilor din punct de
vedere al utilităţii şi calităţii, prin prisma necesităţilor şi a eficienţei economico-
sociale (V. Dinu, M. Negrea).
Merceologia este o disciplină cu caracter tehnico-economic, care se ocupă de
studierea proprietăţilor mărfurilor în strânsă legătură cu calitatea lor. Merceologia
integrează noţiunile de calitate, utilitate, necesitate, eficienţă economico-socială. O
definiţie cuprinzătoare a merceologiei o desemnează ca fiind ştiinţa cercetării tehnico-
economice a produselor într-o concepţie integratoare a utilităţii şi calităţii, raportată la
necesitate şi eficienţă economică şi socială.
Marfa, ca obiect al schimburilor economice şi produs al muncii, reprezintă
unitatea a doi factori: valoarea şi valoarea de utilizare (întrebuinţare). Mărimea
valorii este determinată de valoarea materiei prime şi auxiliare, uzura aparatelor şi
utilajelor, timpul de muncă, valoarea ambalajelor etc. şi se exprimă prin preţ.
Valoarea de utilizare a mărfii reprezintă modul cum marfa satisface anumite
nevoi ale omului. Merceologia studiază numai valoarea de utilizare a mărfurilor, adică
gradul sau nivelul în care mărfurile satisfac anumite nevoi de consum prin sortimentul
şi calitatea lor.
Merceologia are un caracter complex, dinamic şi practic. Caracterul
complex al merceologiei este determinat de faptul că conţinutul acesteia a fost orientat
constant spre marfă şi problematica mărfii în toate ipostazele sale, determinate de
modificările complexului de nevoi la nivelul producţiei de mărfuri comercializabile,
materiale şi imateriale (servicii, informaţii, asistenţă, consultanţă etc.). Merceologia
acoperă, aşa dar, o problematică extrem de vastă, nucleul sau fiind constituit de
obiectul schimburilor economice – marfa.
Evoluţia societăţii umane a introdus mutaţii la nivelul comportamentului
consumatorului de produse şi servicii. Aceste mutaţii au determinat adaptarea
permanentă a producţiei şi comerţului, implicit menţinerea în realitatea cotidiană a
cunoştinţelor ce constituie fundamentul disciplinei, demonstrând astfel caracterul
dinamic al merceologiei.
Caracterul practic, formativ al Merceologiei constă nu numai în însuşirea

3
cunoştinţelor şi abilităţilor necesare specialistului din comerţ şi turism, ci şi în
realizarea unei temeinice educaţii economice şi însuşirea unor principii etice, fără de
care practicarea cu succes a profesiunii de economist rămâne un deziderat
nerealizabil.
Merceologia studiază mărfurile din punct de vedere tehnic, economic şi social.
Studiul mărfurilor din punct de vedere tehnic se referă la cunoaşterea:
- materiilor prime şi a produselor specifice, a grupelor de produse;
- schemelor tehnologice de fabricaţie a produselor;
- proprietăţilor, sortimentelor, cerinţelor, normelor de cercetare;
- controlului calităţii, metodelor de conducere şi management al calităţii;
- metodelor de verificare a calităţii materiilor prime, procesului tehnologic şi
produselor finite;
- marcării, ambalării, manipulării şi transportului mărfurilor.
Studiul mărfurilor din punct de vedere tehnic reprezintă funcţia tehnică a
merceologiei.
Merceologia are un pronunţat caracter economic, introducând o viziune
integratoare asupra utilităţii şi calităţii produsului, raportate la nevoia manifestată pe
piaţă şi la criteriile eficienţei economice. Cunoaşterea mărfurilor din punct de vedere
economic presupune cercetarea:
- problemelor generale ale mărfurilor, a regulilor de clasificare, codificare,
marcare, standardizare;
- problemelor economice conexe cu economia produsului;
- implicaţiilor de natură economică a nivelului calităţii produselor la
producător (cheltuieli de producţie) şi la beneficiar cheltuieli de exploatare,
întreţinere, reparaţii etc.);
- optimizarea gamei sortimentale a mărfurilor în funcţie de corelarea
criteriilor de calitate cu criteriile economice şi sociale;
- capacitatea de a folosi cunoaşterea produselor pentru scopuri comerciale,
publicitare, informatice.
Studiul mărfurilor din punct de vedere economic reprezintă funcţia
economică a merceologiei.
Cunoaşterea mărfurilor din punct de vedere social presupune studiul:
- proprietăţilor care influenţează, direct sau indirect, starea de sănătate,
nivelul de cultură, civilizaţie, gust estetic al produselor;
- studierea gradului de poluare a mediului ambiant la fabricarea produselor;
- dezvoltarea metodelor de cercetare comparativă şi de testare a calităţii
produselor şi informare a consumatorilor asupra rezultatelor cercetării pentru protecţia
consumatorului şi a mediului.
Studiul mărfurilor din punct de vedere social reprezintă funcţia socială a
merceologiei.
Se poate afirma, că merceologia studiază probleme şi fenomene specifice
diferitelor sortimente de mărfuri pe întreg circuitul tehnico-economic al acestora:
producător – comerţ – beneficiar – consumator – mediu ambiante. Se studiază aspecte
referitoare la clasificarea, codificarea, standardizarea, certificarea, recepţia cantitativă
şi calitativă, păstrarea, depozitarea, transportul mărfurilor, modul de comportare la
consumator, reintroducerea în circuitul economic, dacă este cazul efectele produselor
asupra mediului. Informaţiile referitoare la mediu au dublu sens, de la producător şi
consumator şi privesc atât evoluţia temporală, cât şi cea spaţială a calităţii mărfurilor.
Problemele calităţii produselor şi serviciilor sunt studiate şi în legătură cu importanţa
funcţiei calităţii în managementul firmei, ca instrument al strategiei comerciale.

4
 1.2. Merceologia – etape în evoluţie şi perspective

Studiul problematicii mărfurilor este aproape la fel de vechi ca şi omenirea.

Evoluţia societăţii umane a condus în mod firesc la apariţia mărfurilor şi, datorită
schimburilor efectuate cu aceste bunuri, la necesitatea cunoaşterii mărfurilor.
Apariţia banilor, ca echivalentul valoric al mărfurilor, a permis dezvoltarea
comerţului. Există informaţii referitoare la proprietăţile utile ale mărfurilor (Vitruviu),
informaţii despre produsele agricole (Homer) sau cosmetice (Ovidiu). Preocupări din
domeniul studierii mărfurilor (înregistrarea anumitor bunuri, stabilirea regulilor de
comercializare, marcarea, depozitarea mărfurilor) au existat în Egiptul Antic (sec. al
IV-lea Î.H.). Contribuţii cu privire la studierea mărfurilor au fost făcute de Leonardo
da Vinci, Giordano Bruno etc.
Despre o ştiinţă în adevăratul sens al cuvântului se poate vorbi odată cu
apariţia lucrării ştiinţifice a lui Johann Beckmann „Curs pregătitor de merceologie sau
pentru cunoaşterea celor mai alese mărfuri din străinătate”, Gottingen (1793-1800).
Lucrarea lui Beckmann poate fi considerată momentul de naştere a merceologiei şi de
trecere de la practica simplă la o disciplină ştiinţifică.
În opinia cercetătorilor contemporani ai istoriei merceologiei se consideră că
pionierii învăţământului merceologic trebuie căutaţi printre reprezentanţii şcolilor
germane şi italiene Dintre personalităţi germane care au dezvoltat ştiinţa merceologică
îi putem enumera pe P.J.Marpeger, V.Poschi, A.Oetjer, G.Grundke ş.a. Şcoala italiană
este reprezentată de Secundo I.Arnaudon, C.Pertusi, G.V.Villavechia şi mai recent
M.Melissano.
În România merceologia apare şi se studiază sub diferite denumiri (Mărfuri,
Productologie, Cunoaşterea mărfurilor etc.), odată cu înfiinţarea primelor şcoli
comerciale la Bucureşti (1864) şi Galaţi (1865) şi cu apariţia primelor manuale
elaborate de M.Malian (1879) şi A.Vlaicu (1879).
Şcoala românească de merceologie este reprezentată în principal de două
curente, prin şcoala de la Bucureşti şi şcoala de la Cluj. La începutul secolului XX au
fost fondate primele două Academii de Înalte Studii Comerciale şi Industriale: în 1913
la Bucureşti (în prezent Academia de Studii Economice), şi în 1920 la Cluj (în prezent
facultatea de Ştiinţe Economice a Universităţii „Babeş-Boliay”).
În prezent merceologia se studiază ca o disciplină de sine stătătoare în peste 30
de ţări. La ASE Bucureşti funcţionează o secţie de profil, secţii de masterat şi doctorat
cu specializarea Merceologic.
Merceologia s-a dezvoltat continuu, s-au pus bazele teoretice şi metodologice
în disciplina „Fundamentele ştiinţei mărfurilor” şi „Bazele merceologiei” şi în
disciplinele specifice de Merceologia produselor alimentare şi Merceologia
produselor industriale.
Nevoia de adaptare la realitate şi de aliniere la cerinţele pieţei învăţământului
şi forţei de muncă impune permanente adaptări şi corecţii ale tematicii disciplinelor
merceologice, în măsură să asigure actualitate imperios necesară a acestui domeniu de
studiu la realităţile aspre ale pieţei libere.

5
1.3. Metode de cercetare în merceologie

6
 Pentru studierea mărfurilor se folosesc mai multe metode de cercetare, având
în vedere faptul, că produsele sunt considerate ca un sistem de structuri şi funcţii, care
participă în proporţii diferite la stabilirea nivelului calitativ la un moment dat.
Se respectă următoarele principii de bază ale metodologiei de cercetare a
calităţii produselor:
 stabilirea concordanţei între necesitate şi produs, realizată în condiţii de
eficienţă economică la producător şi beneficiar;
 formalizarea rezultatelor, integrarea funcţiilor parţiale într-un sistem
unic pentru aprecierea calităţii întregului;
 completarea reciprocă a metodelor pentru obţinerea cât mai exactă a
calităţii întregului (determinări de laborator, organoleptice etc.).
Metodele de cercetare ale Merceologiei s-au diversificat şi perfecţionat
continuu, datorită progreselor tehnico-ştiinţifice din producţia de mărfuri. O analiză a
metodelor folosite permite gruparea lor în:
1. Metode generale:
- metoda inductivă,
- metoda deductivă,
- metoda analizei şi sintezei,
- metode matematice şi informatice, metode statistice.
2. Metode specifice, clasice în studierea merceologiei:
- metode psiho-senzoriale,
- metode experimentale,
- analiza structurii,
- analiza funcţională,
- analiza comparativă,
- analiza tipologică.
3. Metode moderne (de concepţie):
- analiza valorii,
- analiza morfologică,

7
 - metoda Delphy,
- metoda Brainstorming,
- metoda Benchmarking.

1.3.1. Metode generale de cercetare

Metoda inductivă permite stabilirea de legături generale, a unor legităţi

generale Pornind de la particular la general, de la fapte spre concepte, pot fi elaborate
prin inducţie prognoze şi strategii. Modul inductiv este foarte eficient în cercetarea
proprietăţilor mărfurilor.
Metoda deductivă se utilizează pentru a cunoaşte particularul, plecând de la
general. Spre exemplu, dacă se cunosc condiţiile de păstrare într-un depozit, se pot
deduce modificările ce pot avea loc într-un produs; cunoscând un produs din prospect,
se poate deduce comportarea lui, comparându-l cu alte produse existente pe piaţă.
Metoda analizei şi sintezei permite cercetarea produselor, folosind cuplu, o
unitate foarte utilizată în cercetarea mărfurilor. Analiza presupune descompunerea
logică a unui produs în părţi componente pentru a afla aportul fiecărei părţi la calitatea
produsului în ansamblu. Cele mai frecvente analize sunt analizele fizice şi analizele
chimice. Acestea permit stabilirea compoziţiei, structurii produsului şi sunt
caracterizate prin justeţe şi precizie. Neajunsul acestor cercetări analitice constă în
faptul că ele reclamă timp mai îndelungat de execuţie, echipamente, calificare şi
costuri ridicate. Cercetarea modernă, prin utilizarea unor cantităţi infime de substanţe
şi reactivi, beneficiind de aparatură performantă, reduce considerabil durata
determinărilor, efectuând simultan seturi de teste în condiţii unitare.
Sinteza permite regruparea părţilor componente descompuse prin analiză,
pentru a afla sistemul de corelaţii între proprietăţile şi funcţiile părţilor constituente
ale produsului.
Metodele matematice şi informatice se utilizează pentru evaluarea şi
cuantificarea calităţii, optimizarea sortimentului şi calităţii mărfurilor. Se folosesc în
special în disciplina distinctă, numită „Calimetrie”.
Metodele statistice se folosesc pentru prelucrarea, analiza şi interpretarea
rezultatelor şi permit generalizarea datelor de la nivelul eşantionului (probei) la cel al
lotului de produse (de exemplu controlul statistic al calităţii loturilor de produse).

1.3.2. Metode specifice de cercetare

Metodele psiho-senzoriale (organoleptice) se bazează pe folosirea organelor

de simţ pentru obţinerea datelor primare privind forma, mărimea, culoarea, aspectul
exterior, gustul, gradul de prospeţime sau degradare a produselor.
Metodele organoleptice, fiind dependente de numeroşi factori – condiţii de
determinare, parametrii biologici ai operatorului etc. – sunt afectate de subiectivism şi
incertitudine. Cu toate că au un caracter orientativ, sunt importante, în special pentru
produsele alimentare, cosmetice, parfumerie.

8
 Metodele experimentale permit cercetarea calităţii produselor prin testări,
măsurători, simulări, care tind să reproducă cât mai fidel condiţiile reale de
comportare a produselor în utilizare. Sunt metode costisitoare şi laborioase, aplicarea
acestor metode presupune existenţa unor condiţii de desfăşurare, echipamente şi
proceduri conforme prescripţiilor. Se mai numesc şi „metode de laborator” şi deseori
se recomandă corelarea metodelor experimentale cu cele psiho-senzoriale pentru
obţinerea unor rezultate obiective privind evaluarea calităţii mărfurilor.
Analiza structurii de regulă este asociată cu analiza compoziţiei, ea permite
identificarea naturii materiilor prime şi ponderii lor în produs. Analiza structurii este
importantă şi din punct de vedere economic, deoarece ponderile materiilor prime din
produs influenţează preţul de vânzare.
Analiza funcţională constă în verificarea produselor de înaltă tehnicitate în
laboratoare, poligoane de încercări, pe standuri de probă, a nivelului performanţelor în
timp, de exemplu consum de carburanţi, fiabilitate, viteză, randamente etc.
Analiza comparativă permite ierarhizarea produselor în funcţie de nivelul
calităţii atins pe plan regional, naţional sau internaţional, ţinând seama de proprietăţi
şi eficienţă în utilizare, raportate la preţ.
Metoda comparativă are un caracter de subiectivitate, deoarece există un
număr mare de proprietăţi şi nu există criterii unice de apreciere a calităţii. Pentru a
obiectiva metoda, în analiza comparativă se poate utiliza indicatorul sintetic al calităţii
şi eficienţei economice.

1.3.3. Metode moderne de cercetare

Se utilizează pentru ameliorarea calităţii şi îmbunătăţirea eficienţei economice

a produselor şi serviciilor încă în faza de concepţie-proiectare, precum şi în cazul
proceselor de înnoire şi diversificare sortimentală a produselor.
Analiza valorii (tehnico-economică) urmăreşte ca funcţiile obiectului studiat
să fie concepute şi realizate cu cheltuieli minime în condiţii de calitate care ar putea
satisface necesităţile utilizatorilor în concordanţă cu cerinţele social-economice.
Metoda permite stabilirea corelaţiilor optime între diferite părţi şi subansamble ale
produselor, prin maximizarea raportului funcţii-costuri.
Metoda se foloseşte în ţara noastră pentru produsele tehnice şi servicii din
sectorul turismului şi alimentaţiei publice. Analiza valorii permite reducerea costurilor
inutile sau disproporţionate în raport cu utilitatea conferită.
Analiza morfologică permite obţinerea unor variante nor de produse (servicii)
sau îmbunătăţirea calităţii acestora în urma combinărilor multiple într-o matrice cu
valori ale proprietăţilor. În esenţă, se întocmesc aşa-numitele „cutii morfologice”, care
sunt construcţii tridimensionale şi permit găsirea variantelor nor de produse şi căi de
îmbunătăţire a calităţii lor.
Metoda Benchmarking este utilizată pentru compararea preformanţelor
produselor şi serviciilor cu cele ale liderilor recunoscuţi, ca atare, la un moment dat pe
piaţă. Rezultatele sunt folosite pentru stabilirea obiectivelor referitoare la
îmbunătăţirea proceselor şi produselor pentru reducerea decalajului faţă de lider.

9
 Capitolul 2.
SISTEMATICA MĂRFURILOR

Sistematica mărfurilor, domeniu important al cercetării merceologice actuale,

se ocupă cu studiul sistemelor de clasificare, a metodelor şi criteriilor de ordonare a
produselor în cadrul acestor sisteme. Scopul principal al cercetărilor în acest domeniu
îl reprezintă elaborarea unor sisteme de clasificare ştiinţific fundamentate şi
aplicabilitate practică, asigurarea utilizării unei terminologii unitare privind produsele.
   Multitudinea necesităţilor oamenilor şi diversificarea lor continuă a condus
la apariţia unei mari varietăţi de produse, care în procesul creării şi utilizării lor au
componente diferite. Acestea îl determină pe producător  să adapteze atitudini
specifice, în scopul creării bunului sau serviciului corespunzător dorinţelor
consumatorului. De aceea pentru activitatea practică este foarte utilă clasificarea
produselor în grupe ce au caracteristici similare şi comportament similar, răspunzând
asemănător acţiunilor de marketing. Clasificarea produselor şi-a dovedit o necesitate
în studiul merceologic, deoarece ele se focalizează pe similitudini între grupe de
produse.
Se folosesc o serie de criterii de clasificare, cele mai importante pentru
activitatea de marketing s-au dovedit durata utilizării, scopul şi destinaţia lor, tipul de
cumpărare, nivelul implicării lor sau a riscului, complexitate, caracteristicile lui pentru
distribuitor, gradul de perisabilitate etc.
Clasificarea, în general, este o operaţie conceptuală, reprezentând o modalitate
de a distinge simultan elementele unei mulţimi, discrete sau continue, compusă din
obiecte sau din fapte, din proprietăţi sau din idei. Tipul clasificării depinde de scopul
propus (cognitiv sau practic) şi de relaţiile dintre elementele şi categoriile definite în
vederea clasificării mulţimii respective.
De-a lungul timpului, corespunzător progreselor înregistrate în ştiinţă şi
tehnologie şi pe măsura dezvoltării comerţului, importanţa sistematizării mărfurilor a
crescut, determinând amplificarea încercărilor de elaborare a unor sisteme de
clasificare, pentru facilitarea abordării pe plan teoretic, dar mai ales în scopuri
practice a mulţimii produselor în continuă diversificare.
Elemente ale sistematizării produselor pot fi identificate deja în perioada
economiilor naturale. Produsele erau grupate pe baza unor criterii simple,
reprezentând caracteristici exterioare, formale, de exemplu după mărime (mici şi
mari), masă (uşoare, grele).
Odată cu evoluţia înregistrată în domeniul cunoaşterii şi extinderea relaţiilor
comerciale, a crescut importanţa clasificării produselor după originea geografică, iar
progresele înregistrate în tehnologie au determinat prioritatea de ordin tehnic.
Printre cei care au avut preocupări de fundamentare ştiinţifică a clasificării
mărfurilor se numără Johann Beckmann (Tratat de merceologie, 1793-1800), B.Buse
(Îndrumar de merceologie, 1789-1801), A. Almedinger (1901)V.Poschl (Sistematica
teleologică a mărfurilor şi mijloacelor pentru obţinerea şi utilizarea lor ş.a. O
contribuţie importantă la elaborarea bazelor teoretice ale clasificării mărfurilor a fost
adusă de G.Grundke. Luând ca model sistemul de clasificare ierarhică din ştiinţele
naturii, Grundke delimitează nouă niveluri de ordonare a produselor: diviziune, grupă
(subgrupă), clasă, ordin, gen, specie, subspecie, sort, clasă de calitate. Noţiunea de
specie, care desemnează produsele care au toate proprietăţile importante identice,
reprezintă după opinia autorului, noţiunea de bază a sistematicii produselor.
Abordarea în scopuri practice a mulţimii mărfurilor, în continuă diversificare,
a determinat intensificarea preocupărilor pentru elaborarea unor sisteme de clasificare,

10
potrivit cerinţelor specifice unui sau altui domeniu de activitate. De-a lungul timpului,
în urma progreselor tehnologiei si ştiinţei ci pe măsură dezvoltării comerţului,
importanţa sistematizării mărfurilor alimentare a crescut, determinând realizarea de
sisteme de clasificare cu utilitate practică .
În practica economică se utilizează o mare diversitate de clasificări ale
mărfurilor. Ele pot fi grupate în clasificări sistematice, nesistematice şi combinate.
Clasificările sistematice asigură ordonarea produselor pe categorii relativ
omogene, pe baza unor criterii, stabilindu-se un sistem de relaţii între categoriilor
constituite.
În clasificările nesistematice produsele sunt cuprinse în ordinea apariţiei lor,
fără a se ţine seama de categorii înrudite de produse.
Clasificările combinate asigură ordonarea produselor pe un anumit număr de
categorii omogene, în cadrul cărora se realizează, în continuare, clasificarea
nesistematică a elementelor componente.
Cel mai important criteriu de clasificare a mărfurilor este scopul sau destinaţia
utilizării lor, care conduce la delimitarea a două categorii: mărfuri de consum şi
mărfuri de producţie (industriale). Se constată că în practică multe mărfuri se găsesc
simultan în ambele grupe: calculator, electricitate, automobile etc.
1. mărfurile de consum se adresează direct consumatorului final şi sunt
cumpărate pentru uzul personal sau al gospodăriei. Ele sunt denumite mărfuri ale
cumpărătorului. În funcţie de tipul de cumpărare ca rezultat al efortului făcut pentru
luarea deciziei de cumpărare, mărfurile de consum se clasifică în:
a. produse uzuale (de uz curent) sau de convenienţă – cele cumpărate frecvent
şi stabil în timp, cu minim de efort pentru decizia de cumpărare, deci cu “implicare
redusă”, fără ezitări şi deliberări prelungite. De obicei au preţuri mici şi sunt
disponibile pe piaţă. În această categorie se include:
- produsele principale sau de bază, ce se achiziţionează cu regularitate pentru
că se consumă/înlocuiesc rapid (ex. pâine, zahăr, alte alimente, ţigări, săpun). Sunt
produse de serie, pentru care contează marca în care consumatorul are încredere;
- produsele de moment,  sunt cumpărături neplanificate, generate de stimulul
vizual sau ambalaj şi care se găsesc în multe locuri, deci nu se depune efort pentru a le
căuta. Sunt mărfuri cumpărate din impuls fără a avea intenţia iniţială de a le cumpăra
(ex. ciocolata). Se disting mărfuri cumpărate din:
- impuls pur,când produsul este nou sau se doreşte evitarea rutinei;
- sugestie când se sugerează cumpărarea;
- planificare când se face oferta pe o anumită perioadă dinainte stabilită (ex.
cadouri de Crăciun).
- produse de urgenţă, sunt cumpărături ad-hoc, nu din dorinţa de moment, ci
ca urmare a unei nevoi de moment (ex.  pălărie sau ochelari de soare  la mare). De
obicei consumatorul  este în criză de timp şi de aceea nu este sensibil la
preţ.                                                    
Pentru produsele uzuale accentul trebuie pus pe distribuţie intensivă,
amplasare convenabilă, program de lucru corespunzător, autoservire  etc.  
b. mărfuri comparabile, sau la alegere pe care cumpărătorul le achiziţionează
prin comparare cu alte produse în funcţie de calitate, preţ, stil. Efortul cumpărătorului
de a culege informaţii şi a face comparaţii este mare, dorinţa lui fiind să facă alegerea
optimă. Se disting bunuri: 
- omogene - care sunt aproape similare şi în acest caz  alegerea se va face  în
funcţie de preţul cel mai mic (ex. îmbrăcăminte, încălţăminte).
- eterogene - care se cumpără în funcţie de atribute: caracteristici, garanţii,

11
performanţe, etc., ca termen de comparaţie (ex. produse electronice) şi sunt în general
mărfurile de folosinţă  îndelungată. Între anumite limite, preţul nu influenţează
decizia de cumpărare ci trăsăturile tangibile, serviciile post-vânzare. Pentru aceste
mărfuri accentul se pune pe avantajele competitive, publicitate, garanţii, imaginea
mărcii, activitatea distribuitorilor care trebuie să ofere un sortiment bogat în vederea
satisfacerii nevoii diversificate a indivizilor.
c. mărfuri speciale sunt bunurile, ce posedă o caracteristică unică ce-l
interesează pe cumpărător, determinată de calitatea deosebită sau design deosebit.
Cumpărătorii fac de obicei un efort deosebit pentru a intra în posesia unui asemenea
bun al unei mărci recunoscute, care poate să nu aibă trăsături distincte deosebite,
unicitatea fizică nu este susţinută (ex. parfum).
Pentru aceste mărfuri accentul se pune pe menţinerea caracteristicilor ce-i
conferă unicitate, pe publicitate, informaţiile ce trebuie să le primească consumatorii.
d. mărfuri nedorite sau fără căutare, sunt produsele pe care cumpărătorii nu
simt nevoia să le cumpere, pentru că nu le cunosc sau nu se gândesc să le cumpere,
dar pot fi convinşi să o facă printr-o susţinută campanie publicitară. Se includ două
categorii:
- produse noi – cele ce introduc un nou concept pe piaţă (ex. cuptorul cu
microunde) dar care trebuie să-i convingă pe consumatori de avantajele lor deosebite.
- produse periferice – sunt cele pe care cumpărătorul nu le caută deoarece
consideră că poate trăi liniştit şi fără ele.
Pentru această categorie de produse accentul se pune pe publicitate susţinută şi
alte eforturi de marketing. Cumpărarea acestor mărfuri este un exemplu tipic de
manipulare a consumatorului prin publicitatea care-i stârneşte interesul şi-l determină
să încerce produsul respectiv.
2. mărfurile industriale sau mărfurile de producţie sunt cele care permit unei
întreprinderi să funcţioneze, să producă şi să ofere produse consumatorilor. Ele sunt
produsele utilizatorului de produse, folosite pentru producţia altor mărfuri şi servicii.
În postura de cumpărător industrial se poate afla: producătorul de bunuri, angrosistul,
detailistul, guvernul sau organizaţiile non-profit. O caracteristică a acestor mărfuri de
care trebuie să se ţină seama în activitatea de marketing, constă în faptul că cererea
lor este considerată derivată, deci dependentă de cererea de mărfuri de consum. De
aceea întreprinderile producătoare de mărfuri industriale trebuie să urmărească şi
tendinţele manifestate în rândul consumatorilor finali, pentru a anticipa schimbările
în  nivelul cererii.
În funcţie de modul în care participă la procesul de producţie şi la formarea
costurilor de producţie, distingem trei categorii de mărfuri industriale.
a. mărfuri de capital sau de investiţii, achiziţionate pentru a produce propriile
produse finite. Ele sunt considerate mijloace fixe, care participă la mai multe procese
de producţie, se uzează treptat şi îşi transmit într-o perioadă de timp îndelungată
valoarea în noul produs prin amortizare, care este element al costului de producţie,
reprezentând consumul de capital fix. Include două categorii de bunuri:
- instalaţii, maşini, utilaje, clădiri ce participă la realizarea produselor finite şi
care se cumpără de la producător după un proces complex de luare a deciziei şi în
urma unor negocieri îndelungate. Asemenea produse sunt vulnerabile la declinurile
economiei şi foarte serios afectate în perioada de recesiune, în care trebuie diminuat
preţul pentru a se vinde. Aceasta îi determină pe cumpărătorii lor să-şi reînnoiască
tehnic capitalul în perioada respectivă şi astfel se reia producţia şi treptat se iese din
criza economică.
Pentru aceste produse se pune accent pe alegerea lor în funcţie de preţ,

12
capacitate, întreţinere, gabarit, durabilitate, fiabilitate etc.
- echipamente accesorii consumabile ce sunt utilizate în procesul de producţie
sau activităţile de birou, denumite în contabilitate obiecte de inventar. Ele nu participă
direct  la crearea noului produs, dar contribuie la buna desfăşurare a activităţi
întreprinderii, cu o durată de funcţionare cu mult mai scurtă decât maşinile, utilajele şi
instalaţiile. În general sunt produse standardizate, în cumpărarea cărora sunt implicate
mai multe persoane, iar atunci când preţul este mare, în alegerea lor au mare
importanţă facilităţile oferite la cumpărare cum ar fi: ratele, împrumutul, leasingul etc.
b. materii prime, materiale şi subansamble denumite şi produse de proces,
care devin parte componentă a produsului creat de întreprindere. Se includ în această
categorie:
- materiile prime – sunt elemente neprocesate care sunt convertite în procesul
de producţie. Acestea pot fi produse agricole şi produse naturale ce sunt extrase din
sol şi subsol, care în general au volum mare şi valoare unitară mică. În general sunt
furnizate de câţiva mari producători şi au tendinţa de a fi distribuite direct
utilizatorilor industriali. De aceea, se urmăreşte asigurarea calităţii relativ constante,
livrarea promptă, transport fluent şi obţinerea lor pe baza unor contracte pe termen
lung.
- materialele sunt semiprelucrate, ca urmare a suportării de către materiile
prime a unui proces de prelucrare (ex. minereu, scândură etc.).
- componentele prefabricate sau subansamblele – sunt cele care au suferit un
proces superior de prelucrare (ex. termostat, motor, comutator etc.) care se distribuie
atât pe piaţa producătorilor de produse finite cât şi pe cea a post-vânzărilor ce sunt
vândute depanatorilor (ex. piese auto).
Accentul în cazul lor se pune pe servicii şi preţ.
c. furnituri şi servicii – sunt mărfuri de uz curent ce intră însă în componenţa
produselor, dar necesare activităţii normale a întreprinderii.
- furniturile sunt: de exploatare (hârtie, lubrifianţi) şi sunt echivalentul
produselor de convenienţă pentru consumatorii casnici şi de întreţinere (rulmenţi,
siguranţe electrice) folosite pentru repararea sau înlocuirea accesoriilor stricate.
Asemenea mărfuri se negociază şi se cumpără prin contracte pe o anumită
perioadă prin intermediul distribuitorilor.
- Serviciile cumpărate de întreprindere sunt oferite de agenţii publicitare,
birouri de avocatură, firme de contabilitate, de recrutare a personalului etc. pe baza
unui contract de prestări-servicii cu mici producători sau producătorul
echipamentului.
Pentru aceste mărfuri accentul se pune pe disponibilitate, promtitudine şi
uşurinţa în relansarea comenzilor.
Un alt criteriu important, pentru activitatea de marketing, de clasificare a
produselor îl reprezintă durabilitatea sau caracterul tangibil, conform căruia
distingem:
1. mărfuri durabile sau de folosinţă îndelungată – sunt produse fizice foarte
rezistente la uzură mai ales fizică, dar şi morală într-o anumită măsură, ce se
utilizează pe perioade lungi de timp şi au folosire repetată (mobilă, electrocasnice
etc.).
Pentru acest gen de mărfuri accentul se pune pe fiabilitate, service, garanţie,
calitate.
2. mărfuri de scurtă folosinţă sau non-durabile – sunt cele ce se consumă într-
un timp scurt, în una sau mai multe utilizări, se uzează rapid fizic şi sunt sensibile la
uzura morală, la orientările modei.

13
 3. serviciile – sunt activităţi, avantaje sau satisfacţii oferite spre vânzare, care
în esenţă au caracter intangibil şi nu au drept rezultat transferul proprietăţii asupra
vreunui lucru.
Se caracterizează prin: intangibilitate, inseparabilitate, variabilitate,
perisabilitate şi lipsa proprietăţii.
Intangibilitatea – este caracteristica esenţială a serviciilor care exprimă
imposibilitatea de a le determina nu ajutorul celor cinci simţuri ale omului. Pentru că
ele nu sunt obiecte ci “experienţe” nu pot fi testate înainte de a fi cumpărate.
De aceea un rol esenţial îi revine reclamei şi relaţiilor publice, promovării în
general, prin care ofertantul îşi prezintă “produsul” încercând să-l convingă pe viitorul
beneficiar de eficienţa utilizării serviciului său. Aceasta implică o strategie de
promovare mai complexă şi mai incisivă.
Datorită intangibilităţii consumatorii nu pot compara serviciile între ele în
vederea stabilirii valorii, ceea ce implică un risc de cumpărare mai mare decât în cazul
produselor şi ca urmare preţul serviciului respectiv se poate justifica doar prin calitate.
Oportunitatea pentru “produse auxiliare” (produse ce sporesc valoarea prin
adăugarea lor la oferta principală) este o altă consecinţă a intangibilităţii serviciilor
care poate spori eficienţa activităţii prestatorului de servicii (ex. turismul şi arta prin:
articole de îmbrăcăminte, cărţi sau înregistrări, etc. sporesc valoarea ofertei întrucât
produsele respective sunt reflecţii ale experienţei serviciului care le acompaniază.
Inseparabilitatea producţiei de consum se datorează faptului că serviciile sunt
fabricate şi consumate în acelaşi timp, consumatorul fiind adesea partener în procesul
fabricaţiei ceea ce implică mare grijă în asigurarea condiţiilor optime de confort, care
contribuie la creşterea încrederii beneficiarului (ex. băncile sunt foarte preocupate de
realizarea confortului şi încrederii clienţilor).
În general beneficiarii asociază serviciul cu prestatorul ceea ce impune o
preocupare deosebită pentru asigurarea unui comportament faţă de client plin de
solicitudine, pentru ca acesta să devină un consumator fidel.
De asemenea inseparabilitatea impune acordarea unei atenţii deosebite
distribuţiei serviciului respectiv la locul şi în momentul în care îl solicită
consumatorul, ceea ce conduce la diversificarea modalităţilor de realizare a acestora
pentru satisfacerea nevoii cât mai rapid şi comod (ex. planificarea telefonică la
cabinetul medical la ora convenabilă pacientului).
Perisabilitatea constă în faptul că serviciile nu pot fi inventariate sau
depozitate, acumulate, deoarece partea rămasă neutilizată se pierde. De aceea este
esenţială sincronizarea ofertei cu cererea, la aceasta contribuind în mare măsură şi
diferenţierea preţurilor în funcţie de loc şi timp în aşa fel încât să se realizeze o
nivelare a maximelor şi minimelor într-un interval de timp, asigurându-se astfel
eficienţa de ansamblu.
Variabilitatea serviciilor e determinată de faptul că producţia şi consumul sunt
simultane ceea ce conduce la apariţia diferenţelor de calitate şi de aceea accentul în
activitatea de marketing trebuie pus pe diferenţa faţă de ofertele simultane. Marca
unui serviciu, a unei firme mai ales, are un rol important şi în general relaţiile cu
publicul, publicitatea.
Lipsa proprietăţii – ca atribut, face ca un consumator al serviciilor să nu poată
beneficia de el decât un timp limitat, fără a-l avea în posesie, la dispoziţie, fără să-l
poată închiria. În general după consumul unui serviciu, cumpărătorul rămâne doar cu
o factură, o amintire. Aceasta face ca ofertanţii de servicii să fie mai mult preocupaţi
pentru reamintirea mărcii, pentru păstrarea relaţiilor cu consumatorul.
Toate aceste caracteristici ale serviciilor imprimă şi marketingului

14
particularităţi, mai ales în alcătuirea mixului de marketing.
Se disting trei categorii de servicii:
a. serviciile de închiriere pentru o perioadă a unor mărfuri ca: maşini, utilaje,
birouri, case.
b. serviciile mărfurilor personale se referă la reparaţii, spălătorii, întreţinere a
mărfurilor personale, colective şi organizaţionale folosite în mod curent.
c. serviciile nonmărfurilor - care  nu se adresează unui bun cum ar fi servicii
contabile, de consultanţă juridică, psihologică, asistenţă socială, de prospectare a pieţii
etc.
Importanţa pe care serviciile o capătă o dată cu dezvoltarea economico-socială
şi existenţa caracteristicilor specifice ale acestora a condus la specializarea
marketingului pentru acest domeniu important.
Clasificarea produselor alimentare are ca scop elaborarea metodelor si
criteriilor de ordonare a produselor şi încadrarea lor in sisteme raţionale pe baza unor
caractere distinctive. In funcţie de domeniul de utilizare se folosesc diferite sisteme
criteriale. Principalele criterii de clasificare a produselor alimentare sunt prezentate în
tab. 1.1.
Tabelul 1.1
Criteriile de clasificare a produselor alimentare

Criteriu Clasificare
Origine Produse vegetale, produse animale, produse minerale, produse mixte
Gradul de
prelucrare Materii prime, semifabricate, produse semipreparate, produse finite
tehnologica
Compoziţia Produse cu preponderenţă lipidică , protidică, glucidică , produse
chimică gustative
Destinaţia în
Produse pentru consum uman, produse pentru consum industrial
consum
Conservare Produse proaspete, produse conservate
Stabilitate Produse uşor alterabile, produse alterabile, produse greu alterabile
Modul de
Produse vrac, produse ambalate
ambalare
Produse alimentare energetice (bogate în lipide, sau în glucide sau în
lipide si glucide),
Metabolic produse alimentare constructoare (bogate în protide, aminoacizi,
săruri de calciu), produse alimentare protectoare (bogate în vitamine,
enzime, săruri minerale).

Clasificarea merceologică a produselor alimentare exprimă un sistem logic

de grupare a produselor alimentare, care ţine seama de origine, compoziţie chimică,
proprietăţi merceologice, gradul prelucrării tehnologice, ordonând produsele
alimentare în 10 grupe.
Modelul clasificării ştiinţifice merceologice, acceptat în mare măsură
pe plan internaţional, ordonează mărfurile în următoarele grupe principale:
 Cereale şi derivate

15
  Legume, fructe şi derivate
 Zahărul şi produse zaharoase
 Produse gustative (stimulente, condimente, băuturi)
 Grăsimi alimentare (vegetale, animale, mixte)
 Lapte şi produse din lapte
 Ouă şi produse din ouă
 Carne şi produse din carne
 Peşte şi produse din peşte
 Concentrate alimentare.
Privind clasificarea merceologică observăm, că produsele grupelor I-IV şi
parţial a grupei V sunt de origine vegetală, următoarele grupe VI-IX şi parţial grupa a
X fiind de origine animală. O altă caracteristică priveşte regăsirea trofinelor în
grupele prezentate, astfel în produsele grupelor I-III predomină glucidele, în produsele
grupei IV nu regăsim trofine (sau prin excepţie în cantităţi foarte mici), în produsele
grupei V predomină lipidele, iar în produsele grupelor VI-IX regăsim protide, dar şi
cantităţi variabile de lipide.
Clasificarea merceologică se aseamănă în mare măsură cu cea utilizată în
cadrul activităţilor comerciale, la organizarea depozitelor, a reţelei de magazine şi
raioane.
Modelele practice oficiale de clasificare a mărfurilor, utilizate pe plan
mondial, sunt cunoscute sub denumirea de nomenclaturi. Pentru activităţile
comerciale, cu cât nomenclaturile sunt mai detaliate şi precise, cu atât sunt mai utile.
Principalele nomenclaturi utilizate în prezent în lume sunt:
1. Nomenclaturile vamale, cum ar fi Nomenclatura Vamală de la Bruxelles
(NVB), Nomenclatura Consiliului de Cooperare Vamală (MCCV), Nomenclatura
Sistemului Armonizat.
2. Nomenclaturile destinate analizei economice, cum ar fi Clasificarea Tip
pentru Comerţul Internaţional (CTCI), revizuirile 1,2 şi 3.
În România, pentru activităţile de import este utilizat Tariful vamal de
import al României. Ministerul Comerţului şi Industriei are obligaţia de a publica
periodic modificările şi regimul de import şi export al produselor alimentare.

16
 Capitolul 3

PROPRIETĂŢILE GENERALE ALE MĂRFURILOR

Proprietăţile mărfurilor sunt însuşiri, atribute ale mărfurilor, care le dau o

anumită utilitate în consum şi au menirea să satisfacă a nevoie sau să realizeze un
serviciu cerut de consumator.
În capitolele anterioare am arătat, că merceologia este o disciplină, a cărui
obiect este studierea proprietăţilor mărfurilor în strânsă legătură cu calitatea lor,
Cunoaşterea proprietăţilor, aportului lor la stabilirea calităţii este deosebit de
importantă în practica economică.
Proprietăţile mărfurilor sunt determinate de materia primă utilizată, procesele
tehnologice de fabricaţie, operaţiile de ambalare, transport, manipulare şi păstrare.
Primii doi factori determină structura şi compoziţia chimică a produselor, la rândul
său determinând mărimea altor proprietăţi.

3.1. Clasificarea proprietăţilor mărfurilor

Proprietăţile mărfurilor pot fi grupate şi definite după mai multe criterii:

1. În funcţie de ponderea pe care o au în stabilirea calităţii se disting:
- proprietăţi critice – care determină în mod decisiv calitatea mărfurilor, ele
reprezentând circa 10 % din numărul total al proprietăţilor (de exemplu, proprietăţile
igienico-sanitare ale produselor);
- proprietăţi importante – cele care au o influenţă considerabilă asupra
calităţii produselor; numărul lor reprezintă circa 40 % din totalul proprietăţilor (de
exemplu proprietăţile nutritive ale alimentelor);
- proprietăţi minore – cu influenţă redusă asupra calităţii, dar care au o
pondere mai mare în totalul proprietăţilor, de circa 50 %.
2. În funcţie de modalitatea de determinare există:
- proprietăţi măsurate direct (masă, dimensiuni, compoziţie chimică etc.);
- proprietăţi măsurate indirect (durabilitate, siguranţă în funcţionare etc.);
- proprietăţi apreciate organoleptic (culoare, gust, miros etc.).
3. După aportul adus la serviciul pe care îl îndeplinesc în timpul utilizării, se
deosebesc proprietăţi:
- tehnico-funcţionale (rezistenţă, durabilitate, fiabilitate etc.);
- economice (consum de energie, cheltuieli în utilizare, cheltuieli cu piese
de schimb etc.);
- psiho-senzoriale (estetice şi organoleptice);
- ergonomice (confort în utilizare etc.);
- ecologice (grad de poluare a mediului etc.).
4. După ramura ştiinţifică care se ocupă de studiul proprietăţilor distingem:
- proprietăţi fizice (optice, mecanice, termice, electrice etc.);
- proprietăţi chimice (rezistenţa la acizi şi baze, rezistenţa la coroziune etc.);
- proprietăţi igienico-sanitare (conţinutul de toxine, conţinutul şi natura
microorganismelor etc.);
- proprietăţi tehnologice (sudabilitate, deformabilitate etc.).
5. După modul de exprimare proprietăţile sunt:
- exprimate cifric (30 kg, 25 cm);
- exprimate în valori absolute (34 m, 10 l);
- exprimate în valori relative (5 %);

17
 - exprimate în valori de interval (14 + 1).
- exprimate noţional (dulce-amar, moale, clar-opalescent).
-
3.2. Proprietăţile fizice

Proprietăţile fizice au o contribuţie semnificativă atât ca pondere, cât şi ca

importanţă pentru calitatea mărfurilor. Proprietăţile fizice sunt foarte variate şi pot fi
grupate astfel:
- proprietăţi fizice generale (masa, compactitatea, densitatea, porozitatea,
higroscopicitatea, umiditatea, permeabilitatea);
- proprietăţi termice (căldura specifică, dilatarea, capacitatea calorică);
- proprietăţi electrice (conductibilitatea electrică, capacitatea electrică,
rigiditatea electrică);
- proprietăţi magnetice (starea de magnetizare, permeabilitatea magnetică);
- proprietăţi optice (aspectul cromatic, transparenţa, luciul, reflexia,
refracţia);
- proprietăţi mecanice (rezistenţa, rezilienţa, plasticitatea, duritatea,
elasticitatea, durabilitatea);
- proprietăţi tehnologice (maleabilitatea, forjabilitatea, sudabilitatea,
capacitatea de a forma şi reţine gaze, proprietăţi reologice ale aluatului).

3.2.1. Proprietăţi fizice generale

Masa se determină prin cântărire (cu aparate de cântărire numite balanţe) şi

constituie cantitatea de substanţă dintr-un anumit corp (marfă, produs). În funcţie de
tipul produselor, pentru aprecierea calităţii se determină: masa totală (brută) a
produsului, masa specifică sau densitatea (masa unităţii de volum), masa pe metru
pătrat, masa pe metru liniar etc.
În Merceologie, se folosesc următoarele proprietăţi derivate din masă:
- masa pe unitatea de lungime (kg/m) în cazul majorităţii produselor textile;
- masa pe unitatea de suprafaţă (kg/m2) la covoare, hârtie, piele;
- masa pe unitatea de volum (kg/m3) la produse din lemn.
În vorbirea curentă apare adesea confuzia între noţiunile de masă şi greutate.
Greutatea unui corp este forţa cu care acesta este atras vertical spre centrul
Pământului.
Masa specifică (densitatea) reprezintă masa unităţii de volum şi poate fi
exprimată în kg/dm3 sau g/cm3.
Din această relaţie reiese că la acelaşi volum şi pentru acelaşi produs, dacă
structura corpului este compactă, masa (deci densitatea) lui este mai mare decât în
cazul când structura este poroasă.
Astfel, o sticlă compactă poate avea densitatea de 3,4 kg/dm 3, în timp ce o
sticlă cu o structură celular poroasă (sticla spongioasă) poate avea o densitate sub 1,
de exemplu 0,2 kg/dm3.
La corpurile lichide densitatea depinde de temperatură şi de substanţele
dizolvate în lichidele respective. Determinarea densităţii la lichide se face cu ajutorul
areometrului (densimetrului) sau picnometrului.
Densitatea poate fi: reală (corespunzătoare materialului fără pori) şi aparentă
(în cazul materialelor poroase).
Densitatea reală (d) se referă la materialele compacte (fără pori), precum şi la
substanţa propriu-zisă a materialelor poroase.

18
 Densitatea aparentă (da) a corpurilor poroase este egală cu raportul dintre masa
corpului şi volumul lui, limitat de suprafaţa lui exterioară (adică inclusiv volumul
porilor). Această densitate se referă pe lângă materialele poroase şi la materialele în
stare de pulbere (ciment, ipsos etc.), care întotdeauna prezintă goluri între granule.
Compactitatea reprezintă gradul (în procente) de îndesare (umplere) a
materialului pe unitatea de volum şi se exprimă prin raportul dintre densitatea
aparentă şi densitatea reală. Corpurile care nu prezintă pori au compactitatea egală cu
1 (de exemplu sticla). La corpurile poroase compactitatea scade.
Porozitatea este conţinutul în pori al unui corp şi este proprietatea inversă a
compactităţii.
Proprietăţile de sorbţie.
Sorbţia este procesul de înglobare a vaporilor de apă, a gazelor sau a
substanţelor dizolvate de către corpurile solide sau lichide.
Principalele proprietăţi de sorbţie sunt: absorbţia, adsorbţia, higroscopicitatea,
capacitatea de îmbibare a apei, capilaritatea, permeabilitatea.
Absorbţia reprezintă fenomenul de îmbibare a substanţelor lichide sau
gazoase în spaţiile intermoleculare ale absorbantului.
Adsorbţia este procesul de fixare a moleculelor unui lichid sau gaz sub forma
unei pojghiţe foarte subţiri în spaţiile intermoleculare ale adsorbantului.
Higroscopicitatea este însuşirea unor mărfuri de a absorbi valorii de apă din
mediul înconjurător. Natura materialului, temperatura şi umiditatea relativă a
atmosferei înconjurătoare sunt factori care influenţează higroscopicitatea produselor.
Capacitatea de îmbibare a apei reprezintă absorbţia şi reţinerea apei de către
proba de material la scufundarea lui în apă. Unele materiale (vata, lemnul, pielea,
textilele) au o capacitate mare de îmbibare a apei.
Capacitatea de cedare a apei (desorbţia) se caracterizează prin cedarea
umidităţii din produs mediului ambiant, când aerul are o umiditate relativă scăzută.
Capilaritatea se determină prin înălţimea la care se ridică lichidul prin
difuziune capilară într-un timp determinat. Capilaritatea este o proprietate
caracteristică pentru produse ca vata, ţesăturile etc. şi serveşte pentru determinarea
calităţii acestor produse.
Permeabilitatea este proprietatea unor mărfuri de a lăsa să treacă prin ele
particule de aer, vapori de apă, praf etc. Această proprietate este deosebit de
importantă pentru mărfurile textile, îmbrăcăminte, încălţăminte, influenţând gradul de
confort şi proprietăţile igienice.
Permeabilitatea este cu atât mai mare, cu cât este mai mare numărul de pori.
Inversul acestei proprietăţi este impermeabilitatea, fiind o proprietate principală a
unor ţesături, foi de cort etc.

3.2.2. Proprietăţile termice

Se referă la modul de comportare a materialelor sub acţiunea energiei termice.

Temperatura poate modifica unele proprietăţi ale produselor: lungimea, volumul,
structura, rezistenţa electrică, culoarea, starea de agregare etc.
Principalele proprietăţi termice sunt: conductibilitatea termică, stabilitatea
termică, termoizolarea, căldura specifică, coeficientul de dilatare termică şi
capacitatea calorică.
Conductibilitatea termică este proprietatea corpurilor de a conduce căldura
prin masa lor. Cantitatea de căldură ce trece prin material este direct proporţională cu

19
suprafaţa lui, cu timpul şi invers proporţională cu grosimea stratului de material.
Transmiterea căldurii prin conducţie are loc mai ales în corpurile solide.
Căldura se transmite treptat, din moleculă în moleculă, fără deplasare vizibilă de
substanţă. În realitate moleculele corpurilor solide se află într-o permanentă mişcare
oscilatorie în care cele cu conţinut de căldură mai mare (mai repezi) se ciocnesc cu
cele mai sărace în căldură (mai lente), cedându-le o parte din energia lor cinetică. În
felul acesta moleculele mai reci se încălzesc, iar cele mai calde se răcesc. Fenomenul
persistă până când temperatura corpului de uniformizează.
În cazul metalelor la transmiterea căldurii participă electronii liberi, datorită
cărora metalele au o conductibilitate termică mai mare decât alte materiale.
Conductibilitatea termică a metalelor este aproximativ proporţională cu
conductibilitatea electrică.
Prin stabilitate termică se înţelege rezistenţa la foc a materialelor. Mult mai
precis poate fi caracterizată stabilitatea termică prin temperatura maximă la care poate
fi expus produsul fără a suferi degradări. Stabilitatea termică este o caracteristică
importantă pentru mase plastice, fibre naturale şi sintetice şi cauciucuri.
Produsele şi mărfurile pot fi caracterizate prin analiză termică. Metodele
termice de analiză permit determinarea pentru produse a temperaturii de fierbere, de
topire, de autoaprindere, de congelare, de înmuiere, de inflamabilitate etc.
Termoizolarea este capacitatea corpurilor de a conduce rău căldura. Produse
ca pluta, asbestul, lâna, penele de pasăre, hârtia, cartonul şi în general corpurile
poroase care deţin în masa lor aer, sunt rele conducătoare de căldură şi se numesc
izolatori termici.
Cunoaşterea capacităţii de termoizolare prezintă interes la alegerea
materialelor din care se produc diferite mărfuri electrocasnice, îmbrăcăminte,
încălţăminte, produse pentru construcţii etc.
Căldura specifică reprezintă cantitatea de căldură necesară unui gram dintr-
un corp pentru a-şi ridica temperatura cu un grad Celsius, fără a-şi modifica starea
fizică sau chimică. Experienţa arată, că pentru a încălzi cu acelaşi număr de grade
aceleaşi cantităţi de substanţe diferite, sunt necesare cantităţi de căldură diferite. Cea
mai mare căldură specifică, exprimată în cal/g/grad o au: apa (1), cauciucul (0,5); lâna
(0,41), iar cea mai mică o au metalele: aluminiul (0,2), cuprul (0,091).
Dilatarea termică este proprietatea corpurilor de a-şi modifica dimensiunile
sub acţiunea căldurii. Dilatarea poate fi liniară şi volumică. Dilatarea termică liniară
este creşterea în lungime a unui corp, provocată de creşterea temperaturii. Dilatarea
volumică reprezintă creşterea volumului unui corp datorită creşterii temperaturii sale;
este caracteristică pentru corpurile amorfe, la care variaţia lungimii este aceeaşi în
toate direcţiile, modificându-se doar volumul corpului, nu şi forma.
Mărimea cu care au crescut dimensiunile unui corp în urma unei dilatări se
numeşte dilataţie. Această proprietate este importantă pentru mărfurile metalice (de
exemplu liniile de cale ferată), instrumentele de măsurare etc. O atenţie mare se
acordă din acest punct de vedere ambalării produselor lichide. Recipientele utilizate în
acest scop nu se umplu complet, lăsând spaţiu pentru dilatarea, respectiv contractarea
mărfurilor în limita spaţiului aferent din ambalaj.
Capacitatea calorică este capacitatea produselor de a absorbi o anumită
cantitate de căldură din mediul înconjurător.
După modul de comportare faţă de agenţii termici, produsele se împart în:
Termostabile – nu sunt influenţate considerabil de acţiunea căldurii;
Termorezistente – rezistente la temperaturi înalte sau joase (sticla ignifugă,
asbest, fibre policlorvinilice etc.);

20
 Refractare – rezistente la temperaturi înalte fără a-şi schimba compoziţia şi
fără a se sfărâma, înmuia sau topi.

3.2.3. Proprietăţile electrice

Aceste proprietăţi sunt caracteristice în special mărfurilor electronice,

electrotehnice, electrocasnice. Principalele proprietăţi electrice sunt: conductibilitatea
electrică, rezistenţa electrică şi rezistivitatea electrică, capacitatea electrică, rigiditatea
electrică.
Conductibilitatea electrică este proprietatea unui material de a conduce
curentul electric, adică de a permite deplasarea sarcinilor electrice în interiorul lor sub
acţiunea unei diferenţe de potenţial.
Rezistivitatea electrică este proprietatea inversă conductibilităţii, fiind invers
proporţională cu mobilitatea purtătorilor de sarcini.
În funcţie de electroconductibilitate, materialele se împart în:
Conductoare electrice – conduc bine curentul electric şi au o rezistivitate
mică. Conductoarele au o largă utilizare în electrotehnică şi telecomunicaţii, din
această categorie fac parte majoritatea metalelor. Cele mai bune conducătoare
electrice sunt: argintul, cuprul, aluminiul. Aliajele acestor metale au de asemenea o
conductibilitate electrică bună, dar ceva mai redusă, în urma alierii câştigând însă
proprietăţi mecanice mai bine.
Materiale electroizolante (izolatoare) – nu conduc curentul electric, opunând
rezistenţă mare la trecerea lui prin material. Datorită acestei proprietăţi se utilizează la
realizarea izolaţiei între părţile conductoare ale dispozitivelor electrice. Cele mai
cunoscute materiale electroizolante sunt: porţelanul, sticla, lemnul impregnat,
cauciucul, materialele plastice – policlorura de vinil, bachelita, polistirenul etc.
Materialele semiconductoare – se situează din punct de vedere electric între
conductoare şi electroizolatoare, putând conduce curentul electric numai în anumite
condiţii. Aliajele semiconductoarelor sunt pe bază de siliciu şi germaniu, care
impurificate cu elemente trivalente (bor, galiu) conduc curentul electric prin „goluri”
şi sunt de tip p, iar cele impurificate cu elemente pentavalente (arseniu, fosfor) au plus
de electroni şi sunt de tip n. Materialele semiconductoare se utilizează pe larg la
obţinerea tranzistoarelor şi circuitelor integrate.
Rezistenţa electrică reprezintă raportul între tensiunea electrică continuă,
aplicată la bornele unui circuit electric şi intensitatea curentului pe care îl stabileşte în
circuit. Unitatea de măsură este ohmul.
Capacitatea electrică caracterizează un sistem de conductoare, de exemplu
un condensator, din punct de vedere al energiei electrice pe care o poate acumula la
un moment dat. Capacitatea unui conductor este numeric egală cu raportul dintre
sarcina electrică a armăturii şi tensiunea dintre armături. Ea depinde de proprietăţile
geometrice şi de mediul care separă cele două armături. Unitatea de măsură este
faradul.
Rigiditatea electrică este valoarea intensităţii unui câmp electric, care, aplicat
unui material, provoacă străpungerea electrică a acestuia (străpungerea este pierderea
proprietăţilor materialului în urma unei energii mari aplicate). Rigiditatea depinde de
frecvenţă şi temperatură şi are importanţă la obţinerea unor piese electronice.

21
 3.2.4. Proprietăţile magnetice

Fenomenele magnetice şi interacţiunea dintre câmpul magnetic şi cel electric

stau la baza transformării energiei electrice în diferite alte forme de energie cu diferite
utilizări practice.
Principalele proprietăţi magnetice sunt: starea de magnetizare şi
permeabilitatea magnetică.
Starea de magnetizare este starea materiei, caracterizată prin moment
magnetic al unităţii de volum diferit de zero, generat de mişcarea electronilor pe
orbită şi în jurul axei proprii. Aceste mişcări dau naştere momentelor magnetice.
Starea de magnetizare a unui material poate fi temporară (în funcţie de existenţa unui
câmp magnetic exterior) şi permanentă (prezentă şi în absenţa unui câmp magnetic
exterior).
Permeabilitatea magnetică reprezintă raportul între inducţia magnetică a
materialului şi inducţia magnetică a vidului., Variaţia inducţiei magnetice în funcţie
de variaţia câmpului magnetic este folosită mai ales în industria electrotehnică. În
funcţie de permeabilitatea magnetică materialele pot fi magnetice dure (pentru
magneţi permanenţi) şi magnetice moi (pentru electromotoare).

3.2.5. Proprietăţile optice

Se manifestă prin culoare, luciu, transparenţă, reflecţie şi lumină.

Culoarea din punct de vedere fizic este o însuşire a luminii, determinată de
compoziţia sa spectrală şi reprezintă o radiaţie de o anumită lungime de undă, cu
efecte de natură fiziologică asupra retinei, efecte produse de lumina zilei sau de
lumina reflectată de un corp oarecare.
Corpurile produc senzaţia vizuală a culorii prin absorbţia unei părţi din
radiaţiile care compun lumina albă, ochiul percepând radiaţiile reflectate sau emise de
corpuri. În anumite condiţii, unele corpuri emit lumină cu o compoziţie care depinde
de natura, temperatura şi iluminarea corpurilor.
Spectrul radiaţiilor luminoase este cuprins între 4000 A (lumina violetă) şi
7500 A (lumina roşie). Deci, cu creşterea lungimii de undă a luminii, culoarea luminii
se modifică treptat, trecând de la violet la indigo, albastru, verde, galben, portocaliu şi
roşu. Majoritatea corpurilor absorb din spectrul vizibil anumite radiaţii în mod
specific, obţinându-se o anumită culoare, adică absorbţia este selectivă. Absorbţia
selectivă a luminii depinde nu numai de diferenţele de compoziţie a substanţelor, cât
mai ales de structurile lor chimice (de exemplu, culoarea diamantului diferă de cea a
grafitului).
Transparenţa reprezintă proprietatea unui material sau a unui mediu să lase
să treacă prin el o anumită radiaţie, fără a modifica în vre-un fel caracterul radiaţiei
respective. Un material transparent pentru lumină permite să treacă prin lumina, fără a
o difuza, astfel încât obiectele aflate dincolo de un strat de acest material pot fi văzute
clar.
Un produs este cu atât mai transparent, cu cât absoarbe şi reflectă mai puţină
lumină. Această proprietate este de o mare importanţă pentru mărfurile din sticlă şi
unele materiale plastice.
Transparenţa se exprimă prin factorul de transmisie, care este raportul
procentual dintre razele luminoase care au pătruns în material şi cele care au trecut
prin el. Transparenţa se consideră foarte bună când raportul respectiv depăşeşte 90 %.
Inversul transparenţei este opacitatea, iar proprietăţile intermediare sunt

22
transluciditatea şi opalescenţa.
Opalescenţa este proprietatea de difuziune a luminii în unele medii tulburi (de
exemplu apă cu puţin lapte) în urma fenomenului de împrăştiere a luminii.
Transluciditatea reprezintă proprietatea unui corp (de exemplu geam mat, porţelan)
de a permite trecerea luminii, dar de a împiedica vederea clară prin el a unui obiect în
urma difuzării luminii care vine de la acel obiect.
Luciul este proprietatea optică a suprafeţei mărfurilor de a reflecta lumina
incidentă cu difuziune cât mai redusă. Luciul depinde de aspectul suprafeţei, de
uniformitatea acesteia
Reflexia este fenomenul de întoarcere la mediul din care au venit şi a unor
radiaţii, de exemplu, de lumină, care au întâlnit o suprafaţă de separaţie între două
medii.
Refracţia este fenomenul de abatere din drumul ei a unei raze de lumină care
străbate suprafaţa de separaţie a două medii transparente diferite. Indicele de refracţie
este egal cu raportul dintre sinusul unghiului de incidenţă şi sinusul unghiului de
refracţie a unei raze care pătrunde dintr-un mediu în altul.
Această caracteristică este importantă pentru multe produse, cum ar fi pentru
petrol, ulei, băuturi, parfumuri, sticlă, materiale plastice etc. Determinarea indicelui de
refracţie se face cu două scopuri: pentru aprecierea gradului de puritate şi a
concentraţiei unor produse, folosind în acest scop refractometrul.

3.2.6. Proprietăţile mecanice

Proprietăţile mecanice se referă la comportarea mărfurilor la acţiunea

diferitelor forţe exterioare ce le pot modifica structura sau forma. Cele mai importante
proprietăţi mecanice sunt: rezistenţa la diferite solicitări, plasticitatea, duritatea,
elasticitatea, durabilitatea etc.
Rezistenţa este una dintre proprietăţile cele mai importante ale multor
mărfuri, cum sunt materialele de construcţii, produsele textile, mărfurile metalice,
materialele plastice etc. Rezistenţa caracterizează proprietatea unui corp de a se
împotrivi la acţiunea diferitelor forţe exterioare (tracţiune, rupere, încovoiere, îndoire,
compresiune, uzură), care tind să-l distrugă.
Rezilienţa (rezistenţa la şoc mecanic) reprezintă rezistenţa la rupere prin
izbire. Se determină prin ruperea dintr-o singură lovitură a unei probe crestate la
mijloc. Rezilienţa depinde de structura materialului şi indică rigiditatea, tenacitatea şi
fragilitatea unor mărfuri.
Rigiditatea reprezintă proprietatea materialelor de a se opune deformărilor
mecanice (ex. metalele). Tenacitatea este proprietatea materialelor de a se rupe sub
acţiunea forţelor externe după deformaţii permanente vizibile (ex. lemnul).
Fragilitatea este determinată de proprietatea de a se rupe brusc sub acţiunea unor
forţe externe, fără deformaţii vizibile.
Plasticitatea este capacitatea materialelor de a căpăta deformaţii permanente,
fără a-şi modifica volumul, sub acţiunea solicitărilor mecanice.
Duritatea (rezistenţa la pătrundere) caracterizează capacitatea materialului de
a se opune la pătrunderea unui corp din exterior în stratul superficial. Duritatea poate
fi determinată prin mai multe metode: prin zgâriere, prin apăsare, metode dinamice.
Elasticitatea este proprietatea materialelor de a se deforma sub acţiunea
forţelor exterioare şi de a reveni la forma şi dimensiunile iniţiale după încetarea
solicitărilor. Alungirea este deformarea care precede ruperea, în cazul în care efortul
de tracţiune este mai mare decât limita de elasticitate.

23
 Durabilitatea mărfurilor este capacitatea de a-şi menţine însuşirile un timp cât
mai îndelungat, în condiţii normale de exploatare. Este un indicator sintetic, în care se
regăsesc, direct sau indirect, valorile principalelor proprietăţi mecanice. Durabilitatea
mărfurilor depinde de natura şi structura produsului, de fenomenele de uzură şi
oboseală, dar şi de acţiunea unor factori externi.

3.2.7. Proprietăţile tehnologice

Cunoaşterea acestor proprietăţi este necesară pentru adaptarea tehnologiilor de

prelucrare a materialelor în scopul obţinerii produselor finite. Această proprietăţi se
manifestă în procesele de prelucrare şi sunt caracteristice diferitelor grupe de produse.
În cazul ţesăturilor cele mai cunoscute proprietăţi tehnologice sunt: aspectul
exterior şi draparea.
Aspectul exterior al ţesăturilor depinde de combinarea culorilor, concordanţa
între desen şi culoare, posibilitatea de realizare pe scară largă şi de preţul de cost.
Draparea este proprietatea ţesăturilor de a forma cute şi dungi în
îmbrăcăminte. Caracterul cutelor depinde de proprietăţile fibrelor, de proprietăţile
mecanice şi de structura ţesăturii.
În cazul metalelor cele mai importante proprietăţi tehnologice sunt:
turnabilitatea, maleabilitatea, forjabilitatea, sudabilitatea, plasticitatea.
Maleabilitatea este proprietatea metalelor ca sub acţiunea unor forţe
exterioare să se deformeze fără a se fisura.
Forjabilitatea este proprietatea metalului de a putea fi forjat, adică de a suferi
deformaţii permanente fără fisurare în stare solidă. Forjarea este prelucrarea unui
semifabricat metalic, prin presare la cald sau la rece, cu ciocanul sau cu presa.
Sudabilitatea este proprietatea metalelor sau maselor plastice de a putea fi
sudate. Sudarea este operaţia de îmbinare nedemontabilă a două sau mai multe piese,
executată la cald prin topire sau presare, astfel încât piesele sudate să formeze un corp
comun.
Plasticitatea este proprietatea unui material solid sau păstos de a căpăta
deformaţii permanente fără fisurare, când este supus unor anumite solicitări. În cazul
făinii de grâu, principalele proprietăţi tehnologice (de panificaţie) sunt: capacitatea de
hidratare, capacitate de a forma şi reţine gaze, proprietăţile reologice ale aluatului.

3.3. Proprietăţile chimice

Proprietăţile chimice ale mărfurilor definesc tipul şi cantitatea substanţelor

chimice din produs, comportarea faţă de diferiţi agenţi chimici, solubilitatea etc. Cele
mai importante proprietăţi chimice sunt: compoziţia chimică şi stabilitatea la acţiunea
agenţilor chimici.
Compoziţia chimică reprezintă tipul şi conţinutul substanţelor chimice care
intră în compoziţia mărfurilor. Substanţele care determină compoziţia chimică sunt
grupate în substanţe de bază, secundare, impurităţi şi corpuri străine. Proprietăţile şi
proporţiile acestor substanţe influenţează asupra modului de comportare faţă de
anumiţi factori care acţionează în timpul utilizării, transportului sau păstrării
mărfurilor. Cunoaşterea acestor proprietăţi este foarte importantă în special pentru
produsele alimentare, chimice, cosmetice, textile, încălţăminte.
În practica industrială şi merceologică prin analiză chimică se stabileşte
cantitatea şi calitatea materiilor prime, a produselor semifabricate şi a produselor
finite, precum şi desfăşurarea proceselor de fabricaţie.

24
 Dacă analiza se referă numai la o identificare a elementelor care intră în
compoziţia substanţelor, ea se numeşte calitativă, în timp ce stabilirea cantităţilor
corespunzătoare din fiecare element care intră în compoziţia unei substanţe poartă
numele de analiză cantitativă.
Proprietăţile chimice, consecinţă principală a compoziţiei chimice, se reflectă
în comportarea faţă de acizi, oxidanţi, săruri, coloranţi etc. Această comportare
determină stabilitatea mărfurilor în procesele de păstrare, transport şi utilizare.
Stabilitatea la acţiunea agenţilor chimici exprimă proprietatea mărfurilor de
a rezista sau nu la contactul cu diferite substanţe în timpul utilizării sau păstrării.
Studierea stabilităţii mărfurilor la acţiunea agenţilor chimice, presupune cunoaşterea
modului de comportare la acizi, săruri, oxigenul din aer etc. De exemplu, comportarea
textilelor sub acţiunea detergenţilor, vaselor de menaj sub influenţa diverşilor acizi,
metalelor faţă de agenţii de coroziune.
Dintre produsele industriale, sticla prezintă o rezistenţă bună la acţiunea apei,
a bazelor, acizilor şi a sărurilor, dar acidul fluorhidric are o acţiune corozivă.
Rezistenţa sticlei la acţiunea substanţelor chimice este o proprietate importantă pentru
sticla de laborator, sticla optică, de construcţii, de ambalaj. Materialele plastice sunt
rezistente la acizi, baze, oxizi şi se folosesc în industria chimică, unde nu rezistă alte
materiale. Unele produse textile, de exemplu bumbacul, hidrolizează în contact cu
acizii, formând săruri, alte produse (lâna) sunt rezistente la acizi, dar se degradează în
contact cu bazele sau alcoolii.
O proprietate importantă a metalelor şi aliajelor utilizate în obţinerea
mărfurilor metalice este capacitatea de a rezista la acţiunea agenţilor corozivi, deci
rezistenţa la coroziune. Coroziunea poate fi produsă de agenţi atmosferici, de
electroliţii din aer sau din sol.
Coroziunea poate fi uniformă, când întreaga suprafaţă a piesei este uniform
atacată sau locală, când coroziunea se manifestă în anumite porţiuni sau la unii
componenţi ai aliajelor.

3.4. Proprietăţi psiho-senzoriale (organoleptice)

Aceste proprietăţi pot fi urmărite cu ajutorul organelor de simţ şi în consecinţă

au implicaţii majore asupra comportamentului consumatorului, putând stimula sau
inhiba consumul.
Pentru produsele alimentare, proprietăţile senzoriale deţin o pondere medie de
60 % în coeficientul de calitate generală.
Capacitatea de a percepe proprietăţile organoleptice diferă de la un individ la
altul, fiind determinată de sensibilitatea organului de simţ faţă de anumiţi stimuli
externi. Datorită importanţei comerciale şi fiziologice a caracteristicilor senzoriale s-
au dezvoltat tehnicile de analiză a calităţii produselor, constituind o nouă disciplină,
numită „analiză senzorială” sau senzorică.
Proprietăţile senzoriale se exprimă noţional, spre deosebire de celelalte
caracteristici, care pot fi măsurabile prin analize, fie direct, fie indirect şi exprimate
cifric în anumite limite maxime sau minime, după importanţă.
Mirosul este un mijloc de exprimare a senzaţiilor olfactive. Mirosul
alimentelor are o influenţă deosebită asupra consumatorului în luarea deciziei de
cumpărare sau respingere a mărfurilor. Clasificarea mirosurilor a făcut obiectul a
numeroase studii şi încercări, fără a putea stabili până în prezent criterii obiective,
unanim acceptate, pentru o clasificare obiectivă şi completă. Una din clasificările cele
mai folosite aparţine lui Henning, acesta apreciază că există şase mirosuri de bază:

25
floral (parfumat), picant, eteric, răşinos, de ars şi putred, sistematizate în prisma care
îi poartă numele.
Senzaţiile gustative sunt exprimate prin gust. Stimulii senzaţiilor gustative
sunt prezenţi în structura chimică a produselor alimentare. Ca şi în cazul mirosului,
există nişte grupe funcţionale ce îndeplinesc fie rol excitant – glucofore (glucoza)
pentru gustul dulce, fie rol de intensificator – auxogluconice (grupa hidroxil).
Gusturile se clasifică în patru senzaţii de bază: dulce, sărat, acru şi amar.
Gusturile de bază sunt provocate de substanţele pure: clorura de sodiu are gust sărat;
soluţiile acizilor acetic, citric, tartric au gust acre; gustul de dulce este conferit de
glucoză, zaharoză, fructoză; gustul amar este caracteristic pentru substanţele care au
gruparea nitro - NO2: chinină, săruri de magneziu.
Caracteristic mecanismului de percepţie este faptul că cele patru gusturi
fundamentale au receptori diferiţi, cu o sensibilitate specifică, localizaţi în diferite
regiuni ale limbii. Pentru dulce sensibilitatea este maximă la vârful limbii, pentru
amar la baza ei, pentru sărat pe margini (imediat după vârf), iar pentru acru partea
mijlocie a suprafeţei laterale.
Senzaţiile gustative şi senzaţiile olfactive se influenţează reciproc, încât în
procesul percepţiei excitarea uneia determină indirect şi excitarea celeilalte. Aroma
este o caracteristică complexă gustativ-olfactivă, specifică produselor alimentare.
Aceasta poate exista fie datorită compoziţiei naturale a materiilor prime, fie ca urmare
a tehnologiei de prelucrare sau utilizării unor potenţiatori de aromă.
Un caz particular al aromei îl reprezintă buchetul – specific doar băuturilor
alcoolice. Vinurile şi vinarsurile învechite de calitate superioară au un buchet
deosebit, dacă sunt învechite în condiţii speciale; aroma este rezultatul unor reacţii
chimice complexe.
Proprietăţile tactile (cutanate). Senzaţiile tactile se datorează sensibilităţii
pielii, determinate de terminaţiile nervoase libere. Sensibilitatea tactilă este foarte
mare pe vârful degetelor, pe buze, pe suprafaţa limbii.
Senzaţiile cutanate sunt de trei feluri: senzaţii tactile (de atingere sau
presiune); senzaţii termice (de cald, de rece); senzaţii alergice (de durere).
Cu ajutorul simţului tactil pot fi evidenţiate o serie de caracteristici importante
ale produselor ca: forma, consistenţa, elasticitatea, rigiditatea, adezivitatea,
dimensiunea suprafeţei, temperatura produsului, greutatea mişcarea obiectelor etc. sau
caracteristici cum sunt: prospeţimea, frăgezimea, gradul de tare la produsele
alimentare.
Exprimarea proprietăţilor tactile se face prin intermediul indicilor noţionali ca:
neted, aspru, fibros, lipicios, fierbinte, cald, rece, uscat, moale, apos, crocant,
sfărâmicios, pufos, fragil, gumos, păstos etc.

26
 Capitolul 4.

ESTETICA MĂRFURILOR

Dimensionarea calităţii estetice a mărfurilor se impune ca o necesitate

determinată de evoluţia omului pe de o parte şi de evoluţia mediului economic pe de
altă parte. Astăzi, produsul este considerat a fi nu numai o entitate fizică, dar şi una
psihologică. În prezent asistăm la o puternică interferenţă între industrie şi artă, la o
pătrundere tot mai puternică a valorii artistice în universul obiectelor.
Estetica reprezintă o disciplină filosofică, care studiază esenţa, legităţile,
categoriile şi structura acelei atitudini umane faţă de realitate, caracterizată prin
reflectarea, contemplarea, valorizarea şi făurirea unor trăsături specifice ale obiectelor
şi proceselor din natură, societate şi conştiinţă sau ale creaţiile omeneşti.
În Dicţionarul explicativ al limbii române Estetica este definită ca ştiinţa care
studiază legile şi categoriile artei, considerată ca forma cea mai înaltă de creare şi de
receptare a frumosului; ansamblu de probleme privitoare la esenţa artei, la raporturile
ei cu realitatea, la metodele creaţiei artistice, la criteriile şi genurile artei.
Categoria fundamentală a esteticii este frumosul. Frumosul nu are sens decât
pentru oameni şi numai pentru cei capabili să-l perceapă. El oglindeşte atât ordinea
lumii exterioare, cât şi armonia trăirilor interioare, subiective, îmbinând planul
afectivităţii cu cel al raţionalităţii lucide.
Estetica studiază:
- frumosul natural;
- frumosul artistic;
- frumosul industrial.
Frumosul industrial reprezintă obiectivul esteticii industriale. Estetica
industrială este un proces de implicare a artei în structura produsului industrial. Ea
cuprinde atât elemente de proiectare cât şi elemente de psihologie a formelor, de
teorie a consumurilor, de sociologie a gusturilor.
Estetica mărfurilor este o disciplină de sinteză, a cărei cunoaştere impune
cunoştinţe economico-sociologice, de marketing, merceologie, management, de teorie
şi practică artistică.
Designul este un cuvânt englezesc, ce defineşte un fenomen de civilizaţie.
Dicţionarele recunosc pentru design accepţiuni ca: intenţie, schemă de abordare a unei
lucrări, construcţie, proiectare, compoziţie. Principala lui semnificaţie rămâne
proiectarea estetică – procesul complex de concepere şi proiectare a formelor
funcţionale şi totodată frumoase. Când termenul design se referă la producţia în serie,
se foloseşte expresia design industrial. Designul face parte integrantă din industria şi
economia contemporană, fiind o componentă esenţială a culturii materiale, a esteticii
şi mediului înconjurător.
Elementele esteticii mărfurilor sunt explicate şi caracterizate prin intermediul
categoriilor estetice. Principalele categorii estetice sunt: forma, structura, linia,
desenul, stilul, ornamentul, simetria, proporţia, armonia, contrastul şi culoarea.
Forma este un element esenţial în producţia mărfurilor de larg consum şi
reprezintă manifestarea în exterior a ordinii interioare a obiectelor. Forma este definită
într-un sens vag, ca fiind configuraţia generală a liniei sau volumului şi într-un sens
mai precis, ca fiind aranjamentul părţilor care determină această configuraţie.
Forma este generată în primul rând de structura materialului, de funcţionalitate
şi utilitate. Forma produselor, fiind accesibilă pentru percepţie, devine atribut al
valorii lui, un purtător de informaţii asupra valorii produsului. Ea provoacă omului o

27
reacţie emoţională, prin care se exprimă aprecierea senzorială directă a formei: forma
atrage sau respinge, place sau displace. Pentru ca forma unui obiect util să fie
frumoasă, ea trebuie să fie armonioasă, să fie corelată cu compoziţia, iar compoziţia
să corespundă obiectului, construcţiei, materialului de fabricaţie.
Forma exprimă veridic conţinutul. Evoluţia formei produselor poartă amprenta
dezvoltării tehnicii în diferite perioade istorice, putem uşor constata trecerea de la
forme grele, încărcate la simplitate şi frumos (de exemplu, evoluţia formei aparatelor
electrocasnice şi electrotehnice). În prezent formele sunt raţionale şi au o linie
elegantă, formele geometrice şi aerodinamice înlocuiesc formale tradiţionale, creând o
atmosferă modernă şi plăcută.
Forma are un caracter dinamic, constituind un element de diversificare
sortimentală şi de creştere a competitivităţii pe piaţă. Produsul va avea succes pe
piaţă, dacă pe lângă o funcţie bună va avea şi o formă atractivă, Importantă rămâne
îmbinarea armonioasă a elementelor funcţie-formă, forma produselor fiind de aşa
manieră concepută, încât să corespundă atât sub raport estetic, cât şi funcţional-
utilitar.
Echilibrul dintre funcţie – formă - structură este o necesitate de care se ţine
seama în proiectarea produselor. În acest echilibru, funcţia reprezintă destinaţia
produsului, adică scopul pentru care a fost creat, forma exprimă configuraţia
produsului, prin care obiectul apare ca produs al muncii, ca marfă, iar structura
exprimă modul cum este dispusă material, aranjamentul şi coeziunea moleculelor, în
vederea alcătuirii ei.
Specialiştii apreciază, că examinarea şi soluţionarea în condiţii optime a
unităţii dintre formă, structură şi funcţie, reprezintă punctul cheie al esteticii
industriale, este modalitatea prin care se poate atinge perfecţiunea evidentă şi
emoţională numită frumos industrial.
Linia ca element estetic determină forma obiectelor, delimitează şi
circumscrie toate obiectele vizibile, producând o infinită diversitate de forme.
Există mai multe tipuri de linii: linii drepte, supuse legilor proporţiilor, care
determină armonia; linii circulare, care pot include conţinuturi atrăgătoare; linii
imitative, reproduc elemente din natură, ale au un caracter dinamic, în evoluţie dând
senzaţia de mişcare; linii geometrice, care dau senzaţia de echilibru; linii orizontale,
verticale sau oblice etc.
Asocierea mai multor tipuri de linii amplifică rezultatele expresive, datorită
contrastului lor implicit. Cu ajutorul liniilor se transpune imaginea unei idei,
obţinându-se desenul.
Desenul este o consecinţă a schiţării liniilor şi a formării conturului, care dau
imaginea unei idei sau a unui obiect. Se pot realiza desene liniare, figurative,
nefigurative, statice, dinamice etc.
O caracteristică importantă a desenului este autenticitatea lui. Şi în cazul
desenului trebuie să se ţină seama de raporturile dintre utilitate şi material, de
aplicarea culorilor şi valorile tonale.
Deşi desenul este un element estetic autonom, funcţia lui a fost şi rămâne în
multe cazuri subordonată, având rolul de a preceda şi pregăti execuţia lucrărilor.
Stilul exprimă o sinteză a trăsăturilor dominante a unei structuri, civilizaţii,
epoci. Stilul poartă amprenta unei anumite perioade, trăsăturile spirituale care
individualizează un domeniu al culturii la un anumit moment istoric. Ca atare, stilul
nu poate fi limitat doar la domeniul creaţiei artistice, ci cuprinde toate acele
manifestări ale activităţii umane, care includ aspecte cu caracter estetic.
Apartenenţa stilurilor la diferite epoci, îndeosebi artistice, determină o mare

28
varietate de şcoli şi orientări. Astfel, putem aminti stilurile mobilierului: Clasic,
Renaştere, Baroc, Regence, Ludovic al XVI-lea, stil rustic, stil contemporan. În
activitatea turistică în funcţie de zonă, categorie, destinaţie, se utilizează diferite stiluri
de mobilă, dând o notă distinctă unităţilor de turism. În schimb, producţia de mare
serie este orientată spre modele noi, cu linie modernă, cu o funcţionalitate continuu
îmbunătăţită, cu o finisare exterioară şi interioară superioară.
Ornamentul este un element de podoabă, decorativ, executat în diferite
tehnici, independent sau integrat într-o compoziţie şi destinat să înfrumuseţeze un
obiect sau un edificiu. Este o proprietate minoră, cu pondere mare din totalul
proprietăţilor şi cu efecte deosebite asupra cumpărătorilor.
Chiar dacă în estetica mărfurilor preocupările actuale sunt orientate spre
simplificarea formelor, suprafeţelor, volumelor, pentru expresivitatea şi claritatea
ansamblului, nu trebuie eliminată în totalitate decoraţiunea. Ornamentul capătă o
valoare estetică majoră în condiţiile când nu este un adaos de prisos, când nu este
strident, disonant şi când, dimpotrivă, corespunde unor nevoi, necesităţi estetice,
stimulând bunul gust. Ornamentul îşi menţine importanţa mai ales la produse
industriale ca: stofe, ţesături, confecţii, covoare, tapete, tapiserii, bijuterii, ceasuri,
rame, grilaje etc.
Simetria este expresia unor raporturi de mărime şi formă, de ordine şi
dispunere, de potrivire şi concordanţă pe care o au părţile unui întreg între ele şi în
totalitate. Fiind proprietatea reală a unui ansamblu alcătuit din elemente care răspund
anumitelor reglementări, părţile se pot raporta la un centru, la o axă, la o distanţă, un
plan etc. Prin simetrie obiectele capătă proprietăţi de armonie, echilibru,
proporţionalitate.
Proporţia reprezintă raportul elementelor din punct de vedere cantitativ, din
punct de vedere al mărimilor (dimensiuni, suprafeţe, volume. Un element se găseşte în
raport cu altul într-o anumită mărime, cel următor se găseşte în raport cu celelalte, iar
întreg ansamblul este alcătuit din raporturi precise.
Armonia redă raportul elementelor din punct de vedere calitativ, formând
impresia finală de plăcut. Armonia exprimă concordanţa elementelor componente ale
unui întreg, unitatea conţinutului şi a formei. Armonia este considerată atribut sau
efect al frumosului.
Contrastul face parte din legile care privesc variaţia, constituind un factor
care stimulează percepţia. Contrastul înlătură situaţia de monotonie, stimulează
variabilitatea, permite compararea unor valori estetice cu altele, conturarea
caracterelor proprii ale elementelor ansamblului, etalarea expresivităţii întregului.
Se cunoaşte contrastul de linii şi forme, de mărimi şi structuri, de textură, de
umbră şi lumină, de valoare, de culoare, de cald şi rece etc.
Culoarea reprezintă una dintre cele mai importante elemente ale esteticii.
Culoarea, ca efect, nu există decât la nivelul ochiului, ea nu are o existenţă proprie, ci
numai o interpretare fiziologică.
În funcţie de efectele psihologice pe care la au asupra oamenilor, culorile se
împart în două categorii – culori calde şi culori reci. Culorile roşu, galben, portocaliu
au lungimi de undă mari şi se numesc culori calde. Culorile verde, albastru, violet au
lungimi de undă mici şi se numesc culori reci.
Din punct de vedere estetic, culoarea poate fi caracterizată prin luminozitate,
tonalitate şi saturaţie.
Luminozitatea este un factor necromatic şi se referă direct la intensitatea sursei
luminoase, folosindu-se uneori şi termenul de strălucire.
Tonalitatea este caracteristica culorii care se referă la sursa perceptivă calitativ

29
şi indicată cu termenii: roşu, verde, galben, albastru.
Saturaţia este caracteristica culorii care se raportează la o scară de senzaţii,
reprezentând grade crescânde de culoare plecând de la alb. O culoare este cu atât mai
saturată, cu cât pare mai amestecată cu alb. Un corp care absoarbe uniform toate
radiaţiile, apare negru. Dacă absorbţia este numai parţial uniformă, ele apare cenuşiu.
Un corp care reflectă toate radiaţiile spectrului vizibil cu aceeaşi intensitate, apare alb.
Folosirea culorii se face în scopuri practice şi estetice pentru a crea nota de
individualitate a produsului. Preferinţa pentru culori nu este condiţionată numai de
legi ale percepţiei, ci şi de convingeri şi de predilecţii personale. În afară de valoarea
afectivă, deoarece toate produsele cumpărate sunt colorate, culoarea are şi o mare
valoare economică.
Valoarea estetică a produselor în general şi a produsului industrial în special,
prin concepţia cromatică, reprezintă la etapa actuală de dezvoltare a producţiei
industriale o preocupare majoră.

30
 Capitolul 5.
ÎNNOIREA, MODERNIZAREA ŞI
DIVERSIFICAREA SORTIMENTELOR DE MĂRFURI

5.1. Consideraţii generale

În condiţiile actuale ale pieţei interne şi internaţionale, produsul trebuie să fie

definit în strânsă legătură cu conceptul de marketing. Conform acestui concept,
produsul reprezintă ansamblul elementelor ce generează cererea exprimată de
consumator pe piaţă. Aceasta depinde atât de creaţia inginerească, cât şi de
prezentarea produsului, de canalele de distribuţie, preţul, calitatea, prestigiul pe care-l
oferă utilizatorului etc.
De aici rezultă, că concepţia, proiectarea, realizarea unui produs trebuie
efectuate în concordanţă cu cerinţele marketingului, astfel produsul trebuie însoţit de
un program complex privind lansarea şi comercializarea sa pe piaţă. În acest context
apare necesitatea definirii produsului nou.
Este foarte dificil de a defini produsul nou, deoarece sunt foarte diferite
criteriile prin care de diferenţiază un produs nou de un produs denumit generic nou în
sfera de producţie şi în cea comercială. Astfel, cele mai utilizate criterii sunt: tipul de
nevoi pentru care este destinat, nivelul modificat al calităţii reflectat în gradul de
satisfacere al nevoilor şi caracteristicile tehnice ale produsului, inclusiv modul de
ambalare.
Se poate astfel afirma, că putem vorbi despre un produs nou, dacă acesta aduce
pe piaţă cel puţin un element util nou, cum ar fi: o nouă compoziţie chimică, un
principiu de funcţionare nou, o tehnică (reţetă) de fabricaţie nouă, un model nou,
eventual realizat într-un stil nou.
Cei care cu adevărat tind spre o poziţie solidă pe o piaţă, investesc în înnoirea,
modernizarea şi diversificarea produselor.
Înnoirea cuprinde: modernizarea, înnoirea totală şi diversificarea
sortimentului.
Modernizarea presupune, înainte de toate, reproiectarea şi redimensionarea
produselor cu respectarea strictă a cerinţelor de rezistenţă, confort, estetică, valoare
nutritivă etc., ţinând seama şi de principiile utilizării.
Înnoirea totală (diversificarea pe verticală) urmăreşte înlocuirea produselor
vechi cu produse complet noi, aceasta are la bază aducerea pe piaţă a unor produse noi
cu caracteristici de calitate noi, cu o valoare de întrebuinţare îmbunătăţită, cu principii
de funcţionare noi, care asigură performanţe superioare.
Diversificarea propriu-zisă (diversificarea pe orizontală) presupune lărgirea
sortimentului de produse fără aducerea unor elemente noi, remarcabile, în ceea ce
priveşte compoziţia chimică, performanţele sau principiul de funcţionare al
produsului. Aceasta de fapt este o înnoire de sortimente.
Unii autori definesc şi a treia cale de diversificare, denumită colaterală (de
graniţă), care conduce la completarea sortimentului prin valorificarea unor resurse de
materii prime disponibile din categoria materialelor refolosibile şi recuperabile.
Principalele etape pe care trebuie să le parcurgă o firmă până la lansarea unui
produs nou sau înnoit sunt (după I.M.Juran):
- cercetarea ştiinţifică:
- calculele tehnico-economice şi comerciale;
- proiectarea şi întocmirea documentaţiei tehnice;
- stabilirea tipodimensiunilor şi specificaţiilor;

31
 - proiectarea procesului de fabricaţie;
- asigurarea unor materii prime corespunzătoare;
- achiziţionarea unor utilaje performante;
- asigurarea unor aparate de măsură performante;
- organizarea procesului de producţie;
- controlul procesului tehnologic;
- controlul final al produselor;
- desfacerea produselor;
- activităţile de service la beneficiar;
- reluarea cercetărilor pentru înnoirea şi diversificarea producţiei.
Toate aceste etape includ promovarea factorilor care asigură calitatea: materii
prime, calificarea personalului, tehnologie, management, mediu.
În etapa actuală avem de-a face cu accelerarea foarte pronunţată a schimbărilor
privind sortimentul industrial. Cu cât produsele solicită o tehnică mai avansată, durata
de viaţă pe piaţă scade la valori tot mai mici. Produsele electronice sunt înnoite astfel
după 1,5-2 ani, în unele cazuri şi mai des, iar în cazul computerelor înnoirea se face la
un interval chiar mai mic, de aproximativ 5-7 luni.
Realizarea produsului nou sau înnoit porneşte de la studiul pieţei, în speţă de
la activitatea de marketing în general, deci, trebuie determinat care este succesul la
care se poate aştepta produsul, care este calitatea şi preţul cel mai agreat de
consumator. Cercetarea ştiinţifică se bazează pe studiul literaturii şi a produselor din
ţară şi străinătate şi scoate în evidenţă nivelul calitativ atins pe plan mondial şi
soluţiile adoptate.
Pentru protecţia produselor noi soluţiile constructive care prezintă noutate pe
plan mondial se brevetează. Este important că producţia poate începe înaintea
adoptării brevetului.
Calculele tehnico-economice şi comerciale analizează produsul faţă de
etaloane şi caută atingerea unui raport calitate-preţ superior faţă de acestea.
Prin proiectare se stabileşte calitatea produsului. Produsul trebuie realizat pe
cât posibil cu repere standardizate, deoarece utilizarea acestora reduce preţul şi
asigură o mentenabilitate bună.
Se realizează prototipul şi se proiectează fluxul tehnologic, pe baza
prospectelor utilajelor achiziţionate.
Urmează omologarea ştiinţifică a procesului de fabricaţie, care trebuie să
permită o monitorizare permanentă a calităţii şi eliminarea tuturor rebuturilor
nerecuperabile.
Calitatea produsului se asigură prin controlul riguros al materiilor prime. După
reglarea utilajelor se realizează seria zero. Produsele se supun la un control final
foarte riguros cu scopul de a detecta sursele de noncalitate şi de a le elimina.
Deci, prin înnoire şi diversificare poate fi modificată forma produselor, a
ambalajelor, dar este esenţial că prin înnoire şi diversificare trebuie mărită valoarea de
întrebuinţare a produselor.
Costurile şi efectele diversificării şi înnoirii trebuie corelate cu efectele
economice urmărite. Prin diversificare şi înnoire trebuie obţinută o rată a profitului
mai mare decât cea pe care întreprinderea o obţinea fără aceste acţiuni, adică
programul de înnoire trebuie orientat spre profit.

32
 5.2. Inovarea tehnologică ca mijloc de realizare
a înnoirii şi diversificării sortimentale

Orice firmă va putea să se impună pe piaţă şi să-şi consolideze poziţia ocupată

numai prin adoptarea unor măsuri de îmbunătăţire a ofertei sale, în special prin
diversificarea sortimentului oferit şi mai ales prin lansarea pe piaţă a unor noi
produse, care să satisfacă cerinţele în continuă evoluţia a pieţei. Geneza tuturor
produselor şi tehnologiilor existente sunt rezultatul unor cercetări făcute fie de
cercetători din domeniul cercetării fundamentale, fie de cei din cercetarea aplicativă.
Pornind de la aceasta, tezele de principiu în orice abordare a problemei
inovării sunt următoarele:
- inovarea tehnologică este un factor critic pentru supravieţuirea şi
dezvoltarea celor mai multe din întreprinderile industriale şi nu ar trebui lăsată la voia
întâmplării;
- resursele destinate inovării tehnologice pot fi justificate într-un anumit
moment numai dacă au drept efect realizarea în continuare a obiectivelor organizaţiei;
- analiza inovărilor tehnologice din trecut dezvăluie un număr de factori,
din care toţi apar prezenţi în multe din succese;
- se poate elabora un mod de abordare şi de înţelegere conceptuală a
proceselor din cadrul activităţii de inovare;
- luarea de decizii îmbunătăţite şi obţinerea unui profit mai mare ca urmare a
investiţiei ar trebui să constituie efectul activităţii conştiente de aplicare în practică a
conceptelor.
Orice analiză a procesului inovaţional în domeniul produselor şi tehnologiilor
conţine obligatoriu aprecieri asupra evoluţiei în general a inovaţiei tehnice în legătură
directă cu fenomenul creaţiei ştiinţifice şi tehnice, precum şi cu prognoza tehnologică.
Pornind de la aceste aprecieri, se poate afirma, că procesul inovaţional, atât în
cazul produselor, cât şi în cazul tehnologiilor, reprezintă un important punct de
pornire în analiza activităţilor oricărei organizaţii economice.
Pentru a se face inovare într-o întreprindere, trebuie să existe obligatoriu un set
minim de premise, ce vor garanta succesul acestei activităţi şi implicit a rezultatelor
activităţii de cercetare-dezvoltare. Acest set trebuie să conţină următoarele premise:
- existenţa unor necesităţi clar exprimate pe piaţă, dublate de orientarea
efortului de inovare către satisfacerea acestor nevoi identificate prin intermediul unei
interfeţe piaţă-organizaţie;
- existenţa mijloacelor susceptibile de a putea fi puse la dispoziţie pentru
realizarea activităţilor de cercetare-dezvoltare, inovare, mai ales sursele de finanţare;
- existenţa unui personal cu o pregătire corespunzătoare, un adevărat
colectiv de lucru, cu experienţă şi capacitate de acumulare de noi cunoştinţe;
- accesul facil la toate sursele de informaţie necesare activităţii complexe de
cercetare şi inovare.
Existenţa acestor premise asigură doar cadrul necesar pentru o activitate de
inovare de succes, ele trebuind să fie însoţite de o corectă punere a lor în valoare.
Practic este greu să se stabilească unde se sfârşeşte cercetarea şi unde începe aplicarea
industrială.
Pentru ca o activitate de inovare să aibă un rezultat valorificabil, prin
fabricarea de produse care să asigure un succes pe piaţă, trebuie să se ţină cont de o
serie de factori ce influenţează direct procesul inovaţional:
- îmbinarea activităţii de cercetare-dezvoltare cu cea de marketing –
orientarea spre piaţă;

33
 - integrarea activităţii de cercetare-dezvoltare în cadrul obiectivelor de
ansamblu ale organizaţiei;
- selectarea eficientă a proiectelor şi existenţa unui sistem corect de
evaluare;
- conducerea şi controlul eficient al proiectului;
- sursa de idei creatoare;
- organizaţie receptivă la inovare;
- antrenarea uneia sau mai multor persoane în procesul de creaţie-inovare.
Un proces de inovare, implicit unul dedicat înnoirii şi diversificării
sortimentale, bine fundamentat şi realizat, poate asigura unei organizaţii succesul şi
imaginea care să o impună în faţa partenerilor şi mai ales a concurenţilor, într-un
mediu atât de complex şi de dinamic în continuă evoluţie.

34
 Capitolul 6.
STANDARDIZAREA MĂRFURILOR

6.1. Importanţa şi definiţia standardizării

Standardizarea este activitatea tehnico-economică de elaborare şi

implementare a unor documente de referinţă (standarde), care reglementează în mod
raţional şi unitar realizarea produselor, controlul calităţii şi circulaţia tehnică a
acestora.
În mod obişnuit prin standardizare se înţelege acţiunea de elaborare a unor
documente, organizată în scopul reglementării tehnice oprite a problemelor care se
pun în mod repetat în activitatea economică şi mai ales, în domeniul producţiei prin
adoptarea acelor soluţii, care conciliază cerinţele beneficiarilor cu posibilităţile
producătorilor, realizând avantaje tehnico-economice optime.
Activitatea de standardizare este influenţată în mod direct de procesul
accelerat de apariţie a unor noi tehnologii, de globalizare a schimburilor comerciale,
de problemele de mediu şi securitate, precum şi de formarea pieţei unice europene.
Începuturile activităţii de standardizare datează din perioada premergătoare
celui de-al doilea război mondial, primele standarde cu caracter naţional fiind
adoptate în 1937-1938 în cadrul AGIR – Asociaţia Generală a Inginerilor din
România.
În anul 1948 a luat fiinţă Comisiunea de Standardizare, primul organism
naţional de standardizare. După o serie de reorganizări, în 1970 a luat fiinţă Institutul
Român de Standardizare (IRS), care a funcţionat până în anul 1998. Prin Ordonanţa
Guvernului 39/1998 se pun bazele standardizării voluntare în România. Din acest
moment, organismul naţional de standardizare este Asociaţia de Standardizare din
România – ASRO.
Conform SR 10000-1:1994 „standardul este un document, stabilit prin
consens şi aprobat de un organism recunoscut, care furnizează pentru utilizări comune
şi repetate, reguli, linii directoare sau caracteristici pentru activităţi sau rezultatele lor,
în scopul obţinerii unui grad optim de ordine într-un context dat”.
În urmă cu câteva decenii, în Europa de Vest standardele şi-au pierdut
caracterul de obligativitate. În noua abordare „New Approach”, standardele sunt
obligatorii numai pentru firma care face public faptul că produsul ei este conform cu
un anumit standard. Referirea la un standard este pentru o firmă garanţia calităţii
produsului şi a faptului că consumatorii vor avea încredere în produs. Pentru
consumatori, conformitatea cu un standard le conferă avantajul cunoaşterii produsului
şi încredere în calitatea acestuia.
De asemenea, unele standarde, care sunt citate de reglementări oficiale, devin
obligatorii (de exemplu, unele standarde pentru jucării, metale preţioase, standarde
care stabilesc metodele de prelevare şi analiză a probelor ş.a.).
Conform SR 10000-1:1994 „standardizarea este o activitate specifică, prin
care sunt stabilite, pentru problemele reale sau potenţiale, prevederi destinate unei
utilizări comune şi repetate, urmărind obţinerea unui grad optim de ordine într-un
context dat”.

6.2. Obiectivele standardizării

Scopul principal al standardizării este îmbunătăţirea activităţii economice în

general. Pentru atingerea acestui scop, standardizarea are următoarele obiective:

35
 - îmbunătăţirea calităţii vieţii;
- obţinerea unei economii globale de materiale, energie şi efort uman;
- protecţia vieţii, sănătăţii şi securităţii persoanelor fizice, mediului
înconjurător şi apărarea intereselor consumatorilor;
- protecţia consumatorilor, printr-un nivel de calitate al produselor şi
serviciilor adaptat necesităţilor şi verificat corespunzător;
- recunoaşterea internaţională a produselor şi serviciilor româneşti;
- promovarea rezultatelor consolidate ale ştiinţei şi tehnologiei, ţinând
seama de gradul de dezvoltare al economiei;
- stabilirea unui sistem unitar de cerinţe pentru certificarea conformităţii;
- înlăturarea barierelor tehnice din calea comerţului internaţional;
- reprezentarea intereselor economiei naţionale în activităţile de
standardizare internaţionale şi europene.
În standarde unt prescrise condiţiile de asigurare a protecţiei vieţii, protecţiei
sănătăţii, securităţii muncii, protecţiei mediului ambiant prin nivelul mai redus al
nocivităţii unor procese; aceste reglementări contribuie la protecţia consumatorului şi
a mediului înconjurător.
Apărarea intereselor consumatorilor se realizează şi prin prevederea unor
caracteristici care se verifică în timpul utilizării produselor (durabilitate, fiabilitate,
mentenabilitate), neîndeplinirea cărora ar putea permite consumatorului emiterea
pretenţiilor la despăgubire.
Standardizarea mărfurilor este foarte importantă, deoarece are loc:
 facilitarea schimburilor interne şi internaţionale de mărfuri şi de
informaţii;
 ridicarea continuă a calităţii şi competitivităţii produselor;
 promovarea progresului tehnic şi accelerarea înnoirii producţiei;
 raţionalizarea economică prin tipizarea, unificarea şi raţionalizarea
sortotipodimensiunilor.
Standardizarea îndeplineşte rolul de a facilita schimburile de mărfuri, de a
uşura comunicarea între producători şi beneficiari, de a stabili un limbaj comun prin
intermediul tehnologiei unice în diferite domenii. Simbolizarea şi codificările
cunoscute de ambii parteneri permit o comunicare facilă, indiferent de limba vorbită
de fiecare dintre ei. Trimiterile şi referirile la standarde, care se fac în contractele
economice, înlesnesc foarte mult tranzacţia, în special atunci când se stabileşte nivelul
calitativ al produselor. Trimiterile la standardele internaţionale şi naţionale ale
partenerilor în cadrul tratativelor constituie singurul mod de a înlătura, în prezent,
barierele tehnice create prin practicarea în diferite state a unor condiţii tehnice de
importanţă locală.
Standardizarea contribuie la menţinerea şi asigurarea calităţii şi
competitivităţii mărfurilor prin faptul, că standardele precizează nivelul minim al
principalelor caracteristici de calitate, modalităţi de efectuare a recepţiei calitative a
loturilor de mărfuri, condiţiile de ambalare, transport, depozitare etc.
Prin standardizare este posibilă de asemenea promovarea progresului tehnic şi
accelerarea înnoirii producţiei, deoarece standardizarea presupune stabilirea
parametrilor principali a condiţiilor tehnice, indicatorilor de fiabilitate şi
mentenabilitate, a metodelor de analiză şi de încercare a produselor, toate acestea
având un rol important în ridicarea continuă a calităţii mărfurilor.
În majoritatea sectoarelor industriale standardele reprezintă un element de
raţionalizare economică. Raţionalizarea economică poate fi realizată prin:
 Tipizare şi simplificare;

36
  Unificare;
 Interschimbabilitate;
 Modulare;
 Agregare.
Tipizarea şi raţionalizarea sortotipodimensiunilor este acţiunea de stabilire a
unei game raţionale economic de tipuri şi mărimi ale produselor, capabile să acopere
nevoile existente într-o anumită perioadă de timp, sau cele previzibile într-un viitor
apropiat. Prin simplificare se ajunge la produse caracterizate prin proprietăţi
esenţiale, eliminându-se elementele care complică, îngreunează şi scumpesc producţia
şi utilizarea acestora.
Unificarea este legată de tipizare şi presupune reducerea diversităţii
produselor prin combinarea mai multor variante, mai ales din punct de vedere al
dimensiunilor şi formei. Aceasta presupune că toate variantele iniţiale vor suferi unele
modificări, astfel se creează posibilitatea utilizării aceloraşi piese şi subansambluri
pentru mai multe tipuri de produse diferite. De altfel, indicele de tehnologicitate,
indice de calitate în proiectarea maşinilor, reprezintă tocmai raportul dintre numărul
componentelor unificate şi numărul total de componente.
Tipizarea şi unificarea permit programarea interschimbabilităţii, adică
posibilitatea producătorilor să fabrice loturi de piese suficient de compatibile sub
aspectul dimensiunilor, formelor şi a proprietăţilor, pentru ca acestea să poată fi
înlocuite cu altele.
Interschimbabilitatea poate fi dimensională şi funcţională. Un exemplu de
interschimbabilitate dimensională este cel referitor la şuruburi şi piuliţe, care sunt
perfect standardizate internaţional şi sunt înlocuibile, indiferent de provenienţa lor.
Interschimbabilitatea funcţională este asigurată când alte caracteristici decât cele
dimensionale sunt standardizate, de exemplu caracteristicile rulmenţilor – încărcătura,
condiţiile la care se supun în timpul lucrului etc.
Modularea urmăreşte folosirea subansamblelor unificate constructiv, care pot
fi combinate în mai multe variante, în funcţie de necesităţi. Modulele sunt
interschimbabile şi au proprietăţi de convertibilitate şi reversibilitate repetată.
Modularea este des utilizată pentru o serie de produse – mobilă, utilaje tehnologice,
produse electronice etc.
Agregarea constă în combinarea elementelor unificate constructiv, astfel încât
să formeze variante de echipamente adecvate unor condiţii de lucru cât mai diverse.
Pentru a nu rămâne în urma progresului tehnico-ştiinţific, devenind o piedică
în asigurarea calităţii, standardele trebuie corelate cu modificările ce intervin, trebuie
revizuite sau înlocuite cu altele la intervale ce corespund modificărilor în tehnologia
produselor şi vitezei progresului tehnic.

6.3. Clasificarea standardelor

Până la 28.08.1992, dată la care s-a publicat în Monitorul Oficial al României

Ordonanţa Guvernului României privind activitatea de standardizare în România s-au
utilizat standarde de stat (STAS), standarde de ramură (STR) şi standarde de
întreprindere (STI) Pentru operativitate s-a convenit ca standardele elaborate înainte
de data precizată să-şi păstreze sigla STAS.
În ţara noastră în prezent se elaborează următoarele categorii de standarde:
 Standarde române – a căror siglă de identificare este SR, care se
aplică la nivel naţional. Iniţialele ST sunt urmate de două grupe de cifre: primul grup
de cifre reprezintă numărul standardului şi acesta rămâne neschimbat; al doilea grup

37
de cifre reprezintă anul când a fost elaborat sau modificat respectivul standard.
 Standarde profesionale – care se aplică în anumite domenii de
activitate, în cadrul organizaţiilor profesionale, legal constituite, care le-au elaborat;
 Standarde de firmă – care se aplică în cadrul regiilor autonome,
societăţilor comerciale şi al altor persoane juridice care le-au elaborat.
După provenienţă standardele se clasifică în:
 Standarde naţionale, care sunt elaborate, aprobate sau adoptate după
caz, de un organism naţional de standardizare şi care este pus la dispoziţia publicului;
 Standarde europene, care sunt adoptate de către un organism
european cu activitate de standardizare;
 Standarde internaţionale, care sunt adoptate de către un organism
internaţional cu activitate de standardizare.
De menţionat este faptul că standardele internaţionale şi europene se publică în
România numai după adoptarea lor ca standarde naţionale.
După conţinutul lor, standardele se clasifică în:
 Standarde generale, care se referă la o problemă valabilă pentru una
sau chiar mai multe grupe de produse, de simbolizare, codificare, metode statistico-
matematice de control al calităţii produselor;
 Standarde complete de produs, referitoare la obţinerea şi
comercializarea unui singur produs. Ele conţin o serie de condiţii tehnico-economice
care trebuie să fie îndeplinite de un produs, condiţii tehnice de calitate (formă şi
dimensiuni, condiţii de funcţionare, fiabilitate, condiţii de siguranţă şi de protecţie a
vieţii şi a mediului înconjurător), reguli pentru verificarea calităţii, metode de
verificare a calităţii, precum şi prevederile privind recepţia, conţinutul marcării şi
modul de marcare, pentru identificarea produsului şi a producătorului;
 Standarde parţiale de produs, care detaliază unul sau două capitole
dintr-un standard complet de produs, spre exemplu:
- standarde de dimensiuni,
- standarde de marcare,
- standarde de reguli privind verificarea calităţii,
- standarde de analize şi încercări,
- standarde de ambalare, depozitare şi transport.
O altă clasificare a standardelor după conţinut, conform SR 10000/1-94, le
grupează în:
 standarde de bază, cu aplicabilitate generală sau care conţin prevederi
generale pentru un anumit domeniu;
 standarde de terminologie, care „fixează” termenii utilizaţi în diferite
domenii;
 standarde de încercări, care detaliază metodele de încercare aplicate
pentru caracterizarea produselor sau serviciilor;
 standarde de produse, care specifică cerinţele ce urmează a fi
îndeplinite de procese, asigurându-se astfel aptitudinea de utilizare a lor;
 standarde de servicii, care descriu cerinţele referitoare la servicii,
pentru asigurarea aptitudinii lor de utilizare;
 standarde de interfaţă, caracterizând interfaţa existentă între produse,
procese, sisteme în punctele lor de conexiune;
 standarde de date, conţinând datele necesare pentru caracterizarea
completă a unui produs, proces, serviciu.

38
 6.4. Activitatea de standardizare în România

Una din cerinţele esenţiale de aderare a României la Uniunea Europeană de

importanţă majoră pentru ţara noastră este armonizarea legislaţiei tehnice cu cea care
guvernează Piaţa Internă Unică a Uniunii Europene. Pentru realizarea acestei
armonizări, în România a avut loc o reformă fundamentală în domeniul
infrastructurilor calităţii şi standardizării.
Astfel, prin Ordonanţa 39/1998 a fost pusă baza standardizării voluntare în
România, fiind creat un alt organism naţional de standardizare Asociaţia de
Standardizare din România (ASRO). Acest organism şi-a schimbat statutul, dintr-o
organizaţie subordonată Guvernului României (IRS) într-o asociaţie de drept privat,
non-profit, fără scop lucrativ, neguvernamentală şi apolitică, de interes public, cu
recunoaşterea guvernamentală ca unic organism naţional de standardizare.
Atribuţiile principale ale ASRO sunt:
 elaborarea şi aprobarea, reconfirmarea, modificarea şi anularea
standardelor naţionale;
 stabilirea principiilor şi metodologiei standardizării naţionale;
 elaborarea şi implementarea programului de standardizare naţională;
 reprezentarea României în organismele neguvernamentale internaţionale şi
europene de standardizare;
 colaborarea în domeniul standardizării naţionale cu organisme similare din
alte ţări;
 editarea, publicarea şi difuzarea standardelor naţionale şi a altor publicaţii
din domeniul standardizării naţionale;
 acordarea dreptului de utilizare a mărcilor naţionale de conformitate cu
standardele naţionale;
 efectuarea de operaţiuni de import-export şi comercializare de standarde,
documentaţii şi literatură de standardizare;
 crearea unui climat favorabil aplicării standardelor naţionale în economie
şi dezvoltării standardizării în România.

39
 Capitolul 7.
CLASIFICAREA ŞI CODIFICAREA MĂRFURILOR
 
7.1. Consideraţii generale

Abordarea în scopuri practice a mulţimii mărfurilor, în continuă diversificare,

a determinat intensificarea preocupărilor pentru elaborarea unor sisteme de clasificare,
potrivit cerinţelor specifice ale unui domeniu sau altul de activitate.
Pe măsura dezvoltării industriei şi comerţului, creşterii nivelului şi importanţei
schimburilor internaţionale, introducerii pe scară largă a informaticii în practica
economică, aceste sisteme de clasificare au fost continuu perfecţionate, în direcţia
asigurării unei mai bune corelări cu structura producţiei şi a comerţului, cu cerinţele
statistice, vamale şi de altă natură.
În prezent, în practica economică se utilizează o mare diversitate de clasificări
ale produselor. Pentru facilitarea analizei lor le putem grupa în clasificări sistematice,
nesistematice şi combinate.
Clasificările sistematice asigură ordonarea produselor pe categorii relativ
omogene, pe baza unor criterii, stabilindu-se un sistem de relaţii între categoriile
constituite. Majoritatea clasificărilor sistematice elaborate sunt clasificări ierarhice, cu
structură arborescentă, pe trepte (niveluri) de detaliere (agregare), între care există
relaţii de subordonare: treptele superioare se obţin prin agregarea celor inferioare,
derivate din ele.
Grupările (categoriile) de produse corespunzătoare acestor trepte au o mare
diversitate de denumiri (diviziune, secţiune, grupă, clasă). Conţinutul lor diferă, de
asemenea, semnificativ pentru acelaşi nivel de agregare, de la o clasificare la alta,
pentru aceleaşi produse.
În clasificările nesistematice produsele sunt cuprinse în ordinea apariţiei lor,
fără să se ţină seama, deci, de categorii înrudite de produse.
Clasificările combinate asigură ordonarea produselor pe un anumit număr de
categorii omogene, în cadrul cărora se realizează, în continuare, clasificarea
nesistematică a elementelor componente.

7.2. Principalele sisteme de codificare a mărfurilor

utilizate în comerţul internaţional

Diferitele tipuri de clasificări ale produselor sunt asociate cu sisteme de

codificare specifice.
Codul este o combinaţie de 4 elemente simbolice prin care se reprezintă o
informaţie. Aceste elemente pot fi litere (cod alfabetic), cifre (cod numeric) sau litere
şi cifre (cod alfanumeric).
Codificarea reprezintă operaţiunea de transformare în cod a elementelor
definitorii ale unor obiecte, servicii, fenomene etc.
Relaţia dintre clasificări şi codificări este definită de gradul de interdependenţă
sau de suprapunere a acestora.
Principalul obiectiv al codificării, care determină şi funcţia sa de bază, este
identificarea. În cazul în care preia şi semnificaţii ale relaţiilor existente între
elementele mulţimii, el îndeplineşte şi funcţia de reprezentare a clasificării.
În cazul clasificării sistematice, utilizate în practica economică, codificarea
este dependentă de ordonarea mulţimii produselor pe categorii, suprapunându-se
funcţia de identificare a codului cu funcţia sa de reprezentare a clasificării.

40
 Utilizarea eficientă a unui asemenea sistem de codificare presupune o structură
unitară a criteriilor de clasificare şi stabilirea unui număr optim de niveluri de
detaliere, pentru a nu se ajunge la un cod de lungime mare.
În cazul clasificării nesistematice, produsele se identifică, printr-un cod
secvenţial, acordat în ordinea numerelor naturale. Soluţia prezintă avantajul unui cod
de lungimea mică, datorită utilizării tuturor combinaţiilor posibile ale caracterelor
numerice.
Prezintă, însă, dezavantajul că reprezentarea codificată nu poate sugera nici o
informaţie asupra categoriei din care face parte produsul.
Clasificările combinate utilizează un sistem de codificare ierarhizat –
secvenţial, codul având o zonă de ordonare corespunzătoare clasificării ierarhice,
urmată de o zonă secvenţială. Deci, funcţia de identificare a codului este combinată
parţial şi cu funcţia de clasificare. Lungimea codului este cu atât mai mare, cu cât
clasificarea cuprinde un număr mai mare de niveluri de detaliere. În această variantă
se urmăreşte găsirea unui raport optim între zona de clasificare şi zona secvenţială a
codului.
În condiţiile proliferării unei mari diversităţi de clasificări de acest fel, a
devenit necesară găsirea unor soluţii de uniformizare a lor pe plan mondial, obiectiv
atins prin elaborarea sistemelor Codul universal al produselor (Universal Product
Code – UPC) şi Codul european al articolelor (European Article Numbering – EAN).
Ambele sisteme utilizează codificarea cu bare.
Codul cu bare este o modalitate de reprezentare grafică a caracterelor
numerice sau alfanumerice prin alternarea unor bare de culoare închisă cu spaţii albe
de dimensiuni definite.
Tehnologia codului cu bare se bazează pe recunoaşterea acestor combinaţii de
bare şi spaţii, cu ajutorul unor echipamente informatice specializate. Acest proces a
fost facilitat de modernizarea rapidă a echipamentelor informatice (hardware) şi mai
ales de progresele realizate în domeniul software-ului. Astfel, de la procedeul
electrostatic de citire a codurilor, simbolizate prin purtători de date cu cartele sau
taloane perforate, s-a ajuns la lectura magnetică şi, în final, la metoda citirii optice,
care stă la baza sistemelor perfecţionate de culegere a informaţiilor cuprinse în coduri.
Dintre acestea, sistemul scanner de prelucrare a informaţiei comerciale la mărfuri s-a
extins cu rapiditate. Scanner-ul este un echipament informatic cu ajutorul căruia se
citesc prin metoda lecturii optice, datele codificate şi simbolizate prin codul cu bare.
Elementele de bază ale sistemului de codificare cu bare sunt: simbolizarea
(tipul codului), metoda de imprimare, echipamentul de imprimare, cititul optic şi
decodificatorul.
a) Tipuri de coduri. Pentru denumirea acestora, în standardele române se
utilizează termenul de simbolizări. Regulile specifice fiecărei simbolizări au,
denumirea standardizată de specificaţii de simbolizare.
Standardul european EN 796 Coduri cu bare, elaborat de Comitetul European
de Standardizare (CEN) prevede 18 simbolizări (tipuri de coduri), cărora le-a atribuit
câte un identificator de simbolizare. Au fost elaborate standarde pentru următoarele
tipuri de coduri: Codul 39, Codul 128, Codul EAN-UPC, Interleaved 2 of 5 şi
Codabar. Toate acestea au fost preluate ca standarde române, de Comitetul Tehnic CT
300 Coduri cu bare.
Ţinând cont de sistemul de codificare a informaţiilor, există două categorii de
coduri cu bare:
· coduri cu bare liniare, în care informaţia este codificată pe o singură direcţie,
de regulă pe orizontală;

41
 · coduri cu bare bidimensionale, în care informaţia este codificată atât pe
orizontală, cât şi pe verticală.
Codurile bidimensionale au o capacitate mai mare de cuprindere, comparativ
cu cele liniare.
Toate tipurile de coduri menţionate anterior sunt coduri liniare. În funcţie de
caracteristicile şirului de caractere pe care-l codifică, deosebim mai multe tipuri de
asemenea coduri:
· coduri numerice, care pot reprezenta numai cifre (de exemplu codurile EAN
şi UPC);
· coduri alfanumerice, care pot reprezenta atât cifre cât şi litere (de exemplu
codul 128 şi codul 39);
· coduri cu lungime fixă, care pot reprezenta şiruri cu un număr fix de
elemente (de exemplu codul EAN, care poate reprezenta numai un şir numeric de 8
sau 13 elemente);
· coduri cu lungime variabilă, care pot reprezenta şiruri conţinând un număr
variabil de elemente (de exemplu codul 128 şi codul 39).
Indiferent de varianta lor, codurile liniare au aceeaşi structură generală,
caracterizată prin următoarele elemente:
- dimensiunea (modulul) reprezintă lăţimea barei sau a spaţiului cel mai
îngust. Este o caracteristică foarte importantă a simbolizării, de care depinde lungimea
codului, siguranţa de citire şi, uneori, înălţimea codului;
- zona liberă este o zonă de margine neimprimată, la majoritatea tipurilor de
coduri având o lăţime de minimum 10 x dimensiunea codului, dispusă la începutul şi
la sfârşitul codului cu bare. Asigură o citire corectă, prin evitarea erorilor datorate
unor semne grafice aflate în vecinătatea codului;
- elementele de start şi de stop sunt, de fapt, combinaţii specifice de bare şi
spaţii, cu care începe, respectiv se termină codul cu bare. Acestea permit
echipamentului de citire-decodare să identifice începutul şi sfârşitul codului, precum
şi sensul de citire;
- codul în clar (linie de interpretare) reprezintă corespondentul codului cu
bare, format din caractere lizibile de om. Prezenţa lui, alături de codul cu bare, este
obligatorie. Acest cod permite introducerea manuală, în sistemul informatic de
prelucrare, a codului produsului, în cazul în care, din diferite motive, nu este posibilă
citirea automată;
- caracterul de control (cifra de control) serveşte pentru depistarea
eventualelor erori şi se bazează pe un algoritm specific fiecărui tip de cod. În unele
cazuri, cunoscând această cifră se poate reconstrui codul deteriorat.
b) Metoda de imprimare a codului cu bare. Metoda de imprimare este
foarte importantă pentru menţinerea caracteristicilor codului, în condiţiile diferite de
mediu în care sunt transportate sau depozitate produsele. În prezent, sunt în curs de
elaborare standarde europene referitoare la următoarele aspecte: tehnologia de
imprimare a codului, cerneala şi culorile utilizate, materialul din care sunt
confecţionate etichetele, poziţia etichetei pe ambalaj. Codurile cu bare pot fi aplicate:
- pe ambalajul produsului;
- pe etichete, care se aplică pe ambalaj;
- prin etichetare la locul ambalării produsului.
c) Metode de citire a codului cu bare. Citirea codului cu bare se realizează
cu ajutorul unui echipament electro-optic, care permite măsurarea parametrilor
luminii reflectate şi transformarea acestor informaţii în semnale care pot fi prelucrate
de decodor. În prezent se utilizează două tipuri de cititoare:

42
 - creionul optic, care se deplasează de operator de-a lungul codului;
- cititoare cu laser, care permit o citire omnidirecţională, independentă de
viteza şi uniformitatea mişcării de parcurgere a codului. Acestea pot fi mobile sau
fixe. Cele fixe sunt conectate la casele de marcat, în punctele de vânzare.
Codul universal al produselor (UPC)
În anul 1970, în SUA, a fost înfiinţat Consiliul pentru codificarea produselor.
În 1972 Consiliul a recomandat adoptarea unui sistem unitar de codificare, denumit
Codul universal al produselor (Universal Product Code – UPC).
Acest sistem se bazează pe un cod cu 12 caractere numerice; prima cifră
reprezintă o cheie a clasificării (“key number”), cinci cifre identice identifică
producătorul, următoarele cinci cifre produsul şi ultima este cifra de control.
Prima cifră reprezintă: 0 – produse de băcănie şi coloniale; 2 – produse de
cerere neuniformă; 3 – produse cosmetice şi farmaceutice; 4 – produse nealimentare,
solduri.
 Codul european al articolelor (EAN)
În anul 1974 au fost examinate sistemele existente la acea dată (UPC, Gencod
– francez, BAN-L – german), elaborându-se un sistem de clasificare şi codificare,
denumit Codul european al articolelor (European Article Numbering – EAN). Acest
sistem a fost astfel conceput încât să fie compatibil cu UPC şi să includă şi sistemele
folosite în Franţa şi Germania.
Sistemul EAN se bazează pe un cod cu 13 caractere numerice, cu următoarea
semnificaţie: primele două reprezintă ţara de origine (de exemplu: Belgia = 54, Franţa
= 30-37, Germania = 40-42, Japonia = 49, Anglia = 50, Ţările de Jos = 87, etc.), cinci
cifre identifică producătorul, cinci cifre produsul şi ultima este cifra de control.
Pentru coordonarea aplicării sistemului EAN, în anul 1977 a fost înfiinţată
“Asociaţia europeană a codificării articolelor”, cuprinzând iniţial, reprezentanţi ai
producătorilor şi comercianţilor din Austria, Belgia, Danemarca, Elveţia, Finlanda,
Franţa, Germania, Italia, Marea Britanie, Norvegia, Olanda şi Suedia. Această
asociaţie denumită începând cu anul 1981 “International Article Numbering
Association EAN” urmăreşte respectarea unor principii de bază, în vederea asigurării
compatibilităţii sistemelor naţionale de codificare a produselor.
Utilizând un cod nesemnificativ, uşor de manipulat, sistemul EAN este
deosebit de flexibil, cu capacitate mare de cuprindere (circa 10 miliarde de produse).
Pentru rezolvarea eficientă a cerinţelor informatice proprii ale întreprinderilor
comerciale, prin folosirea codului adaptat lecturii scanning, a fost implementat
procedeul simbolizării interne, fără modificarea sistemului EAN. Printr-o convenţie
internaţională, o parte din cifrele rezervate pentru codificarea ţărilor – intervalul 20-29
– au fost atribuite unei anumite ţări sau regiuni geografice, pentru necesităţile interne
ale întreprinderilor comerciale. Aceste cifre se utilizează pentru codificarea
produselor proprii sau a celor necodificate de către producători. Lungimea totală a
codului este, în acest caz, de 8 cifre, existând, posibilitatea adoptării unui cod de
lungime mai mare, fără a depăşi 13 caractere, corespunzătoare EAN 13. Codul de
identificare a produsului poate fi, în acest caz, un cod semnificativ, corespunzător unei
clasificări sistematice a mărfurilor respective.
Utilizarea sistemului EAN asigură o serie de avantaje, atât pentru producători
cât şi pentru comercianţi şi consumatori, prin facilitarea urmăririi şi gestionării rapide
a produselor pe întregul lanţ de distribuţie.
Prin intermediul acestui sistem, producătorii se pot informa operativ în
legătură cu modificările care apar în desfacerea produselor, ceea ce le asigură
posibilitatea adaptării rapide la cerinţele pieţei.

43
 Pentru comercianţi, sistemul EAN asigură gestionarea mai eficientă a
stocurilor, existând posibilitatea cunoaşterii, în orice moment, a situaţiei stocului
pentru fiecare produs, care poate fi, astfel, reînnoit operativ.
Pentru client, utilizarea sistemului EAN reduce foarte mult timpul de aşteptare
la casele de marcat. Prin citirea automată a codurilor el obţine un bon, pe care sunt
trecute în mod clar denumirea exactă şi preţul pentru fiecare produs achiziţionat, fiind
exclusă posibilitatea apariţiei unor erori.
În prezent, sistemul EAN este aplicat într-o serie de alte domenii, printre care
cel administrativ, bancar. În varianta EAN-13 este utilizat pentru codificarea
publicaţiilor, fiind acceptat ca alternativă la sistemele internaţionale recunoscute şi
anume ISBN pentru cărţi şi ISSN pentru publicaţii.
Alte tipuri de coduri cu bare
Pe lângă sistemele EAN şi UPC, în practica economică se utilizează şi alte
tipuri de coduri cu bare, care permit codificarea informaţiilor numerice sau a celor
alfanumerice.
Ele pot fi grupate în sisteme de simbolizare continue şi discontinue.
Codul 39 este primul sistem de simbolizare alfanumerică, discontinuu, în care
fiecare caracter este compus din nouă elemente (bare şi spaţii), dintre care trei sunt
mai late.
Acest cod este utilizat pe scară largă în industrie, de către asociaţii
profesionale, pentru satisfacerea unor necesităţi specifice.
Codul 93 este un sistem de simbolizare continuu, în care fiecare caracter este
reprezentat prin nouă module, repartizate pe trei bare şi spaţii. Are două cifre de
control (C şi K), asigurând obţinerea unei densităţi mari de caractere. Acest cod
permite reprezentarea celor 128 de caractere ale normei ASCII.
Codul 128 este un sistem de simbolizare continuu, utilizat pentru
reprezentarea caracterelor .Fiecare caracter este simbolizat printr-un ansamblu de 11
module, repartizate pe trei bare şi trei spaţii. Are o cifră de control, asigurând
obţinerea unei densităţi mari de caractere.
CODABAR reprezintă un sistem de simbolizare discontinuu, care permite
reprezentarea a 16 caractere (zece caractere numerice şi şase caractere speciale).
Fiecare caracter este simbolizat cu ajutorul a şapte elemente (patru bare şi trei spaţii).
 
Sistemul japonez de codificare Calra
În Japonia s-a pus la punct un sistem de codificare, optic descifrabil, denumit
“codul Calra” cu capacitate mai mare de cuprindere decât sistemul EAN şi mult mai
ieftin.
Codul Calra este alcătuit din şiruri de pătrate, fiecare fiind divizat în alte patru
pătrate, cărora le corespunde un număr: 1, 2, 4 sau 8.
Pentru simbolizarea diferitelor coduri numerice se alternează, în anumite
variante, pătratele albe cu cele negre. Un grup de zece pătrate poate reprezenta peste
un trilion de combinaţii numerice, mult mai multe decât codul cu bare EAN.
Codul Calra este mai uşor de citit de dispozitivul scanner. Codul poate fi
aplicat şi pe etichete speciale, direct la locul de vânzare. Tipărirea lui este mult mai
ieftină comparativ cu codul cu bare.

44
 Capitolul 8.
MARCAREA SI ETICHETAREA MĂRFURILOR

8.1. Elemente de definire a mărcilor

Marca este semnul distinctiv folosit de întreprinderi pentru a individualiza si

identifica produsele, lucrările si serviciile lor de cele identice sau similare ale altor
întreprinderi             
Experienţa practică ne arată, că atât numele produsului şi al firmei cât şi marca
lor are un rol deosebit de important în politica unei firme.
            Considerată un element cheie în definirea politicii de produs, marca cu toate
implicaţiile ei a constituit o preocupare a specialiştilor din domeniul marketingului,
deoarece ea diferenţiază produsul de cel al concurentului îndeplineşte criteriile de
bază, adaugă valoarea produsului satisfăcând şi nevoile psihologice ale
consumatorilor, determinând încrederea acestora cu privire la nivelul calitativ al
produsului.
            Marca este “un nume, un termen, un semn, un simbol, desen sau o combinaţie
a acestora, care este utilizată pentru a identifica mărfurile sau serviciile unui ofertant
sau ale unui grup de ofertanţi pentru a le diferenţia de cele ale concurenţilor“ (Peter
D.Bennett, Dictionary of Marketing Terms Chicago: American Marketing Association
1988).
            Ea se defineşte prin cele patru componente:
            1. atributele produsului pe care i le reaminteşte consumatorului;
            2. avantajele funcţionale şi psihologice ale produsului pentru care se cumpără
acestea;
            3. valorile cumpărătorilor care oferă un preţ pentru performanţe, siguranţa şi
prestigiul produsului;
            4. personalitatea pe care o conturează şi care atrage anumiţi clienţi ce-şi pun
în valoare propria imagine.
            Pe baza acestor componente firma îşi construieşte identitatea mărcii, care este
un simbol complex. Ph. Kotler subliniază că esenţa mărcii o reprezintă valorile şi
personalitatea.
            Numele este cel care defineşte produsul şi firma. Conform articolului 21 din
Legea nr.26/1990 Registrul Comerţului privind numele este element de patrimoniu, ce
nu poate fi ipotecat ci doar închiriat cu titlu oneros, este garantat prin lege şi
reprezintă un drept exclusiv al deţinătorului legal.
            O firmă, la înfiinţare se înscrie în Registrul Comerţului cu numele ei comercial
care este obligatoriu să fie menţionat pe toate documentele comerciale emise de
aceasta: facturi, scrisori, oferte, prospecte etc.
            Numele, în calitatea sa de element acorporal al produsului constituie suportul
public al imaginii şi al firmei producătoare ce atrage clienţii, dacă este bine ales din
punct de vedere al percepţiei vizuale, original, uşor de citit, pronunţat şi reţinut. El
poate fi: un cuvânt nou distinctiv, care atrage atenţia, numele proprietarului, al unui
personaj de film etc.
Alegerea numelui afacerii, firmei, mărcii şi produsului este un element
esenţial, fapt pentru care au sistematizat câteva reguli simple ce consideră că trebuie
respectate
            - să fie distinctiv şi unic, capabil de protecţie legală;
            - să fie uşor de pronunţat, memorat şi reamintit;
            - să fie scurt, simplu şi să sugereze acţiune sau ambianţă plăcută;

45
            - să fie sugestiv pentru produsele, serviciile şi avantajele oferite;
            - să fie familiar, cald, politicos şi să placă clientelei vizate în afacere;
            - să nu fie obscen sau ofensator;
            - să se pronunţe într-un singur mod;
            - să poată fi pronunţat şi în alte limbi.
            Constatăm, că multe din firmele particulare româneşti create după 1989 sunt
deficitare la acest capitol, cele mai multe şi-au ales nume englezeşti, americane, ce nu
sunt prea uşor de pronunţat şi înţeles de către consumatori.
            Marca se exprimă din punct de vedere tehnic prin:
            a. numele de marcă – elementul verbal format din cuvinte sau cifre, ce
îndeplineşte rolul de stimul auditiv.
            b. emblema (logo, sigla) – elementul vizual, format dintr-o imagine, desen,
reprezentare grafică plană sau în relief, ce constituie stimulul vizual. Ea este semnul
ce deosebeşte un comerciant de altul de acelaşi gen şi susţine numele comercial în
reflectarea originalităţii, unicităţii. Ca urmare, apare pe toate documentele însoţite în
mod vizibil de numele comercial şi adesea invocă numele. Se spune că “M-ul” auriu
de la Mc’Donalds este cel mai recunoscut semn de pe planetă, după el urmează crucea
creştină.
            Marca trebuie înregistrată (în România de OSIM – Oficiul de Stat de Invenţii
şi Mărci) pentru ca firma să capete prin certificatul de marcă, toate drepturile de
proprietate industrială ce-i asigură protecţia legală, care se susţine şi prin alte
elemente, cum ar fi: forma produsului, ornamentele, expresiile cu subînţeles (“o ispită
blondă” pentru berea Silva). Prin certificatul de marcă se obţine dreptul de folosire
exclusivă pe termen de 10 ani, care poate fi reînnoit. Marca este transmisibilă şi poate
fi concesionată prin contract sau franchising.
           
8.2. Funcţiile mărcii

Sub aspect istoric, marca se pare a fi fost utilizată în domeniul artistic prin
semnătură, dar în domeniul mărfurilor materiale problema se pune la sfârşitul
secolului al XIX-lea când producţia de masă a marilor firme devine obişnuită, iar
publicitatea industrie.
            Astăzi, marca, constatăm este element constitutiv acorporal al produsului, ce
conferă acestuia identitate, datorită funcţiilor pe care le îndeplineşte:
            - funcţia practică de identificare a produselor – marca permite memorarea cu
uşurinţă a produsului şi deci repetarea cumpărării, dacă produsul l-a satisfăcut.
            - funcţia de garanţie – marca asigură calitatea produsului (ex. Guban face cei
mai buni pantofi din ţara noastră).
            - funcţia de personalizare – marca îi permite consumatorului afirmarea
originalităţii, personalităţii sale.
            - funcţia ludică – corespunde plăcerii pe care un consumator o poate avea în
urma cumpărării unei anumite mărci.
            - funcţia de specificitate – când marca se referă la o configuraţie unică a
atribute-produs.
            - funcţia distinctivă – când marca este singurul punct de reper pentru
consumator în diferenţierea produselor, pentru a se decide ce produs cumpără.
            Aceste funcţii ale mărcii reflectă avantajele pe care marca le oferă pe de-o
parte consumatorilor şi pe de alta producătorilor, ele constituind motivele principale
ale accentuării importanţei mărcii în politica de marketing. Astfel marca
asigură:           

46
 - identificarea uşoară a produsului, care se poate comanda doar după nume.
            - clienţii, că bunul cumpărat are o anumită calitate.
            - identificarea uşoară a producătorului care este răspunzător de produs.
            - diminuare a comparării preţurilor când clienţii percep mărcile distincte.
            - că firma este capabilă să promoveze produsele sale şi să asocieze marca şi
caracteristicile sale în mintea cumpărătorului.
            - creşterea prestigiului produsului.
            - diminuarea riscului cumpărării unui produs.
            - uşurarea segmentării pieţei şi creării unei imagini specifice.
            - cooperarea mai eficientă a canalelor de distribuţie, oferindu-i producătorului
posibilitatea de a exercita un control mai bun al distribuţiei.
            - introducerea unui nou produs.
            - creşterea loialităţii clienţilor şi a preferinţelor pentru clienţi.
            - informaţii clare şi precise despre produs.
            - publicitatea produsului.
            - facilitarea comercializării produsului etc.
            - protecţia împotriva imitaţiei frauduloase, contrafacerii şi a furtului ideii şi a
imagini publice a producătorului sau distribuitorului.
            - o anumită istorie, un anumit statut ce poate justifica şi utilizarea unui preţ
mai mare.
            Toate aceste aspecte se înscriu în obiectivele politicii de marcă pe care o
adoptă firmele, întrucât marca constituie după cum arată unele studii, suportul
loialităţii consumatorului.

8.3. Tipuri de mărci

            Adoptarea mărcii este astăzi o problemă esenţială a politicii de produs, întrucât
necesită investiţii pe termen lung şi aproape nu există produs fără a purta pe el o
marcă. De aceea un moment important este alegerea tipului de marcă.
            În prezent se practică o multitudine de genuri de mărci şi de aceea ele se pot
clasifica după mai multe criterii:
            A. - după numărul produselor se disting:
            1. mărci individuale – care sunt nume unice date unor articole individuale şi
pot fi:
            a. distincte – pentru fiecare ofertă.
            b. multiple – pentru diferite articole ale liniei de produse vândute de firmă.
            2. mărci de familie – care se folosesc pentru mai multe produse ale aceleaşi
firme (ex. Xerox). Ele pot fi:
            a. generale – care sunt nume comune pentru toate ofertele firmei.
            b. distincte – pentru fiecare linie de produse pentru menţinerea identităţii
specifice.
            B. - după numele mărcii distingem:
            1. marca producătorului – de regulă se vând mai multe produse sub acelaşi
nume. Se remarcă utilizarea pe scară tot mai mare obţinerea licenţei de folosire a unei
mărci prin plata unei taxe. Cea mai nouă formă este licenţierea mărcii prin care se
închiriază o marcă de comerţ sau sigle celebre într-un domeniu şi se utilizează pentru
o altă categorie de produse (ex.- ochelari Porsche).
            2. marca distribuitorului (privată) sau a detailistului sau marca de magazin.
            3. marca generică – ce subliniază numele produsului însuşi, nu producătorul
sau distribuitorul (zahăr, ulei, cafea). Războiul mărcilor între producători şi

47
consumatori reflectă concurenţa dintre aceştia în domeniul mărcilor.
            C. - după profilul firmei care le înregistrează şi utilizează, există:
            1. marcă de fabrică – a producătorului.
            2. marcă de comerţ – a distribuitorului.
            3. marcă de serviciu – a unităţilor prestatoare de servicii.
            D. - după efectul asupra consumatorului pot fi:
            1. marcă auditivă.
            2. marcă vizuală.
            3. marcă intelectuală.
            E. - după natura numerelor ce le reglementează există:
            1. marcă facultativă.
            2. marcă obligatorie.
            F. - după potenţial (puterea şi valoarea de piaţă) se disting:
            1. marcă necunoscută – de majoritatea cumpărătorilor.
            2. marcă preferată – de consumator.
            3. marcă cu grad ridicat de fidelitate.
            Prin urmare, orice firmă are la dispoziţie mai multe posibilităţi de adoptare a
mărcii şi de aceea ea trebuie să opteze pentru o strategie de marcă: de fabrică,
multiplă, mixtă sau pentru o gamă de produse.
            În alegerea strategiei trebuie să se ţină seamă şi de dificultăţile pe care le va
întâmpina, cele mai frecvente fiind: riscul copierii de către concurenţi, deraierii,
devenirii nesemnificative, declinul în timp, supleţea folosirii, neadaptarea la
publicitatea produsului.
            Practica a sintetizat câteva principii care stau la baza alegerii strategiei de
marcă:
- alegerea unei mărci unice pentru întreprindere sau o linie de produse.
            - diferenţierea mărcilor – ce permite o segmentare mai puternică a pieţii.
            - alegerea unei mărci noi – ce permite o diferenţiere puternică.
            - extinderea mărcii pentru a lansa noi produse.
            - repoziţionarea mărcii – când o marcă câştigă segmentele de piaţă în
detrimentul altora.
            Evident, strategia de marcă trebuie readaptată, întrucât studiile de specialitate
arată că: durata de viaţă a mărcilor pe piaţa mărfurilor de consum este lungă (peste 10
ani), vechile mărci continuă să ocupe un loc însemnat, iar pentru aceasta se fac mari
cheltuieli publicitare pentru a le menţine în viaţă.

8.4. Etichetarea mărfurilor

Eticheta reprezintă orice material scris, imprimat, litografiat, gravat sau

ilustrat, care conţine elemente de identificare a produsului şi care însoţeşte produsul
când acesta este prezentat spre comercializare sau este aderent la ambalajul acestuia.
Etichetarea este operaţiunea de aplicare a etichetei sau înscrierea elementelor
de identificare pe produs, pe ambalajul de vânzare, pe dispozitivul de închidere ce
însoţesc produsul pus în vânzare şi se referă la acesta.
Eticheta reprezintă, cu alte cuvinte, cel mai simplu şi rapid instrument de
informare asupra produsului, o bază utilă de date, atât pentru consumator, cât şi pentru
produs. Menţiunile obligatorii ale etichetei unui produs se referă la:
- denumirea produsului;
- grupa din care face parte produsul;
- numele producătorului;

48
 - principalele caracteristici de calitate;
- clasa de calitate a produsului;
- masa pe unitatea de ambalaj;
- domeniile de utilizare;
- restricţii privind consumul;
- condiţiile de păstrare;
- elementele de identificare a lotului;
- termenul de garanţie.
Pentru consumatori, etichetele mărfurilor reprezintă principalul elemente în
orientarea actului decizional în sensul că eticheta trebuie să ofere consumatorului
informaţiile necesare, suficiente, verificabile şi uşor de comparat; eticheta este în
acelaşi timp şi un angajament al producătorului privind caracteristicile intrinseci ale
produsului, dar şi un prilej pentru firmele conduse după principii incorecte, de a înşela
consumatorii privind componenţa produsului, ţara de origine sau termenul de
valabilitate.
Necesitatea reglementării etichetării produselor este o problemă de interes
public deoarece vizează protecţia consumatorului din punct de vedere biologic,
economic şi social, dar în acelaşi timp se constituie ca o barieră în calea
comercializării produselor necorespunzătoare, a produselor pirat şi a celor falsificate.
Etichetarea produselor este reglementată printr-o serie de documente internaţionale şi
naţionale.
8.5. Etichetarea nutriţională a produselor alimentare
  
În prezent, se folosesc o serie de tratamente pentru îmbunătăţirea proprietăţilor
funcţionale şi nutritive ale unor produse alimentare, cu influenţe directe în formarea
caracteristicilor curative ale acestora, cum sunt:
- metode chimice şi enzimatice – de modificare a proteinelor alimentare (care
urmăresc – blocarea reacţiilor deteriorative de tip Maillard sau cele de formare a unor
compuşi nedoriţi în faza de tratament alcalin – îmbunătăţirea proprietăţilor funcţionale
ale proteinelor – îmbunătăţirea valorii nutritive prin încorporarea unor aminoacizi
esenţiali – creşterea digestibilităţii proteinelor);
- metode de reducere a conţinutului de acizi nucleici din drojdii;
- metode de germinare pentru îmbunătăţirea valorii nutritive a unor cereale şi
leguminoase (acesta fiind de fapt singurul proces efectiv din industria alimentară prin
care se realizează o creştere importantă a conţinutului de vitamine şi a
biodisponibilităţii componentelor nutritive);
- interestificarea grăsimilor (care reprezintă un mijloc de îmbunătăţire a
proprietăţilor funcţionale ale acestora, dar necesită măsuri obligatorii de
vitaminizare);
- îmbogăţirea unor produse alimentare cu aminoacizi, săruri minerale,
vitamine.
Rafinarea uleiului asigură o mai bună valorificare comercială prin eliminarea
substanţelor care afectează stabilitatea (fosfolipide, acizi graşi, săpunuri, urme de
metale grele, ceruri, pigmenţi, substanţe odorizante), iar cercetările recente au arătat
că prin dezodorizare se poate influenţa favorabil protecţia consumatorilor. Rafinarea
presupune însă tratamente alcaline de dezodorizare, care pot exercita efecte negative
asupra valorii nutritive. În plus, dezodorizarea afectează în acelaşi timp inocuitatea, în
principal prin reducerea conţinutului de vitamina E, antioxidant natural.
De asemenea, hidrogenarea grăsimilor prezintă avantajul transformării
uleiurilor de calitate inferioară, cu miros neplăcut, în grăsimi de calitate superioară, cu

49
proprietăţi de panificaţie şi tehnologico-culinare deosebite. Prin acest procedeu se
pierde însă o mare parte din activitatea vitaminică (vitaminele liposolubile), iar
formarea de grăsimi “trans” are efecte negative asupra funcţionării celulei.
O tendinţă nouă care se manifestă este tipul nou de etichetă pentru produsele
alimentare, denumită şi eticheta nutriţională (care poate face corp comun cu eticheta
sau apare ca o etichetă separată), şi care asigură declararea valorii nutritive într-o
manieră accesibilă şi utilă pentru cumpărători. Acest lucru este determinat de
specificul utilităţii mărfurilor alimentare, implicate în starea de sănătate a oamenilor,
de asigurare a stării lor fizice şi psihice la un moment dat.
Se remarcă tendinţa ca eticheta şi etichetarea mărfurilor alimentare să
constituie obiect special de reglementări apropiate ca exigenţă de cele pentru
produsele farmaceutice (din punct de vedere al conţinutului şi amploarei informaţiilor
privind utilitatea, modul de întrebuinţare şi păstrare).
În societatea noastră, eticheta mărfii reprezintă un instrument principal al
declanşării actului de vânzare cumpărare, fiind în acelaşi timp un mijloc de informare
simplă şi rapidă. Creşterea gradului de prelucrare a produselor, diversificarea
sortimentului de mărfuri, evoluţia ambalării şi nevoia de reclamă, au sporit rolul
etichetei. Din aceste motive treptat au început să apară reglementări privind eticheta şi
etichetarea mărfurilor în codurile comerciale, în standarde şi ulterior în actele
legislative din diferite ţări, iar recent, pe plan internaţional.
Pentru mărfurile alimentare, eticheta şi etichetarea formează obiect de
preocupări asidue de recomandări şi reglementări speciale atât pe plan internaţional
cât şi pe plan naţional.
Fără să prejudicieze dispoziţiile referitoare la controlul metodologic,
etichetarea produselor alimentare presupune, cu unele excepţii care vor fi menţionate
ulterior, următoarele menţiuni obligatorii:
1. denumirea produsului supus vânzării;
2. lista ingredientelor;
3. masa netă;
4. data până la care produsul îşi păstrează neschimbate proprietăţile specifice,
inclusiv indicatorii privind condiţii particulare de conservare;
5. numele şi adresa producătorului, a celui care s-a ocupat de condiţionarea
acestuia sau vânzare indicat în interiorul Comunităţii;
6. locul de origine sau de provenienţă, în situaţii în care omiterea acestor
menţiuni ar putea crea confuzie în imaginea consumatorului despre originea sau
provenienţa reală a produsului alimentar respectiv;
7. modul de întrebuinţare, în situaţiile în care omiterea ar putea implica
utilizarea deplină a produsului sau în care există precauţii necesare în utilizare;
8. alte menţiuni obligatorii prevăzute prin reglementări referitoare la anumite
produse alimentare;
9. conţinutul în alcool (în procente de volum) al băuturilor alcoolice cu mai
mult de 1,2% alcool etilic.
10. indicarea costului de fabricaţie.
Pentru produsele preambalate toate menţiunile ulterior prezentate trebuie să fie
uşor de reţinut, redactate fără alte abrevieri decât cele reglementate sau stabilite prin
convenţii internaţionale; orice menţiune trebuie înscrisă la loc vizibil, să fie clară,
vizibilă şi nu să se şteargă uşor; menţiunile nu trebuie disimulate, voalate sau separate
prin alte indicaţii sau imagini. Prin reglementări specifice, se prevede înscrierea unor
litere precum “UHT” pentru lapte sterilizat, “EMB” sau “KG”. De asemenea, siglele
utilizate pentru desemnarea ţării de origine se admit în măsura în care sunt uşor de

50
înţeles (“USA”).
Menţiunile referitoare la: denumirea produsului, cantitatea netă, termenele de
valabilitate, alte indicaţii suplimentare privind conservarea, titrul alcoolmetric pentru
băuturi cu peste 1,2% alcool etilic se regrupează în acelaşi câmp vizual.
În cazul ambalajelor mici şi recipientelor din sticlă, sistemul de preambalare
are cea mai mare suprafaţă sub 10 cm., precum şi recipiente din sticlă care urmează să
fie reutilizate, care sunt marcate într-o modalitate în care nu se mai pot şterge, nu
trebuie să se refere decât la:
- denumirea produsului;
- cantitatea netă;
- data până la care produsul îşi conservă proprietăţile specifice, precum şi
condiţii specifice de conservare.
În cazul vânzării prin corespondenţă, cataloagele, broşurile, prospectele,
trebuie să conţină următoarele menţiuni:
- denumirea comercială a produsului;
- lista ingredientelor;
- locul de origine sau provenienţă, ori de câte ori omiterea acestei menţiuni ar
putea crea confuzii în spiritul consumatorului privind provenienţa reală a respectivului
produs alimentar;
- alte menţiuni obligatorii prevăzute prin dispoziţii, reglementări referitoare la
anumite produse alimentare.
Utilizarea calificativului “uşor” (lejer) este admisă în denumirea unui produs
alimentar destinat unor alimentaţii curente, cu condiţia ca această “uşurare” să nu
schimbe natura produsului în mod fundamental şi nici să-l introducă în categoria
produselor destinate unei alimentaţii particulare.
Calificativul “uşor” poate fi utilizat în raport cu un produs definit fie printr-o
reglementare, fie prin utilizare. Acest calificativ nu se poate folosi în afara unei
referinţe la o denumire existentă (produs de referinţă).
Noţiunea de produs “artizanal” şi “de casă” trebuie delimitată şi definită cu
foarte mare atenţie.
Orice informaţie care apare pe etichetă, conform dispoziţiilor referitoare la
etichetare se referă la:
- Valoare energetică;
- Nutrienţii următori: proteine, glucide, lipide, fibre alimentare, sodiu,
vitamine, săruri minerale.
Se pot menţiona, prin sistemul de etichetare, etichetări nutriţionale referitoare
la:
- Valoarea energetică;
- Nutrienţii enumeraţi.
Etichetarea referitoare la caracteristicile nutritive şi alegaţiile nutriţionale în
accepţiunea dată, poate cuprinde vitamine, săruri minerale, cu respectarea
următoarelor două condiţii:
- Vitaminele şi sărurile minerale sunt cele la care se face referinţă.
- Vitaminele şi sărurile minerale la care se face referire trebuie să acopere cel
puţin 15% din necesarul zilnic recomandat specific, pentru 100 g sau 100 mg din
produsul alimentar considerat sau pe un ambalaj, dacă acesta conţine o singură porţie.

51
 Capitolul 9
AMBALAREA MĂRFURILOR

În societatea contemporană ambalajul a evoluat spectaculos, datorită

modificărilor survenite în comportamentul de consum.
Autoservirea ca formă de vânzare a produselor, consumul din ce în ce mai
ridicat asociat cu concurenţa au transformat ambalajul într-un „ purtător de informaţie
şi reclamă".
Din punct de vedere economic, ambalajul se poate considera un produs finit
care încorporează materii prime, cheltuieli materiale şi efort uman, asemănător altor
mărfuri de consum de pe piaţă.
Producerea ambalajelor a devenit o activitate foarte importanta, cu producţii
de serie mare pe linii tehnologice automatizate, folosind tehnica de vârf şi aplicând
principii specifice marketingului şi merceologiei. In acelaşi timp, prin cantităţile
considerabile pe care le reprezintă, ambalajele figurează în politicile de gestiune a
deşeurilor printre fluxurile prioritare, pentru ele fiind puse.

9.1. Definiţia ambalajului

Conceptul de ambalare, din punct de vedere etimologic, provine din sufixul

„em" şi cuvantul ,,balla" (fr.emballage) şi are sensul de a strânge în balot.
Definitive date conceptului de ambalare sunt extrem de numeroase, uneori
existând deosebiri de nuanţa În ceea ce priveşte sensul dat diferite limbi (de exemplu,
englezescul .packaging" acoperă şi unele aspecte ce ţin de comunicare a informaţiei
prin eticheta, marca, dar si la facilitarea vânzării.
Ambalajul este un sistem fizico-chimic complex, cu funcţii multiple, care
asigura menţinerea sau, in unele cazuri, ameliorarea calităţii produsului căruia ii este
destinat. Ambalajul favorizează identificarea produsului, înlesnind atragerea de
comparatori potenţiali, pe care ii învaţă cum sa folosească, sa păstreze produsul si
cum sa apere mediul înconjurător de poluarea produsa de ambalajele uzate sau de
componenţii de descompunere ai acestora.
Din punct de vedere comercial, ambalajul permite asigurarea in cele mai bune
condiţii a manevrării, conservării, depozitarii si transportului produselor. In ”Petit
Robert” (1989), ambalajul este un “înveliş din materiale si forme diferite in care se
ambalează un produs pentru transport sau vânzare”. (Fratila R., 2001)
Institutul Francez al Ambalajului si Ambalării propune următoarele definiţii in
“Petit glossaire de l’emballage”:
 ambalajul este obiectul destinat sa învelească sau sa conţină temporar un
produs sau un ansamblu de produse pe parcursul manevrării, transportului, depozitarii
sau prezentării, in vederea protejării acestora sau facilitării acestor operaţii;
 ambalarea reprezintă operaţia de obţinere a “primului înveliş aflat in
contact direct cu produsul”.
 Institutul din Marea Britanie furnizeaza trei direcţii in definirea ambalării:
 sistem coordonat de pregătire a mărfurilor pentru transport, distribuţie,
vânzare cu amânuntul si consum;
 cale de asigurare a distribuţiei la consumatorul final, in condiţii optime si
cu costuri minime;
 funcţie tehnico-economica, care urmăreşte minimizarea costurilor la
livrare.
In România, conform STAS 5845/1-1986, ambalajul reprezintă un “mijloc”

52
(sau ansamblu de mijloace) destinat sa învelească un produs sau un ansamblu de
produse, pentru a le asigura protecţia temporara, din punct de vedere fizic, chimic,
mecanic si biologic in scopul menţinerii calităţii si integrităţii acestora, in decursul
manipulării, transportului, depozitarii si desfacerii pana la consumator sau pana la
expirarea termenului de garanţie.
Tot in conformitate cu standardul amintit, ambalarea este definita ca fiind
“operaţie, procedeu sau metoda, prin care se asigura cu ajutorul ambalajului, protecţie
temporara a produsului”.
Istoria cartonului ondulat se întinde pe o perioada de peste 100 de ani, iar
apariţia acestui material a fost impulsionata de nevoia unui nou tip de ambalaj
superior celor existente pana atunci.
Hârtia ondulata mecanic, intre doua valţuri canelate, a fost obţinuta prima data
in Anglia, in anul 1856 si a fost utilizata in premiera ca ambalaj de câtre un american,
in 1871. Cartonul ondulat propriu-zis a apărut in 1874, in America, când s-a adăugat,
prin lipire, un strat neted de hârtie peste hârtia ondulata.
La începutul secolului XX, apar primele maşini de carton ondulat, iar acest
produs se impune in industria ambalajelor din America si Europa. In timp, producţia
de carton ondulat si ambalaje se dezvolta in ritm alert, lărgindu-se gama sortimentala
si imbunătăţindu-se calitatea acestui produs.
In tara noastră, cartonul ondulat s-a produs prima oara in anul 1957, in fabrica
existenta la Ghimbav, localitate aflata la 10 km de municipiul Braşov. In anii
următori, acest sector a cunoscut o dezvoltare importanta, cererea acestui produs pe
piaţa fiind in continua creştere.
Odată cu dezvoltarea si diversificarea producţiei de bunuri concomitent cu
dezvoltarea comerţului, are loc si diversificarea si dezvoltarea activităţilor de
ambalare si implicit a producţiei de ambalaje. La nivelul întregii planete, se considera
ca aproximativ 99% din producţia de mărfuri se tranzacţionează in stare ambalata.
In contextul ambalării se folosesc o serie de termeni, dintre care amintim
materialul de ambalare, materialul de ambalaj, mediu de ambalare, produs de ambalat,
preambalare, accesorii, materiale si operaţii auxiliare ambalării etc.
Preambalarea este operaţia de ambalare a unui produs individual, in absenta
comparatorului, iar cantitatea de produs introdusa in ambalaj este prestabilita si nu
poate fi schimbată decât prin deschiderea sau modificarea ambalajului.
Exista instrucţiuni de metodologie legala referitoare la preambalarea unor
produse in funcţie de masa sau volum. Produsele care îndeplinesc condiţiile prevăzute
de lege vor fi inscipţionate cu litera e, de înălţimea a cel puţin 3 mm, plasata in acelaşi
loc cu masa si volumul nominal. Este interzisa tipărirea pe ambalaj a erorilor tolerate.
Valorile cantităţilor nominale sunt impuse prin lege, publicate in Monitorul
Oficial al României pentru fiecare categorie de produse.
Este interzisa, prin lege, producerea, importarea si comercializarea de
ambalaje înşelătoare.
Preambalajul înşelător este preambalatul care creeaza impresia ca are o
cantitate mai mare decât cantitatea nominala. Se considera preambalat înşelător daca
peste 30% din volumul ambalajului nu este ocupat cu produs sau in cazul in care in
pachet exista produs cu mai puţin de 15% decât cantităţile prevăzute de lege.
Toate preambalatele fabricate conform instrucţiunilor trebuie sa poarte
următoarele inscripţii lizibile, care sa nu poată fi şterse:
- cantitatea nominala;
- marca sau o inscripţie care sa permită identificarea ambalatorului sau a
importatorului de preambalare;

53
 - marca e, de cel puţin 3 mm, situată in acelaşi câmp vizual cu cantitatea
nominala. Aplicarea acestei mărci garantează ca preambalatul îndeplineşte cerinţele
prevăzute de instrucţiuni.
- verificarea preambalatelor se face prin eşantionare in doua etape:
- verificarea conţinutului real al fiecărui preambalat din eşantion;
- verificarea mediei conţinutului real al preambalatului din fiecare eşantion.
- pentru fiecare din aceste verificări exista doua planuri de eşantionare;
- un plan pentru verificarea nedestructiva, care nu implica deschiderea
ambalajului;
- alt plan pentru verificarea distructiva, care implica deschiderea
ambalajului.
Din motive economice, verificarea distructiva este limitata la minimum
necesar.
Un lot este constituit din preambalate cu aceeaşi cantitate nominala, aceeaşi
şarjă de producţie, ambalat in acelaşi loc.
 
9.2. Clasificarea ambalajelor
 
In ultimele decenii ambalajele s-au diversificat mult, atât din punct de vedere
al materialelor din care acestea sunt făcute, cat si din punct de vedere funcţional.
Ambalajele se clasifica in funcţie de mai multe criterii, care sunt utilizate
frecvent in practica:
După materialul folosit in confecţionarea ambalajelor:
- ambalaje din hârtie si carton;
- ambalaje din sticla;
- ambalaje din metal;
- ambalaje din materiale plastice;
- ambalaje din lemn, înlocuitori din lemn si împletituri;
- ambalaje din materiale textile;
- ambalaje din materiale complexe.

După sistemul de confecţionare:

- ambalaje fixe;
- ambalaje demontabile;
- ambalaje pliabile.

După tip:
- plicuri;
- pungi;
- plase;
- lăzi;
- cutii;
- flacoane;
- borcane etc.

După domeniul de utilizare:

- ambalaje de transport;
- ambalaje de desfacere si prezentare.

După specificul produsului ambalat:

54
 - ambalaje pentru produse alimentare;
- ambalaje pentru produse nealimentare;
- ambalaje pentru produse periculoase;
- ambalaje individuale;
- ambalaje colective.

După gradul de rigiditate:

- ambalaje rigide;
- ambalaje semirigide;
- ambalaje suple.

După modul de circulaţie al ambalajului:

- ambalaje refolosibile;
- ambalaje nerefolosibile – tip pierdut.

După sistemul de circulaţie:

- sistem de restituire a ambalajelor;
- sistem de vânzare – cumpărare a ambalajelor.

După sistemul de confecţionare:

- ambalaje fixe;
- ambalaje demontabile;
- ambalaje pliante.

După căile de transport:

- ambalaje pentru transport terestru;
- ambalaje pentru transport fluvial-maritim;
- ambalaje pentru transport aerian.

După destinaţie:
- ambalaje pentru piaţa externa;
- ambalaje pentru piaţa interna.

Exista o preocupare chiar si la nivel de foruri internaţionale, cum ar fi:

Organizaţia Internaţionala de Standardizare, Federaţia Europeana pentru Ambalare,
pentru clasificarea si standardizarea ambalajelor.
 
9.3. Materiale utilizate pentru confecţionarea ambalajelor
 
Diversitatea materialelor folosite pentru ambalarea produselor este foarte
mare.
Privit din punct de vedere tehnic, ambalajul mărfurilor este alcătuit dintr-un
ansamblu de materiale destinat protecţiei calităţii si integrităţii produselor, facilitării
operaţiilor de circulaţie a mărfurilor. De asemenea, calitatea produselor este
influenţata de calitatea ambalajului prin faptul ca un ambalaj necorespunzător poate
atrage după sine deprecierea produsului, adică sa contribuie la diminuarea calităţii lui.
Daca privim ambalajul ca un produs finit oarecare, având o destinaţie
precizata, in el se pot identifica cheltuieli cu materiile prime si cheltuieli de obţinere.
Alegerea materialului folosit pentru ambalaje depinde de mai mulţi factori
dintre care am putea aminti:

55
  caracteristicile produsului ce urmează a fi ambalat;
 domeniul de utilizare a ambalajului;
 mărimea factorilor care pot acţiona asupra produsului pe timpul
manipulării, transportului si al depozitarii;
 tehnica de ambalare utilizata;
 destinaţia produsului;
 nivelul de dezvoltare si puterea economica, etc.
Materialele celulozice
Ambalajele din materialele celulozice deţin ponderea principala in totalul
ambalajelor. In funcţie de perioade si de tari, se înregistrează sensibile fluctuaţii.
Materialele care pot in viitor sa ia locul ocupat de materialele celulozice sunt
materialele plastice.
Dintre materialele celulozice utilizate pentru confecţionarea diferitelor tipuri
de ambalaje amintim: hârtia, cartonul si mucavaua.
Cartonul pentru ambalaje poate fi:
1. carton duplex – este format din doua straturi diferite de material fibros,
unite in stare umeda prin presare. Cartonul duplex se fabrica in doua tipuri:
 tipul E - pentru ambalaje care se imprima prin procedeul ofset. De
aceea stratul superior (fata 1) este fabricat din pasta chimica înălbita a
cârei culoare alba si netezire permit imprimarea ofset;
 tipul O (obişnuit) - pentru alte ambalaje, confecţii si lucrări poligrafice
2. cartonul triplex – este format din minim trei straturi diferite de material
fibros, unite in stare umeda prin presare. Cartonul triplex are o rezistenta mare la
plesnire, utilizat in special pentru ambalaje de transport si grupare si mai puţin pentru
ambalaje de desfacere – prezentare.
3. cartonul ondulat – este format din unul pana la patru straturi netede si unul
sau trei straturi ondulate din hârtie inferioara sau superioara de ambalaj, unite intre ele
printr-un adeziv. Se obţine astfel un obiect de tip sandwich uşor si stabil. Elementul
de baza este obţinut prin asocierea, prin lipirea, a unui strat plat cu un strat ondulat.
Acoperirea unui astfel de element sau a mai multor elemente suprapuse de obicei,
mărimea ondulelor folosite este diferita cu un strat plat determina obţinerea
cartoanelor ondulate cu unul, doua sau trei straturi de ondule. Cartonul ondulat are o
rezistenta si o elasticitate buna.
Materialele auxiliare pentru producerea ambalajelor
Numărul acestora este foarte mare: coloranţi, pigmenţi, cerneluri, adezivi, etc.
Aceste materiale influenţează calitatea ambalajelor, atribuindu-le calităţi estetice si
funcţionale.
Un alt material auxiliar utilizat de aceasta data pentru consolidarea, adică
creşterea rezistentei ambalajelor sunt benzile de balotare si adezivii.
O alta grupa o constituie materialele pentru amortizare si protecţie împotriva
şocurilor. Aceste materiale protejează împotriva şocurilor, a frecărilor si in unele
cazuri chiar pentru rigidizarea ambalajelor. Dintre materialele noi de amortizare
putem aminti: cartonul ondulat, lâna minerala, materialele expandate si cele cu bule
de aer.
O ultima grupa de materialele auxiliare o constituie lacurile si vopselele.
Acestea, pe lângă contribuţia care o au la creşterea rezistentei ambalajelor la acţiunea
factorilor atmosferici, măresc rezistenta la coroziune, la razele solare, la schimbările
de temperatura etc.
  

56
 9.4. Factorii care determină alegerea ambalajului
 
Ambalajul este o componenta esenţiala a activităţii comerciale, fiind
subordonat mărfii si deservind consumatorul. Sortimentele de produse nou apărute pe
piaţa, modernizarea concepţiei si a tehnicilor comerciale aduc in discuţie
diversificarea ambalajelor in paralel cu creşterea exigentelor fata de acesta.
Pentru ca ambalajul sa îndeplinească funcţiile sale, la alegerea lui trebuie sa se
tina cont de următoarele aspecte:
 proprietăţile produsului care trebuie ambalat:
- natura, dimensiunea, masa, forma produsului, numărul de unităţi de produs
dintr-un ambalaj;
- interacţiunile de ordin fizic si chimic ce pot apare intre produs si ambalaj
(respectiv incompatibilităţile);
- fragilitatea produsului, sensibilitatea la factori mecanici si de mediu (prin
miros, agenţi chimici, umiditate);
- importanta si valoarea produsului, care determina masuri de siguranţa in
plus împotriva unor posibile furturi sau deteriorări intenţionate.

 condiţii de transport, manipulare si depozitare:

- numărul operaţiilor de încarcare - descarcare;
- tipul mijloacelor de transport folosite: auto, feroviar, naval;
- durata operaţiilor de manipulare;
- durata stocării;
- locul vânzării.

 metoda de ambalare, tipul si funcţiile ambalajelor:

- in funcţie de modul de vânzare: autoservire sau servire de câtre personalul
angajat;
- in funcţie de scopul ambalării: pentru transport sau desfacere;
- modul de închidere;
- modalitatea si tipul inscripţionării.
- materialul de ambalaj folosit (caracteristici, proprietatea);
- rezistenta la şocuri termice;
- rezistenta la presiuni mari;
- posibilitatea de protejare contra prafului.

 valorificarea economica a ambalajului:

- costul ambalajului;
- existenta posibilităţii de recuperare a ambalajului si eventual refolosire;
- valoarea de recuperare.
 
La fel ca si in cazul altor produse si pentru ambalaje s-a impus introducerea
standardizării care permite raţionalizarea producţiei si comercializării ambalajelor.
Principalele cerinţe ce trebuie sa le îndeplinească un ambalaj vor fi specificate in
standarde.
Cu cat ambalajul îndeplineşte mai multe din cerinţele enumerate mai sus, cu
atât el va fi mai util, iar cheltuielile pentru utilizarea lui pot fi recuperate.
 

57
 9.5. Metode şi tehnici de ambalare
 
Odată cu dezvoltarea societarii si implicit a proceselor de producţie s-a
dezvoltat si industria de ambalaje. Se caută ca prin procedee noi sa se ajungă la o mai
buna realizare a funcţiilor ambalajelor. Totodată, se urmăreşte creşterea productivităţii
muncii, atât la confecţionarea ambalajelor, cat si la ambalarea produselor.
Ambalarea se poate face pe linii semiautomate sau automate de mare
productivitate, ce pot realiza formarea ambalajelor, desfacerea lor, umplerea si
închiderea lor.
Ambalajul si produsul formează un sistem, de aceea metodele de ambalare
trebuie sa tina seama de relaţiile de interdependenta ce se stabilesc intre elementele
componente ale sistemului. Tendinţele actuale remarcate in concepţia ambalajelor si a
metodelor de ambalare sunt:
 reducerea consumului de materii prime, materiale si energie;
 creşterea duratei de conservare a produselor;
 sporirea performantelor ambalajelor prin combinarea materialelor de
confecţionare;
 facilitarea reintegrării in mediu a ambalajelor in etapa post-consum.
 Metoda de formare a ambalajului se adopta in funcţie de materialului
celulozic folosit, tratat sau netratat, sau in funcţie de posibilitatea de închidere prin
termosudare, prin lipire sau pliere.
Metodele si tehnicile de ambalare a produselor oferite de Rondocarton sunt:
Ambalarea colectiva – aceasta metoda se foloseşte pentru ambalarea intr-un
singur ambalaj a mai multor produse. Aceasta metoda uşurează mult manipulare si
transport produselor, ajutând la paletizarea acestora. Metoda poate fi utilizata cu
succes si pentru produsele alimentare de uz curent (zahar, faina, orez, mălai etc.),
precum si pentru ambalarea unor produse deja preambalate.
Ambalarea porţionata - ambalajul porţionat este acela al cărui conţinut se
consuma o singura data. Aceste ambalaje pot fi plicuri, cutii, tivite etc. Astfel, se pot
ambala atât produsele perisabile (produsele lactate, carne, fructe), cat si cele
neperisabile (biscuiţi, napolitane, cafea etc.).
Ambalarea in cutii de carton se realizează in trei etape, indiferent de
complexitatea maşinilor folosite:
 formarea sau deschiderea ambalajului pliat – materialul poate fi sub
forma de banda sau carton desfăşurata de pe o bobina, bucata de carton
croita corespunzător dimensiunilor si formei ambalajului sau chiar o
cutie de carton deja formata, care se afla in stare pliata;
 umplerea ambalajului;
 închiderea – închiderea bazei cutiei se face, in cele mai multe cazuri,
înaintea umplerii, exista insa produse rigide, care se pot introduce mai
întâi în cutie si apoi aceasta se închide la ambele capete.
Pot exista si operaţii secundare: imprimarea codului produsului, introducerea
de harţii cu indicaţii legate de produs sau obiecte de reclama, etc. care se realizează pe
parcursul procesului de ambalare.
Ambalarea in cutii de carton se face pe linii manuale, semi-automate sau
automate, in funcţie de modul in care se introduce produsul in ambalaj. Astfel, daca
introducerea produsului in ambalaj se face de către maşina, chiar daca alimentarea
dispozitivului de încărcare se face manual, sistemul se considera automat. Daca insa,
introducerea produsului in ambalaj se face manual, iar celelalte operaţii se fac
automat, atunci sistemul se considera semi-automat.

58
 Sunt mai mulţi factori de care trebuie sa se tina seama la alegerea liniei de
ambalare. Aceştia se refera la:
- utilajul folosit la ambalare;
- producţia care trebuie realizata;
- dimensiunea ambalajelor ce trebuie formate;
- frecventa schimbărilor ambalajului;
- spaţiul necesar montării liniei.
- modificările probabile ale produsului, influenţează alegerea
materialului de ambalare folosit (de exemplu, produsul trebuie ambalat
in materiale cu ridicate proprietăţi de bariera la arome, grăsimi etc.).
 
9.6. Funcţiile şi importanţa ambalajelor
 
            Ambalajul este învelişul exterior al unui produs destinat vânzării cumpărării şi
constituie un important promotor al desfacerii, denumit şi “vânzătorul mut”.
Ambalajul produsului îndeplineşte mai multe funcţii; chiar dacă nu toate cu aceeaşi
importanţă.
            Din punct de vedere istoric, funcţiile ambalajului s-au limitat iniţial la
păstrarea şi ocrotirea produselor, dar odată cu dezvoltarea şi diversificarea producţiei
şi a circulaţiei mărfurilor, funcţiile ambalajului s-au multiplicat, cea mai mare
influenţă având-o în acest sens magazinele cu autoservire.
            Principalele funcţii ale ambalajului modern sunt:
           Principalele funcţii ale ambalajelor sunt:
a. funcţia de protecţie;
b. funcţia de raţionalizare;
c. funcţia de reclama si promovare a vânzărilor (funcţia de marketing).
 
a)Funcţia de protecţie
Ambalajul trebuie sa asigure păstrarea tuturor parametrilor calitativi ai
produselor. Pe timpul transportului, manipulării, depozitarii produselor sunt supuse
unor serii de solicitări mecanice (tracţiune, frecare, lovituri, căderi, trepidaţii, vibraţii
etc.). In aceste condiţii ambalajele trebuie sa fie capabile sa preia aceste solicitări,
protejând produsul.
Funcţia de protecţie se rezuma a trei aspecte particulare după cum urmează
 protejarea produsului de acţiunea unor factori interni si externi;
 protejarea mediului înconjurător împotriva caracterului toxic al unor
produse;
 păstrarea intacta a calităţii mărfii la contactul direct produs ambalaj
(evitarea influenţării negative de câtre ambalaj a calităţii produsului).
Factorii de mediu (temperatura, radiaţiile infraroşii si ultraviolete, şocurile
mecanice, particulele de praf, microorganismele, insectele, rozătoarele, diverse gaze,
umiditatea relativa a aerului) pot acţiona direct asupra produselor ambalate si/sau
indirect, prin facilitarea acţiunii unor factori interni
Factorii interni (compoziţia chimica a produselor, aciditatea,
microorganismele) acţionează atât asupra produselor, cat si asupra ambalajelor sau a
mediului înconjurător prin reacţii chimice, biochimice sau electrochimice (Biro A.,
1998).
La alegerea materialului din care este confecţionat ambalajul se tine seama de:
- natura produsului care urmează sa fie ambalat (stare de agregare,
proprietatea fizico-chimice, biologice);

59
 - chimismul propriu (alegerea unor materiale pentru ambalare care sa fie
inerte chimic fata de produs si mediu);
- tehnologia aplicata la ambalare (pasteurizare, sterilizare, congelare).
Funcţia de protecţie este deosebit de importanta in cazul ambalajelor de
transport, precum si in situaţia in care produsele care fac obiectul ambalării sunt
alimente sau produse periculoase pentru sănătatea organismului uman sau pentru
mediul înconjurător.
In cazul cartonului ondulat, prezenta concomitenta a proprietarilor rigide si
elastice face posibila obţinerea unui ambalaj suficient de rigid, dar si elastic, protejând
foarte bine produsul ambalat.
 
b)Funcţia de raţionalizare
Raţionalizarea si promovarea unor ambalaje tipizate, modulare, care sa
faciliteze operaţiile de manipulare, transport si depozitare, utilizarea unor materiale de
amortizare si fixare, sunt aspecte care demonstrează funcţia de raţionalizare a
ambalajelor.
Importanta acestei funcţii reiese din faptul ca in timpul manipulării, sistemul
marfa – ambalaj, este supus la aproximativ 30-40 operaţii care, in funcţie de caz, pot
ridica cheltuielile cu 15-40% din costul produselor ambalate. De aici reiese ca
operaţiile din circuitul tehnic al mărfurilor trebuie raţionalizate si tipizate, prin
varianta de paletizare-containerizare in funcţie de: sistemul de ambalare, volumul
mărfurilor manipulate, mijloacele de transport folosite (pentru distante mici sau mari),
respectiv modul si locul de depozitare.
Manipularea poate fi înlesnita prin intermediul ambalajului daca acesta are o
forma, un volum si nişte accesorii care sa permită prinderea cu mana sau cu un utilaj
specializat. De asemenea, ambalajul trebuie proiectat in aşa fel încât sa se asigure
securitatea maxima a operatorilor si stabilitatea optima pe timpul manipulării. Se
folosesc in acest scop materiale auxiliare de amortizare, ancorare si fixare.
Aceasta funcţie devine din ce in ce mai importanta, din mai multe motive:
creşterea volumului mărfurilor manipulate si transportate, diversificarea mijloacelor
de transport. Atenţia acordata este deosebita atât la nivel de unitatea economice, cat si
la nivelul unor organisme internaţionale. (Organizaţia mondiala pentru ambalaje
W.P.O. – Organizaţia internaţionala de standardizare, Federaţia europeana pentru
ambalaje etc.)
 
c)Funcţia de reclama si de promovare a vânzării (funcţia de marketing)
Ambalajul are o importanta funcţie de comunicare la prezentarea si desfacerea
produselor.
Întrucât majoritatea produselor se vând ambalate este evident ca ambalajul are
si un dublu rol de promotor al vânzării si de purtător al informaţiei către consumator.
Ambalajul reprezintă o interfaţa cu care consumatorul vine in contact direct, de aceea
ambalajul trebuie gândit pentru a atrage comparatorii si pentru a declanşa actul de
cumpărare. De aceea, ambalajul a fost denumit si "vânzător mut" al produsului,
pornind de la următoarele considerente:
 identifică si prezintă produsul si producătorul/distribuitorul;
 stimulează si atrage atenţia comparatorului;
 informează consumatorul asupra nivelului caracteristicilor de baza ale
produsului;
 comunica date legate de modul de utilizare a produsului si a naturii
ambalajului .

60
  
Ambalajul poate contribui la diversificarea sortimentala, aprecierea calitativa a
mărfurilor si nu in ultimul rând ca factor psihologic care acţionează asupra
comparatorilor potenţiali. Pentru aceasta, este important ca ambalajele sa prezinte
produsul fora a induce in eroare comparatorii prin crearea unor confuzii in legătura cu
produsul sau marca. Ambalajul trebuie sa atragă atenţia consumatorilor si sa prezinte
clar produsul si modul lui de întrebuinţare, închiderea ambalajului, sa prezinte modul
de înlăturare a ambalajului după utilizarea produsului (se returnează, se reciclează).
Elementele care contribuie la realizarea funcţiei de promovare a vânzărilor si
informare a consumatorului pe care o au ambalajele sunt: modul de confecţionare,
sistemul de marcare si etichetare, dar mai ales estetica ambalajului, adică aspectele
referitoare la forma, culoarea si armonia cromatica, grafica ambalajului. Aceste
elemente trebuie armonizate pentru a atrage atenţia comparatorului.
Ambalajul trebuie sa asigure un impactul vizual pozitiv. Astfel, pentru a avea
şansa de a fi cumpărat de consumator, un produs trebuie mai intui sa fie văzut si sa
poată fi reperat din ansamblul produselor care ocupa raftul.
            În alegerea ambalajului trebuie luate în considerare şi aspecte ecologice, ceea
ce a condus la formarea unor criterii:
            - să se stabilească dacă ambalarea este necesară sau nu;
            - să se evite o ambalare suprapusă;
            - să nu se facă exces de ambalaj;
            - să se folosească materialele cele mai rentabile din punct de vedere energetic,
în funcţie de sarcina urmărită;
            - să se ia în considerare reciclarea ori de câte ori este posibil;     - să se
folosească materiale reciclate;
            - să se încerce folosirea unui singur material în întreaga structură a
ambalajului;
            - să se indice pe ambalaje, natura materialului folosit.
            De reţinut că ambalarea nu are doar o influenţă negativă asupra mediului
(risipa de materiale, gunoaie) ci şi o latură pozitivă deoarece împiedică risipirea
produselor, lărgeşte gama de opţiunii a cumpărătorului şi se potriveşte stilului de viaţă
activ.
            Asupra deciziei cu privire la ambalaj, acţionează o serie de factori ce nu
trebuie ignoraţi, cum ar fi:
            - conceptul de ambalaj – ambalajul este un produs sau trebuie făcut pentru un
produs.
            - imaginea pe care se doreşte a se da firmei prin produse (culoare, structură,
materiale) influenţează percepţia consumatorului.
            - costul – deşi clienţii doresc ambalaje sigure şi atractive, ele nu trebuie să fie
prea scumpe.
            - siguranţa – ambalajul trebuie să protejeze conţinutul în special în cazul unor
produse periculoase (ex. produse chimice şi petroliere).
            - materialul folosit: carton, plastic, metal, sticlă, celofan.
            - caracteristici: înşurubare sau fixare, sacoşe prin care să se vadă, carton pliant
sau nu etc.
            - împachetare multiplă sau nu: mai multe produse într-un pachet.
            - învelire individuală sau nu.
            - standardizare sau nu a ambalajului.
            - modul de apariţie a etichetei.
            - impactul asupra mediului înconjurător: aruncarea ambalajului.

61
            - corelarea cu celelalte elemente de marketing: ambalaj scump, distribuit în
magazine de lux, cu preţ ridicat şi publicitate intensă.
            Dacă se ţine seama de aceşti factori, ambalajul va putea răspunde unor minime
cerinţe: să fie uşor pentru a nu spori cheltuielile de transport prea mult; să fie rezistent
pentru a proteja integritatea produsului; să fie estetic pentru a atrage atenţia
consumatorilor potenţiali.
            Respectarea acestor cerinţe va face ca ambalajul să asigure succesul
produsului, care corespunde informaţiilor transmise de ambalaj. Un design bun, ce
corespunde specificaţiilor de marketing va contribui la succesul produsului. Nu
trebuie ratată nici o oportunitate de a încorpora în ambalaj avantajele pentru
consumator. Ambalajul trebuie, nu numai să fie performant, dar şi să arate că a fost
conceput pentru performanţă.
De aceea, în alegerea ambalajului se va ţine seama de criterii economice, el
trebuind să ofere maximum de utilitate şi protecţie, cu cheltuieli minime. Importanţa
ambalajului este evidenţiata de principiile pe care acesta trebuie sa le îndeplinească pe
parcursul circuitului străbătut de produs intre furnizor (producător) - distribuitor -
reţeaua comerciala en detail - consumator final. Ambalajul poate avea o importanta
minora, cum este in cazul materialelor de construcţii sau o importanta majora, cum
este in cazul produselor alimentare, farmaceutice, cosmetice, etc.
Funcţiile ambalajelor sunt in legătura cu produsele ce se ambalează, metodele
de ambalare si transport, de locul de depozitare etc.
Conservarea si protecţia proprietarilor produselor insa, este considerata funcţia
de baza a unui ambalaj si se refera la menţinerea in parametrii calitativi iniţiali a
produsului ambalat.
In privinţa decorului ambalajului, trebuie sa se tina seama de:
- importanta acordata numelui sau mărcii, ilustraţiilor, graficii;
- informaţiile care trebuie precizate: modul de folosire, compoziţia;
- elementele fundamentale de recunoaştere si de identificare care trebuie
păstrate in cazul reînnoirii unui ambalaj.
Ambalajul trebuie sa asigure consumatorului posibilitatea de a identifica
produsul si de a-l recunoaşte, chiar fora a-i citi numele. Aceasta funcţie este asigurata
prin folosirea unor coduri de culori sau a unor elemente distinctive de grafica. Este
importanta identificarea si recunoaşterea produsului, deoarece adeseori mărcile de
prestigiu sunt obiectul imitării sau al contrafacerii.
Ambalajul reprezintă un vector de informare util pentru consumator privind:
modul de folosire, regulile de utilizare, compoziţia produsului si indicaţiile obligatorii
privind datele limite de utilizare.
Pentru produsele agroalimentare vândute prin autoservire, ambalajul de
prezentare reprezintă singura legătura intre client si produs. Din aceasta cauza,
ambalajul trebuie sa îndeplinească însuşiri (stil, ingeniozitate) care sa-i confere putere
de promovare vânzătorului.
Forma de prezentare a mărfii are aproape aceeaşi importanta ca si produsul in
sine, deci caracteristicile estetice ale ambalajului trebuie considerate ca si elemente
strategice ale societarilor producătoare cu o importanta din ce in ce mai mare.
Ambalajul trebuie sa convingă consumatorul de calitatea produsului. Forma, culoarea
si grafica ambalajului, realizate in condiţii optime au influente psihologice deosebite
asupra potenţialilor comparatori. O culoare poate atrage atenţia comparatorului,
grafica conduce la o identificare uşoara a produselor si la o popularizare a
caracteristicilor merceologice a mărfurilor, pe când forma contribuie la eliminarea
uniformismului si monotonia sortimentală. De asemenea, apare ca o cerinţa la

62
ambalaje si comoditatea in utilizare, determinata de forma lor care permit o mânuire
uşoara, sa poată fi deschis cu uşurinţa, de cantitatea de produs conţinuta, de raportul
dintre masa ambalajului si a conţinutului.
 
9.7. Factorii care au contribuit la creşterea rolului ambalajului
 
Factorii care au contribuit la creşterea rolului ambalării sunt
 autoservirea a determinat producătorii sa acorde atenţie ambalajului,
acesta trebuie sa:
 sa atragă atenţia;
 sa prezinte caracteristicile produsului;
 sa producă încrederea consumatorului;
 sa protejeze produsul fata de factorii de mediu;
 in general sa producă o impresie favorabila.
 afluenţa consumatorilor care sunt dispuşi sa plătească ceva mai mult
pentru comoditatea, aspectul, siguranţa si prestigiul unui ambalaj bun
si uşor de manipulat;
 posibilitatea de a promova imaginea firmei si a mărcii cu ajutorul
ambalajelor;
 posibilitatea de îmbunătăţire si înnoire a ambalajului datorita apariţiei
unor materiale cu proprietatea tehnice si estetice noi, ca si consecinţa a
dezvoltării ştiinţei si tehnologiei.
 industria de ambalaje a devenit o industrie de sine stătătoare, care oferă
numeroase locuri de munca si satisfacţii angajaţilor săi
 
9.8. Impactul ambalajelor asupra mediului înconjurător

In actuala conjunctură, se conturează doua tendinţe În dezvoltarea ambalajelor,

si anume : simplificarea acestora şi îmbunătăţirea calităţii determinate de criza de
materii prime, energie şi materiale, de problemele ecologice si exigentele
consumatorilor. Materialele pentru ambalaje sunt alese nu numai În funcţie de gradul
de satisfacere a cerinţelor consumatorului privind calitatea, siguranţa, comoditatea s. i
costul, ci si În funcţie de efectul lor asupra mediului. In fapt impactul ambalajelor
asupra mediului înconjurător este reprezentat de impactul materialelor de ambalare
Pe baza unor studii s-a ajuns la concluzia ca pentru verificarea calităţii
antipoluante a unui material de ambalare trebuie sa se tina seama de o serie de criterii:
consum minim de material; reducerea volumului ambalajului după utilizare;
posibilitatea de distrugere a ambalajului după utilizare; lipsa de nocivitate prin
distrugerea materialului; posibilitatea de reutilizare a materialului posibilitatea de
reutilizare a ambalajului. Caracteristicile de degradare naturala sau prin intervenţia
umană", a unui material de ambalare se exprima" valoric prin aşa numiţii "index
D"care raportat la volumul sau masa materialului rezulta" ,,factorul D" Degradarea
natural^ se poate realiza fie prin biodegradare ('distrugerea materialului de către
microorganismele prezente În sol), fie prin oxidare chimica reducerea sau modificarea
fizica" a materialului prin coroziune, reacţii fotochimice etc.):
Exprimarea numerica a capacitaţii unui material de se degrada natural este
numită: modul de degradabilitate naturală a materialului.
Capacitatea de distructibilitate a materialelor de ambalare se apreciază În
funcţie de metoda de eliminare a deşeurilor: Îngropare, incinerare, recuperare si
reciclare. Luarea deciziei cu privire la incinerarea deşeurilor trebuie sa ţină seama de

63
anumite caracteristici ale materialului, cum ar fi: procentul de ardere, reziduurile
solide rezultate după ardere si gazele degajate în timpul arderii.
Ambalajele din hârtie si carton sunt considerate ecologice, deşi compuşii
organoclorurati folosiţi pentru albirea hârtiei si cemeluite de imprimare sunt
considerate toxice.
Masele plastice poluează prin deşeurile rezultate si prin gazul emis la
incinerare.
Din grupa materialelor metalice, aluminiul este considerat ecologic, el putând
fi reciclat de un număr infinit de ori.
Lemnul oferă ambalaje recuperabile dar necesita cheltuieli mari pentru
recuperare si recondiţionare.
Ideal ar fi ca după utilizarea ambalajului, ca material, sa fie rapid si complet
degradabil.
In acest sens, statele membre ale UE au prevăzut:
• promovarea ambalajelor standard care facilitează reutilizarea
• favorizarea producţiei de ambalaje reduse, volumul şi necesarul ambalajelor
fiind limitate la maximum, dar cu asigurarea tuturor funcţiilor;
• eliminarea discriminărilor dintre ambalajele noi si cele recuperate;
• fabricarea de produse specifice care permit utilizarea de ambalaje obţinute
din materiale reciclate.
Statele membre ale UE vor exclude de pe piaţă ambalajele care sunt
recuperabile sau reciclabile. Instrumentele economice care promovează recuperarea
ambalajelor si a deşeurilor provenite de la acestea sunt adoptate în funcţie de
specificul fiecărui an, iar gestionarea deşeurilor, îmbunătăţirea tehnicilor de reciclare
si utilizarea în acelaşi domeniu sau în altul a materialelor reciclabile sunt probleme
comune tuturor statelor Uniunii Europene.
Se impune, desigur, educaţia riguroasa a consumatorilor si adoptarea unor legi,
a unor norme sanitare clare care să asigure protecţia acestora, condiţiile în care relaţia
complexă produs - ambalaj - mediu –consumator a dobândit noi valenţe în ultimii ani.

64
 Capitolul 10.
DEPOZITAREA ŞI PĂSTRAREA MĂRFURILOR

Circuitul tehnico-economic al mărfurilor implică staţionarea şi mişcarea în

timp şi spaţiu a mărfurilor de la producător până la utilizatorul final. În acest drum
depozitarea este o etapă ce o regăsim în totalitatea schimburilor comerciale
contemporane, fiind greu de imaginat dispariţia sau înlocuirea ei în viitorul mai mult
sau mai puţin apropiat.

10.1. Factorii care influenţează calitatea în timpul

depozitării şi păstrării mărfurilor

Păstrarea mărfurilor pe perioade diferite de timp reprezintă una din etapele

obligatorii ale circuitului tehnic al produselor de la beneficiar la beneficiar. Păstrarea
este un factor specific prin care se menţine calitatea produselor la nivelul
caracteristicilor de calitate prescrise.
În timpul păstrării calitatea produselor poate fi influenţată negativ, când sunt
condiţii de depozitare necorespunzătoare. În anumite condiţii în timpul păstrării unor
produse pot avea loc şi modificări pozitive ale calităţii.
Factorii care influenţează calitatea mărfurilor pot fi:
- interni – compoziţia chimică, proprietăţile fizico-chimice ale produselor etc.;
- externi – fizico-chimici (temperatura, umiditatea aerului, radiaţii solare),
biologici (microorganisme, insecte);
- alţi factori – vecinătatea admisă a produselor, transportul, ambalajul
necorespunzător etc.
Factorii interni ai produselor alimentare prezintă o importanţă deosebită
pentru păstrarea calităţii lor, fiind necesară cunoaşterea principiilor biologice ce stau
la baza conservării alimentelor: bioza, anabioza, cenoanabioza, abioza.
În funcţie de natura produselor înainte de depozitare, în special pentru
perioade mai lungi de păstrare, poate avea loc:
- separarea emulsiilor (maioneză, margarină);
- bombajul fizic (conservele);
- modificarea vâscozităţii (uleiuri);
- modificarea consistenţei şi stării de agregare (ciocolată, grăsimi
solide);
- intensificarea dezvoltării microorganismelor (produse uşor alterabile);
- favorizarea procesului de îmbătrânire (piei naturale).
Temperatura din spaţiile de depozitare este influenţată de temperatura aerului
din afara depozitului. Modificările datorate umidităţii aerului sunt determinate de
parametrii aerului: umiditatea absolută şi cea relativă.
Creşterea umidităţii relative a aerului determină la unele produse higroscopice
umezirea lor. Astfel, unele produse ca: legumele şi fructele uscate, ceaiul,
condimentele, biscuiţii, făina, crupele, stofele şi ţesăturile, varul, cimentul ş.a.,
păstrate în depozite cu aer umed, se umezesc. După un anumit timp, apar diferite
modificări în calitatea produselor. Produsele metalice se pot degrada prin oxidare şi
coroziune.
Operaţiile de conservare care se efectuează pentru produsele metalice în
general sunt:
- unele produse din metale se curăţă de rugină şi se ung cu un strat
subţire de vaselină, ulei de maşină, gudron, motorină;

65
 - produsele metalice care se oxidează uşor se ung şi se împachetează în
hârtie impermeabilă impregnată în ulei;
- produsele metalice care trebuie depozitate un timp mai îndelungat vor
fi mai bine protejate, dacă după curăţirea lor de rugină se vor vopsi cu
un strat subţire de lac sau vopsea;
- produsele metalice care au fost primite în ambalaje se supun verificării
ambalajelor şi a modului de conservare a produselor înainte de
ambalare. Dacă se consideră că nu au fost întreprinse toate cele
necesare pentru asigurarea unei păstrări de lungă durată, se trece la
efectuarea acestora înainte de depozitare.
În cazul produselor alimentare, metodele de conservare sunt mai
diversificate: metode fizice (refrigerare, congelare, pasteurizare, sterilizare); chimice
(marinare, sărare); biochimice (murare), mixte (afumare).

10.2. Principalele modificări calitative posibile

în timpul păstrării mărfurilor

În timpul păstrării mărfurilor pot avea loc procese şi modificări fizice,

chimice, biochimice, microbiologice în urma interacţiunii între factorii interni şi
externi ce influenţează asupra păstrării.

10.2.1. Modificări fizice

Modificările fizice condiţionează apariţia unor procese cum sunt: îngheţarea,

topirea, umezirea, evaporarea, sublimarea, pulverizarea, aglomerarea,
dezemulsionarea.
Cele mai importante modificări se datorează acţiunii parametrilor atmosferici:
temperatura şi umiditatea relativă a aerului, între care există o relaţie invers
proporţională.
Temperaturile prea joase pot provoca:
- îngheţarea produselor şi dilatarea lor (îngheţarea conservelor este
urmată de bombaj fizic);
- precipitarea produselor;
- modificarea solubilităţii şi vâscozităţii;
- dezemulsionarea, reducerea stabilităţii produselor (pigmenţi,
detergenţi, băuturi alcoolice).
Temperaturile prea înalte de păstrare a produselor congelate pot determina
topirea loc, urmată de modificări chimice şi microbiologice.
Temperatura trebuie asigurată în funcţie de natura produsului depozitat, de
durata depozitării etc. Creşterea temperaturii peste limita standard determină:
- dilatarea şi creşterea presiunii în recipiente, poate fi urmată de explozii
(de exemplu, la băuturile alcoolice tari există pericolul exploziilor,
coeficientul de dilatare termică fiind de 8,46 ori mai mare decât al
apei);
- cimentul umed nu mai face priză normală, varul se acoperă la suprafaţă
cu un strat subţire de var stins;
- la produsele alimentare, umezirea avansată favorizează dezvoltarea
microorganismelor care alterează produsele;
- scăderea umidităţii sub limita standardelor determină evaporarea apei
din produse: unele produse se vestejesc (legume, fructe), la produsele

66
 din lemn apar contrageri, dezlipiri ale furnirului etc.

10.2.2. Modificări chimice

Au loc sub influenţa unor factori interni şi externi: temperatura, oxigenul

aerului, radiaţiile luminoase etc.
Produsele metalice la o umiditate ridicată a aerului suferă un proces de
coroziune. În cazul recipientelor metalice pentru conserve, coroziunea poate provoca
bombajul chimic, numit şi bombaj de hidrogen, conservele căpătând un gust şi miros
neplăcut. Produsele chimice îşi pot modifica compoziţia chimică, schimbându-şi
proprietăţile (de exemplu, denaturarea culorii pigmenţilor şi coloranţilor). Produsele
metalice pot suferi procese de coroziune.

10.2.3. Modificări biochimice şi microbiologice

Modificările biochimice sunt determinate de activitatea enzimelor existente în

produsele alimentare, facilitând desfăşurarea unor procese ca: respiraţia, maturarea,
autoliza etc.
Modificările microbiologice au loc datorită acţiunii microorganismelor
(bacterii, drojdii, mucegaiuri) asupra unor substanţe din produse, pe care la transformă
în cadrul proceselor de fermentaţie, mucegăire, putrefacţie.
Respiraţia este un proces de oxidare din celula vie, specific produselor aflate
în stare de aubioză (bioză parţială), de exemplu fructe sau legume proaspete.
Respiraţia poate fi aerobă sau anaerobă. Respiraţia aerobă presupune degajarea unei
însemnate cantităţi de căldură, iar respiraţia anaerobă este similară cu un proces de
fermentaţie alcoolică.
Factorii cei mai importanţi care influenţează intensitatea procesului de
respiraţie sunt temperatura şi umiditatea, care trebuie să se situeze între limitele
standardizate.
Maturarea este un proces biochimic complex care constă în reacţii de
hidroliză şi uneori de polimerizare şi condensare, care determină modificări favorabile
în caracteristicile senzoriale, structurale şi tehnologice ale produselor agroalimentare
(cereale, legume, vinuri, fructe, produse din carne, brânzeturi etc.).
Autoliza are loc după moartea organismului (de exemplu, după sacrificarea
animalului), când predomină reacţiile de descompunere, produsul schimbându-şi
consistenţa şi gustul.
Fermentaţia poate fi alcoolică, acetică, lactică, butirică în funcţie de substanţa
rezultată preponderentă.
Fermentaţia alcoolică constă în transformarea de către drojdii, mucegaiuri şi
bacterii a glucidelor în alcool etilic şi alţi produşi secundari. Fermentaţia alcoolică stă
la baza unor procese tehnologice în industria alimentară – alcoolului, panificaţiei,
vinificaţiei, berii etc.
Fermentaţia acetică constă în oxidarea alcoolului etilic până la acidul acetic.
Această fermentaţie determină alterarea vinului, berii, produselor lactate acide, în
prezenţa oxigenului aerului.
Fermentaţia lactică are lor sub acţiunea bacteriilor lactice, care transformă
zaharurile în acid lactic. Se foloseşte la fabricarea produselor lactate acide şi la
conservarea prin murare. Efectul negativ al acestei fermentaţii este întâlnit la păstrarea
un timp mai îndelungat a produselor lactate, de exemplu, acrirea laptelui.
Fermentaţia butirică constă în transformarea glucidelor în acid butiric sub

67
influenţa bacteriilor în lipsa aerului. Acest tip de fermentaţie apare în timpul păstrării
necorespunzătoare a produselor murate, a laptelui, brânzeturilor etc., care capătă gust
amar şi miros neplăcut.
Mucegăirea este procesul microbiologic, caracteristic produselor vegetale
care prin conţinutul mare de apă şi reacţia slab acidă a mediului favorizează
dezvoltarea mucegaiurilor. Ajunse la maturitate, aceste microorganisme colorează
mediul în care se dezvoltă, consumă substanţele organice pentru a-şi asigura
metabolismul propriu şi eliberează în mediul de reacţie enzime specifice.
Putrefacţia este un proces microbiologic declanşat de bacteriile de putrefacţia
în prezenţa sau absenţa aerului, care hidrolizează enzimatic substanţele proteice până
la aminoacizi, amine, fenoli, indol, scatol, mercaptan, gaze etc. O bună parte din
aceste substanţe sunt toxice (putresceina, cadaverina, indol, scatol etc.) şi produsele
putrezite au un gust şi miros respingător, fiind neconsumabile.

10.3. Păstrarea produselor în spaţii de depozitare

Depozitele sunt verigi structurale ale unei unităţi care dispune de utilaje,
instalaţii sau dispozitive specifice, destinate efectuării diverselor operaţiuni de
păstrare şi livrare a materialelor sau produselor finite potrivit destinaţiilor acestora.
Principalele operaţii efectuate în depozite sunt: primirea, păstrarea şi livrarea
mărfurilor. În unele cazuri se pot efectua şi o serie de activităţi de prelucrare,
ambalare etc.
Clasificarea depozitelor are la bază o serie de criterii, dintre care cele mai
semnificative sunt:
1. după caracterul operaţiilor, deosebim depozite:
- de achiziţie (se primesc mărfuri de la diferiţi furnizori, se formează
sortimentul comercial);
- de repartiţie (divizarea loturilor de mărfuri, formarea sortimentului
comercial în loturi necesare magazinelor de desfacere cu amănuntul);
- de transbordare (primirea mărfurilor ce urmează să fie transferate de la un
mijloc de transport la altul: cale ferată – maritim; auto – cale ferată etc.);
- de păstrare, care pot fi:
 după durata păstrării: - pentru păstrare de scurtă durată;
- pentru păstrare de lungă durată;
 după construcţie: - obişnuite;
- speciale (silozuri, frigorifice etc.).
2. după produsele depozitate:
- specializate:
- de strictă specializare (silozuri ciment, cartofi etc.);
- pentru anumite grupe de mărfuri (textile, farmaceutice, metalo-
chimice etc.);
- combinate:
- pentru mai multe grupe de mărfuri alăturate prin condiţiile de păstrare
şi cererea de mărfuri (galanterie-mercerie, confecţii-tricotaje, piese auto-
anvelope-consumabile auto etc.);
- universale:
- pentru mărfurile alimentare;
- pentru mărfurile industriale.
- mixte: atât pentru mărfurile alimentare, cât şi pentru cele nealimentare.
3. după aptitudinile produsului, respectiv după forma de prezentare:

68
 - depozite pentru produse în vrac (formă de depozitare şi transport în grămezi
neambalate a materialelor pulverulente, granulare sau în bucăţi);
- depozite pentru produse ambalate;
- depozite combinate (produsele pot fi în vrac sau ambalate).
4. după natura constructivă:
- depozite deschise (platforme neacoperite: pentru materiale de construcţii,
lemn etc.);
- depozite semideschise (platforme acoperite: şoproane pentru legume-fructe,
semifabricate din lemn etc.);
- depozite închise (construcţii speciale cu unul sau mai multe niveluri).
5. după gradul de dotare:
- neutilate (simple);
- utilate: - cu ventilaţie mecanică
- frigorifice
- cu atmosferă controlată
- mixte.
Unele depozite sunt prevăzute cu maşini, instalaţii şi dispozitive pentru
aşezarea şi păstrarea mărfurilor, în care se includ aparatele de control, aparatele pentru
luarea probelor, aparatele pentru controlul regimului mediului ambiant.
Depozitele pentru produsele alimentare au utilaje pentru păstrarea la rece,
pentru prelucrarea parţială, instalaţii de aerisire. Ele fac posibilă reglarea temperaturii
şi umidităţii din spaţiile de depozitare.
În funcţie de felul mărfurilor se stabileşte şi nivelul de iluminare. Se are în
vedere, că acţiunea directă şi continuă a luminii solare accelerează procesele
biochimice din produse, înrăutăţind calitatea acestora. În timpul depozitării, mărfurile
trebuie protejate împotriva acţiunii insectelor, rozătoarelor etc., folosind insecticide şi
raticide.

10.4. Pierderi naturale şi perisabilităţi ale mărfurilor

În timpul păstrării şi transportului materialele pot să piardă din masa lor

datorită unor cauze naturale. Sub acţiunea factorilor interni sau externi pot apărea
reduceri în greutate sau volum, numite pierderi naturale sau perisabilităţi. Pierderile
naturale apar chiar în condiţii de respectare a regulilor de comerţ, iar cauzele care
determină acest fenomen sunt de ordin obiectiv şi subiectiv.
Principalele cauze obiective care determină perisabilităţile mărfurilor sunt:
- evaporarea (la făină, carne, salamuri, brânzeturi etc.);
- volatilizarea (băuturi alcoolice, solvenţi, lacuri);
- aglomerarea (lapte-praf, produse sodice, sare);
- difuziunea apei sau grăsimii prin ambalaj (ciocolată, halva, semipreparate);
- pulverizarea (scurgeri din saci de făină, lapte-praf, cafea).
Perisabilitatea este influenţată şi de factori subiectivi, din care amintim:
- gradul de dotare tehnică a spaţiilor de depozitare fixe şi mobile (mijloace
de transport);
- nerespectarea regulilor de comerţ şi a regimului de depozitare şi păstrare;
- natura ambalajului şi modul de ambalare;
- felul şi frecvenţa operaţiilor de sortare, debitare, ambalare;
- durata păstrării.
Pierderile naturale depind de anotimp, climă, cantitatea şi proprietăţile fizico-
chimice ale mărfurilor, de tipul ambalajelor, depozitului, durata şi condiţiile de

69
păstrare şi transport. Prin îmbunătăţirea condiţiilor de depozitare, influenţa acestor
cauze se poate reduce la minimum, evitându-se uscarea, volatilizarea, evaporarea,
scurgerea prin ambalaj, topirea, pulverizarea produselor etc.

70
 Capitolul 11.
CALITATEA PRODUSELOR ŞI SERVICIILOR.
SISTEMUL DE ASIGURARE A CALITĂŢII MĂRFURILOR

11.1. Conceptul calităţii totale

Pornind de la definiţiile calităţii şi a componentelor acesteia s-a ajuns la

concluzia că problemele calităţii trebuie abordate într-o viziune globală. Fiabilitatea
postulează ca nimic nu poate fi mai bun decât a fost conceput, fiabilitatea scăzând pe
măsură ce produsul trece de la idee la proiect, execuţi, exploatare. Aceste cauze,
alături de "vocea beneficiarilor" şi încă altele, au determinat ca preocupările pentru
calitate, concentrate la început numai asupra execuţiei, situate în zona centrală a
ciclului de viata" al unui produs, să se întind în amonte şi în aval pe ciclu, ajungând la
beneficiar, care este situat la ambele capete ale acestuia. In funcţie de etapele parcurse
obiectivul controlului de calitate (stăpânirea calităţii) se schimbă, îmbrăcând aspecte
caracteristice implica stabilirea specificaţiilor necesare realizării calităţii prin
aspectele costurilor, performanţelor, fiabilităţii şi securităţii în funcţionare pentru
produsul avut in vedere, în funcţie de nevoile reale ale utilizatorului, incluzând
localizarea surselor posibile de dificultăţi, încă înainte de a începe fabricaţia.
Marketingul joaca un rol important in toată suita de etape din schema de mai
sus, întrucât stabileşte tema de proiectare şi condiţiile de livrare şi exploatare. Se
poate spune că, spre deosebire de această etapă, toate celelalte sunt ca şi beneficiarii
având ca furnizori etapa ce precede.
Tehnicile folosite includ în principal analiza funcţiilor şi modurilor de
defectare, studii de capabilitate a proceselor, analiza toleranţelor şi a lanţurilor de
dimensiuni, analiza de fiabilitate previzională, încercarea şi urmărirea prototipurilor,
stabilirea de specificaţii de fiabilitate, mentenabilitate etc.
Controlul în recepţia de la furnizori are ca obiectiv admiterea prin cele mai
economice verificări şi în condiţii acceptabile de risc doar a acelor materiale şi
componente ce corespund specificaţiilor, punând accent pe responsabilitatea
furnizorilor.
Fazele principale ale recepţiei de la furnizori cuprind: urmărirea şi
supravegherea furnizorilor, controlul materialelor şi componentelor aprovizionate.
Controlul produsului şi producţiei se efectuează în scopul: prevenirii şi
detectării abaterilor de la calitatea cerută, astfel încât să se producă numai piese
conforme şi beneficiarul sa obţină produsele la nivelul calitativ dorit.
Controlul de calitate se grupează pe următoarele etape:
 execuţia reperelor şi componentelor;
 montaj;
 verificări funcţionale ale produsului finit;
 verificarea modului de ambalare şi livrare;
 controlul punerii în funcţie şi a service-ului În perioada de garanţie.
Studiile speciale sunt efectuate pentru a localiza cauzele neconformităţii
produselor, să determine posibilităţile de îmbunătăţire a calităţii, să asigure că
acţiunile de îmbunătăţire şi corecţie sunt permanente şi complete. O categorie aparte a
studiilor speciale se referă la stabilirea condiţiilor de lucru (parametrii de control ai
proceselor) folosind, în acest scop, metode statistice ca de exemplu: ANOVA,
Taguchi, analize de regresie şi altele. Aceasta categorie de studii speciale îşi are o
deosebita utilitate pentru piesele de mare responsabilitate al căror control -"a
posteriori"- este fie cu caracter distructiv, fie inaplicabile din motive economice.

71
Studiile speciale se efectuează pe toata durata unui produs si pot alege cele mai
variate obiective.
Activitatea de metrologie este prezentă oriunde se efectuează măsurări. Ea
constituie singura garanţie valabilă că deciziile luate în urma măsurătorilor efectuate
în etapa de cercetare, execuţie, verificare sau control al procesului se bazează pe
valori corecte sau având erori acceptabile.
Activitatea de fiabilitate se desfăşoară, de asemenea, pe tot ciclul de viata al
produsului. Pornind cu stabilirea condiţiilor în care va avea loc exploatarea (în
marketing şi concepţie constructivă), trece prin fazele de previziune si îmbunătăţire a
fiabilităţii, în etapa de proiectare - când se pun la punct şi testele la care se vor supune
prototipul si seria zero. O activitate importantă este aceea de a urmări (şi cu ajutorul
service-ului) comportarea în exploatare în scopul determinării şi îmbunătăţirii
fiabilităţii operaţionale, aspect văzut de beneficiari. Stabilirea politicii de mentenanţă
şi verificarea aptitudinii de întreţinere şi reparare se asociază acestei activităţi.

11.2. Sistemul de asigurare a calităţii. Consideraţii generale

Sistemul calităţii cuprinde ansamblul de structuri organizatorice,

responsabilităţi, proceduri, procese si resurse orientate pentru implementarea
conducerii calităţii în condiţii de eficienta economică. Principala caracteristică a
sistemului de asigurare a calităţii este aplicarea simultană a unui pachet de proceduri,
în toate fazele ciclului de producţie şi la toate locurile de muncă, astfel încât acestea
să se sprijine şi să se potenţeze reciproc. Apariţia sistemelor informatice şi a
automatizării, urmărirea si gestionarea informaţiilor prin intermediul bazelor de date,
a facilitat detectarea defecţiunilor în locul în care sunt generate. Consecinţa directă
este un cost mai mic pentru eliminarea cauzelor si implicit scăderea costului general.
Apariţia în anii '60 a conceptului de sistem a arătat că activităţile pe linia
calităţii nu alcătuiesc decât unul din subsistemele sistemului general de producţie.
Pornind pe această cale s-a ajuns la concluzia că, odată cu creşterea rapidă a
complexităţii produselor şi a implicaţiilor defectării acestora, activităţile referitoare la
calitate trebuie conduse încă din etapa de marketing si de concepţie. Aceasta
constituie singura soluţie de garantare a competitivităţii într-un mediu în care
progresul tehnic şi schimbarea reprezintă trăsătura de baza. S-a ajuns la o reintegrare a
funcţiilor calităţii în toate activităţile, ca şi la necesitatea integrării conceptelor
asupra calităţii. În actul de conducere a întreprinderilor şi a tuturor activităţilor
acestora.
Compartimentul calităţii a primit rolul de a conduce si implicit de a gestiona
sistemul calităţii contribuind la delegarea autorităţii şi răspunderilor asupra calităţii
fiecărei activităţi din întreprinderi pentru partea care îi revine din întreg. În concepţia
modernă, conducerea calităţii vizează introducerea calităţii în produs în decursul
tuturor proceselor ce contribuie la realizarea sa. Definirea unei politici a calităţii este
în acest sens un document esenţial.
Ţinând cont de relativitatea concluziilor funcţie de poziţia observatorului şi de
metodele utilizate de acesta, sistemelor calităţii li se pot accentua diferite trăsături care
să le facă greu asemănabile. Toate sistemele se bazează pe organizare şi pe o serie de
elemente specifice, generând acţiuni adecvate. Conceptul de asigurare a calităţii
(ansamblul de acţiuni planificate şi sistematice necesare pentru a da încrederea
corespunzătoare că un produs sau serviciu va satisface condiţiile de calitate specificate
ISO 9000:2000), corespunde unei multiplicări a atribuţiilor, unor relaţii
interfuncţionale mai dezvoltate, unei mai mari participări a personalului la obiectivele

72
de calitate şi nu în ultimul rând ca importanţă, unei relaţii mult mai strânse furnizor-
client. Fundamentul îl constituie prevenirea apariţiei neconformităţilor (nesatisfacerea
condiţiilor specificate) sau a defectelor (nesatisfacerea condiţiilor de utilizare
prevăzute), pentru câştigarea şi păstrarea încrederii cumpărătorului. In cadrul
sistemului se pune un mare accent pe controlul calităţii proiectate si urmărirea
produselor la beneficiar. Aceasta atenţie deosebită este generate atât de interese în
plan comercial, financiar, dar şi datorită potenţialelor probleme de natură juridica. În
acest din urmă sens relaţiile între furnizor si client depăşesc cadrul strict al
reglementărilor privind comanda, execuţia, livrarea si plata unui produs sau serviciu.
Metodele de realizare a asigurării calităţii pot fi grupate astfel:
• analizarea proiectării;
• auditarea interna a sistemului;
• analizarea sistemului de livrări-vânzări;
• planificare, supraveghere, instruire asupra calităţii ;
• sistemul calităţii .
Principalele obiective ale unui sistem de asigurare a calităţii sunt:
 realizarea si menţinerea calităţii efective a produselor şi serviciilor
pentru a satisface în permanenţă nevoile beneficiarilor;
 să dea încredere propriei conduceri că va fi atinsă si menţinută calitatea
propusă;
 să dea încredere beneficiarului că este sau va fi atinsă calitatea
contractată pentru produsele livrate sau serviciile prestate.
Implementarea unui sistem de asigurare a calităţii apare ca necesara şi în
scopul rezolvării următoarelor probleme:
• creşterea ponderii calităţii în cadrul concurenţei produselor si serviciilor
pe piaţă, în funcţie de care se stabilesc şi preţurile;
• extinderea proceselor automatizate, informatizate, în scopul rentabilizării
producţiei, au determinat situarea calităţii în prim plan;
• creşterea ponderii cheltuielilor aferente calităţii în volumul ofertei de
mărfuri a determinat o exigenţă sporită din partea beneficiarilor;
• influenţa hotărâtoare a calităţii asupra indicatorilor economici ai
întreprinderii.
Fazele de aplicare ale sistemului de asigurare a calităţii sunt:
- controlul de marketing, realizat pentru analiza nivelului calitativ al
produselor solicitate pe piaţă;
- controlul de engineering pentru analiza activităţii de cercetare;
- proiectare si elaborarea documentaţiei pentru calitate;
- controlul materiilor prime si materialelor pentru selectarea furnizorilor în
funcţie de calitatea pe care o oferă;
- controlul fluxului de fabricate pentru verificarea operaţiilor de realizare a
produsului;
- controlul produselor finite;
- controlul expedierii produselor la beneficiari cu influenta legata de
ambalare, manipulare, depozitare si transport;
- controlul activităţii de service, de asistenta tehnica, de punere în funcţiune
şi de instruire a beneficiarului asupra modului corect de utilizare;
- controlul fiabilităţii, materializat în urmărirea modului de comportare la
beneficiar, în condiţii reale de funcţionare.

73
 11.2.1. Costul calităţii

Efortul depus de întreprindere în scopul asigurării şi creşterii nivelului calitativ

al produselor sale se concretizează în ceea ce literatura de specialitate defineşte ca
fiind "costurile calităţii " sau "costurile referitoare la calitate". O problemă care a
preocupat specialiştii în domeniu a fost aceea a clasificării acestor costuri. Standardul
ISO 9004 recomandă utilizarea următoarelor categorii de costuri:
• costuri de realizare a calităţii care reprezintă cheltuielile angajate de o
întreprindere în scopul obţinerii si asigurării nivelurilor cerute
• costurile de asigurare externă a calităţii care reprezintă cheltuielile de
demonstraţii si probe cerute de clienţi, ca dovezi obiective referitoare la calitatea
declarata de către furnizori.
Principalele cheltuieli alocate realizării calităţii cuprind:
- costurile de prevenire;
- costurile de evaluare;
- costurile căderilor interne;
- costurile căderilor externe.
Costurile de prevenire reprezintă costurile eforturilor de preîntâmpinare a
apariţiei defectărilor, respectiv cheltuielile datorate acţiunilor întreprinse pentru
studierea, prevenirea si reducerea defectelor.
Din aceasta categorie fac parte costurile pe care le implica definirea produselor
si a proceselor, elaborarea documentelor referitoare la managementul calităţii si la
sistemul calităţii (planurile calităţii, manualul calităţii, procedurile sistemului
calităţii), programul de îmbunătăţire a calităţii , sensibilizarea, motivarea si instruirea
personalului în domeniul calităţii, evaluarea furnizorilor, analiza comparativa a
calităţii cu cea a firmelor concurente, auditul calităţii, tinerea sub control a
proceselor, etalonarea echipamentelor, implementarea unui sistem al calităţii, alte
masuri vizând asigurarea calităţii .
Costurile de evaluare sunt considerate ca reprezentând costurile încercărilor,
inspecţiilor şi examinărilor pentru a stabili dacă cerinţele specificate sunt satisfăcute.
Din această categorie fac parte costurile pe care le implică inspecţiile şi
încercările materialelor, produselor achiziţionate, inspecţiile si încercările pe fluxul de
fabricate, recepţia produselor finite, achiziţionarea şi întreţinerea dispozitivelor de
măsurare şi monitorizare, testele de laborator, documentaţiile referitoare la inspecţii,
încercări, salariile personalului care efectuează inspecţiile şi încercările, analiza
datelor obţinute prin inspecţii şi încercări, materialele şi produsele distruse cu prilejul
încercărilor.
Costurile căderilor interne se referă la cheltuielile determinate de produsele
neconforme, care nu satisfac condiţiile de calitate si care provoacă pierderi în fluxul
de fabricaţie. Ele apar pentru că nu toate activităţile desfăşurate de-a lungul stadiilor
parcurse de produs pana la livrare au fost corect îndeplinite. Aceste costuri nu
afectează imaginea calităţii produselor furnizate de firmă, nu conduc la pierderea
încrederii unor clienţi si nu determină pierderea unei parţi din segmentul de piaţa
ocupat.
Din aceasta categorie fac parte costurile care sunt determinate rebuturi,
remedieri, reconditionări, reparaţii, reprocesare, retratare, efectuarea încercărilor,
produse declasate, analiza defectărilor pentru stabilirea cauzelor acestora, pierderile
de timp, sortarea componentelor, pentru a le separa pe cele neconforme.
Costurile căderilor externe reprezintă cheltuielile determinate de produsele
care nu respecta specificaţiile, dar care sunt totuşi expediate clienţilor. Spre deosebire

74
de costurile căderilor interne, aceste costuri un impact mult mai nefavorabil asupra
întreprinderii pentru ca pot deteriora imaginea acesteia pe piaţa produsului respective
si ducă implicit la scăderea cifrei de afaceri si a profitului.
Din această categorie fac parte costurile determinate de reclamaţiile clienţilor,
produsele returnate, primele de asigurare pentru a acoperi răspunderea juridica a
organizaţiei fată de produs, despăgubirile pentru daune, penalizări pentru întârzierea
livrării, asigurarea service-ului în perioada de garanţie şi post-garanţie, înlocuirea
produselor în perioada de garanţie.
Alături de aceste cheltuieli, să le spunem palpabile, există unele aspecte ale
acestor costuri care sunt mai puţin cuantificabile, dar extrem importante. Dintre
acestea pierderea imaginii de piaţa, pierderea încrederii si bunăvoinţei clienţilor,
scăderea puterii de negociere cu clienţii, aspecte care pe termen lung pot avea un
impact nefavorabil asupra rezultatelor întreprinderii.

11.2.2. Neconformităţi

Neconformitatea poate fi definită sintetic ca fiind neîndeplinirea unei cerinţe.

Principalele tipuri de neconformităţi constatate în funcţionarea Sistemului Calităţii
pentru care se emit rapoarte de conformitate sunt:
• neconformităţi privind produsul proiectat si realizat;
• neconformităţi la aprovizionarea materiilor prime (pot fi de natură
calitativă sau cantitativă);
• neconformităţi privind utilajele;
• neconformităţi privind personalul;
• neconformităţi privind infrastructura;
• neconformităţi privind mediul de lucru;
• neconformităţi ale documentelor Sistemului de Management al Calităţii;
• neconformităţi privind controlul documentelor;
• neconformităţi privind controlul înregistrărilor
• neconformităţi privind organizarea, responsabilităţile şi autorităţile;
• neconformităţi privind comunicarea;
• neconformităţi privind satisfacerea cerinţelor clienţilor.
In funcţie de gradul de nesatisfacere a condiţiilor specificate neconformităţile
pot fi majore sau minore.
Raportul de neconformitate trebuie sa cuprindă:
• identificarea neconformităţii;
• descrierea neconformităţii constatate;
• localizarea neconformităţi pe diagrama procesului;
• precizarea şi aprobarea soluţiei de rezolvare a neconformităţii respective;
• evaluarea costurilor legate de rezolvarea neconformităţii;
• confirmarea remedierii cu succes a neconformităţii respective, dacă o
asemenea operaţie a avut loc.
Cauza neconformităţii lor se determine din mulţimea de cauze posibile,
utilizând următoarele tehnici:
• listarea cauzelor posibile in timpul şedinţelor de brainstorming;
• gruparea cauzelor posibile cu diagrame cauză-efect;
• criterii pentru selectarea cauzelor: costul soluţiei propuse; fezabilitatea
soluţiei propuse; acceptarea sociala a soluţiei propuse.
Analiza cauzelor neconformităţilor conduce la stabilirea programelor de
acţiuni corective şi preventive şi implementarea acestora pentru a elimina

75
neconformităţile şi pentru a dezvolta un sistem de prevenire a abaterilor la nivelul
întregii organizaţii.

11.2.3. Acţiuni corective şi preventive

Acţiunile corective au rolul de a descoperi şi elimina/reduce cauzele de bază

care conduc la repetarea unor neconformităţi, în general modificări ale procesului
şi/sau pierderi economice semnificative .
Acţiunile preventive au ca scop prevenirea apariţiei unor neconformităţi
potenţiale şi/sau a altor posibile situaţii nedorite prin eliminarea cauzelor acestora.
In mod frecvent o acţiune corectivă cuprinde doua" etape:
- o acţiune imediata si precisa care să elimine neconformitatea (corecţie)
şi/sau să limiteze efectele neconformităţii;
- o evaluare a cauzelor care au generat apariţia neconformităţii, cu scopul de
a determina acţiuni corective pe termen lung necesare prevenirii reapariţiei
neconformităţii. Acţiunile corective/preventive pot consta din:
• elaborarea sau modificarea unor documente (proceduri, instrucţiuni,
tehnologii etc.);
• introducerea de noi metode de lucru sau de control;
• achiziţionarea unor echipamente de lucru sau a unor mijloace de măsură;
• amenajări/dotări suplimentare pentru îmbunătăţirea condiţiilor de munca;
• modificarea fluxului de desfăşurare a unor activităţi/procese;
• instruirea personalului;
• realocarea/redefinirea de responsabilităţi;
• reorganizarea sistemului de înregistrări;
• repararea/reprelucrarea/declasarea unui produs;
Pentru fiecare neconformitate identificata se iniţiază şi reglementează acţiuni
corective pentru eliminarea cauzelor apariţiei neconformităţii.
Acţiunile preventive au ca scop prevenirea apariţiei unor neconformităţi
potenţiale şi/sau a altor posibile situaţii nedorite prin îmbinarea cauzelor acestora.
Rapoartele de neconformitate, rapoartele de audit intern/extern, reclamaţiile de
la clienţi, sinteza programelor de acţiuni corective/preventive şi/sau alte înregistrări
ale calităţii trebuie analizate conform procedurilor "controlul produsului neconform",
"audit intern" si "analiza efectuată de management" şi pe baza lor se determină
potenţialele neconformităţi, cauzele acestora şi se dispun acţiuni preventive. Analiza
potenţialelor neconformităţi şi a cauzelor acestora, evaluarea necesităţii de acţiuni
preventive, stabilirea, dispunerea, implementarea, verificarea si analiza acţiunilor
preventive se desfăşoară în acelaşi mod ca pentru acţiunile corective.
Acţiunile corective/preventive se pot identifica numai din corelarea
neconformităţilor produse într-un anumit interval de timp. Pentru a fi analizat acest
lucru:
• trebuie sa existe proceduri pentru identificarea cauzelor neconformităţilor şi
evitarea repetării lor, atât pentru reclamaţiile clienţilor, cât si pentru erorile interne;
• trebuie sa fie disponibile surse adecvate de informaţii, pentru a putea
detecta, analiza şi înlătura neconformităţile;
• masurile corective şi preventive care se impun trebuie adoptate si
monitorizate de funcţiile responsabile din perspectiva eficacităţii lor si a atingerii
rezultatelor dorite. Sursele posibile de informaţii sunt:
- reclamaţiile clienţilor;

76
 - erorile interne;
- neconformităţi ale subcontractantilor/furnizorilor;
- neconformităţi evidente in urma auditurilor.

11.2.4. Noncalitatea. Definiţii şi ipostaze ale noncalităţii

Noncalitatea poate fi definită ca fiind suma tuturor anomaliilor dintr-o unitate

economică, ea manifestându-se sub diferite forme.
Studiile de piaţă arată ca, toţi clienţii sunt dispuşi să plătească mai mult pentru
a cumpăra un produs sau un serviciu de calitate. Pentru clienţi fiabilitatea si
securitatea în funcţionare rămân doua criterii esenţiale de cumpărare.
Noncalitatea poate fi definita astfel: a nu face nimic bine de prima data; a
cumula incidente (defecte) de la conceperea produsului sau serviciului si pana la
execuţia sau livrarea lui.
Costul noncalităţii.
Procesul de restructurare economică nu poate fi conceput fără a ţine seama de
criteriile si costurile calităţii. Apreciind consecinţele noncalităţii, Crosby afirmă:
"calitatea este gratuita". Pornind de la această ipoteză rezultă că dacă considerăm
calitatea gratuită, noncalitatea costă si costă foarte mult.
În ţările puternic industrializate, costul noncalităţii reprezintă de la 10% până
la 30% din cifra de afaceri a unei unităţi economice. Costul noncalităţii este suma
costurilor anomaliilor si ale muncilor de remediere şi costul eforturilor de detectare şi
de prevenire, pentru ca numai produsele fără defecte sau cu minim de anomalii să fie
expediate în utilizare.
Cheltuielile noncalităţii pot fi structurate în doua subgrupe:
(a) prima subgrupa conţine:
- cheltuieli de remediere, reparaţii; rebuturi;
(b) a doua subgrupa conţine:
- aprofundări si reluări ale controlului calităţii ;
- modificări ale unor soluţii constructive si tehnologice;
- pierderi de contracte, afectarea imaginii de marca a unităţii economice;
- negocieri suplimentare;
- întârzieri în livrări;
- restructurări ale unităţii şi conducerii acesteia.
Costul noncalităţii variază de la o unitate economică la alta. A gestiona
noncalitatea constă în a optimiza eficacitatea unităţii economice, în tratarea cauzelor
fundamentale de anomalii.
După specialiştii francezi, există cinci domenii favorabile pentru noncalitate:
- serviciul făcut clientului şi fiabilitatea;
- personalul unităţii economice;
- tehnica;
- latura economică;
- managementul total al unităţii economice.
Serviciul făcut clientului şi fiabilitatea.
Este domeniul cel mai vizibil de existenţă al noncalităţii . Punctele slabe cele
mai frecvente sunt: întârzierile repetate în livrări;
returnările datorate defectelor produselor sau livrărilor greşite;
birocraţia, care îngreunează relaţiile cu clienţii;
telefoanele la care se răspunde greu sau centrale telefonice blocate.
Personalul unităţii economice

77
 Noncalitatea vieţii, la locul de muncă antrenează noncalitatea produselor şi
serviciilor. Dintre indicatorii care arată creşterea noncalităţii se pot aminti:
- absenteismul;
- accidentele de munca;
- furturile de materiale şi unelte;
- rebuturile;
- retuşurile; zvonurile;
- retragerea de la munca;
- reclamaţiile clienţilor.
Tehnica
Tehnica este considerată ca fiind nucleul calităţii sau noncalităţii , între
tehnică şi personal existând o legătura strânsă. Dintre indicatorii care arată creşterea
noncalităţii în acest domeniu se pot aminti:
- absenta mentenanţei preventive;
- lipsa pieselor de schimb;
- maşinile supra sau subutilizate;
- nerespectarea normelor tehnice;
- stocuri insuficiente sau prea mari;
- un sistem informatic prea complicat.
Latura economică
Repercursiunile economice ale noncalităţii duc la disponibilizări de personal
(şomaj) şi chiar la închiderea unităţii economice.
Noncalitatea în economia unităţilor economice se exprima în:
- preturi umflate în raport cu concurenta;
- proasta imagine a mărfii unităţii economice pe piaţă;
- necunoaşterea pieţei şi a concurentei;
- calculul muncii în unităţi de timp (ore) in loc de unităţi valorice (lei);
- timp pierdut.
Managementul total al unităţii economice
In acest caz elementele cele mai vizibile generatoare de noncalitate sunt:
- absenţa strategiei întreprinderii,
- indecizia generalizată;
- mania secretului, evaluarea subiectiva a personalului;
- lipsa delegării de autoritate, când un responsabil este absent, nimeni nu ştie
ce trebuie făcut;
- nerespectarea legislaţiei sociale;
- discursurile frumoase contrazise de practica.

11.3. Managementul total al calităţii

11.3.1. Principiile managementului calităţii

Fenomenul intensificării competiţiei la scara globală a dus la accentuarea

importanţei MC în cadrul procesului de conducere din organizaţii. Există opt principii
ale MC, care aplicate aduc beneficii tuturor celor implicaţi în activitatea economică:
de la clienţi pană la furnizori, de la individ la întreaga societate.
Un principiu al MC este o regulă, credinţă fundamentală şi cuprinzătoare
pentru conducerea si pentru desfăşurarea activităţii unei organizaţii, al cărei obiectiv
principal este îmbunătăţirea continuă a propriilor performanţe pe termen lung prin
orientarea spre clienţi în concordanţă cu aşteptările membrilor organizaţiei.

78
 Principiul 1: Organizaţia orientată spre client
Organizaţiile depind atât de clienţii potenţiali şi reali, cât şi de membrii lor. De
aceea trebuie înţelese nevoile actuale şi de perspective ale clienţilor, acţiunile
întreprinse trebuie sa se conformeze cerinţelor clienţilor, trebuie sa încerce sa
depăşească aşteptările implicite sau ilicite formulate de către beneficiari.
Principiul 2: Leadershipul
Liderii sunt aceia care stabilesc scopurile şi direcţia de urmat într-o
organizaţie. Ei trebuie să aibă posibilitatea să creeze si să menţină acel mediu intern
în care oamenii devin pe deplin implicaţi în realizarea obiectivelor organizaţiei.
Schimbarea comportamentelor este probabil aria critică în procesul schimbării.
Oamenii nu rezistă în mod neapărat la schimbare. Ei se opun propriei schimbări. Este
important ca oamenilor să li se acorde timp pentru ca ei să înţeleagă adevăratele nevoi
şi procesul schimbării. Liderii promovează comunicarea directă şi o viziune clară
pentru viitorul organizaţiei. Cu cât sunt mai puternice valurile/cultura spre mediul
pieţei, cu atât mai scăzută va fi nevoia de politică, instrucţiuni, grafice organizaţionale
etc. Liderii delega puterea, autoritatea si implica oamenii în realizarea obiectivelor
organizaţiei.
Principiul 3: Implicarea oamenilor
Oamenii din toate nivelele sunt esenţa organizaţiei. Deplina implicare dă
posibilitatea utilizării aptitudinilor lor în folosul organizaţiei. Fiind total implicaţi
oamenii vor deveni inventivi si creativi în perpetuarea obiectivelor organizaţiei. Este
benefică pentru organizaţie situaţia în care membrii ei sunt satisfăcuţi de munca lor şi
sunt implicaţi activ în dezvoltarea şi îmbunătăţirea propriului stil.
Principiul 4. Abordarea procesuală duce la utilizarea eficientă a resurselor,
reducerea timpilor de lucru şi reducerea costurilor
Un rezultat dorit este atins în condiţii de eficienţă în măsura în care resursele
necesare şi activităţile pe care le utilizează sunt privite ca un proces. Procesele trebuie
tratate astfel, încât să se conformeze cerinţelor şi nevoilor atât ale clienţilor externi,
cât şi a celor interni. Trebuie stabilite responsabilităţi clare în direcţia îmbunătăţirii
proceselor.
Principiul 5. Abordarea sistemică în management. Alinierea proceselor la
obiectivele cheie ale organizaţiei.
Identificarea, înţelegerea, rezolvarea unui sistem de procese intercorelate în
vederea atingerii obiectivului dat duce la creşterea eficienţei şi eficacităţii
organizaţiei. Fluxul productiv ilustrează relaţiile de interdependenţă dintre procese.
Principiul 6. Îmbunătăţirea continuă
Activităţile de îmbunătăţire a calităţii, care se constituie într-un obiectiv
permanent al organizaţiei, cer continuu noi valori de raportare şi un comportament
concentrat pe măsurarea şi reevaluarea performanţelor. Baza de analiză o reprezintă
rezultatele obţinute în perioadele anterioare.
Principiul 7. Abordarea pe baza dovezilor sistemului decizional
Deciziile şi acţiunile clare sunt bazate pe analiza datelor şi informaţiilor.
Procesul de luare a deciziilor trebuie argumentat cu date.
Principiul 8. Relaţii cu furnizorii în direcţia beneficiului reciproc
O organizaţie şi furnizorii săi sunt independenţi. Beneficiul reciproc creşte
posibilitatea de a crea valoare. Se stabileşte un parteneriat pentru calitate cu furnizorii
principali în scopul înţelegerii comune a nevoilor şi cerinţelor actuale şi viitoare ale
clienţilor finali.
Crearea şi menţinerea calităţii într-o organizaţie depind de o abordare
sistemică a managementului calităţii în scopul garantării înţelegerii şi îndeplinirii

79
cerinţelor clienţilor, Pentru obţinerea calităţii sunt necesare mai multe condiţii. În
primul rând, toate nivelele ierarhice ale organizaţiei trebuie să adere la principiile
calităţii.
În continuare, sistemul calităţii, implementat în cadrul organizaţiei trebuie să
constituie obiectul unei analize permanente şi al unei ameliorări continue bazate pe
reacţia informaţională a clienţilor în legătură cu percepţia serviciului prestat.
Aplicarea cu succes a managementului calităţii, în cazul serviciilor, oferă posibilităţi
semnificative de ameliorare:
- a performanţelor serviciului oferit şi a satisfacţiei clientului;
- a productivităţii şi eficienţei, simultan cu reducerea costurilor;
- a prezenţei pe piaţă prin creşterea ponderilor deţinute pe diferite pieţe.
Total Quality Management este o sinteză a elementelor organizaţionale,
tehnice, umane, pe care managerii de nivel superior le iau în consideraţie în procesul
de fundamentare a deciziilor de proiectare şi realizare a produselor şi serviciilor cerute
de clienţi potrivit celor mai înalte standarde de calitate. TQM este mai mult o tehnică
motivaţională şi este orientată în primul rând spre motivarea personalului pentru
calitatea proceselor pe care le desfăşoară.

80
 Capitolul 12
RECEPŢIA LOTURILOR DE MĂRFURI

În relaţiile contractuale dintre furnizori şi beneficiari, recepţia loturilor de

mărfuri reprezintă un moment deosebit de important pentru cele două părţi şi cu unele
repercursiuni asupra consumatorilor.
O latură importantă a activităţii comerţului o formează recepţia loturilor de
mărfuri. Orice primire de mărfuri în orice gestiune, ca de altfel şi ieşirea lor din
gestiune, este urmată obligatoriu de recepţionarea lor.

12.1. Noţiunea de lot de produse

Lotul de produse reprezintă o mulţime de produse cu un grad sporit de

omogenitate. Loturile fizice cuprind totalitatea produselor ce sunt supuse simultan
unei anumite operaţii tehnologice.
Loturile convenţionale cuprind producţia de acelaşi tip, realizată de aceeaşi
unitate tehnologică într-un anumit interval de timp, în care se poate admite păstrarea
relativ constantă a tuturor condiţiilor de fabricaţie.
În constituirea unui lot nu se poate atinge niciodată o omogenitate perfectă,
caz în care ar fi suficientă analizarea unui singur element al său pentru a se desprinde
concluzii precise despre calitatea pe ansamblu. Lotul real este caracterizat de o
omogenitate relativă, în sensul că la constituirea lui s-au eliminat toate cauzele
cunoscute ale neregularităţilor. Însă loturile de produse sunt formate astfel, încât să li
se asigure o omogenitate cât mai ridicată.
În ceea ce priveşte calitatea lotului de produse, aceasta este strâns legată de
calitatea unităţii de produs. Calitatea unităţii de produs este judecată în raport cu
propriul său model specificat, care poate fi constituit dintr-un standard, o normă
internă, un contract de livrare sau un proiect de execuţie (o mostră).
Calitatea lotului de produse se exprimă printr-un indicator care pune în
evidenţă producţia, în care produsele care compun lotul corespund modelului lor
specificat. Acest indicator este de obicei, procentul defectelor din lot sau, pentru
produsele complexe, numărul de defecte pe suta de unităţi de produs.
Pentru beneficiari e nevoie de metode, care să le permită să verifice rapid
loturile de produse şi să-i conducă la decizii imediate şi cât mai concrete referitoare la
acceptarea sau respingerea loturilor în funcţie de calitatea acestora.

12.2. Conţinutul şi scopul recepţiei loturilor de mărfuri

Recepţia loturilor de produse este operaţia de verificare calitativă şi

cantitativă a loturilor de mărfuri de către beneficiar, pentru stabilirea gradului de
concordanţă a calităţii reale cu calitatea prescrisă sau contractată.
Scopul recepţiei loturilor de mărfuri, constă în:
o verificarea modului în care furnizorul îşi îndeplineşte obligaţiile asumate
prin contract cu privire la sortiment, calitate, cantitate, ambalare, marcare
etc.;
o verificarea măsurii în care organele de transport şi-au respectat obligaţiile
asumate în legătură cu menţinerea integrităţii cantitative şi calitative a
mărfurilor pe toată durata transportului.
Dintre toate etapele pe care le parcurg loturile de mărfuri, recepţia calitativă şi
cantitativă poate genera divergenţe şi litigii între furnizor, transportator şi beneficiar.

81
În acest sens este necesară cunoaşterea răspunderilor ce revin fiecăreia dintre părţi.
Răspunderea furnizorului pentru lipsurile calitative sau cantitative ale
mărfurilor se stabilesc în următoarele cazuri:
 nerespectarea riguroasă a calităţii mărfurilor livrate, potrivit normelor şi
standardelor de producţie ale acestora;
 nerespectarea normelor tehnice de ambalare, încărcare, manipulare şi
fixare în mijlocul de transport;
 folosirea pentru ambalaje a unor materiale necorespunzătoare;
 completarea greşită a documentelor de transport prin înscrierea unor date
inexacte, incomplete sau prin înscrierea datelor în alte rubrici decât cele
rezervate;
 declararea nereală a greutăţii;
 livrări masive, nejustificate, care provoacă locaţii şi perturbări în procesul
circulaţiei mărfurilor;
 absenţa sigiliilor corespunzătoare pe mijloacele de transport.
Răspunderea transportatorului se stabileşte pentru integritatea mărfurilor
transportate din momentul primirii şi până la eliberarea lor către beneficiar. Momentul
primirii este specific prin aplicarea unei ştampile pe documentul de transport.
Responsabilitatea transportatorului pentru consecinţele unui transport necorespunzător
se referă la:
 folosirea unui mijloc de transport neadecvat grupei respective de mărfuri;
 prezenţa lipsurilor cantitative rezultate ca urmare a scurgerilor şi avariilor
pe timpul transportului;
 neanunţarea beneficiarului în timp util, pentru a se prezenta să-şi primească
mărfurile.
Răspunderea beneficiarului există din momentul şi de la locul descărcării
până la cel al depozitării mărfurilor. În această etapă pot apărea lipsuri sau degradări
ale mărfurilor. Ca urmare, beneficiarului îi revin răspunderi legate de:
 îndeplinirea unor activităţi distincte la primirea mărfurilor, cum sunt:
- executarea formalităţilor prealabile preluării loturilor de transport
(primirea documentelor de transport;
- verificarea mijlocului de transport;
- cercetarea şi ridicarea sigiliilor de pe mijlocul de transport;
- verificarea conţinutului ambalajelor acestor mijloace;
- solicitarea reîncărcării mărfurilor atunci când apar lipsuri pe parcursul
transportului;
 supravegherea executării descărcării mărfurilor, transportarea şi
introducerea lor în depozit;
 efectuarea recepţiei cantitative şi calitative a mărfurilor primite în termenul
legal stabilit.

Recepţia loturilor de mărfuri, sub aspectul tehnicii de efectuare, este formată

din trei tipuri de operaţiuni, a căror succesiune este următoarea:
verificarea documentelor de contractare şi celor de însoţire a lotului
(factura fiscală, avizul de însoţire a mărfii, nota de comandă, declaraţia
de conformitate, buletinul de analiză, certificatul de garanţie);
identitatea lotului şi verificarea lui cantitativă;
verificarea calitativă a lotului.
Deoarece procesul de recepţie este unul complex, necesită în afara acestor
operaţiuni de bază efectuarea şi a altora care au loc simultan cu recepţia. Dintre

82
acestea se pot enumera: consultarea documentelor care atestă calitatea mărfurilor,
operaţiuni legate de extragerea probelor elementare, mânuirea, pregătirea şi analiza
probelor, întocmirea documentelor impuse sau respingerea lotului de marfă.
Conform legislaţiei în vigoare, locul efectuării recepţiei loturilor de mărfuri
poate fi: sediul furnizorului, caz în care este necesară prezenţa ambelor părţi sau
sediul beneficiarului. Prima dintre acestea este indicată mărfurilor cu grad mare de
complexitate (de exemplu, aparate electronice complexe, echipamente industriale
etc.), deoarece furnizorul dispune de aparatura necesară operaţiunilor de recepţie.
Această recepţie mai este indicată, de asemenea, în cazurile în care se fac livrări de
mărfuri în cantităţi mari şi la perioade scurte, ceea ce justifică prezenţa delegatului
beneficiarului la firma furnizoare.

12.3. Elemente juridice ale livrării loturilor de mărfuri

Livrarea produselor necorespunzătoare calitativ poate genera anumite

consecinţe precizate, la nivel de principii generale, prin prevederile Legii contractelor
economice şi a Legii privind asigurarea şi controlul produselor şi serviciilor.
În aceste documente, precum şi în cele încheiate între părţile unui contract
comercial, denumirea de mărfuri necorespunzătoare calitativ se referă la acele produse
ale căror caracteristici de calitate nu corespund valorilor înscrise în documentele la
care părţile contractante au făcut referiri cu prilejul încheierii contractelor economice.
Astfel, Legea contractelor economice interzice livrarea de către furnizor a
produselor ale căror caracteristici calitative nu corespund prescripţiilor din contractele
economice. Aceeaşi lege stabileşte răspunderea în perioada de garanţie a produselor,
precum şi ulterior acesteia, pentru viciile ascunse. În conformitate cu Legea
contractelor economice, recepţionarea de către beneficiari a unor loturi
necorespunzătoare calitativ poate angaja răspunderea materială a acestora, ei
participând alături de furnizori, la suportarea eventualelor daune.
Firmele furnizoare au obligaţia de a obţine certificate de atestare a calităţii, de
a marca şi a eticheta în mod corespunzător produsele. Prin certificatul de atestare a
calităţii, furnizorul garantează că toate produsele din lotul livrat sunt corespunzătoare
calitativ prescripţiilor contractului de furnizare. Încălcarea acestor obligaţii constituie
contravenţie şi îndreptăţeşte organele competente să aplice persoanelor vinovate
amenzi corespunzătoare gravităţii faptelor constatate. În acelaşi timp, recepţionarea
loturilor de produse neînsoţite de certificatul de atestare a calităţii constituie, de
asemenea, contravenţie şi permite aceloraşi organe, ca şi în cazul precedent, să aplice
celor vinovaţi amenzi semnificative.

83
 BIBLIOGRAFIE

1. M.Olaru, R.Pamfilie. Fundamentele ştiinţei mărfurilor, Ed.economică,

Bucureşti, 2005
2. A. Rîbacenco , Bazele merceologiei, Ediţia a 2-a completată şi revizuită,
Editura Omnia, Braşov, 2004
3. P. Băetoniu, colectiv, Elemente de teorie şi strategia calităţii mărfurilor, vol.
II, ASE, Bucureşti, 1991
4. I.Stanciu, M.Olaru, Bazele merceologiei, Bucureşti, Universitatea Creştină
„Dimitrie Cantemir”, 1996.
5. R.Frăţilă, R.Nistor, R.Chiş ş.a., Merceologie şi tehnologie. Noţiuni
fundamentale, Cluj-Napoca, Editura Alma-Mater, 2004.
6. R.Frăţilă, A.Chiş ş.a. Merceologie şi calitatea produselor, Cluj-Napoca, ura
Alma Mater, 2005,
7. Bîrcă, Merceologie alimentară, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
2002
8. I. Diaconescu, Merceologie alimentară, Editura Eficient, Bucureşti, 1999
9. R. Pamfilie, Merceologia şi expertiza mărfurilor alimentare de export-import,
Editura Oscar print, 1996
10. D. Dima, colectiv, Merceologia produselor alimentare, vol. I+II, Bucureşti,
1980
11. D. Dima, colectiv, Îndrumar pentru lucrări de laborator, Bucureşti, 1996
12. A. Bîrcă, Merceologie alimentară. Verificarea calităţii produselor alimentare,
Braşov, Editura Omnia UNI S.A.S.T., 2000
13. I. Stanciu, I. Schileru, ş.a. Merceologie. Calitatea şi sortimentul mărfurilor
nealimentare. Editura Oscar Print, 1997.
13.A. Redeş, V. Petrescu, I. Răducanu. Merceologie industrială. Editura Eficient,

1998.

84