UNIVERSITATEA DE MEDICINĂ ŞI FARMACIE „VICTOR BABEŞ” TIMIŞOARA

FACULATATEA DE MEDICINĂ
SPECIALIZAREA BALNEOFIZIOKINETOTERAPIE SI RECUPERARE

TEHNICI SI METODE SPECIALE DE KINETOTERAPIE

Curs- Format electronic

Prof. Dr.Med. Dan Nemeş, Conf. Dr. Med. Mihai Dragoi, Asist. Univ. Dr. Daniel Popa,
Prep. Univ. Dr. Cristian Milicin Prep. Univ. Dr. Oana Suciu, Prep. Univ. Dr. Catan
Liliana, Prep. Univ. Dr. Dragoi Razvan, Prep. Univ. Dr. Puenea Geroge, Prep. Univ. Dr.
Petroman Radu
CUPRINS-pag.2
1.Date generale despre fiziologia efortului- pag.3
2.Tehnici şi metode de kinetoterapie- pag.5
2.1. Tehnici şi metode cu caracter general- pag. 5
2.1.1. Relaxarea- pag.5
2.1.2. Tehnici şi metode de creştere a forţei şi rezistenţei musculare- pag.5
2.1.3. Întinderea ţesuturilor (stretching-ul) - pag.28
2.2. Tehnici şi metode folosite în leziuni complexe şi ale sistemului nervos- pag.36
2.2.1. Exerciţiul fizic terapeutic (sistemul ATE) - pag.36
2.2.2. Tehnici şi metode de facilitare neuromusculară- pag. 38
 Noţiuni generale pag. 38
I. ASPECTE NEUROFIZIOLOGICE- pag38.
II. EVALUAREA DEREGLĂRILOR GENERALE ALE CONTROLULUI MOTOR - pag.48
Metodologie- pag.50
I. Metode „mai puţin uzitate” - pag.50
II. Metodele „cele mai folosite” - pag.51
A. Metoda Kabat - pag.51
B. Metoda Bobath- terapia neuroevolutivă - pag.56
C.Metoda Temple Fay - pag.65
D.Metoda Vojta - pag.66
E.Metoda Frenkel - pag.67
3. Tehnici şi metode de kinetoterapie în afecţiunile din practica medicală curentă- pag.70
3.1. Deviaţiile axiale ale coloanei vertebrale- pag.70
3.1.1. Metode de evaluare specifice - pag.70
3.1.2. Tehnici şi metode de kinetoterapie- pag.72
3.1. 2.1. Cu caracter general- pag.72
3.1.2.2. Metode speciale- pag.84
3.1.2.3. Programe de kinetoterapie- pag.85
3.2. Tehnici şi metode kinetoterapie în sehelele posttraumatice- pag.99
3.2.1. Metode de evaluare specifice- pag.99
3.2.2. Tehnici şi metode-“programe”- de kinetoterapie în sechelele posttraumatice- pag.102
3.3. Tehnici şi metode-“programe”- de kinetoterapie în afecţiuni reumatismale- pag.106
3.3. 1.Reumatismul inflamator- pag.106
3.3. 2. Reumatismul degenerativ- pag.107
3.3.3. Reumatismul infecţios - pag.108
3.3.4. Artropatii metabolice- pag.108
3.3.5. Artropatii neurogene - pag.108
3.3.6. Reumatismul ţesutului moale- pag.108
3.3.7. Altă patologie osoasă- pag.109
3.3.8. Sindroamele dureroase ale rahisului- pag.110
3.4. Tehnici şi metode-“programe”- de kinetoterapie în afecţiuni cardio-vasculare- pag.112
3.4.1.Infarctul miocardic acut(IM). Status posttransplant cardiac- pag.112
3.4.2. Angina pectorală stabilă de efort. Status postrevascu-larizarea miocardică. Post by-
pass aorto-coronarian. Status post angioplastie coronariană. - pag.113
3.4.3. Valvulopatii simple. Aritmii nepericuloase. Cardiopatie ischemică silenţioasă.
Insuficienţa cardiacă formă uşoară şi medie. Cord pulmonar cronic- pag.113
4.4.4. Hipertensiunea arterială - pag.113
3.4.5. Hipotensiunea arterială- pag.114
3.4.6.Arteriopatii periferice- pag.114
3.4.7.Afecţiuni venoase- pag.115
3.4.8. Limfedemul cronic al membrului inferior- pag.116
3.5. Tehnici şi metode-“programe”- de kinetoterapie în afecţiuni respiratorii- pag.116
3.5.1. Disfuncţia ventilatorie obstructivă - pag.116
3.5.2. Disfuncţia ventilatorie restrictivă- pag.117
3.5.3. Disfuncţia ventilatorie mixtă - pag.120
3.5.4. După intervenţii operatorii- pag.120
3.6. Tehnici şi metode-“programe”- de kinetoterapie în afecţiuni digestive ( hiper- şi
hipotone) - pag.123
3.7. Tehnici şi metode-“programe”-de kinetoterapie în afecţiuni psihiatrice - pag.123
3.8. Tehnici şi metode-“programe”- de kinetoterapie în afecţiuni genitale la femei- pag.
3.9. Tehnici şi metode-“programe”- de kinetoterapie în afecţiuni dismetabolice- pag.124
3.9.1. Diabetul zaharat- pag.124
3.9.2.Guta şi hiperuricemiile- pag.125
3.9.3. Obezitatea- pag.125
3.10. Tehnici şi metode de kinetoterapie în în afecţiunile neurologice - pag.126
3.10.1. Tehnici şi metode-“programe”- de kinetoterapie în sindromul de neuron motor
periferic- pag.126
3.10.2.Tehnici şi metode-“programe”- de kinetoterapie în sindromul de neuron motor
central- pag.129
3.10.2.1. Metode de evaluare şi specifice- pag.129
3.3.2.2. Programe de kinetoterapie în afecţiuni ale sistemului nervos centra- pag. 133
█ Noţiuni generale- pag. 133

█ Metodologia kinetoterapiei în afecţiuni ale sistemului nervos central, în funcţie de tipul

leziunii şi de obiectivele specifice- pag.134

█ Programe minimale de kinetoterapie în afecţiuni ale sistemului nervos central- pag.138

█ Programe de kinetoterapie în sechelele motorii de encefalopatie cronică in fantilă

(SMECI), infirmitatea motorie centrală (IMC)- pag.142
 Testări şi principii în kinetoterapia deficienţilor motori cerebrali- pag.142
 Principii de tratamente în afectările controlului motor - pag.143
Principii generale- pag.143
Consideraţii kinetoterapeutice generale- pag.152
Scheme de terapie în funcţie de vârstă şi patologie - pag.155

1.Date generale despre fiziologia efortului

Având în vedere faptul că efectuarea unui program de kinetoterapie implică
realizarea unui efort fizic din partea pacientului am considerat necesar să prezentăm
câteva date sumare despre fiziologia efortului, pentru a înţelege mai bine antrenamentul la
 efort.
A. Tipuri de efort
¤ Tipuri de contracţii musculare implicate în efortul fizic
1.Contracţia izometrică (contracţia statică)- tensiunea musculară creşte fără modificarea
lungimii fibrei musculare, iar circulaţia musculară este suspendată, muşchiul intră în datorie de
O2 şi are loc acumulare de cataboliţi.
2.Contracţia izotonică (contracţia dinamică)-se produce cu modificarea lungimii muşchiului,
determinând mişcarea articulară, iar pe tot parcursul mişcării, tensiunea de contracţie rămâne
aceeaşi.
3.Contracţia izokinetică- contracţie dinamică, dar viteza de mişcare este reglată în aşa fel încât
rezistenţa este în raport cu forţa aplicată în fiecare moment al amplitudinii unei mişcări.
Rezistenţa variază uşorîn funcţie de lungimea muşchiului, pentru a menţine aceeaşi tensiune
musculară.
¤ Efortul fizic la care trebuie antrenat un bolnav în cadrul antrenamentului la efort (AE) este
acel nivel al activităţii fizice la care parametrii cardio-respiratori nu se pot adapta rapid şi
corespunzător valoric.
¤ Metodele AE:-mersul
-activităţi de autoîngrijire şi casnice
-urcatul şi coborâtul pantelor
-bicicleta ergometrică şi covorul rulant
-alergarea
-înotul
-terapia ocupaţională (TO)
-sportul terapeutic
-munca
¤ Cea mai modernă exprimare a intensităţii unui efort se face prin echivalentul metabolic
(EM=energia necesară acoperirii nevoilor energetice în condiţii bazale de repaus=consumul a
3,5-4 mlO2/kg corp/min sau a 1,2 cal/min).
¤ Clasificarea tipurilor de efort:1. foarte uşor=3EM
2. uşor=3-5EM
3. moderat=5-7EM
4. greu=7-9EM
5. foarte greu=>9EM.
B.Contracţia musculară de efort şi cheltuiala energetică de efort
¤ În organism, o extremitate a muşchiului are inserţie fixă, iar cealaltă mobilă. Contracţia
musculară dezvoltă o forţă ce tinde să apropie cele două extremităţi, dacă se aplică pe
extremitatea mobilă o forţă exterioară de sens opus.
a) Din punct de vedere fizic:muşchiul nu efectuează lucru mecanic decât în cazul în care forţa
musculară este superioară forţei externe ( inerţia, gravitaţia, frecarea, rezistenţa opusă mişcării).
b) Sub raport fiziologic muşchiul efectuează:
-lucru dinamic activ pozitiv când se scurtează
-lucru static în cazul contracţiei izometrice
-lucru dinamic rezistent (sau negativ) în contracţia cu alungire.
¤ Acoperirea substratului energetic al lucrului mecanic
a) În cursul activităţii musculare în prima etapă, substratul energetic este reprezentat de rezervele
energetice anaerobe (glicoliza=ciclul Embden-Meyerhof); în faza aerobă sângele prin aportul de O2-
glucoză-acizi graşi asigură întreţinerea de durată (în anumite limite) a metabolismului şi activităţii
musculare (CO2+H2O=ciclul Krebs).
b) Debitul circulator al muşchiului este de 4l/min/100gmuşchi.
1. În cursul lucrului dinamic
-irigaţia creşte proporţional cu intensitatea acestuia, prin deschiderea capilarelor şi vasodilataţia
periferică (până la 150ml/min într-un lucru dinamic intens).
-diferenţa arterio-venoasă a O2, creşte uşor în timpul lucrului muscular (în repaus sângele
venos eferent conţine 8-10%O2 iar în activitate dinamică conţinutul său în O2 se reduce la 5-7
volume%).
2. În cursul lucrului static
-debitul circulator în loc să crească, scade invers proporţional cu presiunea intramusculară şi
când aceasta depăşeşte valoarea presiunii arteriale debitul circulator al muşchiului tetanizat se
reduce la valori apropiate de 0 = lucrul static cu intensitate nu se poate efectua decât scurt timp,
prelungirea sa fiind însoţită de durere provocată de ischemie.
-contracţia statică intensă se desfăşoară în anaerobioză, cu „datorie”crescută de O2.
C. Surse energetice în efort
¤ În cursul activităţii biologice muşchiul consumă energie. Randamentul(20-30% la
Tcorp=37ºC) se realizează printr-un proces chimicodinamic şi nu termodinamic.
¤ Substratul energetic este reprezentat prin arderea glucidelor, lipidelor, proteinelor.
1. În etapa I: are loc transformarea moleculelor complexe ale acestor substanţe eliberatoare de
energie în hexoze (glucide), glicerină şi acizi graşi (lipide) şi acizi aminaţi (proteine).
2. În etapa II: din substanţele anterioare iau naştere produşii fundamentali ai metabolismului
intermediar:
-acetil coenzima A (din hexoze, glicerină, unii acizi graşi şi aminaţi)
-acidul cetoglutaric (din acizii aminaţi)
-acidul oxalacetic (din acidul aspartic).
3. În etapa III: prin intermediul ciclului acizilor tricarboxilici Krebs, aceşti produşi finali sunt
descompuşi, prin reacţii oxidative enzimatice ce au loc în mitocondrii, în CO2 şi H2O, cu
eliberarea unei importante cantităţi de energie.
4. În etapa IV:prin procesul de fosforilare, energia eliberată în reacţiile precedente este
depozitată în acceptorii celulari de energie (ADP şi creatină), care combinându-se cu
fosfatul anorganic formează complecşi bogaţi în energie (ATP şi CP), ce sunt folosiţi apoi în
timpul lucrului muscular.
D.Termoreglarea în efort
¤ Căldura musculară-în condiţii de repaus şi de activitate se măsoară pe muşchiul izolat.
Suma căldurii degajate şi a lucrului mecanic prestat de muşchi reprezintă cheltuiala
energetică totală a muşchiului.Căldura musculară este reprezentată de:
a) Căldura musculară de repaus=forma de energie chimică degradată pentru a menţine
structura moleculară a mecanismului contractil muscular şi a structurilor sarcoplasmatice,
precum şi polarizarea membranelor excitabile.
b) Căldura produsă de contracţii.
1.căldura iniţială=degajarea termică contemporană perioadei de latenţă şi contracţie (scurtare
şi revenire) şi are trei componente ce sesucced în timp:
-căldura de activare:legată de activitatea elementelor contractile în perioada de latenţă a
unei secuse musculare, fiind independent de faptul dacă muşchiul se scurtează sau nu.
-căldura de scurtare: la căldura produsă de întreţinere se adaugă căldura produsă de scurtarea
muşchiului.
-căldura de relaxare: nu este cauzată de procese chimice ci este de natură fizică, depinzând
de lucrul mecanic efectuat în perioada de relaxare.
2. căldura tardivă = degajare termică consecutivă contracţiei (putând dura câteva zeci de minute),
depinzând exclusiv de prezenţa O2 şi constituind metabolizarea oxidativă a produşilor metabolismului
anaerob muscular din timpul contracţiei,iar reacţia finală este resinteza ATP-ului şi completarea
rezervelor sale în muşchi.
¤ Hipertermia (HT) din efortul fizic,proporţională cu intensitatea acestuia,este expresia
degajării căldurii produse de muşchi în activitate.
a) Ea participă în procesul de termoreglare ca reacţie termogenetică de adaptare la frig:
producţia de căldură este reglată reflex, iniţial prin creşterea tonusului muscular şi apoi
prin contracţii-clonice care cuprind grupuri musculare din ce în ce mai extinse, într-o ordine
determinată de organizarea finală a aparatului termoreglator (termogeneza tremurândă).
b) Ea determină şi creşterea temperaturii centrale a corpului,cu atât mai mult cu cât efortul este
mai intens şi de durată
-se observă creşteri de până la 40ºC în efortul intens
-revenirea are loc în 30-60 minute
-HT de efort se datorează imposibilităţii aparatului termoreglator(careeste activat în efort
prin secreţia sudorală şi vasodilataţie cutanată),de a menţine echilibrul între pierderea de căldură şi
producerea ei.
E. Modificările sanguine în efort
1.Hemoconcentraţie prin trecerea unei cantităţi de lichid circulant prinpereţii capilarelor şi
expulzarea în urma acţiunii splenice.
2. Glicemia este în general menţinută în efort.
3. Lactacidemia creşte după un efort epuizant cu datorie însemnată de O2.
4. Procesele energetice în muşchi cresc instantaneu încă din perioada finală a fazei de latenţă,
odată cu căldura de activare:la începutul efortului au un caracter anaerob=consumul de
O2 creşte progresiv=creşterea diferenţei arterio-venoase de O2 cu hipoxemie(scade PaO2).
5.Hipoxia de efort nu produce de regulă eritrocitoză,însă creşte canttateade Hb totală prin
creşterea volumului sanguin 20-30%.
6.Sunt influenţate de asemenea şi enzimele de oxidaţie din muşchi.
7.Este activată şi fibrinoliza(care ar putea explica rolul activităţii musculare în prevenirea
arteriosclerozei).
F.Oboseala musculară
¤ Definiţie:diminuarea activităţii musculare,reversibilă prin repaus.
¤ Condiţii de apariţie=activitate musculară la un nivel supeior regimului critic de activitate
(puterea cea mai ridicată a muşchiului ce poate fi menţinută mai multe ore în şir).
¤ Simptome: 1.scăderea progresivă a forţei maxime de contracţie(mecanic)
2.creşterea amplitudinii EMG globale şi a celei integrate pentru aceeaşi
forţă de contracţie(electric)
3.difuzia contracţiilor şi la alte grupe musculare, mai ales la muşchii feţei+
diminuarea preciziei mişcărilor+tremurături (nervos)
4.scăderea randamentului.
¤ Mecanism:nervos (central) sau muscular (periferic) prin lucru local intens,dar există
numeroase dovezi pentru mecanismul periferic al oboselii
1.prin ischemie locală şi epuizarea rezervelor energetice locale(cu scăderea pH-ului),
determină decuplarea excitaţie-contracţie;se pare că centrii nervoşi ce intervin compensator
pentru corectarea acestei insuficienţe periferice (prin creşterea numărului şi a intensităţii
stimulilor trimişi spre periferie) obosesc în mod secundar.
¤ Refacerea după oboseala musculară
1.la încetarea efortului muscular, vasodilataţia locală produsă de acestadetermină îndepărtarea
produşilor finali de degradare (acid lactic şi piruvic) cu creşterea pH-ului, îndepărtarea ionilor
procesului de durere(H+) şi aport de substrat energetic.
2.acesta determină reformarea ATP-ului din ADP şi CP, conţinutede fibra musculară.
3.deoarece rezervele de CP intracelular nu sunt prea mari,sub influenţa Ca2+, ATP-ul este
resintetizat şi prin metabolizarea glicogenului muscular, refăcut ulterior în urma aportului energetic
exogen (alimentaţie).

2.Tehnici şi metode de kinetoterapie

2.1. Tehnici şi metode cu caracter general
2.1.1. Relaxarea
Curentul fiziologic, introdus de Edmund Jacobson şi care are la bază relaxarea progresivă pe
baza principiului de identificare kinestezică a stării de tensiune (contracţie) musculară, în
antiteză cu cea a lipsei de contracţie (relaxare). Se vor executa deci, după o anumită tehnică
contracţii – decontracţii la nivelul diverselor grupe musculare. Contracţia trebuie să aibă forţa
din “testingul” muscular, adică doar atât cât segmentul respectiv este ridicat antigravitaţional.
Această ridicare trebuie făcută de pacient sub imaginea “că de-abia o poate executa”.
Progresiunea constă în realizarea mentală a efortului de ridicare, desprinzând tot mai puţin
segmentul de planul patului, până când practic nu-l mai desprinde deloc decât mental (contracţie
gândită). Decontractarea se face printr-o concentrare maximă de relaxare, care determină
căderea liberă a segmentului sub imaginea “de eliberare, de cădere”.

Au mai fost descrise o serie de alte modalităţi de a realiza relaxarea musculară generală sau
numai a toracelui şi umerilor, cunoscută fiind atitudinea caracteristică a bolnavului dispneic
respirator: umerii ridicaţi şi împinşi înainte, gâtul pare scurtat, toracele superior ridicat, globulos,
cu hipertonia muşchilor.
▪S-a preconizat, astfel, gimnastica ritmică artistică sau, după metoda E. Gindler şi H. Stolze, o
gimnastică colectivă cu mişcări absolut libere, neimpuse, din diverse poziţii, cu
autourmărirea propriei respiraţii. S-ar obţine o “conştientizare” a echilibrului muscular, a
posturii corpului, a stărilor de tensiune musculară.
▪Există şi metode mai simple. Astfel, I. Parow recomandă ca pacientul să stea absolut nemişcat
în pat timp de 20 minute, respirând cât mai neforţat, expirând cu pronunţarea unui “ş” sau
unui “pfff” etc.Cu timpul, această şedinţă atrage automat relaxarea musculară generală.
▪A. Maccagno propune o metodă mai rapidă. Bolnavul, în decubit dorsal, cu perna sub genunchi
şi sub cap (poziţie de relaxare), se “întinde” maxim posibil cu mâinile în sus pe lângă cap şi
cu membrele inferioare de asemenea întinse. Apoi se relaxează din nou “se întinde” etc.
▪Tot cu scop de relaxare se pot aborda aşa-numitele posturi de relaxare care se vor expune în
capitolul următor (tehnici în kinetoterapie).
2.1.2. Tehnici şi metode de creştere a forţei şi rezistenţei musculare
a.Membrul inferior
1.Şoldul
-Tonifierea musculaturii flexoare
Psoasiliacul, principalul flexor, este un muşchi monoarticular, iar dreptul anterior,
croitorul şi tensorul fasciei lata sunt muşchi poliarticulari, flexori accesori sunt adductorii( mic
şi mijlociu), dacă şoldul este în extensie.
▪Exerciţiu global - Pacientul în decubit lateral, cu coxofemuarala (CF) şi genunchiul (G)
flectate moderat, piciorul în flexie dorsală ( poziţia de triplă flexie): fiziokinetoterapeutul face
priză pe faţa anterioară a condililor femurali şi pe faţa dorsală a piciorului, încercând să blocheze
flexia dorsală a piciorului, flexia G şi CF-mişcarea este similară celei executate în momentul
unui stimul nociceptiv. Adductorii participă foarte puţin, iar de la o flexie a CF de 70°, devin
chiar antagonişti. Activitatea dreptului anterior este nesigură, în schimb croitorul intră intens în
contracţie.

-Tonifierea musculaturii extensoare

Principalii extensori sunt muşchi monoarticulari (fesierul mare şi fibrele posterioare ale
fesierului mijlociu) şi poliarticulari (ischiogambierii). Ca muşchi accesori, sunt consideraşi
adductorii (cei 3 adductori , pectineul şi dreptul intern) când coapsa este flectată.
▪Exerciţiu global- Realizarea “triplei extensii”- pacientul în decubit dorsal, cu flexia CF, G şi
Gl; fiziokinetoterapeutul se opune mişcării “triplei extensii” a pacientului. În acest caz intră în
acţiune şi ischiogambierii ( deşi G este flectat), pentru că sunt întinşi de poziţia CF flectate
iniţial, apoi de extensia progresivă a G.

-Tonifiera musculaturii abductoare

Musculatura abductoare principală este monoarticulară: fesierii mijlociu şi mic; ca muşchi
poliarticulari-tensorul fasciei lata, care în unipodal stabilizează concomitent CF şi G. Aceşti
muşchi realizează “abducţia în plan frontal”; dacă se flectează CF (aproximativ 90°), abducţia se
face în plan orizontal şi se execută în principal de pelvitrohanterieni (piramidal, gemeni,
obturatori), ca şi marele fesier-în această situaţie fesierul mijlociu este mai mult rotator intern.
▪Exerciţiu global -Subiectul în decubit lateral pe partea sănătoasă; se ridică MI lezat,
genunchiul extins

-Tonifierea musculaturii adductoare

Cei trei adductori, pectineul şi dreptul intern ( acesta fiind singurul biarticular), la care se
adaugă pătratul crural (din grupul pelvitrohanterienilor), reprezintă musculatura adductoare care
mai are şi acţiune rotatorie externă şi internă, ca şi flexoare sau extensoare, în funcţie de poziţia
coapsei.
Se consideră ca adductori şi rotatorii interni: dreptul intern şi fibrele de jos ale marelui adductor,
restul muşchilor, plus marele fesier, fiind adductori şi rotatori externi.
▪Exerciţiu global -Subiectul în şezând, cu genunchiul flectat; adducţia este precedată de rotaţia
internă a G ( când s-a lucrat cu G extins, adducţia era precedată de supinaţia piciorului)
-Tonifierea musculaturii rotatorii externe
În funcţie de poziţia CF, rotaţia externă este realizată:
a) cu coapsa în rectitudine, de pelvitrohanterieni, fesierul mare şi adductori ( fără fibrele
inferioare ale marelui adductor şi drept intern), iar accesoriu de psoasiliac şi croitor.
b) cu coapsa flectată la peste 70° , de către psoasiliac şi croitor.
▪Exerciţiu global -Subiectul în decubit dorsal, cu MI întinse, piciorul MI afectat execută o
flexie dorsală cu pronaţie şi o abducţie; de aici se continuă cu o mişcare de rotaţie externă,
contrată de fiziokinetoterapeut prin prize la nivelul piciorului ( marginea externă a antepiciorului
şi faţa internă a calcaneului).

-Tonifierea musculaturii rotatorii interne

Rotaţia internă este realizată de muşchi monoarticulari rotatori interni-ca micul fesier, fasciculul
anterior al fesierului mijlociu şi al treilea fascicul al marelui adductor- şi de muşchi poliarticulari
ca tensorul fasciei lata ( prin tracţiunea pe bandeleta Messiat ) şi dreptul intern.
▪Exerciţiu global -Pacientul în ortostatism, cu sprijin pe MI opus; MI afectat face o flexie
dorsală a piciorului, calcâiul rămâne în contact cu solul, executându-se în continuare o adducţie
a piciorului, cu rotaţie internă a CF.

2.Genunchiul
-Tonifierea musculaturii extensoare
Cvadricepsul , cu toate cele patru componente , este extensorul genunchiului . Tensorul fasciei
lata , ca accesor ajută înzăvorârea .
▪Exerciţiu global -antrenează tripla extensie, membrul inferior afectat plecând de la poziţia de
triplă flexie. Fiziokinetoterapeutul se opune la extensia piciorului apoi în continuare la extensia
gambei care se execută concomitent şi cu întinderea coapsei .
-Tonifierea musculaturii flexoare
Ischiogambierii sunt extensori ai coxofemuralei şi flexori ai genunchiului, cei mai puternici fiind
semimembranosul şi partea scurtă a bicepsului femural . Muşchii labei de gâscă ( semitendinosul
, croitorul şi dreptul intern ) sunt flexori şi rotatori interni ai genunchiului. Interferenţa cu
articulaţia coxofemurală a flexorilor genunchiului determină o relaţie de forţă între aceştia şi
poziţia coxofemuralei. Flexorii au eficacitate maximă asupra genunchiului la un unghi de 60°,
când şoldul este flectat şi de 30° când coapsa este întinsă . Muşchii posteriori ai gambei
( gemenii ) sunt de asemenea flexori auxiliari şi extensori ai piciorului .
▪Exerciţiu global-Urmăreşte antrenarea lanţului triplei flexii CF-G-Gl. Pacientul în decubit
dorsal, cu coxofemuralele şi genunchii uşor flectate, gleznele în poziţie indiferentă; prizele sunt
aplicate pe feţele anterioară şi dorsală a piciorului, fiziokinetoterapeutul opunându-se flexiei
coapsei şi flexiei dorsale a piciorului.

-Tonifierea musculaturii rotatorii interne

Rotaţia internă şi stabilitatea internă a genunchiului sunt asigurate de aceiaşi muşchi.Principalii
rotatori sunt muşchii labei de gâscă, la care se adaugă popliteul, ce pare a avea primul rol în
rotaţia internă pe primele 30°de flexie a genunchiului. În extensia completă nu există rotaţie, ea
începând odată cu flexia gambei.
▪Exerciţiu global-Coapsa abdusă şi piciorul “privind” în afară (genunchiul rotat extern),
pacientul execută adducţia coapsei şi rotaţia internă a piciorului şi genunchiului,
fiziokinetoterapeutul opunându-se. Prin recrutare proximodistală dreptul intern , semitendinosul
şi semimembranosul intră în acţiune încercând adducţia ; prin recrutare distoproximală ( rotatia
interna a piciorului ) se realizeaza de asemenea adducţia. Nu se execută toată amplitudinea
mişcării , căci muşchii îşi schimă acţiunea , croiorul fiind eficace de-abia la sfârşitul cursei.

-Tonifierea musculaturii rotatorii externe

Bicepsul crural şi deltoidul fesier Farabeuf sunt rotatorii externi ai genunchiului (când acesta
este flectat).
Bicepsul crural, prin capătul monoarticular, este un flexor şi rotator extern al genunchiului, în
timp ce prin capătul biarticular (care face parte din ischiogambieri) are în plus şi o acţiune de
adducţie a coxofemuralei.
Deltoidul fesier are în componenţa sa, anterior, tensorul fasciei lata (flexor şi rotator
intern) şi, posterior, fesierul mare(extensor şi rotator extern), care, acţionând împreună,
determină abducţia şoldului. Terminaţia comună a celor doi muşchi pe bandeleta Messiat, care
se inseră pe tibie, face ca ei să fie rotatori externi ai genunchiului; în acelaşi timp, sunt şi
stabilizatori laterali.
▪Exerciţiu global-Pacientul în decubit dorsal, cu gamba atârnând la marginea mesei; membrul
inferior opus îndoit, cu piciorul sprijinit pe masă; coxofemurala în adducţie uşoară, genunchiul
în rotaţie internă, iar piciorul în adducţie: fiziokinetoterapeutul face priză pe condilul extern şi pe
marginea externă a antepiciorului; pacientul execută o abducţie a coxofemuralei şi duce vârful
piciorului lateral ăn abducţie-se realizează deci un lanţ proximo-distal(abducţia coxofemuralei
facilitează rotaţia externă a genunchiului) şi un altul disto-proximal (abducţia piciorului necesită
rotaţia externă a genunchiului).

3.Piciorul
-Tonifierea musculaturii flexoare (dorsale).
Se poate considera că o flexie dorsala a piciorului este corect realizată prin intervenţia a două
grupe musculare:
.Flexorii dorsali-adductori-rotatori interni, adică tibialul anterior si extensorul propriu al
halucelui.
.Flexorii dorsali-abductori-rotatori externi, adică extensorul comun al degetelor.
Dissinergia celor două face ca flexia piciorului să devină asimetrică.
Mişcarea de flexie dorsală este limitată ca amplitudine când G este extins (prin întinderea
gemenilor).
▪Exerciţiu global - Realizarea triplei flexii: decubit dorsal, cu CF şi G întinse; priză pe coapsă
deasupra G şi pe faţa dorsală a piciorului (inclusiv degetele): se execută de către pacient o triplă
flexie (CF–G-Gl), fiziokinetoterapeutul opunând rezistenţă în zona prizelor.
Variantă: când musculatura este foarte slabă se execută o puternică flexie a CF şi G,
blocată de mâna fiziokinetoterapeutului deasupra tendonului ahilean, cealaltă mână opunându-se
flexiei dorsale a piciorului.

-Tonifierea musculaturii extensoare.

Se consideră că pentru o flexie plantară simetrică trebuie să intre in activitate trei grupe
musculare:
.Tricepsul sural (gemenii nu lucrează decât dacă G este extins)
.Extensorii interni: tibialul posterior, flexorul propriu al halucelui, flexorul comun al degetelor
.Extensorii externi: peronierii laterali.
▪ Exerciţiu global- Triplă extensie din decubit dorsal, cu CF, G şi Gl flectate: pacientul extinde
tot MI, fiziokinetoterapeutul opunând rezistenţă pe talpă şi treimea inferioară a feţei posterioare
a coapsei.

-Tonifierea musculaturii abductoare şi pronatoare(eversoare).

Această musculatură realizează o mişcare complexă – de fapt, ceea ce se numeşte eversie. La
această mişcare contribuie:
. Musculatura extrinsecă, prin cele două grupe musculare:
- abductorii pronatori şi extensori ai piciorului, respectiv lungul şi scurtul peronier lateral
- abductorii pronatori şi flexori ai piciorului – grupaj slab, compus din peronierul anterior
(a carui existenţă nu este constantă) şi extensorul comun al degetelor
.Musculatura intrinsecă, respectiv abductorii oblic şi transvers ai halucelui, scurtul flexor al
halucelui, ca şi abductorul degetului (dg) V, scurtul flexor şi opozantul dg.V.
▪ Exerciţiu global- Pacientul în poziţie de “cavaler servant”, cu sprijin pe G contralateral; CF şi
G pe partea afectată uşor flectate, piciorul pe sol; fiziokinetoterapeutul aplică o forţă pe condilul
extern spre medial şi o forţă pe maleola internă spre lateral; pacientul se opune, ceea ce solicită
abductorii orizontali ai CF, rotatorii interni ai G şi pronatorii piciorului.

-Tonifierea musculaturii adductoare şi supinatoare(inversoare).

Ca şi pentru mişcarea contrară de abducţie – pronaţie, musculatura adducto – supinatoare
este reprezentată atât de muşchi extrinseci, cât şi de muşchi intrinseci.
.Muşchii extrinseci alcătuiesc:
-grupul adductor – supinator – flexor (tibialul anterior, extensorul propriu al halucelui).
-grupul adductor – supinator – extensor (tibialul posterior, lungul flexor al halucelui).
.Muşchii intrinseci sunt reprezentaţi de abductorul şi adductorul halucelui, ca şi de opozantul,
abductorul şi scurtul flexor al dg.V.
▪ Exerciţiu global-Nu este altceva decât “imaginea în oglindă” a exerciţiilor descrise pentru
musculatura abducto – pronatoare, astfel încât fiziokinetoterapeutul va putea construi cu uşurinţă
exerciţiile necesare antrenării musculaturii adducto – supinatoare (inversoare) a piciorului.
▪ Exerciţiu selectiv:
.Exerciţiul 1: - Subiectul în decubit dorsal, MI interesat cu şoldul în abducţie, G întins, piciorul
în extensie – abducţie – pronaţie: fiziokinetoterapeutul aplică o forţă pe faţa antero – externă a
treimii inferioare a coapsei, direcţionată dorso – lateral şi o a doua forţă pe faţa ventro – medială
a talonului, dirijată latero – dorso – cranial; pacientul duce talonul în sus şi spre interior – sunt
solicitaţi adductorii – flexorii şi rotatorii externi ai CF (cvadricepsul ţine întins G) şi flexorii
adductori – supinatori ai piciorului (tibialul anterior şi extensorul propriu al halucelui).

b.Membrul superior
1.Umărul
-Tonifierea musculaturii scapulare.
▪ Bascularea anterioară a umărului este mişcarea de antepulsie, cu o uşoară ridicare a
umărului, realizată de micul pectoral, care tracţionând în jos pe coracoidă, realizează o basculare
a scapulei în jurul unei axe orizontale aşezată în plan frontal. Micul pectoral fiind singurul
muşchi care execută această mişcare, toate exerciţiile ce urmează vor fi deci selective pentru
acest muşchi.
.Exerciţiu – Pacient în decubit ventral , cu braţul în abducţie, cotul flectat, antebraţul atârnând la
marginea mesei, ţine în mână o ganteră, pe care o poartă dorsal, rotând intern şi basculând
scapula

▪ Bascularea posterioară a umărului este mişcarea de retroducţie cu uşoară coborâre a

umărului, realizată de fasciculul inferior al trapezului (deci antagonist al micului pectoral).
.Execiţiu - Subiectul în decubit ventral, cu membrul superior (MS) pe lângă corp, în mână cu o
ganteră pe care o ridică de pe planul mesei.

▪ Bascularea scapulară internă este mişcarea de rotaţie internă în care vârful scapulei
basculează într-un plan vertical, apropiindu-se de coloană. Mişcarea este realizată de două grupe
musculare:
- muşchii axioscapulari: micul şi marele romboid, angularul scapulei, micul pectoral.
- muşchii axoihumerali: marele dorsal şi porţiunea costală a marelui pectoral. Aceşti muşchi
acţionează indirect, deplasând caudal extremitatea superioară a humerusului, pentru aceasta fiind
necesară însă fixarea cotului.
Exerciţiu- Subiectul în decubit lateral, cu MS în abducţie la zenit şi cotul întins: cu o mână
fiziokinetoterapeutul se opune adducţiei MS iar cu cealaltă acroşează marginea spinală
scapulară, trăgând-o spre înafară, pacientul opunându-se ; cu cât opoziţia faţă de adducţie va fi
mai puternică, cu atât musculatura basculării interne (în special romboizii şi angularul) va fi mai
solicitată.

▪ Bascularea scapulară externă reprezintă mişcarea de rotaţie externă, bascularea laterală a

vârfului scapulei, cu ridicarea acromionului. Mişcarea este realizată de trapez (spre interior) – şi
anume de toate componentele sale – ca şi de marele dinţat, prin porţiunea sa inferioară.
.Exerciţiu- În şezând, cu MS la zenit: cu o mână, fiziokinetoterapeutul aplică o presiune în jos,
pe umăr iar cu cealaltă caută să adducă braţul, pacientul opunându-se acestor presiuni.

▪ Adducţia scapulară este mişcarea ce apropie scapula de coloană printr-o translare, marginea
axilară posteriorizându-se şi care face să intre în acţiune trapezul, angularul şi romboizii, într-o
contracţie simultană.
Exerciţiu - Pacientul în decubit ventral, cu umărul la marginea mesei; MS atârnă vertical, având
în mână o ganteră: se execută o abducţie orizontală, care se asociază cu adducţia scapulară , sau,
flectând cotul, gantera este deplasată vertical prin abducţia orizontală.

▪ Abducţia scapulară reprezintă translarea externă, acompaniată de rotaţia scapulei care

orientează glena să “privească” în afară şi înainte. Mişcarea este realizată de micul pectoral şi
marele dinţat.
Exerciţiu- Pacientul în decubit dorsal, cu MS ridicat la verticală, în mână cu o ganteră pe care
încearcă să o ridice spre zenit, ceea ce antrenează abducţia scapulei.

-Tonifierea musculaturii glenohumerale.

▪ Flexia braţului (ridicarea anterioară sau anteducţia) este realizată de deltoidul anterior, marele
pectoral – prin fasciculul superior (clavicular) , bicepsul brahial, coracobrahial. Glenohumerala
permite o flexie de 90 º, în continuare intrând în acţiune bascularea scapulotoracică. În prima
parte a mişcării muşchii se contractă dinamic, apoi rămân în contracţie statică (izometrică) pe
parcursul mişcării scapulei.
Exerciţiu- Din şezând, MS pe lângă corp, antebraţul în supinaţie, mâna ţinând o ganteră:
pacientul execută flexia degetelor, flexia pumnului (P), flexia cotului (C), flexia
scapulohumeralei (SH), până ce braţul trece pe lângă cap.Variantă: - din decubit dorsal.

▪Extensia braţului. Retroducţia sau ridicarea posterioară se realizează prin marele dorsal (care
mai contribuie şi la adducţia cu rotaţie internă), deltoidul posterior, marele şi micul rotund
(primul fiind şi rotator intern şi al doilea rotator extern), tricepsul brahial şi marele pectoral, prin
fasciculul inferior (costal).
Exerciţiu-În decubit ventral, cu MS atârnând la marginea mesei, în mână cu o ganteră: se
execută extensia (o pernuţă sub umăr blochează eventuala basculare anterioară). În loc de
greutate în mână se poate instala un montaj cu scripete şi contragreutate.

▪ Abducţia orizontală a braţului este realizată de deltoid – fasciculul posterior – şi în plus, de

toţi muşchii extensori ai braţului, în cazul în care componenta lor adductoare este anulată.
.Exerciţiu- Pacientul în decubit ventral, cu MS atârnând în jos şi în mână ţinând o ganteră:
îndepărtează (abduce) braţul pe lângă masă, ducându-l spre orizontală; concomitent, C şi P sunt
extinse.Variantă: - Se aduce gantera spre umăr, realizând abducţia orizontală.
▪ Abducţia “anatomică” a braţului mai poartă denumirea şi de “ridicare laterală”, fiind
realizată de supraspinos şi deltoidul mijlociu. Abducţia “anatomică” este diferită de cea
“fiziologică” (asociată cu o uşoară flexie de 30 º).
.Exerciţiu- În şezând, cu braţul la corp, în mână cu o ganteră care se ridică prin lateral în plan
“anatomic” sau “fiziologic”, cu cotul întins sau cu cotul flectat .Aceeaşi mişcare cu încărcare se
poate realiza printr-o instalaţie de scripete cu contragreutate.

▪Adducţia şi rotaţia internă a braţului. Există o adducţie “adevărată”, care apare în momentul
ridicării umărului şi o adducţie “relativă”, respectiv revenirea din abducţie a braţului. De obicei,
această adducţie este însoţită în mişcarea “fiziologică” de un grad de rotaţie internă, când
punctul fix este trunchiul spre care se adduce braţul. În mişcarea de “căţărare”, punctul fix este
distal şi trunchiul este cel mobilizat.
Muşchii care intră în acţiune în adducţia cu rotaţie internă sunt marele pectoral, dorsalul
mare, rotundul mare şi subscapularul.
Adducţia pură (fără rotaţie internă) este posibilă numai dacă intră în joc rotatorii externi ca
stabilizatori, anihilând astfel componenta rotatorie internă. Invers, acţionând numai pe această
componentă, trebuie anihilată adducţia, aplicând cotul la trunchi.
Exerciţiu- Poziţie cu braţul în abducţie – flexie – rotaţie externă: subiectul execută revenirea
MS (adducţie – rotaţie internă - extensie) contra rezistenţei opuse de fiziokinetoterapeut.

▪ Adducţia orizontală a braţului este realizată de marele pectoral, prin fasciculul mijlociu (cu
inserţie sternală), mişcare însoţită de o abducţie a scapulei.
.Exerciţiu-Subiectul în decubit dorsal, cu MS în abducţie orizontală şi cu o ganteră în mână,
execută flexia mâinii şi a cotului, apoi adducţia orizontală. Se poate apela şi la montaje cu
scripeţi şi contragreutăţi, executându-se aceeaşi mişcare.

▪ Rotaţia externă a braţului. Musculatura antrenată în această mişcare este în general mai slabă
decât cea cu rol în rotaţia internă. Subspinosul, micul rotund şi supraspinosul realizează această
mişcare în cele mai variate poziţii ale MS.
.Exerciţiu- Pentru o musculatură slabă se exersează din şezând, cu MS întins pe masă, în faţă şi
antebraţul pronat: se execută rotaţia externă cu supinaţie contra unei rezistenţe posibile (la
nivelul palmei şi cotului).Variantă: - Din ortostatism, cu MS atârnat, se execută rotaţia externă –
aceleaşi rezistenţe opuse de fiziokinetoterapeut.

2.Cotul
-Tonifierea musculaturii flexoare.
Musculatura flexoare este aşezată înaintea planului frontal al mişcării de flexie – extensie.
Flexorii sunt monoarticulari (brahialul şi brahioradialul) şi biarticulari (bicepsul, care are şi rolul
de stabilizator al umărului). Ca muşchi accesori sunt consideraţi epitrohleenii (rotundul pronator,
cei doi palmari, flexorul comun superficial al degetelor şi cubitalul anterior)
▪Exerciţiu- Pacientul în decubit dorsal, cu SH şi C extinse, antebraţul supinat, mâna extinsă:
prize pe braţ şi pe palmă prin care fiziokinetoterapeutul se opune triplei flexii. Variantă: - Idem,
din poziţia de decubit lateral sau din şezând.

-Tonifierea musculaturii extensoare.

Extensia antebraţului este realizată doar de tricepsul brahial (lunga porţiune este
biarticulară iar vastul intern şi cel extern sunt monoarticulari) si anconeu.
▪Exerciţiu- În şezând, cu MS pe lângă trunchi, antebraţul supinat: priză unică pe faţa posterioară
a braţului; subiectul face extensia degetelor şi pumnului (facilitare disto - proximală), apoi
extensia SH cu opoziţie – extensorii C intră în contracţie izometrică.

-Tonifierea musculaturii supinatoare.

Muşchii principali: scurtul supinator (monoarticular) şi tricepsul brahial (poliarticular).
 Muşchii accesori: brahioradialul şi epicondilienii (radialii, extensorii degetelor, cubitalul
posterior).
▪Exerciţiu- Subiectul în ortostatism, cu MS atârnând pe lângă corp, cu braţul în rotaţie internă,
antebraţul în poziţie neutră: priza dublă “în brăţară”, aplicată de către fiziokinetoterapeut pe braţ,
în treimea distală, menţine rotaţia; pacientul face rotaţia externă pe braţ, continuând cu supinaţia
(exerciţiul este recomandat pentru tonifierea musculaturii slabe).

-Tonifierea musculaturii pronatoare.

Muşchii principali: pătratul pronator (monoarticular) şi rotundul pronator (poliarticular).
Muşchii accesori: marele palmar, flexorii comuni (superficiali) ai degetelor şi, poate şi
extensorii cotului.
▪Exerciţiu- În şezând, cu antebraţul supinat, în sprijin pe o masă, pumnul şi degetele întinse:
fiziokinetoterapeutul face prize pe antebraţ şi în palmă (cu indexul şi mediusul); subiectul
execută o flexie a degetelor, pumnului şi cotului, concomitent cu pronaţia (este un exerciţiu de
fineţe pentru raportul dintre mână şi pronaţie, fără intervenţia umărului).

3.Pumnul
- Tonifierea musculaturii flexoare.
Musculatura principală flexoare a pumnului este reprezentată de: marele palmar, cubitalul
anterior şi flexorul comun al degetelor (micul palmar este un muşchi inconstant) iar cea
accesorie, de lungul flexor al policelui. Flexorul comun şi flexorul policelui nu devin flexori ai
pumnului decât după ce au asigurat flexia maximă a respectivelor degete sau acestea sunt fixate.
Extensia cotului şi supinaţia antebraţului pun flexorii pumnului în poziţie alungită. Când cotul
este întins şi antebraţul pronat, doar cubitalul anterior este întins.
▪Exerciţiu- Cu cotul sprijinit pe masă, extins, antebraţul supinat: prize pe palmă şi antebraţ (faţa
anterioară); subiectul realizează o flexie a cotului şi o flexie a pumnului (P) contra rezistenţelor.
- Tonifierea musculaturii extensoare.
Principalii extensori ai pumnului sunt cubitalul posterior, primul şi al doilea radial,
extensorul comun al degetelor, extensorul propriu al degetului V şi extensorul propriu al
degetului II. Ultimii trei devin extensori ai pumnului numai după ce au realozat extensia
degetelor sau acestea sunt blocate.
Lungul extensor al policelui este considerat muşchi accesor după ce extensia policelui a
fost terminată.
▪Exerciţiul 1: - (pentru cubitalul posterior). Poziţia ca anterior, pornirea fiind cu mâna în flexie
şi în înclinare radială: se execută extensia P cu înclinare cubitală, contrarezistenţa fiind la nivelul
metacarpienelor IV şi V – exerciţiul devine complex dacă, concomitent, se încearcă realizarea
unei pronaţii a antebraţului contra prizei fiziokinetoterapeutului pe acest segment.

▪Exerciţiul 2: - (pentru radiali). Pacientul, cu cotul pe masă, P flectat şi înclinat cubital, execută
o extensie cu înclinare radială: aplicarea rezistenţei pe faţa dorsală a metacarpianului II şi, cu
policele, pe marginea cubitală – exerciţiul devine complex prin supinarea antebraţului blocată
prin priza de pe treimea distală a acestuia.

▪Exerciţiul 3: - (pentru extensorul comun al degetelor). În şezând, cu cotul pe masă, antebraţul

vertical, P flectat: prize pe antebraţul menţinut vertical şi pe faţa dorsală a degetelor; subiectul
extinde simultan pumnul şi degetele.
-Tonifierea musculaturii înclinării cubitale.
Mişcarea de înclinare cubitală este realizată de acţiunea echivalentă a cubitalului anterior şi
a celui posterior, care sunt agonişti în această mişcare şi antagonişti în mişcarea de flexie –
extensie a pumnului.
▪Exerciţiul 1: - (pentru cubitalul anterior – vezi şi exerciţiul destinat flexiei pumnului). În
şezând, cu cotul pe masă, antebraţul pronat, P extins şi în înclinare radială: priză pe antebraţ,
rezistând la mişcarea de supinaţie, priză pe marginea cubitală şi în palmă, la nivelul
metacarpienelor IV şi V, rezistând la înclinarea cubitală şi la flexia P.

▪Exerciţiul 2: - (pentru cubitalul posterior – vezi şi exerciţiile pentru extensia pumnului). În

şezând, cu cotul flectat pe masă, antebraţul supinat, P în flexie şi în înclinare radială: priză pe
antebraţ, rezistând la pronaţie; priză pe marginea cubitală şi pe faţa dorsală a metacarpienelor IV
şi V, rezistând la extensia şi înclinarea cubitală a P.

-Tonifierea musculaturii înclinării radiale.

Mişcarea este realizată de primul radial, marele palmar, lungul şi scurtul extensor al
policelui, lungul abductor al policelui. Deşi ultimii trei au poziţia cea mai bună pentru a realiza
înclinarea radială, ei nu o fac decât după ce acţiunea lor asupra policelui este terminată.
▪Exerciţiul 1: - (pentru marele palmar – vezi şi exerciţiul pentru flexia pumnului). În şezând, cu
cotul în sprijin pe masă, antebraţul supinat, P în extensie şi înclinare cubitală, policele lipit de
mână: prizele de rezistenţă ale fiziokinetoterapeutului – pe faţa anterioară a braţului şi pe
marginea laterală a policelui; subiectul execută o flexie – abducţie a policelui, asociată cu flexia
– înclinarea radială a P.

▪Exerciţiul 2: - (pentru primul radial – vezi şi exerciţiul pentru extensia P). Pacientul în şezând,
cu C pe masă, antebraţul pronat, P în flexie şi înclinare cubitală:, pacientul încercând contra
opoziţiei supinaţia, extensia şi înclinarea radială a P; asocierea unei extensii a policelui creşte
activitatea musculară.

4.Mâna
- Refacerea forţei musculare a policelui.
▪ Exerciţiu pentru musculatura flexoare.
Deşi coloana policelui are trei niveluri articulare, noţiunea de “flexie” a policelui este definită de
mişcarea din articulaţia trapezometacarpiană. Musculatura flexoare, după cum o desemnează şi
numele, este cea care realizează flexia în toate cele trei niveluri. Combinarea flexiei tuturor
segmentelor coloanei policelui determină de fapt o mişcare complexă (“de opoziţie”), în care,
alături de flexie, se produc o adducţie şi o rotaţie internă a policelui.
Musculatura flexoare a policelui este reprezentată de două grupe:
- muşchii extrinseci: lungul abductor al policelui (duce primul metacarpian înainte şi în afara
planului palmei), lungul flexor al policelui (face flexia IF şi MCF);
- muşchii intrinseci: scurtul abductor al policelui(duce primul metacarpian înăuntrul planului
palmei, flectează MCF, executând şi o rotaţie axială spre înăuntru), scurtul flexor al policelui
(duce primul metacarpian în adducţie şi flexie, rotează înăuntru şi flectează MCF) şi opozantul
policelui (determină flexia, adducţia şi rotaţia internă a primului metacarpian).
.Exerciţiul- Pacientul cu cotul pe masă, antebraţul supinat, P în rectitudine, policele alipit
metacarpianului II: prize pe faţa antero – distală a antebraţului şi pe faţa latero – externă a
policelui (degetele fiziokinetoterapeutului pe metacarpianul I, pe prima falangă şi pe falanga a
doua); subiectul execută flexia policelui, apoi în continuare flexia P şi C, contra opoziţiei
fiziokinetoterapeutului.
Variantă: Ca anterior, având ca element deosebitor faptul că fiziokinetoterapeutul îşi plasează
palma în palma pacientului, opunându-se astfel flexiei degetelor şi realizând totodată o mai bună
rezistenţă faţă de flexia P.

▪ Exerciţii pentru musculatura extensoare.

Extensia policelui este combinată cu adducţia lui, realizând plasarea primului metacarpian
îndărăt şi în afara planului mâinii (de fapt, aduce metacarpianul I în planul celorlalte
metacarpiene). De obicei, extensia policelui este însoţită de extensia în MCF şi IF, dar este
posibilă şi flexia acestora. Extensia policelui este realizată de lungul şi scurtul extensor al
policelui.
.Exerciţiu- Cotul pe masă, antebraţul supinat şi flectat, P flectat, policele în opozabilitate:
fiziokinetoterapeutul fixează faţa posterioară a treimii distale a antebraţului şi aplică o rezistenţă
pe faţa unghială a policelui; subiectul execută concomitent o extensie a C şi a policelui, contrată
de prizele fiziokinetoterapeutului.
Variantă: - Ca mai sus dar antebraţul este pronat: aceleaşi prize; subiectul execută flexia C, cu
extensia policelui.

▪ Exerciţii pentru musculatura adductoare.

Adducţia policelui închide complet comisura dintre degetele I şi II, alipind primul
metacarpian de cel de-al doilea. Mişcarea este realizată de adductorul policelui şi primul
interosos palmar.
.Exerciţiu - Prima comisură deschisă: fiziokinetoterapeutul (sau chiar pacientul, cu mâna
sănătoasă) aplică o rezistenţă, în timp ce subiectul caută să închidă comisura.

▪ Exerciţii pentru musculatura abductoare.

 Mişcarea de abducţie deschide prima comisură, fără să poarte policele înainte (flexie) ci
îndărătul planului mâinii. În prinicipal, mişcarea este executată de scurtul extensor şi în secundar
de lungul extensor şi lungul abductor al policelui, în acţiune cuplată.
.Exerciţiu - Executarea concomitentă a abducţiei policelui, cu îndepărtarea degetului V.

- Refacerea forţei musculare a celorlalte degete.

▪ Exerciţii pentru musculatura flexoare.
În flexie, pulpele degetelor se apropie de podul palmei şi această mişcare interesează toate cele
trei articulaţii (MCF, IFP şi IFD). Mişcarea este realizată graţie unui aparat muscular complex
compus din:
. Muşchii extrinseci, poliarticulari, care vin de la antebraţ, încrucişând pumnul, faţa palmară a
metacarpienelor şi falangelor prin langhete tendinoase dispuse în teci osteofibroase:
- Flexorul comun profund al degetelor, ale cărui tendoane perforează tendoanele flexorului
superficial, realizând flexia IFD, dar care mai întâi flectează IFP, având o acţiune de flexie şi pe
MCF – este un flexor accesoriu şi un stabilizator al pumnului.
- Flexorul comun superficial acţionează asupra IFP şi MCF, dar nu şi asupra IFD.
. Muşchii intrinseci sunt clasificaţi în trei grupe:
a) Muşchii interosoşi:
-interosoşii palmari (2-3-4) participă la flexia MCF, la mişcarea de lateralitate a degetelor II, IV
şi V, precum şi la extensia IFP; primul interosos aparţine coloanei policelui;
-interosoşii dorsali (1-2-3-4) participă la flexia MCF şi extensia IF, ca şi la lateralitatea
degetelor.
b) Muşchii lumbricali – patru muşchi mici, care, ca şi interosoşii, sunt flexorii MCF şi extensorii
IF.
c) Muşchii hipotenarieni sunt muşchii motori ai degetului V: abductorul, scurtul flexor şi
opozantul.
.Exerciţiu - Mâinile alipite prin palme şi degete, un elastic înconjurându-le la nivelul capetelor
metacarpienelor: se îndepărtează una de alta, la nivelul articulaţiilor MCF, degetele rămânând
extinse şi alipite doar prin pulpe – mişcarea se face contra rezistenţei elasticului şi activează mai
ales interosoşii şi lumbricalii.Aşezarea elasticului la nivelul IFP şi îndepărtarea mâinilor la acest
nivel solicită flexorii extrinseci.
Variantă: - Degetele de la cele două mâini se întrepătrund, pulpele digitale sprijinindu-se de
metacarpienele de la mâna opusă; între cele două palme se introduce o minge de tenis, care este
puternic presată prin solicitarea flexorilor degetelor.

▪ Exerciţii pentru musculatura extensoare.

Extensia degetelor este făcută de muşchii extrinseci poliarticulari extensori şi de muşchii
intrinseci interosoşi şi lumbricali, menţionaţi şi la mişcarea de flexie.
Musculatura extrinsecă este alcătuită din:
-Extensorul comun al degetelor: extensor al MCF, IFP şi IFD, când MCF sunt în flexie.
-Extensorul propriu al degetului II.
-Extensorul propriu al degetului V.
Exerciţiu - Subiectul execută o flexie de police contra rezistenţei, fiind necesar pentru aceasta să
se ia punct fix pe contracţia extensorilor degetelor.
Variantă: - Un elastic trecut peste degete, realizează aproximativ acelaşi efort muscular.

▪ Exerciţii pentru musculatura de îndepărtare şi apropiere.

Luând ca ax degetul mijlociu, îndepărtarea degetelor se realizează prin contracţia
interosoşilor dorsali iar apropierea de ax prin interosoşii palmari. Degetul V beneficiază de un
muşchi propriu – scurtul abductor.
Înclinarea cubitală şi cea radială din MCF sunt date de contracţia simultană a interosoşilor
dorsali şi palmari.
.Exerciţiul 1:-Pe placa numită “canadiană” se pot face diverse montaje pentru tonifierea
interosoşilor
.Exerciţiul 2:-Două degete alăturate sunt menţinute cât mai îndepărtate (comisura dintre ele,
larg deschisă): fiziokinetoterapeutul încearcă apropierea lor, în timp ce subiectul se opune.

c.Trunchiul
1. Un grupaj sistematizat de exerciţii este următorul:
•Tonifierea musculaturii spatelui.
▪Au fost înregistrate activităţile muşchilor: erectorul toracic, erectorul lombar, fesierul mare,
pătratul lombar, trapez (porţiunea ascendentă), romboizi.
▪S-au creat apoi patru grupe de exerciţii din patru posturi deosebite:
-Grupa A – Din decubit ventral:
Exerciţiul A1: - Braţele ridicate pe lângă corp (nu ating masa), executând mişcări ca la înotul în
stil “bras”.
Exerciţiul A2: - Trunchiul înclinat spre dreapta, MS drept pe lângă corp; MS stâng întins pe
lângă ureche în sus şi rotat extern; se execută o mişcare de lateralitate a trunchiului spre stânga,
inversând poziţia MS (cel drept se ridică pe lângă corp, cel stâng coboară pe lângă corp).
Exerciţiul A3: - MS stâng rotat extern şi ridicat în sus pe lângă cap, MS drept cu cotul flectat,
umărul în abducţie şi rotaţie externă (respectiv palma se sprijină pe masă, dedesubtul umărului):
se inversează poziţiile membrelor superioare.
Exerciţiul A4: - Braţele întinse în lateral (“în cruce”): cu ele se execută mişcări circulare în sens
invers acelor de ceasornic.
Exerciţiul A5: - Mâinile la ceafă: se ridică (extinde) trunchiul şi se revine.
-Grupa B: - În decubit ventral, la marginea mesei, în aşa fel încât acesta ajunge la nivelul
xifoidului, restul trunchiului fiind în afara mesei.
▪Exerciţiile B1, B2, B3, B4, B5 sunt aceleaşi cu cele descrise la grupa A, dar se execută din
poziţia B.
-Grupa C - Poziţia în “patrupedie”:
Exerciţiul C1 – Braţul drept ridicat la orizontală pe lângă cap; pe MS stâng: se flectează cotul,
umărul se adduce, se rotează extern şi se ridică.
Exerciţiul C2: - MI extins orizontal în prelungirea corpului, piciorul dorsiflectat: se revine “în
patrupedie”, apoi se reia poziţia de orizontalitate a MI.
Exerciţiul C3: - MS drept şi MI stâng, ridicate la orizontală concomitent: se revine “în patru
labe” şi din nou se ridică membrele la orizontală.
Exerciţiul C4: - Ca la C3, dar revenirea se face în aşa fel încât cotul drept să se atingă de
genunchiul stâng (aceste membre nu se aşează pe masă), apoi din nou în poziţia de orizontalitate
a MS drept şi a MI stâng
Grupa D – Poziţia în genunchi, trunchiul aplecat în faţă, într-o înclinare de 30 – 40 º.
Exerciţiile D1, D2, D3 şi D4 sunt aceleaşi ca la grupele A şi B.
Exerciţiul D5: - Cu mâinile după ceafă, se apleacă trunchiul până jos, apoi se ridică.
▪Concluziile studiilor electromiografice arată pentru fiecare muşchi în parte, următoarea
eficienţă a diverselor exerciţii (în ordine descrescândă):
.Erectorul toracic: A5-A3-A2-B3-B2-B5.
.Erectorul lombar: B2-A5-B3-B1-A1-D5.
.Marele fesier: A2-A5-B5-B2-D5-D1.
.Pătratul lombar: A5- B2-B5-A2-C5-D5.
.Trapez: A5-D5-A3-A2-B2-B5.
.Romboizi: A5-D2-A3-B2-B3-A2.
▪Considerând global toţi aceşti muşchi, găsim o ordine de preferinţă pentru exerciţii care să
alterneze această musculatură, şi anume: A5-B2-A2.
•Tonifierea musculaturii abdominale.
-Grupa E-exerciţiile se execută din decubit dorsal
Exerciţiul E1: - Genunchii flectaţi, braţele rotate extern, la 30 º de corp: se presează lomba pe
sol (fesele nu se ridică).
Exerciţiul E2: - G flectaţi, braţele înainte, în mâini se ţine un tub de cauciuc: se presează lomba
pe sol, se contractă fesele, se ridică capul şi umerii de pe sol, se trage puternic în lături de tubul
(cordonul) de cauciuc; se menţine câteva secunde aşa, apoi se relaxează uşor .
Exerciţiul E3: - G flectaţi, braţele rotate extern, întise pe lângă coapse: se presează lomba pe
sol, se contractă fesierii, capul şi umerii se ridică, mâinile cu palmele în sus, pe lângă genunchi:
se menţine câteva secunde, apoi se revine lent.
Exerciţiul E4: - Ca la E2, apoi braţele cu cordonul de cauciuc se duc lateral lângă o coapsă,
trăgându-se în lături; trunchiul este uşor rotat pe partea respectivă .
Exerciţiul E5: - Un G ridicat spre abdomen, celălalt întins: mâna opusă apasă pe G flectat,
braţul opus este ridicat pe lângă cap; se presează lomba pe sol, se contractă fesele, se presează cu
mâna G flectat (care opune rezistenţă), se extind puternic celălalt MI şi MS; se menţine un timp
scurt, apoi se relaxează lent .
Exerciţiul E6: - Ambii G flectaţi, abduşi şi rotaţi extern, picioarele lipite prin tălpi unul de altul,
braţele adduse deasupra pieptului şi rotate extern, coatele flectate: se apasă lomba pe sol, se
contractă fesele, se apropie coatele şi genunchii unele de altele, ridicând capul şi umerii .
 Exerciţiul E7: - Genunchii flectaţi pe piept, braţele rotate extern şi întinse pe lângă corp: se
presează lomba pe sol, se contractă fesele, se trag coapsele spre abdomen, se presează braţele pe
sol; se menţine câteva secunde apoi se relaxează uşor.
▪Iată, în ordine, care este eficienţa acesor exerciţii pentru tonificarea musculară:
. Musculatura abdominală superioară E5-E6-E7-E4-E2.
.Musculatura abdominală inferioară E5-E7-E6-E4-E2.
.Oblicii abdominali E5-E4-E7-E2.
.Psoasul iliac E6-E7-E5-E4.
.Pentru toţi muşchii E5-E6.
▪Exerciţiul E1 se situează pe ultimul loc.
2. Exerciţii nesistematizate ce pot fi performate la domiciliu:
1. Poziţia iniţială este DV, pacientul îşi va ridica în extensie capul, trunchiul, poziţia MS
schimbându-se pentru a grada efortul, după cum urmează:
 pe lângă corp, mâinile încleştate în regiunea lombosacrată;
 cu flexia coatelor, iar mâinile fac priza pe ceafă;
 proiectate înainte pe lângă urechi;

 se menţine poziţia iniţială, dar pacientul are în faţa sa spalierul - realizează urcări
sistematice, şipca după şipcă, cu MS întinse, făcând priza cu mâinile la nivelul şipcilor
de pe spalier. Urcarea se face până în poziţia maximă; FKT fixează bazinul, astfel încât să
nu dezlipească crestele iliace anterosuperioare de pe planul patului. Toate variantele de
mişcare sunt menţinute în poziţiile extreme înainte de a reveni în poziţia iniţială. Se fac 5
repetări pentru fiecare variantă de mişcare.

2. În patrupedie pacientul ridică concomitent câte un braţ la orizontală cu un membru inferior

homolateral. Poziţia extremă se menţine după care se revine şi se execută mişcarea cu celălalt
membru. Exerciţiul poate fi executat şi în DV. Se fac 6 repetări pentru fiecare parte. Variantă:
exerciţiul poate fi executat şi cu ridicarea a câte unui membru inferior heterolateral alternativ,
cu menţinerea poziţiei maxime. Dozajul e acelaşi ca la exerciţiul de bază.
3. Din poziţia de bază "patrupedie" pacientul îşi rotunjeşte (cifozează) întreg spatele, mişcare
asociată cu cea de sucţiune a abdomenului cuplată cu expir, după care se revine în poziţia
antagonistă - o lordozare puternică asociată cu bombarea abdomenului şi inspir. Astfel se reuşeşte
antrenarea muşchiului transvers abdominal. Mişcarea se repetă de 8 -6 ori . Se vor face două serii.
4. Pacientul este în DD cu MS abduse la 90º, iar membrele inferioare sunt flectate din articulaţia
soldului până la 90º, genunchii sunt extinşi. Se fac balansuri stânga-dreapta până ce unul din MI
atinge solul. Se repetă de 6 ori pentru fiecare parte. Exerciţiul e recomandat pacienţilor sub 30
ani.
5. Aceeaşi poziţie ca la exerciţiul 4, se face forfecarea MI şi / sau ridicări ale MI cu genunchii
extinşi. Se vor face 5 repetiţii în 3 serii, cu precizarea valabilă ca şi pentru exerciţiul 4.
6. Poziţia iniţială DV pacientul realizează forfecarea MI întinse şi / sau extensia şoldurilor.
Exerciţiul e recomandabil pentru pacienţii cu vârsta cuprinsă între 20-30 ani, realizând un număr
de 6 repetări în două serii.
7. Poziţia iniţială este DD cu efectuarea tuturor corecţiilor la nivel cap-gât-trunchi prin
bascularea bazinului şi a regiunii cervicale prin “dubla-bărbie", corecţie pe care o va resimţi
pacientul până la regiunea dorsală superioară şi inferioară; braţele sunt abduse la 90º cu flexia
din articulaţia cotului la 90º (antebraţele orientate vertical). Pacientul va realiza retropulsia
capului şi a coastelor pentru a decola omoplaţii în timpul inspirului; se revine cu expir în poziţia
iniţială. Se repetă de 8 ori. Variantă: se menţine poziţia de bază schimbând doar poziţia
membrelor superioare: abduse la 90º, întinse de-a lungul corpului, sau mâinile fac priză la ceafă.
8. Poziţia de bază este DD cu braţele pe lângă corp; la comanda kinetoterapeutului pacientul
realizează o dezlipire a regiunii dorsale de pe planul patului, având sprijin pe occiput şi călcâie.
Mişcarea este accentuată de FKT; acesta îşi aduce contribuţia prin ajutor pasivo-activ la
nivelul regiunii dorsale. poziţia extremă se menţine. Variantă: poziţia de bază este DD cu MS
întinse deasupra capului, iar la nivelul regiunii axiale dorsale se găseşte semicilindrul care va
accentua mişcarea, respectiv dezlipirea regiunii dorsale de pe acest plan. Exerciţiul urmăreşte
diminuarea cifozei dorsale. Se repetă de 5 ori în două serii.

9. Din poziţia şezut lung cu MS poziţionate în retroducţie, iar mâinile sunt aşezate pe sol, pacientul
execută mişcarea de ridicare a bazinului de pe planul patului astfel încât să menţină contactul cu
solul numai prin punctele de sprijin reprezentate de palme şi taloane. Exerciţiul se repetă de 6- 5
ori. Variantă: poziţia iniţială este şezând cu genunchii îndoiţi, plantele rămân în contact cu solul,
iar MS sunt poziţionate în retroducţie, palmele având punct de sprijin pe sol. Pacientul realizează
ridicarea bazinului, iar punctele de sprijin care rămân în contact cu solul sunt reprezentate de palme
şi plante. Exerciţiul se repetă de 6 ori.
10. Poziţia de bază e DV, pacientul îşi menţine MI extinse complet, iar MS sunt poziţionate în
prelungirea corpului pe lângă cap. Pacientul realizează ridicarea simultană a Ml extinse, abduse,
în timp ce KT îi fixează bazinul, care nu va părăsi planul patului.
Variante:
 poziţia iniţială se menţine, pacientul realizează extensia din şold a câte unui membrul
inferior alternativ;
 poziţia iniţială se menţine, pacientul realizează forfecări în plan sagital cu membrele
inferioare extinse.
 Fiecare componentă de mişcare se repetă de 6 ori pentru stadiile I-II. Pentru stadiile III-
IV se realizează varianta primă de 4 ori alternativ în 2 serii.
2.1.3. Întinderea ţesuturilor (stretching-ul)
a.Principii generale :Acestea trebuie discutate şi explicate pacientului, reprezentând atât o
metodă de educaţie sanitară, cât şi una de abord psihologic pentru a creşte complianţa acestuia în
vederea efectuării, pe o durată cât mai mare posibilă, a programului la domiciliu.Ce îi vom
spune pacientului:
1.Cine trebuie să facă întinderi
-Oricine poate învăţa să se întindă indiferent de vârstă sau de flexibilitate. Nu e nevoie de o
condiţie fizică deosebită. Fie că staţi toată ziua la masa de scris, săpaţi gropi, faceţi gospodărie,
staţi la bandă sau vă ocupaţi regulat de problemele vieţii, trebuie să stăpâniţi tehnicile de
întindere. Metodele sunt uşoare şi se aplică cu diferenţe individuale de flexibilitate şi încordare
musculară. De asemenea când sunteţi sănătoşi şi nu aveţi nici un fel de probleme specifice
organismului, puteţi învăţa întinderile fără riscuri şi cu plăcere.
-Observaţie:Dacă aţi avut în tinereţe probleme cu sănătatea(mai ales cu muşchii sau articulaţiile)
sau aţi fost operat sau dacă nu v-aţi ocupat un timp mai îndelungat cu exerciţiile corporale,
întrebaţi un medic înainte de a începe cu exerciţiile de întindere sau corporale.
2.Când trebuie să faceţi întinderi
-Puteţi să vă întindeţi atunci când consideraţi potrivit:la muncă, în automobil, în staţia de
autobuz, la mers, sub un copac, după o plimbare sau pe plajă. Faceţi întinderi înainte şi după
eforturi.
-Iată câteva exemple:
▪Dimineaţa înainte de începerea zilei
▪La locul de muncă pentru a scăpa de încordarea nervoasă
▪După o lungă şedere pe scaun sau în picioare
▪Când vă simţiţi înţepeniţi
▪În diferite momente ale zilei, ca de exemplu la televizor, audiţie muzicală, lectură sau şedere pe
scaun şi când petreceţi singur timpul
3.De ce faceţi întinderi
-Pe timpul întinderii spiritul se relaxează, iar corpul dispune de condiţie fizică.Întinderile trebuie
să facă parte din viaţa dumneavoastră zilnică.
-Veţi descoperi că întinderea regulată realizează următoarele:
▪Evită încordarea musculară făcând organismul să fie relaxat;
▪Face posibilă coordonarea musculară favorizând o mişcare mai liberă şi mai uşoară;
▪Măreşte capacitatea de mişcare;
▪Reduce accidentările ca de exemplu întinderile de ligamente ale muşchilor.Un muşchi întins
favorizează o mai bună suportare a sarcinii decât un muşchi neântins;
▪Uşurează activităţile relaxante ca alergarea, schiatul, tenisul, înotul, ciclismul, în timp ce vă
pregătiţi exerciţiul. Este o cale de disponibilizare a muşchilor ca să puteţi munci;
▪Dezvoltă conştientizarea organismului .În timp ce întindeţi diverse părţi ale corpului,
concentraţi-vă asupra dumneavoastră şi aveţi contact cu sine. Învăţaţi astfel să vă cunoaşteţi.;
▪Facilitează controlul creierului pentru relaxarea corpului astfel încât dumneavoastră înşivă să
doriţi să vă mişcaţi
▪Regularizează circulaţia
▪Face să vă simţiţi bine
4. Cum ne vom întinde
-Întinderea e uşor de învăţat.Dar există una corectă şi una incorectă. Cea corectă este continuă,
relaxantă şi corespunzătoare muşchilor. Cea incorectă se face cu instalarea durerilor.Aceste
metode sunt mai curând folositoare.
-Dacă faceţi întinderi corecte veţi observa că fiecare mişcare pe care o faceţi va fi mai uşoară.
Este nevoie de ceva timp înainte ca muşchii încordaţi să se relaxeze, dar acest timp va fi repede
uitat când începeţi să vă simţiţi bine.
▪ ÎNTINDEREA UŞOARĂ
Când începeţi întinderea faceţi timp de 10-30 sec o întindere uşoară. Nici un fel de înţepături!
Continuaţi mai departe până când resimţiţi o uşoară încordare şi vă relaxaţi în timp ce vă opriţi.
Senzaţia încordării trebuie să dispară în timp ce rămâneţi în poziţie. Aceasta nu trebuie să se mai
repete, relaxaţi-vă şi veţi descoperi un anumit grad de încordare care este agreabil. Întinderea
uşoară reduce tensiunea musculară şi pregăteşte ţesuturile pentru întinderea progresivă.
▪ ÎNTINDEREA PROGRESIVĂ
După întinderea uşoară treceţi uşor la întinderea progresivă. Aici la fel nici o înţepătură. Treceţi
puţin mai departe până când resimţiţi o uşoară încordare şi rămâneţi în poziţie timp de 10-30
secunde. Staţi sub control. Aici de asemenea trebuie să reduceţi încordarea. Acesta nu este un
eşec dacă mai reduceţi puţin Întinderea progresivă întinde muşchii mărind mobilizarea.
▪ RESPIRAŢIA
Trebuie să respiraţi uşor, proporţional şi controlat. Când vă aplecaţi pentru a vă întinde, expiraţi
printr-o mişcare în faţă ( înainte) şi apoi mai departe uşor, în timp ce rămâneţi astfel. În timpul
întinderii nu reţineţi aerul înăuntru. Dacă în timpul întinderii vi se îngreunează respiraţia, nu veţi
deveni relaxaţi. Reduceţi întinderea , astfel încât să puteţi respira natural.
▪ NUMĂRĂTOAREA
La început număraţi secundele pentru fiecare întindere în gând. Aceasta oferă siguranţa
executării corecte. După un anumit timp veţi dobândi un simţ al mişcărilor corecte, fără a mai
necesita numărătoarea.
5. Reflexul întinderii
-Muşchii dumneavoastră vor fi protejaţi printr-un mecanism numit reflexul întinderii. Ori de câte
ori întindeţi fibrele musculare prea tare (fie prin arcuire sau prin supraîntindere) intră în reacţie
un reflex nervos în care muşchii întinşi dau împreună un semnal. Acesta protejează muşchii
contra leziunii. Când vă întindeţi de asemenea prea mult, întăriţi exact muşchii pe care îi
încercaţi pentru întindere. Veţi sesiza o reacţie musculară involuntară, treptată când din greşeală
atingeţi ceva cald. Înainte de a vă putea întinde corpul se trage înapoi de la căldură Aceasta
reţine întinderea în limitele posibilului sau amortizează supraîntinderea muşchilor punând în
funcţiune reflexul întinderii. Durerea este provocată de o lezare fizică printr-o fisură
microscopică în ţesutul muscular. Aceste fisuri se vor cicatriza în interiorul muşchiului ducând
la o pierdere treptată a elasticităţii. Muşchii vor deveni tari şi dureroşi. Cum vă mai puteţi bucura
de întinderile şi exerciţiile corporale zilnice când aceste metode cu potenţial de lezare vor fi
folosite?
-Mulţi dintre noi în anii de şcoală sunt convinşi că orice câştig se plăteşte cu durere. Noi am
învăţat că durerile se egalizează cu capacităţile corporale şi “ cu cât se fac mai dureros , cu atât
mai mult le păstrezi.” Dar vă lăsaţi conduşi pe căi greşite. Întinderea nu este dureroasă când se
face în mod corect. Învăţaţi a vă respecta propriul corp şi durerea este un indicator că ceva nu
este în regulă.
Această diagramă prezintă o “întindere bună”

Întindere uşoară Întindere progresivă Întindere puternică (după o

(oprire după 20-30 (oprire după 30 sec întindere puternică nu vă
sec) sau mai mult) mai întindeţi, nu mai
continuaţi)

-Diagrama gradată prezintă întinderea, muşchii şi ţesuturile lor fiind trofice. Trebuie să observaţi
că mobilitatea dumneavoastră are loc în mod natural când vă întindeţi, prima dată cu o întindere
uşoară şi apoi cu una progresivă. Printr-o întindere regulată bună, nedureroasă vă puteţi depăşi
limitele prezente şi spori potenţialul personal.”
b.Metodologia de lucru
 Un program rezumativ general, ce poate fi aplicat la persoanele cu anumite deficienţe sau
la cei în criză de timp este următorul (Timpul de execuţie este de 5 minute):
1. Stretching pentru musculatura toracelui :
-m. marele pectoral;
-funcţia: aducerea braţului din articulaţia umărului spre înainte şi spre interior;
 -contracţia musculară: braţele întinse înainte, apăsarea palmelor cu toată forţa timp de 20
secunde;
-întindere: stând într-un colţ al camerei cu faţa la perete, braţele lateral, mâinile sprijinite (şi
antebraţele) pe perete şi împinge corpul înainte 20 sec., până ce se simte contracţia
musculaturii de pe partea anterioară a toracelui.

2. Stretching pentru musculatura laterală a trunchiului

-m. spinali toracali, m. oblici extern ai interni abdominal, m. pătrat lombar, m. tricepsul
brahial;
-funcţia: aplecarea laterală a trunchiului şi a coloanei vertebrale în regiunea lombară;
-contracţia musculară: stând lateral faţă de un perete cu picioarele depărtate la nivelul
umerilor, ridicarea unui braţ cât mai sus posibil şi împingerea palmei, braţului ai spatelui
contra peretelui timp de 10-15 sec.;
-întindere: aplecarea trunchiului lateral, din talie, în direcţia opusă peretelui, cu o mână
întinsă deasupra corpului şi cealaltă pe sold şi menţinerea poziţiei 10-15 sec.

3. Stretching pentru musculatura superioară a braţului şi gâtului

-m. ridicători, m. profunzi al cefei, m. splenic al capului, m. transversospinali;
-funcţia: aplecarea capului şi gâtului înapoi.
-contracţia musculară: culcat pe spate cu picioarele îndoite şi mâinile prinse la ceafă,
ridicarea uşoara a capului şi împingerea lui activă înapoi, cu toată forţa, contra mâinilor
 20 sec.;
-întindere: tragerea capului în sus până ce se simte contracţia la nivelul musculaturii cefei şi
în partea superioară a spatelui şi menţinerea poziţiei 20 sec.

4. Stretching pentru musculatura spatelui

-m. spinali: m. iliocostal cervical, toracic şi lombar şi m. transversal al gâtului, lung dorsal şi
micul complex, m. semispinal al capului, m. interspinali, m. spinal;
-funcţia: întinderea spatelui, extensia coloanei vertebrale;
-contracţia musculară: stând cu trunchiul uşor aplecat, cu spatele rotund şi regiunea lombară
sprijinită de un perete, genunchii sunt uşor îndoiţi, iar mâinile prinse la ceafă, împingerea
spatelui înapoi timp de 20-30 sec. contra rezistenţei opuse a mâinii;
-întindere: aplecarea trunchiului înainte cu ajutorul mâinilor până ce se simte încordarea de-a
lungul coloanei vertebrale, menţinerea poziţiei 20-30 sec.

5. Stretching pentru musculatura spatelui (extensorii - zona profundă)

-m. ridicători ai coastelor;
-funcţia: întinderea spatelui, extensia coloanei vertebrale;
-contractia musculară: culcat pe spate cu genunchii îndoiţi şi mâinile prinse sub genunchi,
împingerea şezutului spre sol şi a genunchilor contra rezistenţei opuse de mâini - 20-30
sec.;
-întindere: apropierea genunchilor de frunte, cât mai mult posibil, şi menţinerea poziţiei cca. 20-
 30 sec.

6. Stretching pentru musculatura abdominală

-m. drept abdominal, m. oblici extern şi intern ai abdomenului, m. psoas mare şi mic;
-funcţia: îndoirea spre înainte la nivelul toracelui şi a regiunii lombare;
-contracţia musculară: din culcat pe spate ridicarea trunchiului la un unghi de 30º faţă de
sol cu mâinile pe coapse, menţinerea poziţiei 20-30 sec.;
-întindere: aplecarea trunchiului înapoi (peste un sprijin aşezat la 10 cm deasupra regiunii
ombilicale), menţinerea poziţiei 20-30 sec.

7. Stretching pentru musculatura regiunii inghinale şi muşchii interni ai coapselor (adductorii)

-m. adductor lung şi scurt, m. adductor mare, m. gracilis, m. pectineu;
-funcţia: ducerea piciorului spre interior, îndoirea şi rotarea spre exterior din articulaţia
coxofemurala;
-contracţia musculară: din stând îndepărtat îndoirea unui picior aproape de 90º şi întinderea
celuilalt lateral cu apăsarea puternică în jos spre sol a piciorului întins, până ce apare
senzaţia de încordare pe partea internă a coapsei, iar mâinile sunt sprijinite pe genunchiul
piciorului îndoit;
-întindere: alunecarea piciorului întins lateral şi menţinerea spatelui cât mai drept.,
încordarea se va simţi pe partea internă a coapsei şi menţinerea poziţiei 20-30 sec.
 8. Stretching pentru muschii fexori interni ai şoldului
-m. psoasul mare, m. iliac, m. croitor, m. cvadriceps, adductorii;
-funcţia: flexia din articulaţia coxofemurală;
-contracţia musculară: pas fandant cu mâinile sprijinite pe genunchi sau un obiect tare,
apăsarea puternică în jos a piciorului întins înapoi, timp de 20-30 sec.;
-întindere: cu trunchiul drept împingerea înainte a şoldului piciorului întins, după apariţia
senzaţiei de încordare la nivelul soldului se va menţine poziţia 20-30 sec.

9. Stretching pentru musculatura posterioară a coapsei

-m. biceps femural, m. semitendinos, m. semimembranos;
-funcţia: întinderea din articulaţia coxofemurală, ducerea piciorului spre interior şi îndoirea
genunchiului.
-contracţia musculară: stând pe un genunchi, cu piciorul celălalt întins înainte, având călcâiul
sprijinit pe sol, trunchiul uşor aplecat şi se realizează apăsarea piciorului întins în podea 20-
30 sec., cu trunchiul aplecat şi pumnii încordaţi pe coapsă (contracţia se simte pe partea
posterioară a coapsei);
-întindere: aplecarea trunchiului peste piciorul intins, cu spatele drept şi mâinile prinse la spate
(întinderea se simte pe partea posterioară a coapsei), menţinerea poziţiei 20-30
secunde.
  Un tablou sinoptic al unui program mai redus de stretching este următorul

2.2. Tehnici şi metode folosite în leziuni complexe şi ale sistemului nervos

2.2.1. Exerciţiul fizic terapeutic (sistemul ATE)
 Activitatea (Poziţiile sau posturile şi mişcările efectuate în cadrul acestor poziţii sau posturi )
a.Conceptul relaţiei permanente între poziţii/posturi şi mişcare
1.caracteristicile poziţiilor de start, ce pot fi fundamentale (ortostatică, şezând, în genunchi,
decubit, în atârnat) derivate din cele fundamentale (aproximativ 100) sau cele folosite în
deficienţe motorii determinate de leziuni SNC (decubit lateral şi rostogolirea, decubit ventral cu
sprijin pe coate, patrupedia, în genunchi, ortostatism, decubit dorsal cu rotaţia pelvisului, şezând,
podul, mersul)
2.aplicarea principiuli progresivităţii: pentru tonifiere musculară, pentru amplitudine, pentru
coordonare, în timp
b. Bromovarea mişcărilor şi parcurgrea etapelor controlului motor
1. mobilitatea= capacitatea de a iniţia o mişcarea şi de a o executa pe toată amplitudinea ei
fiziologică
2. stabilitatea = capacitatea de a menţine posturile gravitaţionale şi antigravitaţionale ca şi
poziţiile mediane ale corpului, realizată prin cocontracţie şi reflexele tonice posturale
(acestea din urmă determină menţinerea unei contracţii în zona de scurtare a muşchiului,
contra gravitaţiei sau contra R manuale aplicate de fiziokinetoterapeut)
3. mobilitatea controlată = capacitatera de a executa mişcări în timpul oricărei posturi de
încărcare prin greutatea corporală cu segmentele distale fixate sau de a rota capul şi trunchiul
în jurul axului longitudinal în timpul acestei posturi, necesitând
-obţinerea unei forţe de mişcare în limita disponibilă de mişcare
-promovarea unei reacţii de echilibru în balans
-dezvoltarea unei abilităţi de utilizare a amplitudinilor funcţionale de mişcare, atât în articulaţiile
proximale cât şi în cele distale
4. abilitatea = manipularea şi explorarea mediului înconjurător cu parte distală a membrelor,
fiind, de fapt, capacitatea de a mişca segmentele în afara posturii şi locomoţiei (reprezintă
ultimul şi cel mai înalt nivel al controlului motor, membrul superior fiind segmentul cu cele
mai mari necesităţi de abilitate)
 Tehnica (tipurile de contracţii musculare)
a.Tehnici fundamentale (de bază)
1. prizele mâinilor
2. comenzile şi comunicarea
3. întinderea
4. tracţiunea şi compesiunea
5. rezistenţa maximală
6. secvenţialitatea normală a mişcării
7. întărirea
-iradierea influxulu nervos de la musculatura puternică (proximală) la cea slabă (distală)
-iradierea de la membrul sănătos la cel bolnav
-reflex: de bază tonice ale gâtului şi labirintice, primitive de flexie şi extensie, de postură şi
echilibrare
-vizualizarea directă a mişcării
-reciprocitatea între 2 scheme
b.Tehnici speciale cucaracter general
1. inversarea lentă (IL):contracţii concentrice ritmice ale agoniştilor şi antagoniştilor
2. inversarea lentă cu opunere (ILO): IL cu contracţie izometrică la sfârşitul mişcării
3. contracţii repetate (CR):contracţii izotonice pe musculatura antagonistă normală→ executarea
pe direcţia musculaturii slabe
-de forţă 0-1 şi nu se iniţiază mişcarea voluntară:la lungimea maximă a muşchiului se
declanşează strech-reflexul prin mişcări pasive→ dacă muşchiul răspunde se aplică rezistenţă
(R), dar cu conservarea contracţiei izotone→la sfârşitul amplitudinii se aplică izometria
-de forţă 2-3 şi sunt slabi pe toată zona de mişcare: în timpul mişcării izotone se efectuează
întinderi rapide în diverse puncte ale arcului de mişcare
-activi pe toată zona, dar fără forţă egală:în puncte de forţă scăzută se face contracţie
 izometrică→suită de întinderi manuale→mişcare izotonă cu R până la capăt
4. inversarea agonistă (IA): mişcarea izotonă pe toată amplitudinea contra R →la capăt se revine
pe distanţă mică, tot cu R →din nou până la capât, cu R→se repetă
5. secvenţialitatea pentru întărire (SI):când o componentă dintr-o schemă de mişcare este slabă
se execută contracţia izotonă până la punctul unde există componentă musculară puternică (zona
mijlocie pentru flexori şi zona scurtată pentru extensori) →izometria muşchiului puternic pentru
căteva secunde când se efectuează contracţie izotonă repetată a muşchilor slabi şi performarea,
din când în când, de întinderi rapide pe musculatura slabă
c.Tehnici specifice
pentru promovarea mobilităţii
-în cazul existenţei hipertoniei musculare
1. iniţiere ritmică (IR):”relaxează şi lasă-mă să îţi mişc braţul, piciorul” →”mişcă-l odată cu
mine” →aplicarea unei uşoare R→IL
2. relaxare-opunere=hold-relax (RO):la punctul de limitare se execută o contracţie izometrică
(“ţine şi nu mă lăsa să-ţi mişc braţul/piciorul”) →relaxare lentă→trecere activă de punctul de
limitare a mişcării
-agonistă: izometria muşchilor retracturaţi,
-antagonistă: izometria muşchiului respectiv
3. relaxare-contracţie (RC)-la punctul de limitare, pe antagonist ce limitează mişcarea, se cere
pacientului să roteze şi să tragă, respectiv să împingă→relaxare lentă
4. rotaţie ritmică (RR): segmentul ridicat de pe planul patului→rotaţii pasive stânga-dreapta în
axul segmentului,10 minute→după obţinerea relaxării se execută mişcare limitată
pasiv→activ
5. stabilizare ritmică (SR):executarea simultană şi apoi alternativă de contracţii musculare pe
agonişti şi antagonişti (cocontracţie) şi între ele nu se relaxează (“ţine şi nu mă lăsa să-ţi mişc
braţul/piciorul”) →relaxare lentă
- în cazul existenţei hipotoniei musculare: mişcarea activă de relaxare-opunere (MARO): pe
direcţia musculaturii slabe în zona medie spre scurtată, se execută contracţii izometrice
(mâna kinetoterapeutului este R) →la maximul ei se solicită o relaxare bruscă şi
kinetoterapeutul execută rapid o mişcare spre zona alungită a musculaturii slabe + câteva
întinderi rapide→pacientul revine activ la poziţia cea mai scurtată+-ajutorul
fiziokinetoterapeutului
pentru promovarea stabilităţii
1. în condiţiile de descărcare
-contracţii izometrice în zona scurtată (CIS): contracţii izometrice (R=mâna kinetoterapeutului)
cu corpul în decubit lateral la zona de maximă scurtare a musculaturii extensoare (trunchiul
ranversat posterior)
-izometria alternantă (IzA):în poziţia de CIS se execută contracţii izometrice alternative pe
agonişti şi antagonişti, fără schimbarea poziţiei corpului
2. în condiţii de încărcare: patrupedia (întărită de ILO cu amplitudine scăzută şi SR), în
genunchi, şezând, ortostatism
pentru promovarea mobilităţii controlate: variate posturi din patrupedie
pentru promovarea abilităţii
1. progresia cu rezistenţă (PR):progresia făcută de kinetoterapeut pacientului în ortostatism sau
contrarea mişcărilor umârului/ a unui membru
2. secvenţialitate normală a mişcării (SN):coordonarea componentelor unei scheme de mişcare
cu forţă adecvată dar secvenţialitate incorectă
3. inversarea agonistă
 Elementele facilitatorii sau inhibitorii ale răspunsului motor
a. Elemente proprioceptive
1. întinderea (strech-ul):rapidă (facilitează mişcarea) sau prelungită (inhibă agoniştii)
2. R aplicată unei mişcări:la muşchii hipotoni când se asociază întinderea şi pentru prevenirea
colapsului se aplică CIS, pentru hipertrofia fibrelor extrafusale a muşchişor slabi se foloseşte R
maximă aplicată muşchilor puternici
3. vibraţia:inhibitorie sub 100Hz, facilitatorie între 100-200Hz
4. telescoparea (compresiunea) ce favorizează stabilitatea:posturare patrupedă, executarea de
către fiziokinetoterapeut a compresiunii în ax dinspre distal spre proximal
5. tracţiunea, ce favorizează mişcarea: executată de kinetoterapeut lent şi insistent în axul
segmentului
6. acceleraţia liniară şi angulară
7. rostogolirea ritmică repetată
b. Elemente exteroceptive
1. atingerea uşoară
2. periajul Margaret Rood dinspre proximal spre distal
3. temperatura caldă, rece sau neutră
4. tapotarea uşoară paravertebrală
c. Elemente combinate proprio- şi exteroceptive
1. contactele manuale
2. presiunea pe tendoanele lungi
d. Elemente telereceptive
1. văz
2. auz
3. miros
e. Elemente interoceptive : stimularea sinusului carotidian din patrupedie
2.2.2. Tehnici şi metode de facilitare neuromusculară
Abordarea completă a acestora nu se poate realiza fără însuşirea premergătoare a unor
noţiuni legate de complexitatea pacientului cu leziune neurologică si în special a celui cu
sechele motorii de encefalopatie cronică infantilă (SMECI)
I. ASPECTE NEUROFIZIOLOGICE
A. TEORIILE CONTROLULUI MOTOR
 Teoriile reflexe
Sherrington, şi apoi Magnus şi Kleijn, au fost primii care au încercat să explice
comportamentul uman, sugerând faptul că toate mişcările pot fi explicate ca reacţii reflexe sau
combinaţii de reacţii reflexe comportamentale.
Studiile ulterioare au răsturnat aceste teorii clasice, însuşi Sherrington (1906) fiind de părere
că “un reflex simplu este probabil un concept pur abstract, deoarece toate părţile sistemului
nervos sunt conectate între ele, niciuna dintre ele nefiind capabilă să determine o reacţie fără a
afecta celelalte părţi”.
 Teoriile ierarhice
Termenul de ierarhic ne conduce la ideea mai multor serii de nivele de control, fiecare nivel
succesor controlându-le pe precedentele. Studii experimentale au concluzionat că pe cel mai
jos nivel sunt reflexele generate în măduva spinării iar nivelul cel mai mare este ocupat de
reflexele generate de cortex. Pe baza acestei teorii centrii de control ai mişcării se află la cel
mai înalt nivel, centrii inferiori nefiind dominanţi decât în condiţii patologice. Atunci când
mişcările sunt generate de centrii inferiori, ele vor fi mişcări primitive şi stereotipe.
Aspecte ierarhice ale altor teorii.
a. Teoriile servomecanice (teoria buclei).
1. Teoria buclei deschise (open loop). Conform acestei teorii centrul central de comandă
elaborează o comandă ce conţine toate informaţiile necesare producerii mişcării. Mişcarea
va fi comandată în toate detaliile şi variabilele (direcţie, viteză, amplitudine, etc.) . Nu este
implicată nici o buclă feedback iar neuronii sunt activaţi doar într-o singură direcţie.
2. Teoria buclei închise (close loop). Diferenţa majoră între teoria buclei deschise şi cea a
buclei închise constă în faptul că modelul buclei închise presupune informarea centrului
coordonator asupra execuţiei comenzii. În acest model, neuronii sunt aranjaţi circular
realizând bucle feedback de detectare a erorilor şi corectare.
b. Teoriile cognitive
 -Teoriile cognitive au legatură în special cu mişcările rapide şi înalt calificate.S-au sugerat doua
componente majore ale îndemânării sau calificării : o componentă de decizie şi una de acţiune. -
Experienţa permite anticiparea rezultatelor unei acţiuni într-un timp de decizie şi de reacţie mai
scurt. Indubitabil, exerciţiul şi repetiţia sunt elementele cheie în învăţarea şi perfecţionarea
comportamentului motor.
c. Teoria pattern-ului generator
Teoriile majore care încearcă să explice cel mai bine controlul motor şi oferă o bază de
plecare în evaluare şi terapie sunt teoriile sistemice, în particular teoria sistemelor
autoorganizate (self-organizing systems).
1. Teoria sistemică a controlului motor are ca bază ideea că toate parţile sunt în interrelaţie,
neexistând o ordine strictă de comandă. Unitatea de comandă în funcţie va varia în corelaţie
cu cerinţele. Un astfel de sistem de control este considerat “heterarhic” . Un sistem heterarhic
are o structură similară cu unul ierarhic, cu o singură diferenţă: într-un sistem heterarhic un
anumit tip de răspuns nu necesită un control de la cel mai înalt nivel. Sistemul heterarhic
conferă această flexibilitate caracteristică sistemului motor uman. Conform teoriei sistemice,
în mişcare sunt implicaţi o serie de factori în proporţii variate: factori anatomici (articulaţii,
muşchi, tendoane, ligamente, receptori), forţe mecanice sau nemusculare (gravitaţia, inerţia),
factori fiziologici.
2. Teoria acţiunii dinamice
- Legătura dintre controlul motor şi dezvoltarea motorie. Teoria lui Esther Thelen şi
colaboratorii propune un sistem total, format din mai multe subsisteme sau elemente cu care
sistemul nervos interacţionează dinamic în vederea obţinerii rezultatului final al oricărei
mişcări. Esther Thelen susţine că “copiii se nasc ca sisteme mobile iar segmentele corpului se
supun principiilor mişcării la fel ca cele ale celui mai bine antrenat atlet”.
- Dezvoltarea motorie.. Conform teoriei acţiunii dinamice mişcarea nu este prescrisă ci
rezultă din interacţiunea mediului extern şi a celui biologic intern. Un sistem este dinamic
atunci când comportamentul lui se schimbă tot timpul, întreaga teorie a lui Thelen
bazându-se pe acţiune.Teoria acţiunii dinamice include principiile autoorganizării
mişcării. Autoorganizarea în sistemele biologice presupune faptul că pattern-ul şi ordinea
rezultă din interacţiunea componentelor sistemului complex, nefiind necesare comenzi
sau instrucţiuni explicite. Mişcarea este rezultatul forţelor musculare şi nemusculare,
incluzând forţele reactive şi de inerţie ale corpului în mişcare şi forţele rezultate din
contactul cu suprafeţele de sprijin. Mişcarea finală este rezultatul şi al forţelor pasive
generate de lungimea şi condiţia de repaus a muşchilor.
B. PRINCIPIILE CONTROLULUI MOTOR ŞI DEZVOLTĂRII MOTORII.
În general mişcările nou-născuţilor au fost catalogate ca mişcări dezorganizate, întâmplătoare.
Experimentele lui Thelen au dovedit exact contrariul, piciorul acţionând ca un tot unitar şi nu ca
grupe musculare sau articulaţii independente. O altă concluzie rezultată din experimente a fost că
muşchiul reacţionează ca un resort, iar mişcarea se supune legilor resortului. Viteza şi forţa
activităţii musculare sunt controlate de un mecanism central ce rezultă dintr-o activare relativă a
muşchilor agonişti şi antagonişti. Astfel rolul sistemului nervos este să determine “rigiditatea
resortului”, aceasta rigiditate depinzând în concluzie de starea de veghe (cele 6 nivele). Cu cât ne
aflăm pe un nivel mai ridicat cu atât resortul va fi mai rigid. În starea activă sunt posibile mişcări
alternative ale picioarelor, în timp ce în plâns copilul mişcă intens ambele picioare simultan.
Generatorul de pattern este acelaşi dar creşterea activitaţii musculare produce o nouă mişcare –
întinderea puternică a ambelor picioare. Astfel, în primele luni de viaţă, nivelul de activitate
musculară este în funcţie de starea de veghe a copilului iar gradul activităţii musculare determină
tipul de pattern ce va fi generat.
S-a ajuns la conturarea unui plan de dezvoltare locomotorie. Acest plan rezultă din dezvoltarea
diferitelor sisteme implicate în locomoţia verticală. S-a dovedit că reflexe precum cel de păşit este
compus din mişcări identice cu cele generate spontan de nou-născut. Pattern-ul generat este unic
însă detaliile sunt determinate de context şi scop. S-au adus dovezi cum că aceste pattern-uri se
modifică gradat spre forma mersului matur cu ajutorul mai multor sisteme şi subsisteme, nu doar
cu sistemul nervos. Interacţiunea complexă dintre cele doua membre se pare că e monitorizată şi
controlată de sistemul nervos. S-a mai demonstrat că copilul percepe schimbările de forţe survenite
şi le compensează prin activitate musculară adiţională.
Variabilele de control posibile ce contribuie la dezvoltarea locomotorie.
1. Pattern-ul generator. Acest pattern este cel ce pune în interrelaţie muşchii producând mişcări
precum lovitul cu piciorul, păşitul sau mersul. Generarea acestui pattern este responsabilitatea
sistemului nervos şi nu prezintă schimbări semnificative de-a lungul dezvoltării.
2. Sincronizarea articulaţiilor. Articulaţiile gleznei, genunchiului şi şoldului ale noului născut
sunt strîns sincronizate în momentul loviturii. La copilul matur această sincronizare
diminuează, articulaţiile devin mai flexibile şi sunt capabile de mişcări mai libere. Cea mai
strînsă sincronizare este la vârsta de 1 lună după care scade neliniar, cu suişuri şi coborâşuri.
3. Controlul postural (balansul şi echilibrul). Balansul şi echilibrul contribuie la capacitatea de a
susţine greutatea corpului pe un singur picior, lucru foarte important în locomoţie.
Răspunsurile posturale sunt legate de vârstă şi evoluează de-a lungul vieţii. Sinergia adultului
nu e pe deplin prezentă decât pe la vârsta de 6 ani, până atunci dezvoltarea balansului şi
echilibrului făcându-se în trepte. Aceste trepte reprezintă capacitatea de a controla diferite
segmente şi posturi cum ar fi poziţia şezând, în 4 labe, ridicat, mers.
4. Constrângerea corporală. Nou-născutul nu este proiectat foarte bine pentru mersul biped.
Datorită capului relativ mare comparativ cu corpul, trunchiului lung şi picioarelor scurte
centrul de greutate va fi situat mai sus. Odată cu creşterea în greutate, în special pe seama
ţesutului gras, va creşte constrîngerea corporală iar centrul de greutate va cobori treptat.
5. Forţa extensoare. S- a observat la nou-născut o lipsă relativă de forţă musculară, în special la
muşchii extensori. Odată cu creşterea, copilul va câştiga în forţă prin activităţi musculare şi
mişcări făcute contra gravitaţiei.
6. Controlul antagoniştilor (controlul flexorilor şi extensorilor). Studiile EMG au arătat ca nou-
născutul iniţiază lovitura cu piciorul coactivând atît flexorii cît şi extensorii, cu o mai mare
activare pe flexori. Faza de extensie este o fază pasivă rezultată din fenomenul de recul.
Acest pattern se modifică, şi pe la 5 luni este prezentă contracţia musculară activă atât în faza
de flexie cât şi în cea de extensie a loviturii.
7. Senzitivitatea vizuală la mişcare. O întrebare foarte importanta este când încep copiii sa
foloseasca sensibilitatea vizuală în reglarea mişcărilor proprii. Adulţii îşi regleaza controlul
postural cu ajutorul proprioceptorilor în timp ce copii se pare că folosesc mai mult vederea în
controlul postural. Învăţarea folosirii vederii în locomoţie se face gradat, în trepte, în funcţie
de diferitele posturi (culcat, şezând, în picioare, mergând).
8. Motivaţia. Motivaţia presupune masura dezvoltării cognitive. În jurul vârstei de 6 luni
copilul începe să-şi dorească anumite obiecte şi va începe să se târască, rostogolească şi
căţăra spre ele, deci mişcările lui au un scop, deci sunt motivate.
9. Contextul. Prin context înţelegem mediul intern (biologic) al individului, mediul extern în
care se realizează mişcarea şi scopul funcţional pe care persoana încearcă să-l atingă. Fiecare
sistem are propriul lui profil de dezvoltare dar toate reacţionează între ele într-un anumit
context. Experimentul cu benzile rulante este un exemplu cum mediul înconjurător
înfluenţează elaborarea mişcării. Contextul mediului înconjurător poate fi atât fizic cât şi
social.
Principiile cheie ale sistemelor dinamice:
1. Mişcarea este rezultatul interacţiunii dinamice multietajate ale subsistemelor, cu ajutorul sau
restricţia mediului.
2. În dezvoltare există componente care conservă stabilitatea formelor şi componente care
permit flexibilitatea.
3. Tranziţia de la o forma stabilă de mişcare la alta poate să nu fie liniară sau continuă.
4. Fiecare subsistem se maturizează cu o rată diferită.
5. Un subsistem poate fi factor limitant.
6. Funcţia conduce comportamentul.
C. TEORIILE DEZVOLTĂRII MOTORII
Observarea sistematica a copiilor a dus la remarcarea a 3 caracte-ristici ale dezvoltării:
1. Comportamentul şi capacităţile generale se dezvoltă similar la toţi copii.
2. Comportamentul aparent şi capacităţile apar de obicei într-o ordine similară şi la aceeaşi
vârstă şi intervale de timp.
3. Orice deviaţie de la cursul normal al dezvoltării tinde să fie de scurtă durată şi are o influenţă
temporară asupra progresiei dezvoltării per total.
Toate acestea se produc în ciuda variaţiilor de mediu în care cresc şi se dezvoltă copiii.
De-a lungul timpului s-au formulat mai multe teorii asupra dezvoltării dintre care amintim:
 Teoriile psihoanalitice (Sigmund Freud): prezintă dezvoltarea primară a personalităţii prin
oglinda etapelor psihosexuale ale dezvoltării. În această teorie primele 18 luni sunt înglobate
în faza orală copiii fiind incapabili de schimbări semnificative în primele luni de viaţă.
 Teoriile comportamentale: sunt interesate de modul cum învaţă individul să se comporte în
situaţii particulare. Unul din adepţii acestor teorii este B.F.Skiner (1971).
 Teoriile umanistice: pun accentul pe unicitatea condiţiei umane. Doi adepţi ai acestei teorii,
Abraham Maslow şi Carl Rogers, au căutat să maximalizeze potenţialul uman de auto-
direcţionare şi libertate de alegere. Ei au făcut o ierarhie de necesităţi, în vârful piramidei
plasând realizarea acestui potenţial unic numit auto-actualizare. Desigur, individul nu este
capabil de acest lucru decât după perioada de copilărie.
 Teoriile organismice sau ethologice: studiază pattern-ul comportamental din punct de vedere
biologic deoarece organismele pot propune câteva răspunsuri determinate genetic. Centrul
orientării teoriei lui Arnold Gesell şi Piaget implică noţiunea de “structură”. Structura se
referă la o unitate de organizare care prin existenta ei exercită control funcţional asupra
comportamentului. Din punct de vedere structuralist se consideră o perioadă de dezvoltare
sau “ stadiu” totalitatea caracteristicilor de organizare ce guvernează comportamentul într-o
anumită epocă de dezvoltare. Mulţi dintre terapeuţi sunt familiarizaţi cu teoriile lui Piaget
deşi acestea nu se adresează calităţilor motorii şi dezvoltării lor.
 Teoriile neuromaturationiste. Arnold Gesell şi Myrtle McGraw au susţinut că procesele
mentale pot fi înţelese studiind comportamentul motor. Ei au elaborat 5 principii de
dezvoltare morfologică:
1. Principiul dezvoltării direcţionate. El a sugerat că dezvoltarea se produce de la cap spre
călcâie şi din proximal spre distal, bazându-se pe fenomenele de gradient şi polaritate din
embriologie.
2. Principiul asimetriei funcţionale. A rezultat din recunoaşterea unor elemente asimetrice ce
apar în dezvoltare. Gesell a susţinut că aceste asimetrii duc la apariţia unei mâini sau ochi
dominant şi permit un mai bun acces la informaţiile mediului din jur atunci când este implicată o
singură formă de orientare.
3. Principiul maturaţiei individuale. Sugerează că mecanismele maturaţionale stau la baza
controlului dezvoltării, anternamentul şi mediul neavând un rol primordial în influentarea
mişcărilor. Unele studii susţin acest principiu, altele susţin că mediul înconjurator este extrem de
important pentru dezvoltarea motorie.
4. Principiul intrepătrunderii reciproce.
5. Principiul funcţiei autoreglatorii.
 Dezvoltarea secvenţională. Este un termen ce defineşte ordinea în care sunt exprimate
anumite caracteristici, cum ar fi pattern-urile mişcărilor, în funcţie de vârstă. Există o serie
de tabele ce oferă date similare cu privire la vârsta de apariţie a diferitelor manifestări
comportamentale (urmărirea unui obiect, apucarea unor obiecte, ridicarea capului,etc.).
Margaret Rood a făcut propriile ei observaţii cu privire la activitatea şi controlul motor,
elaborând o serie de principii neurologice. Ea a susţinut că ordinea sau secvenţa dezvoltării
oferă informaţii deosebit de importante pentru înţelegerea funcţiei sistemului nervos, aceeaşi
secvenţă oferind şi reguli pentru strategia de tratament.
1. Dezvoltarea cranio-caudală. Cele mai organizate şi controlate mişcări la nou-născut sunt ale
picioarelor şi nu ale mâinilor, capului sau trunchiului. Motivul principal pentru care mişcările
par a se dezvolta în ordinea cap-coada este dezvoltarea târzie a forţei musculare şi a controlului
balansului.
2. Dezvoltarea proximal-distal. Componentele proximale şi distale se dezvoltă concurenţial,
simultan şi nu secvenţial.
3. Mişcările evoluează dinspre grosiere spre fine. Observaţia acestei evoluţii se bazează pe faptul că
mişcările fine şi îndemânarea apar mult mai târziu decât mişcările motorii grosiere precum mersul.
Este totuşi posibil ca această observaţie să fie greşită. Mersul, de exemplu, nu este de fapt o mişcare
grosieră, din contră. De asemenea, diferite forme de manipulare a unor obiecte se dezvoltă încă
dinaintea apariţiei mersului.
4. Variaţii ale dezvoltării secvenţionale. Există o serie de variaţii în procesul de dezvoltare
secvenţională. Copiii îşi însuşesc diferite pattern-uri la vârste diferite, există variante de pattern-
uri iar ordinea însuşirii lor nu este aceeaşi (de exemplu nu toţi copii se caţără înainte de a
merge).
Folosirea dezvoltării secvenţionale la adulţi. O altă idee ce apare frecvent este că recuperarea
afecţiunilor sistemului nervos central se supune aceloraşi reguli ce guvernează dezvoltarea
motorie la copil. Această supoziţie se bazează pe observaţia că există o oarecare predictibilitate
şi ordine în progresiunea recuperării funcţionale.
D. REFLEXELE
Se consideră reflexe ca şi reacţii pattern-uri de mişcare coordonate ce apar spontan la nou-
născut, copil sau adult şi ce pot fi declanşate şi de stimuli externi.
Tipuri de reflexe
a. Reflexele de supravieţuire şi arhaice
1. Reflexele de supravieţuire
Reflexul de întoarcere al capului . Constă într-un răspuns la foame sau stimularea tactilă a
regiunii periorale şi se manifestă prin mişcarea limbii, gurii şi capului spre punctul de stimulare.
Acest reflex permite fixarea şi introducerea mamelonului în gură fără a folosi mâinile. Acest
reflex a fost observat la nou-născuţii prematuri mai mari de 28 săptămâni de viaţă gestatională
(vârsta gestatională normală este de 40 săptămâni). Se crede că acest reflex serveşte şi la alte
funcţii în afara de cea de hrănire (reacţia de îndreptare a gâtului, înclinarea capului, zâmbit).
Eşecul obţinerii acestui răspuns poate indica o depresie generală a sistemului nervos central iar
persistenţa lui poate indica o disfuncţie senzorio-motorie. Un răspuns asimetric indică o leziune
unilaterală a creierului sau leziunea nervului facial sau muşchiului. Reflexul de întoarcere este
mai pronunţat la copiii cu leziuni cerebrale decât la cei normali
Reflexul de supt-inghiţire. Acest reflex, declanşat de întroducerea mamelonului sau suzetei în
gura copilului, permite acestuia să-şi închidă buzele în jurul sursei, apoi să sugă repetat folosind
un pattern ritmic, iar apoi să înghită. Pattern-ul ritmic de supt-înghiţit este prezent de la vârsta de
28 de săptămâni de viaţa gestaţională, iar de la 33-38 de săptămâni pattern-ul este identic cu cel
al nou-născuţilor la termen dar cu o rată a suptului mai mică. Reflexul de supt-înghiţire revine
sub control voliţional între 2 şi 5 luni de viaţă (Mueller 1972), moment în care pattern-ul de supt
nu mai este ritmic. Diminuarea sau absenţa pattern-ului de supt-înghiţire pune în pericol viaţa
nou-născutului. Persistenţa reflexului interferă cu dezvoltarea mişcărilor voluntare de supt şi cu
mişcările normale ale limbii care mai târziu vor fi încorporate de pattern-urile de producţie a
sunetelor.
2. Reflexele arhaice
O explicaţie a prezentei a ceea ce numim noi reflexe arhaice este că ele reprezintă memoria
filogenetică a timpului când tinerele animale erau agăţate de blană de pe abdomenul mamei, aşa
cum stau tinerele maimuţe astăzi. Aceste mişcări încă mai persistă la copii deşi şi-au pierdut
valoarea adaptativă. Aceste reflexe sunt prezente la făt înainte de naştere şi dispar pe masură ce
sunt integrate sau mascate de mişcări mai mature sau voluntare în jurul vârstei de 3-4 luni de
viaţă.
 Reflexul Moro. Este declanşat de o schimbare bruscă de poziţie a capului faţă de trunchi şi
constă în 2 mişcări distincte: (1) extensia şi abducţia extremităţiilor superioare, deschiderea
braţelor şi plâns urmate de (2) flexia şi adducţia extremităţilor superioare pe piept, simulând o
îmbrăţişare. În privinţa membrelor inferioare sunt mai multe păreri, majoritatea fiind de acord că
la acest nivel se produce o extensie. S-a observat totuşi că dacă membrele inferioare sunt în
extensie înainte de a declanşa răspunsul atunci ele vor face o mişcare de flexie pronunţată. S-a
mai observat un uşor tremur al tuturor extremităţilor pe durata răspunsului. Reflexul Moro este
puternic până la 2-3 luni de viaţă după care diminuează progresiv şi dispare pe la 5-6 luni.
Touwen (1976) susţine că dispariţia, supresia sau integrarea acestui răspuns se datorează creşterii
forţei musculare a muşchilor gâtului, prevenind astfel căderea bruscă a capului pe spate.
Persistenţa reflexului s-a observat la copiii cu sindrom Down, la prematuri, la cei cu greutate
mică la naştere şi la cei cu mame narcomane. Lipsa reflexului la naştere indică depresia generală
a SNC iar persistenţa lui sugerează o disfuncţie senzorio-motorie. Asimetria răspunsului indică o
leziune unilaterală a creierului sau leziuni periferice produse la naştere (pareza Erb – leziuni ale
nervilor periferici ai extremităţilor, fractura claviculei sau humerusului, leziuni musculare). S-a
observat că persistenţa reflexului afectează dezvoltarea motorie şi apariţia reacţiilor posturale
(redresarea şi echilibrarea
Reflexul de apucare forţată. Copiii manifestă primele activităţi de apucare şi strângere forţată
între 3 şi 4 luni de viaţă.
Reflexul palmar de apucare forţată. Constă în strîngerea mâini la stimularea cu degetul sau cu
un obiect al feţei palmare. S-au observat 2 faze: (1) o faza de prindere ce constă în Intensitatea
tracţiunii şi a apucării creşte în primele 30 de zile de viaţă, scăzând progresiv odată cu trecerea
sub control voluntar al apucării, în jurul vârstei de4-5 luni de viaţă. Copilul sau adultul al cărui
apucare palmară este grosieră va avea dificultăţi în apucarea obiectelor, iar acestea odată apucate
va fi dificilă eliberarea lor.
 Reflexul plantar de apucare forţată. Este o reacţie de flexie a degetelor piciorului atunci când
este stimulată tactil planta sau spontan. Reflexul este prezent încă de la naştere şi persistă până la
1 an de viaţă (Touwen 1976). Ca şi la celelalte reflexe discutate, supresia reflexului plantar de
apucare se face odată cu începutul statului în picioare, păşitului şi mersului cu sau fără susţinere
deoarece aceste activităţi oferă mai multe posturi funcţionale pentru degetele de la picioare.
Eşecul obţinerii reflexului plantar de apucare forţată indică depresia SNC, absenţa lui poate
indica un defect al măduvei spinării iar persistenţa reflexului sugerează disfuncţii sau deficite
senzorio-motorii. Asimetria reflexului poate indica o leziune unilaterală a creierului, a
componentelor periferice ale sistemului nervos sau muşchilor.
b. Reflexele funcţionale
1. Pattern-uri ale loviturii cu piciorul.
Reflexul de flexie-apărare. Nou-născutul, copilul şi adultul folosesc automat acest reflex ca
mecanism de protecţie împotriva stimulilor nocivi. Poate fi declanşat de exemplu de înţepatul
uşor al plantei cu un ac. Reacţia copilului va consta în extensia degetelor, dorsiflexia labei
piciorului şi flexia din articulaţia genunchiului şi şoldului, îndepărtând astfel piciorul de stimul.
Poate fi implicat şi celălalt membru iar dacă stimulul este mai puternic piciorul va răspunde
printr-o flexie viguroasă alternând cu extensie, putând fi implicat întreg corpul în reacţie. Acest
pattern este prezent de la naştere, chiar şi la prematurii mai mari de 28 de săptămâni de viaţă
gestaţională la care pragul de reacţie este mai scăzut (stimuli mai slabi vor declanşa reacţia de
apărare. Absenţa răspunsului indică suferinţa SNC, persistentă răspunsului de flexie totală la
stimuli slabi indică o întârziere în maturarea posturală iar asimetria arată fie o leziune unilaterală
a creierului fie a nervilor periferici sau muşchilor.
Reflexul de extensie încrucişată. Se manifestă prin extensia piciorului opus la stimularea
nociceptivă a plantei celuilalt picior atunci când acesta este ţinut în extensie blocată. Iniţial
membrul contralateral va face flexia bruscă, apoi abducţia şi extensia. Dacă membrul stimulat nu
va fi fixat în extensie blocată, atunci acesta va face reflexul de flexie-apărare iar membrul opus
va face extensie. După vârsta de 4 luni copiii sunt capabili să-ai direcţioneze faza de extensie a
mişcării spre stimul iar componenta de flexie devine mai variată.
Lovitul din picior. Iniţial copilul va lovi alternativ, apoi unilateral, apoi din nou bilateral fie
alternativ fie simultan. Frecvenţa loviturilor şi pattern-ul vor fi influenţate de nivelul de excitaţie
sau starea de veghe a copilului. Pe durata primului an de viaţă, loviturile din picior sunt
diferenţiate în mişcări fine şi sunt integrate cu alte componente ale sistemului, producând
mişcări mai flexibile şi mai adaptate. Controlul voliţional motor,creşterea în greutate şi
dominanţa flexorilor şi extensorilor sunt cele care influenţează pattern-ul lovitului din picior.
Celelalte subsisteme care contribuie la schimbările pattern-ului sunt nivelul de excitaţie,
percepţia şi motivaţia.
Reacţia de susţinere pozitivă. Un copil susţinut în poziţie verticală va susţine greutatea aşa
cum susţine greutatea pe picioare un adult sau un copil mare. Începând cu vârsta de 11 luni
copilul va fi capabil să stea în picioare fără susţinere. La copiii prematuri s-a observat că
susţinerea se face pe vârfurile picioarelor, ca rezultat al predominanţei extensorilor datorită
influenţei gravitaţiei şi a vieţii “ne-înghesuite” extrauterine.
Păşitul spontan. Păşitul spontan sau mersul automat se observă începând cu prematurii mai
mari de 35 de săptămâni de viaţă gestaţională, mersul acestora fiind de regulă pe vârful
picioarelor. Păşitul spontan dispare de regulă la 2 luni în paralel cu reflexul neonatal de susţinere
pozitivă, ca rezultat al maturizării SNC.
2. Reflexele de atitudine posturală- Sunt un grup de reflexe sau pattern-uri posturale ce implică
întreg corpul. Ele influenţează posturile generale ale nou-născutului, copilului sau adultului fiind
denumite de obicei reflexe de atitudine sau tonice.
Reflexul tonic asimetric cervical (RTAC). RTAC este declansat de rotaţia vertebrelor
cervicale.. Astfel, dacă capul este întors spre dreapta atunci extremităţile stângi se vor flecta iar
cele drepte vor face extensie. Postura RTAC a fost observată ecografic la feţii cu vârste între 8 şi
20 de săptămâni de viaţă gestaţională, cu o frecvenţă ce creşte odată cu vârsta. Postura tonică
asimetrică scade în intensitate începând cu luna 4 –6 de viaţă. Dacă se menţine la fel de
puternică va împiedica dezvoltarea unor pattern-uri de mişcare iar postura simetrică nu va putea
fi menţinută. RTAC persistent va împiedica copilul să-şi exploreze propriul corp, nu va putea să-
şi aducă mâna pe linia mediană ca să se joace cu ea sau să-şi bage degetele în gură, etc. Aceste
mişcări sunt necesare pentru dezvoltarea imaginii propriului corp, dobândirea îndemânărilor de
zi cu zi cum ar fi auto-alimentaţia şi îmbrăcatul. Copiii ce păstrează pattern-ul RTAC sunt
întârziaţi în dezvoltare sau neîndemânatici. Pe de altă parte postura persistentă obligatorie poate
fi efectul unor deformări structurale cum ar fi o scolioză sau o subluxaţie sau dislocaţie a
capului femural. În caz de infarct cerebral, traumatism sau boli degenerative ar putea apare sau
reapare pattern-ul reflexului tonic asimetric cervical.
Reflexul tonic simetric cervical (RTSC). Ca şi RTAC, RTSC este influenţat de schimbările
relative de poziţie ale capului faţă de trunchi. Atunci când capul este în extensie vor predomina
activităţile extensoare în extremităţile superioare şi cele flexoare în extremităţile inferioare.
Flexia capului va determina predominanţa activităţii flexoare în extremităţile superioare şi
predominanţa activităţii extensoare în extremităţile inferioare. Postura RTSC apare mai târziu
decât RTAC şi de aceea pare a înlocui pattern-ul asimetric cu unul mai simetric. Acest lucru va
facilita activităţile manuale bilaterale. RTSC apare la 4-6 luni de viaţă, fiind apoi încorporat în
alte posturi şi mişcări până la 8-12 luni de viaţă. Rolul RTSC pare a fi destul de limitat. Prezenţa
obligatorie a reflexului tonic simetric cervical poate determina dificultăţi în mers şi la trecerea
din poziţia ridicată în cea întinsă pe podea, iar persistenţa îndelungată poate determina deformări
ale coloanei.
 Reflexul tonic labirintic (RTL). Acest reflex determină diferite răspunsuri în funcţie de
poziţia capului. Când corpul este în supinaţie (decubit dorsal) postura va fi de extensie întinsă; în
decubit ventral (pronatie) postura corpului va fi predominant flexoare. Reflexul tonic labirintic
este prezent încă de la naştere însă nu se cunoaşte momentul integrării lui. Persistenţa pattern-
urilor obligatorii flexoare şi extensoare, în relaţie cu aceste posturi particulare, poate împiedica
dobândirea performanţelor motorii.
3.Reacţii de redresare
Reacţia de redresare labirintică a capului. Această reacţie menţine capul în spaţiu în poziţia
ridicată normală sau aduce capul în poziţia ridicată (prin poziţie normală se înţelege capul
vertical şi gura orizontală). Stimulii proveniţi de la otoliţii labirintului împreună cu contracţia
rezultantă a musculaturii gâtului vor îndrepta capul.
Reacţia de redresare optică a capului. Studii recente au arătat că controlul postural al
copilului se bazează mai mult pe informaţiile vizuale în timp ce adulţii sunt mai mult dependenţi
de informaţiile somatosenzoriale. Reflexul optic de redresare a capului este prezent încă de la
naştere şi persistă toată viaţa. Ca şi reflexul de redresare labirintică a capului, acest reflex nu poate fi
evidenţiat distinct până la 2 luni datorită deficitului de forţă musculară.
Reacţia de redresare a corpului ce acţionează asupra capului. Această a treia reacţie de
redresare a capului produce aceleaşi răspunsuri ca şi reacţiile de redresare optică şi labirintică,
toate trei cooperând la redresarea capului. Reacţia de redresare corporală ce acţionează asupra
capului deserveşte de asemenea ridicarea capului ca răspuns la punerea în contact a unei părţi a
corpului cu o suprafaţă de sprijin.
Reacţia Landau. Părerea generală este că reacţia Landau reprezintă combinaţia efectelor
reacţiilor de redresare labirintică, optică, a corpului ce acţionează asupra capului şi poate a
reacţiile gât-asupra-corp şi corp-asupra-corp. Reacţia Landau apare la 3 luni de viaţă şi atinge
apogeul la 5-6 luni de viaţă, vârsta ce coincide cu apariţia sau consolodarea reacţiilor de
redresare optică şi labirintică. Experimental, reacţia constă în extensia activă a capului şi
trunchiului atunci când copilul este susţinut pe braţe în poziţia de decubit ventral. Când
dezvoltarea este completă, răspunsul va include şi extensia membrelor inferioare şi
superioare.Absenţa reacţiei Landau poate fi asociată cu insuficienţa motorie, afectarea
neuronului motor sau retardarea mentală (Mitchell 1962). Un reflex exagerat denotă o activitate
musculară extensorie prea intensă (de exemplu în spasticitate).
4. Rostogolitul.Capacitatea de a roti corpul în jurul axului vertebral este importantă pentru
rostogolitul din decubit ventral în dorsal şi invers. Rotaţia a fost descrisă ca o reacţie de
redresare deoarece pe măsură ce capul se roteşte se răsuceşte şi corpul astfel încât părţile se
realiniază. Copiii încep iniţial cu o rostogolire parţială (din poziţia pe o parte în decubit dorsal)
la vârsta de 1-2 luni, la 4-5 luni din ventral pe o parte, la 4 luni se rostogolesc din ventral în
dorsal şi ajung la rostogoliri complete din dorsal în ventral la 6-8 luni (pattern-ul mişcării de
rostogolire se modifică calitativ odată cu vârsta). Persistenţa pattern-urilor imature de rostogolire,
a reacţiilor imature gât-asupra-corp şi corp-asupra-corp are semnificaţie clinică. Aceşti copii nu
vor avea o varietate de mişcări de rostogolire. Nedezvoltarea pattern-urilor segmentare de
rostogolire va afecta alte pattern-uri de mişcare care necesită o componentă de rotaţie şi astfel nu
vor avea o varietate de mişcări ci vor prezenta doar câteva răspunsuri stereotipe. Persistenţa acestor
forme iniţiale de rostogolire este predictivă pentru disfuncţiile SNC la vârsta de 12 luni şi este
specifică pentru paralizia cerebrală la vârsta de 3-8 ani. De asemenea răspunsul nu trebuie să fie
mai puternic pe una din părţi, în special la copii. Dacă se observă acest lucru trebuie luată în
considerare o disfuncţie a SNC, o stare patologică. La copiii mari şi adulţi poate fi pusă pe seama
forţei musculare, obişnuinţei, preferinţei sau tendinţei de a folosi dreapta sau stânga. Desigur nu
trebuie uitate unele boli, procese infecţioase sau medicamente ce pot determina aceste modificări.
5.Reacţiile de echilibrare.
Reacţiile de echilibrare sunt reacţii automate folosite în menţinerea şi controlul centrului de
greutate. Aceste reacţii sunt împărţite în 2 categorii: (1) reacţii ce protejează corpul de durere sau
lovituri produse de cadere atunci când centrul de greutate este deplasat prea departe pentru a mai
putea fi recuperat şi (2) reacţii ce ne fac capabili să ne menţinem centrul de greutate înăuntrul bazei
de susţinere sau să prevenim căderea prin anticiparea deplasării greutăţii sau prin pattern-uri de
mişcare.
Desigur că aceste reacţii persistă toată viaţa.Reacţiile de poziţie şi de mişcare la forţa
gravitaţională sunt guvernate de influenţele vizuale, vestibulare şi somatosenzoriale ce
acţionează concomitent în condiţii normale.
Reacţii protective.
Reacţii protective de extensie. Aceste reacţii protejează corpul atunci când acesta este
deplasat de forţe orizontale sau diagonale. Sunt reacţii automate ce protejează corpul de efectele
căderii şi deoarece sunt necesare atât copilului cât şi adultului ele persistă toată viaţa. Reacţia
protectivă de extensie se observă atunci când corpul începe să cadă spre pământ: copilul va
întinde braţele, mâinile şi degetele în faţa corpului, protejând-ul astfel de efectele caderii.
Extensia protectivă anterioară a extremităţii superioare apare atunci când centrul de greutate este
deplasat anterior şi apare în jurul vârstei de 6-7 luni, atunci când copilul este capabil să-şi întinda
braţele anterior şi să-şi susţină propria greutate. Extensia protectivă laterală a membrelor
superioare apare pe la 7 luni şi, aşa cum îi spune şi numele, protejează copilul sau adultul de
căderea laterală. Extensia protectivă posterioară a membrelor superioare poate fi pusă în
evidenţă începând cu luna 9-10 de viaţă şi protejează corpul de căderea pe spate. Este posibil ca
achiziţionarea acestor reacţii să nu se facă în această ordine. Întârzierea sau neachiziţia acestor
reacţii indică o depresie generală sau deficitul de dezvoltare al SNC. Asimetria răspunsului poate
indica o leziune unilaterală a creierului, nervilor periferici sau muşchilor.Aceste reacţii
protective ale membrelor superioare pot fi cauza unor leziuni la adult dacă acesta nu-şi mai
aminteşte sau nu mai are suficient timp să le inhibe în timpul căderii. Fracturile Colles,
subluxaţiile cotului, fracturile claviculei sunt rezultatele obişnuite ale nesupresiei reacţiilor
protective de extensie.
Reacţiile protective ale extremităţii inferioare. Există 2 tipuri de reacţii protective ale
extremităţii inferioare: (1) declanşate fără susţinerea greutăţii (reacţie protectivă la cădere) şi (2)
declanşată în timpul susţinerii greutăţii (reacţie protectivă la clătinare ).
(1) Reacţia protectivă la cădere numită şi reacţia paraşutei constă în extensia genunchilor cu scopul
de a proteja corpul de efectele căderii. Se mai observă abducţia şi rotaţia externă a membrelor
inferioare asociat cu dorsiflexiadin gleznă. Apare la 4 luni de viaţă.
(2) Reacţia protectivă la clătinare devine aparentă la 15-18 luni de viaţă şi persistă toată viaţa,
menţinând poziţia ortostatică a corpului atunci când acesta este deplasat de o forţa orizontală.
Când copilul începe să meargă, el nu are această reacţie de aceea va cădea frecvent însă se va
proteja cu reacţiile extremităţii superioare. La persoanele cu această reacţie se constată un
răspuns constând într-un pas făcut în direcţia forţei aplicate asupra corpului, pas ce va redresa
echilibrul. Dacă forţa aplicată este laterală, pasul va fi făcut fie cu piciorul din partea opusă
forţei fie cu piciorul de aceeaşi parte, încrucişând anterior sau posterior membrele inferioare.
Copiii sau adulţii fără reacţia protectivă la clătinare nu vor avea un mers sigur şi independent.
Orice schimbare a centrului de greutate va determina pierderea echilibrului şi căderea,
problemele fiind şi mai grave atunci când lipsesc şi reacţiile protective ale extremităţii
superioare.
Reacţii de echilibrare ce prezervă centrul de greutate.
Reacţiile de echilibrare menţin centrul de greutate deasupra bazei de susţinere.
Reacţii de înclinare. Apar când centrul de greutate este mutat şi baza de susţinere este
instabilă. Răspunsurile sunt controlate de interacţiunea informaţiilor vestibulare, vizuale şi
somatosenzoriale. Nu trebuie însă să uităm că copiii se sprijină mai mult pe informaţiile vizuale
în timp ce adultii pe cele proprioceptive. Experimental, se aşează copilul pe o masă ce se poate
înclina. Dacă copilul este în decubit dorsal sau ventral, înclinarea mesei într-o parte va determina
curbarea coloanei vertebrale şi întoarcerea capului spre partea opusă, extensia şi abducţia
extremităţilor de partea opusă înclinării. Reacţiile pot fi reproduse şi cu copilul în poziţia
şezândă, în 4 labe sau în picioare. Reacţiile de înclinare apar astfel:
- La 5 luni în poziţia de decubit ventral;
- La 7-8 luni în decubit dorsal;
- La 7-8 luni în poziţia şezândă;
- La 9-12 luni în poziţia 4 labe;
- La 12-21 luni în picioare. (Milani-Comparetti şi Giodioni 1967)
Toate aceste reacţii sunt necesare în achizitionarea diferitelor tipuri de mişcări (căţărat, mers cu
şi fără susţinere, etc.).
Reflexele posturale de fixare. Apar atunci când centrul de greutate este deplasat dar baza de
susţinere este stabilă (de exemplu când stăm întinşi pe podea sau când stăm pe un scaun). Sunt
reacţii automate ce susţin şi echilibrează corpul într-o poziţie adecvată activităţii de moment şi
neutralizează forţele externe ce acţionează asupra lui. Ca şi reacţiile de înclinare, reacţiile
posturale de fixare se dezvoltă odată cu poziţiile de bază ale posturii (decubit ventral, dorsal,
şezând, sprijinit în 4 membre, ortostatism). Reacţiile posturale de fixare sunt similare cu cele de
înclinare cu excepţia diferenţelor privind baza de susţinere. Experimental, se aşează copilul în
decubit ventral pe o suprafaţa fixă. Dacă se împinge unul din umeri, membrul opus se va încorda
iar membrul de aceeaşi parte poate face extensie şi abducţie. Reacţii similare se obţin atunci
când copilul se întinde după un obiect şi se sprijină în cealaltă mâna.
E. ROLUL SISTEMULUI VESTIBULAR ÎN CONTROLUL MOTOR
Echilibrul este starea normală de orientare a corpului ce implică şi ajustările necesare
modificărilor gravitaţionale şi relaţiilor spaţiale.
Din punct de vedere sistemic controlul motor, echilibrul şi coordonarea sunt funcţii dinamice
integrative ce folosesc multiple influxuri senzoriale. Funcţia motorie trebuie să fie flexibilă,
adaptabilă şi să răspundă la schimbările mediului. Sistemele senzoriale interacţionează cu
sistemele motorii la toate nivelele, asigurând astfel adaptarea la mediu. Răspunsul la un anumit
stimul depinde de contextul în care este prezentat. Acelaşi stimul poate determina răspunsuri
diferite în contexte diferite.
Informaţiile senzoriale au roluri multiple în controlul mişcării, în determinarea reacţiilor
posturale, în învăţarea de noi mişcări, în orientare, etc. Diferite sisteme senzoriale pot furniza
informaţii despre aceleaşi condiţii, rezultând astfel un grup senzorial redundant. Organizarea
informaţiilor redundante este un proces complex, sistemul nervos trebuind să selecteze care
dintre informaţiile cu privire la mediu şi la relaţia acestuia cu corpul sunt folositoare şi care nu.
Aceste informaţii sunt necesare sistemului nervos pentru a determina poziţia centrului de masă
în relaţie cu gravitaţia şi a determina natura suprafeţei de susţinere pe care corpul este situat.
Odată ce sunt determinate informaţiile corecte, sistemul motor va selecta şi asambla un pachet
sau sinergie corespunzătoare ce va deplasa şi echilibra centrul de masă.
Controlul postural depinde de influxurile redundante vizuale, somatosenzoriale şi vestibulare.
Sistemul vizual înregistrează mişcările obiectelor în mediul înconjurător şi mişcările noastre faţă
de mediu. Natura suprafeţei de sprijin pe care stăm sau mergem este înregistrată de informaţiile
somatosenzoriale provenite de la receptorii cutanaţi, din muşchi sau articulaţii. Aceşti receptori
ne spun dacă suprafaţa de suport este tare, moale, alunecoasă, netedă, etc. Sistemul vestibular
înregistrează poziţia şi mişcarea corpului în relaţie cu gravitaţia. În plus el poate rezolva
eventualele conflicte între informaţiile provenite de la celelalte două sisteme. Asemenea
conflicte intersenzoriale sunt frecvente în viaţa de zi cu zi, iar dacă nu le putem rezolva rapid vor
apărea răspunsuri motorii neadecvate, rezultând disfuncţii de mişcare.
După cum se ştie, copiii se bazează mai mult pe informaţiile vizuale decât pe cele
proprioceptive în timp ce la adulţi lucrurile stau invers. Experimental s-a constatat că subiecţii
adulţi fără funcţia vestibulară nu cad atunci când stau cu ochii închişi deoarece informaţiile
somatosenzoriale sunt suficiente pentru orientare. Această observaţie a răsturnat oarecum vechea
opinie conform căreia sistemul vestibular este esenţial pentru echilibru, dovedindu-se că acesta
nu este menţinut numai cu impulsuri vestibulare. Deşi nu este singurul care contribuie la
realizarea echilibrului, sistemul vestibular este foarte util activităţilor zilnice tuturor indivizilor
ce sunt puşi în faţa unor condiţii de mediu de o mare varietate.
II. EVALUAREA DEREGLĂRILOR GENERALE ALE CONTROLULUI MOTOR
a. Consideraţii generale asupra analizei posturale.
Pacienţii care nu au leziuni sau afecţiuni vestibulare specifice pot avea dereglări ale controlului
postural ca urmare a altor probleme ce includ implicarea sistemului vestibular, acest lucru
afectând capacitatea de a rămîne stabil şi de a se mişca eficient. Aceşti pacienţi pot avea leziuni
directe ale sistemului vestibular, aşa cum se întâmplă în traumatismele craniene. Pacienţii pot
avea de asemenea probleme cu integrarea semnalelor vestibulare şi senzoriale sau cu controlul
mecanismelor motorii cu care sunt legate. Astfel, pacienţii cu diverse diagnostice precum
paralizia cerebrală, boala Parkinson, sindrom Down, A.V.C., scleroză multiplă, traumatisme
cerebrale şi multe alte afecţiuni neurologice pot prezenta aceste dereglări. Toţi aceşti pacienţi
prezintă mai degrabă alterări ale controlului postural decât acuze ca vertij şi alte simptome şi
semne de disfuncţie vestibulară.
Deşi corpul poate să-şi asume un număr nelimitat de poziţii în care să rămână în echilibru, în
majoritatea poziţiilor sunt posibile doar câteva grade de înclinaţie astfel încât să fie păstrat
echilibrul şi să nu se producă căderea sau trecerea în altă poziţie. Această arie de stabilitate are
forma unui con cu vârful la nivelul picioarelor şi baza în sus şi reprezintă zona de înclinaţie în
care este păstrat echilibrul. În poziţia verticală normală, centrul de greutate se află în centrul de
stabilitate al conului. Dacă persoana se înclină în faţă, poate atinge limita de stabilitate şi trebuie
să facă un pas în faţă pentru a determina o noua poziţie de stabilitate fără de care va cădea. În
mers există o mişcare continuă de trecere de la un con de stabilitate la altul, conuri ce îşi au
vârful la nivelul piciorului de sprijin. Conform lui Nashner (1990), dacă centrul de greutate
coincide cu centrul conului, sunt posibile cel mult 12 grade de înclinaţie fără ca să se producă
destabilizarea. Desigur, orice alterare a condiţiilor – de exemplu cum ar fi scăderea gradului de
mobilitate în articulaţia gleznei – va determina un con mai mic de stabilitate şi un grad mai mic
de înclinaţie.Conul de stabilitate reprezintă gradul individual de balans dinamic şi dacă o
persoană este capabilă să se încline până spre limita de stabilitate, înseamnă că are un bun
control al mecanismelor de balans şi echilibru. Acest con de stabilitate este dinamic şi se
modifică chiar şi atunci când nu sunt probleme motorii. De exemplu, înclinaţia în faţă nu este la
fel cu cea pe spate, înclinaţia cu ochii deschişi este mai amplă decât cea cu ochii închişi.
b. Evaluarea componentelor controlului motor
1. Evaluarea componentelor biomecanice şi musculo-scheletale.
Evaluarea gradului de mobilitate articulară este esenţială. Dacă acest grad este anormal,
atunci postura şi mişcările ce implică articulaţiile respective vor fi alterate. Prezenţa durerii va
afecta calitatea şi cantitatea mişcărilor deoarece mişcările normale nu se pot suprapune peste
durere. Mişcările alterate de durere pot deveni mişcări persistente şi habituale chiar şi după ce
durerea a dispărut. De aceea terapeutul trebuie să facă o anamneză completă şi să găsească cât
mai multe date ce ar putea contribui sau explica circumstanţele prezente.
Forţa musculară sau controlul forţei musculare sunt de importanţă crucială în menţinerea posturii
dar metodele de măsurare şi evaluare sunt puţin specifice şi fără mare relevanţă funcţională.
Anomaliile senzoriale pot contribui la dereglările posturale. Scăderea propriocepţiei şi în
special diminuarea vederii afectează stabilitatea. De aceea este necesar să determinăm dacă
pacientul are sistemele senzoriale la capacitate normală. Se pare că pierderea unei căi senzoriale
are un efect minim însă pierderea sau deranjarea mai multor căi influenţează profund balansul şi
coordonarea.
2. Evaluarea componentelor motorii ale controlului postural.
Evaluarea strategiilor de mişcare – perturbaţiile anterioare-posterioare.
Există mai multe strategii folosite pentru menţinerea stabilităţii posturale, în funcţie de
contextul în care stabilitatea trebuie menţinută. Strategiile de bază folosite în perturbaţiile
antero-posterioare au fost studiate folosind platforme mobile, înregistrându-se sinergiile gleznei
şi şoldului. Tipul de sinergie folosit va fi în funcţie de context, adică de poziţia corpului, tipul
suprafeţei de suport pe care stă subiectul şi de intensitatea perturbaţiei. Toate strategiile folosite
au acelaşi scop – să menţină centrul de greutate în interiorul bazei de susţinere.
Atunci când terapeutul observă anomalii trebuie să determine următoarele:
1. Anomaliile se suprapun cu sinergiile ? Dacă pacientul are dereglări ale timpului de
declanşare, ale secvenţei sau ale întregii activităţi musculare terapeutul trebuie să le determine
foarte precis pentru ca apoi să poată aplica un tratament adecvat.
2. Pacientul are un număr limitat de strategii ce pot fi declanşate ?
3. Pacientul are la dispoziţie un repertoriu complet de strategii dar le foloseşte inadecvat ?
Evaluarea ajustărilor posturale anticipatorii.
Ajustarea posturală şi mişcarea pot fi programate şi asamblate ca o singură sinergie.
Ajustările posturale preparatorii pot fi analizate observând atent mişcările cu potenţial disturbator
al balansului. Este de preferat să se observe întâi activitatea preparatorie asociată mişcărilor la
indivizii normali şi să se compare apoi rezultatele cu cele obţinute de la pacienţi. Se va determina
dacă apare deplasarea greutăţii, dacă sunt activaţi muşchii corecţi, dacă există întârziere în
activarea musculară, etc.
Evaluarea deplasării greutăţii şi mişcarea activă.
Capacitatea de a realiza deplasarea activă a greutăţii în poziţie verticală, şezândă şi alte poziţii
poate fi analizată deplasând greutatea pacientului în toate direcţiile (în faţă, în spate, de o parte şi
de alta).
Se notează calitatea acestor mişcări, care sunt limitele de stabilitate, care sunt gradele de
înclinaţie maxime şi, mai ales, care sunt mişcările anticipatorii incluse în mişcarea funcţională de
deplasare a greutăţii.
Evaluarea organizării senzoriale.
.Se notează: gradele de înclinaţie maximă, sinergiile declanşate şi folosite în fiecare situaţie,
timpul cât pacienţii au fost capabili să-şi menţină poziţia, eventualele acuze de genul vertijului,
nistagmusului.
3. Analiza balansului funcţional.
Majoritatea pacienţilor cu probleme de echilibru şi balans nu sunt atât de mult de preocupaţi de
capacitatea de a sta în ortostatism, foarte rigid sau într-un picior ci sunt preocupaţi mai mult de
incapacitatea lor de a se mişca în mediu. Ei au nevoie să execute schimbări posturale care să le
permită păstrarea stabilităţii necesare execuţiei activităţilor funcţionale.
Duncan şi colab. (1990) au pus la punct un test simplu, foarte eficient şi ieftin de măsurare
funcţională a balansului. Acest test a fost denumit “testul funcţional de întindere“. El măsoară
graniţa de stabilitate şi se execută punând pacientul să întindă cât mai mult mâna în dreptul unui
metru, având voie să se folosească de înclinaţia corpului. Se notează distanţa maximă la care se
poate întinde mâna. Autorii au creat tabele ce corelează distanţa măsurată cu grupele de vârstă şi
sexul. S-a observat că persoanele care sunt capabile să întindă mâna cel mult la 15 cm şi
respectiv 25 cm au tendinţa de a cădea de 4 respectiv 2 ori mai mare decât cei capabili de o
întindere de peste 25 cm.
Testul funcţional de întindere poate fi folosit în urmărirea progresului terapeutic a indivizilor
supuşi reabilitării şi are următorul mod de execuţie:
- se lipeşte un metru de pânză pe un perete în dreptul acromionului pacientului;
- se plasează pacientul în ortostatism lângă perete, cu privirea paralelă cu acesta;
- se notează poziţia piciorului pe podea;
- se pune pacientul să strângă pumnul şi să întindă mâna anterior la 90 de grade, paralel cu
metrul;
- se notează distanţa până la care ajunge al treilea metacarpian;
- se cere apoi pacientului să întindă mâna cât mai mult posibil, ajutându-se de balansul
corpului sau făcând un pas;
- se notează distanţa maximă;
- măsura testului funcţional de întindere este diferenţa celor două distanţe.
c. Evaluarea pacienţilor cu probleme ale controlului motor
Din punct de vedere sistemic, mişcarea rezultă ca urmare a interacţiunii dinamice a
componentelor sistemice într-un context de acţiune.
Pentru evaluarea şi tratamentul disfuncţiilor motorii trebuie să ne adresăm celor 3 zone:
1. sistemelor variate sau subsistemelor implicate – biomecanice, motorii, senzoriale, musculare,
cardiovasculare, nutriţionale şi comportamentale;
2. mediului fizic şi social;
3. scopului sau sarcinii.
Deoarece nici un sistem nu este pe deplin responsabil de mişcare, trebuie să evaluăm toate
subsistemele care sunt sau ar putea fi implicate în problema mişcării. Dacă luăm de exemplu un
pacient cu hemiplegie; în evaluarea şi tratamentul tradiţional urmăream elemente izolate
specifice – cum ar fi statusul activităţii musculare (hiper- sau hipoactivitate) şi am fi testat
manual muşchii, gradul de mobilitate articulară, reflexele, etc; tratamentul s-ar fi adresat acestor
elemente. Folosirea unei abordări sistemice de evaluare se adresează în plus întârzierii activităţii
musculare, incapacităţii de a întrerupe contracţiile musculare nedorite, mersului inadecvat sau
dereglărilor de coordonare în timp, inflexibilităţii într-un context în permanentă schimbare,
strategiilor incorecte, vitezei şi acceleraţiei inadecvate, etc.
Metodologie
I. Metode „mai puţin uzitate”
a. Metoda Phelps de terapie a paraliziilor spastice cerebrale de la diferite nivele prin folosirea
poziţiilor reflex inhibitorii, a mişcării reciproce voluntare, a mişcării automate, a ritmării
mişcărilor pe muzică, a mijloacelor ortopedico-chirurgicale corective
b. Metoda Margaret Rood de terapie a paraliziilor spastice cerebrale prin dezvoltarea funcţiilor
vitale şi parcurgerea etapelor de dezvoltare neuro-motorie (etapelor controlului motor) cu
ajutorul stimulărilor proprioceptive
c. Metoda Brunnstrom de terapie a adulţilor hemiplegici prin folosirea reflexelor medulare şi
 cerebrale primitive, când obţinerea mişcării fine şi precise este determinată de antrenarea
sinergiei, a mişcării globale, dismetrice
d. Metoda Le Metayer de terapiei a paraliziei membrului superior prin intervenţie directă
asupra membrului superior, ce are ca scop învăţarea cât mai rapidă a gesturilor şi activităţilor
cotidiene, iar activităţile mai complexe se vor realiza cu membrul superior sănătos opus
e. Metoda Tardieu de terapie a copiilor cu leziuni spastice cerebrale şi un intelect relativ bun în
vederea obţinerii unei adaptări maxime şi cât mai rapide a leziunilor existente la condiţii de
viaţă acceptabile, prin folosirea unui arsenal terapeutic complex:
-mişcări pasive urmate de mişcări active sub stimulare auditivă muzicală
-obţinerea relaxării prin: eliberarea pacientului de frică şi dezvoltarea reacţiilor de echilibru,
corectarea posturilor vicioase generatoare de spasticitate crescută cu ajutorul unor sisteme
mecanice
-apareierea (ortezarea) ortopedică ce determină menţinerea permanentă a punctelor cheie în
poziţii reflex-inhibitorii şi are ca efecte împiedecarea retracţiilor fibroase, reducerea
progresivă a contracturii şi cedarea în parte a spasmului, favorizând, astfel, menţinerea
posturii, mersul şi desfăşurarea unor activităţi cotidiene
-reeducarea funcţională prin reeducarea activităţilor comune zilnice cu ajutorul unor dispozitive
special adaptate deficitului şi pacientului, ergoterapie recreativă şi profesională
f. Metoda Peto de terapie a copiilor peste 3 ani cu leziuni spastice cerebrale şi un intelect relativ
bun, ce se bazează pe intenţionarea ritmică a gesturilor (repetarea până la saţietate a
comenzilor şi a mişcărilor active, pe baza shemei de dezvoltare a copilului normal, până
acestea se execută corect, în funcţie deficitul motor şi psihic) într-un cadru de viaţă draconic
şi fără participarea părinţilor sau folosirea unor elemente ajutătoare
g. Metoda Carr-Sheperd de terapie a adultului cu leziuni spastice cerebrale prin folosirea, în
special, a mişcărilor şi activităţilor pe care pacientul le cunoştea înaintea accidentului, acesta
fiind învăţat să-şi controleze singur contractura excesivă, iniţial pasiv şi apoi activ, în cadrul
efectuării activităţilor de bază din viaţă şi nu a unor exerciţii speciale, fiziokinetoterapeutul
având numai rolul de corectare a mişcărilor şi de a oferi sugestii de executare
II. Metodele „cele mai folosite”
A. Metoda Kabat de terapie a paraliziilor spastice cerebrale cu facilitarea funcţiei musculare şi
obţinerea unei contracţii musculare mai puternice decât cea provocată numai de un efort
voluntar simplu, prin folosirea unor stimuli proprioceptivi variaţi şi executarea voluntară a
contracţiei cu maxim de efort sub rezistenţă maximală;
 Există 2 tipuri de prize caracetristice:
- Pentru membrul superior: Fiziokinetoterapeutul stă de partea membrului superior care lucrează.
Mâna sa – stângă pentru membrul superior stâng, dreapta pentru membrul superior drept –
prinde mâna bolnavului. Degetele III, IV şi V sunt prinse între degetul mare şi arătătorul mâinii
omonime a fiziokinetoterapeutului. Mediusul şi inelarul fiziokinetoterapeutului se găsesc între
indexul şi degetul mare al pacientului, în timp ce degetul mic cuprinde primul metacarpian.
Cealaltă mână a fiziokinetoterapeutului cuprinde braţul pacientului, imediat sub articulaţia
umărului.
- Pentru membrul inferior: Fiziokinetoterapeutul stă de partea membrului inferior respectiv.
Mâna omologă cuprinde piciorul peste faţa sa dorsală, astfel încât cele patru degete se aşează
peste marginea internă a piciorului. Cealaltă mână se aşează pe faţa internă a coapsei
Executarea voluntară a contracţiei cu maxim de efort sub rezistenţă maximală se realizeză pe
direcţii specifice şi în diagonală faţă da axa de simetrie a corpului=”diagonale”
Pentru membrul superior
Diagonala I
Mişcarea de jos în sus. Pacientul este culcat pe spate, la marginea mesei de tratament. Membrul
superior respectiv se află întins pe lângă corp în uşoară abducţie (45); mâna în extensie şi în
pronaţie priveşte cu podul palmei spre masă, degetele fiind îndepărtate în extensie. Capul este
rotat de partea membrului superior respectiv.
Fiziokinetoterapeutul stă de partea membrului superior care lucrează. Mâna sa – stângă pentru
membrul superior stâng, dreapta pentru membrul superior drept – prinde mâna bolnavului.
Degetele III, IV şi V sunt prinse între degetul mare şi arătătorul mâinii omonime a
fiziokinetoterapeutului. Mediusul şi inelarul fiziokinetoterapeutului se găsesc între indexul şi
degetul mare al pacientului, în timp ce degetul mic cuprinde primul metacarpian. Cealaltă mână
a fiziokinetoterapeutului cuprinde braţul pacientului, imediat sub articulaţia umărului.
Mişcarea. Braţul pacientului descrie o mişcare în diagonală, ca şi cum ar arunca ceva peste
umărul opus. Braţul se anteduce, se rotează în afară şi se adduce; cotul se îndoaie uşor,
antebraţul se supinează, mâna şi degetele se flectează. Capul se rotează de partea cealaltă,
urmărind mişcarea mâinii .În tot cursul mişcării, fiziokinetoterapeutul opune rezistenţă tuturor
componentelor ei, gradând rezistenţa şi insistând asupra elementelor esenţiale pentru cazul
respectiv.
Mişcarea de sus în jos. Din poziţia finală a primei diagonale, membrul superior este dus în
poziţia iniţială, urmărind în sens invers aceeaşi mişcare: rotaţia externă, extensia şi abducţia
umărului, pronaţia antebraţului, extensia mâinii, extensia şi îndepărtarea degetelor. Rezistenţa
este aplicată la nivelul prizei palmare, iar cu mâna cealaltă, pe faţa posterioară şi externă a
braţului.
Pentru muşchii articulaţiei cotului. Înainte de sfârşitul mişcării de jos în sus se opune rezistenţă
flexiei cotului. Mişcarea se execută după aceeaşi schemă, astfel încât, la sfârşitul mişcării, mâna
cu degetele flectate, se găseşte în dreptul urechii opuse La mişcarea de sus în jos se opune
rezistenţă extensiei cotului.
Varianta primei diagonale. Poziţia pacientului este ca şi la prima diagonală, cu corectivul că
umărul este uşor flectat, braţul rotat înăuntru, pronaţia maximă, astfel încât podul palmei
priveşte în afară.
Rezistenţa se opune flectării degetelor, supinaţiei, flectării antebraţului, extensiei şi abducţiei
umărului. La sfârşitul mişcării, degetele îndoite ating umărul de aceeaşi parte.

Diagonala a II-a
Mişcarea de sus în jos. Pacientul este culcat pe spate pe masa de tratament cu membrul superior
ridicat deasupra capului, în abducţie de 30; antebraţul în pronaţie maximă, braţul rotat în afară,
degetele în extensie şi abducţie, mâna în extensie.Fiziokinetoterapeutul stă de partea membrului
superior respectiv. Mâna pacientului se prinde în acelaşi mod, ca şi în diagonala I. Cu cealaltă
mână se aplică rezistenţă pe braţ.
Mişcarea. Se îndoaie degetele, apoi mâna; se supinează antebraţul; se adduce braţul, se rotează
înăuntru şi se flectează. Cotul este relaxat în tot timpul mişcării. La sfârşitul mişcării se execută
flexia şi opoziţia policelui.
În totalitate membrul superior respectiv descrie o mişcare diagonală amplă până pe şoldul opus,
ca şi cum ar lua un obiect de deasupra capului pentru a-l băga în buzunarul opus al pantalonului
Mişcarea de jos în sus. Din poziţia finală de mai sus, membrul superior este dus în poziţia
iniţială, executând extensia degetelor şi a mâinii, pronaţia antebraţului, abducţia, extensia şi
rotaţia externă a braţului.
Pentru muşchii articulaţiei cotului. Pe a doua jumătate a parcursului mişcării de jos în sus se
opune rezistenţă flexiei cotului, astfel încât braţul ajunge în extensie, în timp ce mâinile – ajung
în dreptul urechii de aceeaşi parte. De aici se reia extensia cotului până la extensia iniţială.
La mişcarea inversă, se opune rezistenţă antebraţului.
Varianta celei de-a doua diagonale, pentru cot. Se porneşte din poziţia iniţială a celei de-a doua
diagonale. Braţul se rotează în afară şi se extinde, cotul se flectează, antebraţul se pronează,
mâna şi degetele se flectează, astfel încât în final mâna ajunge în dreptul peretelui lateral al
toracelui. Mişcarea se execută la marginea mesei.Mişcarea contrară se execută în sens invers.
A doua variantă. Din poziţia iniţială a celei de-a doua diagonale se duce mâna în pronaţie pentru
umărul opus.
Pentru flexorii şi extensorii pumnului. Exerciţiile au loc pe toată întinderea schemelor, opunând
rezistenţă mişcărilor corespunzătoare din cadrul acestor scheme.
O poziţie deosebită – poziţia medie a primei diagonale: cu articulaţiile uşor flectate, cotul
pacientului se sprijină în abdomenului fiziokinetoterapeutului. Cealaltă mână a
fiziokinetoterapeutului cuprinde antebraţul pacientului.
Pentru degete. În afara schemelor globale, reeducarea mişcărilor degetelor se face în mod
separat, obligând toţi muşchii, dar în special pe cei interesaţi, să lucreze conform acţiunii lor
specifice, sub rezistenţă maximă posibilă.

 Pentru membrul inferior

 Diagonala I
Mişcarea de jos în sus. Pacientul este culcat pe spate, cu membrul inferior extins, în abducţie, cu
uşoară rotate internă a şoldului; piciorul se află extins în pronaţie. Fiziokinetoterapeutul stă de
partea membrului inferior respectiv. Mâna omologă cuprinde piciorul peste faţa sa dorsală, astfel
încât cele patru degete se aşează peste marginea internă a piciorului. Cealaltă mână se aşează pe
faţa internă a coapsei.
Mişcarea se execută cu genunchiul în extensie şi are loc gradat: extensia degetelor piciorului,
flexia dorsală a piciorului şi supinaţia sa, adducţia, flexia şi rotaţia externă a coapsei.
Întreg ansamblul de mişcări se execută sub rezistenţă.
Mişcarea de sus în jos. Din poziţia de la sfârşitul mişcării de jos în sus se fac: flexia degetelor,
extensia piciorului, extensia, abducţia şi rotaţia internă a coapsei

 Diagonala a II-a
Mişcarea de sus în jos. Pacientul este culcat pe spate, cu membrul inferior addus dincolo de linia
mediană, uşor rotat în afară; piciorul în extensie şi supinaţie, degetele
flectate.Fiziokinetoterapeutul face priza la fel ca în cazul diagonalei I, numai că mâna prinde
coapsa pe faţa sa externă.
Mişcarea: se efectuează extensia degetelor, flexia dorsală şi pronaţia piciorului, flexia coapsei cu
abducţie şi rotaţia sa internă.Mişcarea are loc, ca în cazul primei diagonale, în amplitudinea sa
maximă, de sus în jos.
Variante pentru mişcările genunchiului se pot realiza în ambele diagonale.
-La sfârşitul mişcării de sus în jos a diagonalei I se continuă extensia şoldului cu flexia
genunchiului (în afara mesei de tratament). În mişcarea inversă se execută mai întâi extensia
genunchiului, apoi flexia coapsei, cu rotaţia ei internă din momentul în care se ridică de la
planul mesei.

-Se execută flexia genunchiului din partea finală a celei de-a doua diagonale.
-Din prima diagonală, flexia coapsei este asociată cu flexia genunchiului, astfel încât se atinge cu
călcâiul (piciorul în flexie) genunchiul opus. În mişcarea contrarie se începe cu extensia
genunchiului şi se continuă cu extensia coapsei.
 Exerciţii pentru cap
Pacientul este culcat pe spate, cu capul în afara mesei de tratament.
Fiziokinetoterapeutul este aşezat pe un scaun, la capul pacientului; cu palma mâinii drepte
susţine ceafa pacientului; mâna stângă se aplică sub bărbia acestuia.
Mişcarea. Flexia şi extensia capului sub rezistenţă. Preferabil, aceste mişcări se execută asociat
cu rotirea capului: din extensie cu rotare la dreapta, în flexie cu rotare la stânga, până când
bărbia atinge clavicula, şi din extensie cu rotare la stânga, în flexie cu rotare la stânga, în flexie
cu rotare la dreapta.
 Exerciţii pentru trunchi
Exerciţiile pentru trunchi respectă aceleaşi principii specifice metodei; ele se fac sub rezistenţă
maximă şi pe diagonale şi asociate cu mişcări de rotaţie
Câteva exemple:
 Culcat pe spate, cu mâinile deasupra capului, împreunate la cca. 30 în dreapta axei mediale a
corpului; braţele şi trunchiul îndeplinesc o mişcare de flexie în partea opusă, ca în activitatea
de spart lemne.
 Culcat pe o parte; fiziokinetoterapeutul aşezat la spatele pacientului, cu o mână pe frunte şi alta
pe genunchi, se opune flexiei totale a trunchiului (ghemuiri).
 În mişcarea contrară, cu o mână pe ceafă şi alta pe coapse, deasupra spaţiilor poplitee, se opune
rezistenţă extensiei trunchiului, capului şi membrelor inferioare.
 Pacientul şezând; fiziokinetoterapeutul, în faţa sa, se opune cu ambele mâini, aşezate pe umeri,
aplecări înainte a trunchiului, iar în mişcarea contrarie, cu mâinile pe faţa posterioară a
umerilor, mişcări de aplecare înapoi. Mişcarea aceasta se execută şi cu rotaţia trunchiului.
Mâna dreaptă a fiziokinetoterapeutului se opune în acest caz proiecţiei anterioare a umărului
stâng, în timp ce mâna stângă opreşte umărul drept să fie tras înapoi şi invers.
Mişcările se execută din poziţie culcat – pe o parte sau pe spate –, din poziţie şezând sau din
poziţie în genunchi.
 Mişcări combinate ale membrelor (În schema de tratament mai avansat intră şi mişcările
combinate ale membrelor).
 Mişcări asimetrice
- Pentru membrele inferioare. Bolnavul este culcat pe spate; membrele sale inferioare se găsesc
lipite unul de altul şi deviate 30 - 40 în afara axului median, în rotaţie; genunchii extinşi,
picioarele în extensie, cu degetele flectate.
În această poziţie, unul din membrele inferioare se găseşte în abducţie (în poziţia iniţială a
diagonalei I), iar celălalt în adducţie (în poziţia iniţială a diagonalei a II-a).Fiziokinetoterapeutul
se află de partea membrului inferior în adducţie. Dacă acesta este membrul inferior stâng, cu
mâna stângă cuprinde labele picioarelor, iar cu faţa posterioară a antebraţului încrucişează
gambele. Mâna dreaptă se aplică pe coapse, deasupra genunchilor, ajutându-se de antebraţ, care
încrucişează treimea superioară a coapselor.
Mişcarea. Membrele inferioare urmează diagonalele, conform poziţiei lor iniţiale. Astfel, pentru
exemplul pe care l-am ales, la poziţia fiziokinetoterapeutului (membrul inferior stâng în
adducţie), membrul inferior stâng se flectează şi se rotează înăuntru, intrând în abducţie, în timp
se membrul inferior drept se flectează, se rotează în afară şi se adduce. Mişcarea se efectuează
până la flexia de 90 a coapselor. Ca şi în executarea diagonalelor şi se continuă cu flexia
dorsală a picioarelor.
După acest exemplu se pot executa mişcări asimetrice după toate diagonalele, cu sau fără flexia
genunchilor sau a coatelor, cu sau fără participarea musculaturii trunchiului.
-Mişcarea de bază asimetrică pentru membrele superioare se face cu unul din membre pe
diagonal I, iar cu celălalt în mişcarea contrară a diagonalei a II-a. astfel, în poziţia iniţială, dacă
membrul superior stâng este în abducţie, cu extensia degetelor şi a pumnului, membrul superior
stâng se află în poziţia finală a diagonalei a II-a (la buzunar), cu degetele şi pumnul flectate.
v Mişcări simetrice.
-Acestea se execută cu membrele superioare sau inferioare aşezate simetric, în una din cele două
diagonale. În această mişcare, fiziokinetoterapeutul execută priza şi deci rezistenţa numai pe
extremităţi (mâini sau picioare). Rezistenţa este implicit mai mică. Exerciţiile se execută către
sfârşitul şedinţei de tratament, când pacientul a folosit deja capacitatea sa de efort în exerciţiile
simple sub maximum de rezistenţă.
-Pentru membrele inferioare, mişcarea sub rezistenţă se execută mai ales în sensul adducţiei şi al
rotaţiei interne sau al abducţiei şi rotaţiei externe a membrelor inferioare şi mai puţin asupra
flexiei coapselor, pe care rezistenţa fiziokinetoterapeutului nu o poate controla .
-Mişcările simetrice, ca şi cele asimetrice, îmbracă o mare varietate de exerciţii, ele putându-se
executa atât din culcat cât şi din şezând. De exemplu, în decubit dorsal, cu picioarele alăturate,
se execută flexia genunchilor cu călcâiele lipite; această mişcare implică flexia picioarelor, flexia
şoldurilor, abducţia şi rotaţia în afară a coapselor, iar în extensie, adducţia şi rotaţia internă a
coapselor. Asupra tuturor acestor mişcări se aplică rezistenţa de la nivelul picioarelor, călcâiele
rămânând tot timpul lipite unul de altul.
 Mişcări reciproce.
-În aceste mişcări, membrele execută cele două diagonale în sens invers. Astfel în timp ce
membrul superior drept execută mişcarea diagonalei I de jos în sus, membrul superior stâng
execută diagonala a II-a de sus în jos. La mijlocul mişcării, cele două membre superioare
urmează să se încrucişeze.
-În acelaşi mod se fac exerciţiile reciproce cu membrele inferioare.
-Mişcări reciproce se execută şi prin combinarea mişcării de sus în jos a unui membru superior
cu mişcarea de jos în sus a membrului inferior contralateral.
-Varietatea exerciţiilor asimetrice, simetrice şi reciproce este foarte mare. Mişcările reciproce, ca
şi cele simetrice, sunt mişcări care se execută sub rezistenţă mai mică. Ele sunt însă mişcări de
mare coordonare.
 Respiraţia
-Pentru reeducarea mişcărilor respiratorii, autorul recomandă ca între exerciţii să se execute
mişcări de respiraţie sub rezistenţă.
-În inspiraţie, rezistenţa este opusă de fiziokinetoterapeut prin aplicarea mâinilor pe faţa
anterioară sau laterală a toracelui. Mâinile se opun măririi volumului cutiei toracice.
-În expiraţie, fiziokinetoterapeutul schimbă poziţia mâinilor în aşa fel, încât degetul mare al
mâinii drepte şi marginea cubitală a mâinii stângi opun rezistenţă rebordurilor costale, iar cu
vârfurile celor trei degete ale mâinii stângi, sub apendicele xifoid, se opune rezistenţă muşchiului
diafragm.
 Un exemplu shematic de terapie Kabat este prezentat în figura următoare :
B. Metoda Bobath- terapia neuroevolutivă
de terapie a paraliziilor spastice cerebrale prin inhibarea sau suprimarea activităţii tonice
reflexe (cu ajutorul unor poziţii reflex-inhibitorii, ceea ce are ca rezultat reducerea şi reglarea
tonusului muscular) şi facilitarea integrării reacţiilor superioare de ridicare şi echilibru în
secvenţa lor de dezvoltare adecvată, urmată de realizare progresivă a activităţilor elementare
de terapie a adulţilor hemiplegici prin efectuarea de exerciţii pasive şi apoi active din poziţii
specifice
 Introducere
Numele provine de la soţii Bobath care au dezvoltat metoda în 1940 în Anglia
Terapie neuroevolutivă pentru că promovează reînvăţarea schemelor normale de mişcare
Se adresează copiilor cu SMECI şi adulţilor cu hemiplegie
Obiectivul : refacerea schemelor normale de mişcare şi eliminarea mişcării anormale.
În timpul perioadei de refacere, bolnavul hemiplegic foloseşte în exces partea sănătoasă pentru
a compensa tulburările senzoriale şi deficitul motor; ca rezultat apar:
1. tulburări ale balansului
2. aliniament postural afectat
3. tonusul muscular afectat : spasticitate sau flaciditate de partea afectată
4. coordonarea afectată
În terapia neurioevolutivă se urmăreşte evitatea acestor scheme anormale promovând
reînvăţarea schemele normale de mişcare şi evitarea mişcărilor compensatorii.
În timpul terapiei bolnavul e încurajat să folosească ambele părţi ale corpului, iar pacientul este
tratat ca un întreg .
 Particularităţi clinice cu impact asupra terapiei
I. Fluctuaţiile tonusului muscular
▪ reducerea tonusului muscular –flaciditate (apare în general imediat după AVC)
▪ creşterea tonusului muscular-spasticitate( apare lent după AVC, afectând muşchii trunchiului,
membrului superior şi inferior) Este însoţită de mişcări asociate.(mişcări involuntare,
nefuncţionale ale membrului ce apar la activităţi stresante sau în cursul dezvoltării acestora. De
exemplu :MS în flexie la mers)
▪ tonusul muscular influenţează controlul mişcării şi funcţia membrului respectiv(coordonarea)
II. Pierderea schemelor normale de mişcare-pacienţii cu hemiplegie prezintă:
 pierderea controlului postural adică imposibilitatea de a activa automat muşchii
pentru a menţine echilibrul postural în repaus şi în mişcare. Pierderea controlului postural se
asociază cu :
1.dificultăţi în încărcarea părţii paralizate
2. menţinerea controlului antigravitaţional
3.activarea reflexelor de echilibru la modificări ale balansului
 pierderea controlului mişcărilor selective a muşchiilor ce controlează mişcarea
membrului afectat. Pierderea controlului duce la neutilizarea membrului afectat şi compensarea
cu membrul sănătos, ceea ce va determina şi posturi asimetrice, anormale şi scheme anormamle
de mişcare
III. Modificările senzoriale ce determină:coordonare anormală şi afectarea controlului
motor.
Tratamentul neuroevolutiv Bobath:
▪ foloseşte un set specific de tehnici manuale pentru a rezolva problemele legate de tonus
muscular şi controlul mişcării şi pentru a furniza informaţii senzoriale despre mişcarea nouă.
▪ obiectivul acestor tehnici de manipulare sunt: prevenirea sau eliminarea schemelor
anormale de coordonare, antrenarea schemelor normale de mişcare şi creşterea utilizării
părţii hemiplegice.
▪ Bertha Bobath a folosit mâinile pentru a manipula pacienţii .De aceea tehnica se numeşte
manipulare sau Handling pentru a sublinia importanţa contactului manual în calitatea
terapiei.
 ▪ iniţial manipularea este statică , adică folosirea reflexelor şi a poziţionărilor pentru a
modifica tonusul muscular, apoi dinamică adică manipularea activează scheme de mişcare
pentru a reduce tonusul muscular şi coordonarea şi pentru a învăţa schemele normale de
mişcare.
▪ se oferă informaţii specifice tactile, proprioceptive cu rol în creşterea calităţii mişcării
pacientului.
▪ Bertha Bobath a subliniat rolul unor puncte cheie-key points în timpul manipulării adică
plasarea mîinilor în anumite puncte pentru a controla mişcările pacientului.
▪ punctele cheie proximale sunt utilizate pentru a influenţa postura şi mişcarea trunchiului,
articulaţiei scapulohumerale şi şoldul
▪ punctele cheie distale sunt utilizate pentru a controla poziţia membrelor inferioare.
▪ manipularea este folosită pentru 2 tipuri de tehnici: inhibiţie şi facilitare

Tehnicile de inhibiţie Tehnicile de facilitare

Reducerea tonusului anormal ce interferă
cu mişcările pasive şi active
Refacerea aliniamentului normal al
trunchiului şi extremităţilor prin
întinderea muşchilor spastici
Oprirea mişcărilor nedorite şi a reacţiilor
asociate ce apar în timpul mişcării
Reducerea sau eliminarea posturiilor
anormale ale braţelor şi membrelor
inferioare
Oferă pacientului senzaţia de mişcare
normală pe partea hemiplegică
Reînvăţarea mişcării normale a
trunchiului, MS şi a MI
Stimularea directă a muşchiilor pentru a
se contracta izometric excentric sau
izotonic
Permitem pacientului să exerseze
mişcarea în timp ce terapeutul menţine
rezistenţa
Implicarea părţii afectate în tratament

▪ tehnicile de inhibiţie folosesc adesea posturi reflex-inhibitorii.

▪ când tonusul muscular este normalizat prin inhibiţie se folosesc tehnicile de facilitare pentru a
învăţa /antrena schemele normale de mişcare.
▪ pacientul participă activ la tratament chiar dacă terapeutul controlează mişcarea şi calitatea
acesteia. Terapeutul foloseşte manipularea pentru a învăţa pacientul senzaţia mişcării normale şi
pentru a-i permite să înveţe mişcarea. Când pacientul învaţă mişcările terapeutul oferă treptat
controlul pacientului până ce pacientul nu mai are nevoie de facilitare din partea terapeutului.
▪ în paralizia flască tehnicile de facilitare se combină cu tehnici de stimulare mai puternice
pentru creşterea tonusului muscular şi contracţii musculare. Aceste tehnici de stimulare oferă un
input proprioceptiv puternic prin întindere rapidă (stretching) şi tapotament.
 Metodologie şi tehnică
-Poziţiile reflex-inhibitorii sunt total sau, mai adesea, parţial opuse posturii iniţiale anormale a
pacientului. Pentru copilul mic aceste posturi au numai un caracter pasiv. Ele constau într-un
mare număr de tehnici de mânuire a copilului, care speculează efectele de îndreptare, tonice, ale
gâtului şi, mai târziu, reflexele de echilibru. Prin interacţiunea unor variate reflexe tonice se pot
crea modalităţi noi de mişcare pentru pacient.La copilul mai mare aceste poziţii pot fi menţinute
activ pentru mai mult timp, sub controlul fiziokinetoterapeutului.Adultul poate fi menţinut timp
îndelungat într-o asemenea poziţie reflex-inhibitorie.
-Spre deosebire de tehnica lui Phelps, soţii Bobath nu limitează poziţiile reflex-inhibitorii la un
membru. Ele depind de reflexele tonice ale gâtului şi de reflexele labirintice, deci poziţia capului
şi a corpului în întregime este foarte importantă. Fiziokinetoterapeutul poziţionează deci mai
întâi capul şi gâtul, apoi trunchiul, umerii şi şoldurile, pentru a obţine o redistribuţie a tonusului
mai apropiată de normal în segmentele inferioare. Aşezarea pacientului într-o poziţie reflex-
inhibitorie nu reduce spasticitatea. De fapt, la început pacientul rezistă şi spasticitatea poate fi şi
mai mare decât înainte. Ajustarea pacientului la noua sa poziţie este cea care dă rezultatul dorit.
Odată cu descreşterea spasticităţii, prin menţinerea poziţiei reflex inhibitorii, rezistenţa cedează.
Fiziokinetoterapeutul poate să reducă în acest moment asistenţa sa pasivă. La sfârşit, va fi posibil
să ia mâinile de pe pacient, lăsându-l sa-şi controleze singur noua poziţie. În acest mod pacientul
câştigă treptat controlul asupra posturii sale spastice şi învaţă să iasă din această postură.
-Posturile reflex-inhibitorii pleacă de la marile articulaţii, care sunt folosite pentru şunturi, ca
“puncte-cheie”. În acest fel, tonusul muscular este redus în membre şi momentul spastic nedorit
din poziţionarea copilului este înlăturat. Adesea, mai ales în stadiile târzii ale tratamentului, este
suficient să poziţionăm numai “punctele-cheie”, fără să mai imprimăm poziţia tuturor
segmentelor. Cu articulaţia-cheie astfel poziţionată, membrul respectiv se poate mişca liber
-Este greu să se descrie poziţiile inhibitor-reflexe în totalitatea lor, cu atât mai mult, cu cât ele
sunt variabile în funcţie de pacient, de forma spasticităţii lui şi de vârsta sa. La fiecare pacient în
parte trebuie căutată calea adecvată de inhibiţie, poziţia cea mai avantajoasă pentru libertatea
mişcărilor. Câteva exemple:
Copilul mic cu sindrom Little prezintă o tendinţă de ghemuire, cu imposibilitatea extensiei
membrelor inferioare.
▪ Această categorie de copii prezintă încă, până târziu, un reflex Moro pozitiv. Deci, dacă vom
lua copilul de palme şi îl vom ridica în sus, vom obţine extensia capului şi a membrelor, poziţie
inhibitor-reflexă din care membrele pot fi apoi mişcate mai uşor.
▪ O asemenea poziţie reflex-inhibitorie în extensie poate fi obţinută şi prin stimularea reflexului
Landau, ridicând copilul de pe pat, şi poziţia de decubit ventral, cu o mână aplicată sub burtă.
Mult mai frecvent, poziţii reflex-inhibitorii se pot obţine la copil prin aşezarea într-o anumită
poziţie a capului. În acest caz intră în acţiune reflexele tonice ale gâtului, favorizând în acest
mod fie extensia, fie reflexia membrelor.
▪ Astfel, hemiplegicul prezintă o dificultate în extensia segmentelor membrului superior.
Aşezând capul rotat de partea membrului interesat şi în uşoară extensie, se obţine relaxarea
tonusului flexor, reeducarea făcându-se mai uşor. Uneori, efectul efectul se obţine mai pregnant
prin rotarea capului de partea inversă – sănătoasă –, dar cu flexiunea capului. După cum se
remarcă, acţiunea este dictată de reflexele primare tonice ale gâtului.
▪ În decubit dorsal, reflexul tonic labirintic produce la unii bolnavi spasticitatea în extensie,
manifestată prin retracţia capului şi a centurii scapulare, cu extensia, adducţia şi rotaţia internă a
membrelor inferioare, extensia accentuată a picioarelor.
▪ Dacă este prezent şi reflexul tonic asimetric al gâtului, aspectul se modifică: capul este întors
într-o parte, membrele de partea unde este întors capul prezintă o accentuare a tonusului
extensor, în timp ce membrele de partea opusă înregistrează o descreştere a acestui tonus şi pot fi
flectate. Pentru a produce o poziţie reflex inhibitorie în acest caz, capul este adus în poziţie
simetrică şi puternic flectat înainte, braţele sunt încrucişate pe piept, astfel încât mâinile să apuce
umerii opuşi, pentru a contracara tendinţa lor de retracţie, şi amândouă membrele inferioare sunt
flectate în şolduri şi genunchi şi abduse. În această poziţie, mişcarea picioarelor devine liberă,
fără nici o contracţie spastică .
Alteori, eliberarea mişcărilor genunchiului se obţine aşezând copilul cu membrele inferioare în
extensie, în abducţie şi rotaţie externă, picioarele fiind în extensie.
-Rezultatul poziţionării copilului are un dublu aspect: În poziţiile reflex inhibitorii de tip simplu,
pe care le-am descris mai sus şi care, sunt mai mult sau mai puţin complet inversul poziţiei
anormale a copilului, toţi muşchii care se aflau în contracţii spastice se găsesc elongaţi. De
aici, poziţionarea însăşi produce o creştere a excitaţiei în muşchii elongaţi, deci în cei
spastici. Copilul va vrea deci să se mişte în poziţia sa anormală anterioară, dar acest lucru nu
trebuie să i se permită.
- Bobath spunea că:
“Secretul tratamentului stă în alegerea cu grijă şi gradarea poziţiilor reflex-inhibitorii, având în
vedere faptul că, ulterior, copilul va trebui să le adopte singur, fără dificultate. Perioada iniţială
de rezistenţă este urmată de o perioadă de linişte şi ajustare”.“Copilul încetează să mai reziste şi
se poziţionează singur. Tonusul muscular devine mai normal şi el începe să se mişte aproape
normal, deşi într-un mod primitiv. Mişcările involuntare şi grimasele încetează şi expresia facilă
devine mai vie”.“La început, această perioadă de poziţionare este de scurtă durată. Ea este
urmată de o fază de creştere gradată a tensiunii, care, dacă nu este imediat oprită, poate deveni
foarte puternică. Copilul este ajutat din nou să se ghideze singur şi starea de inhibiţie este
restaurată. Inhibând în acest fel, în mod repetat, activitatea tonică reflexă, starea comparabilă cu
normalitatea este gradat prelungită, copilul este încurajat să ia singur această postură reflex-
inhibitorie şi să şi-o controleze singur”.
-În tratamentul progresiv, posturile reflex-inhibitorii sunt modificate de îndată ce acest lucru este
posibil, printr-o nouă rupere a posturii originale. “În locul unei posturi complet inverse, se
introduc combinaţii mai mari şi mai variate de poziţii flexoare şi extensoare. Prin introducerea
unui mare număr şi a unor variate astfel de poziţii combinate, noi întrerupem în mod constant
şunturile stabilite ale căilor reflexe tonice în mai multe puncte. Slăbim astfel în mod gradat
reflexele tonice şi deschidem o mare varietate de şunturi noi. Influxul excitator este astfel
redirijat în canale de activităţi motorii potenţiale, blocate până acum de activitatea tonică reflexă
dominantă. Pe măsură ce activitatea tonică scade, copilul învaţă treptat să o controleze mai întâi
prim menţinerea activă a noii poziţii, mai târziu mişcându-se astfel, fără interferenţa activităţii
tonice reflexe”.
-Aşezarea pacientului în poziţiile reflex-inhibitorii reprezintă numai primul pas al tratamentului.
Aceste poziţii nu trebuie privite în mod static; ele sunt poziţii de plecare pentru mişcări
specifice. Fiziokinetoterapeutul trebuie să vegheze asupra menţinerii cu străşnicie a poziţiei
reflex-inhibitorii. Pacientului nu i se va cere să execute nici o mişcare înainte de a ne fi asigurat
că mişcarea respectivă nu se va putea executa în mod normal şi cu un efort normal.
Fizioterapeutul îşi dă seama de acest lucru, efectuând mai întâi aceeaşi mişcare în mod pasiv.
Ulterior, pacientul este învăţat să-şi mişte singur segmentele în mod selectiv, împiedicând prin
poziţii reflex-inhibitorii mişcările din articulaţiile vecine. Pacientul trebuie să înveţe să se
mobilizeze în cadrul şi în afara poziţiilor reflex-inhibitorii: să se ridice şi să-şi dezvolte reacţiile
de echilibru.Aşa cum se exprima Bobath: “Spasticitatea va descreşte şi tonusul muscular va fi
deţinut destul de scăzut, atâta timp cât mişcarea este în progres. Dar singura garanţie a unei
reduceri permanente a tonusului muscular constă în reactivarea reacţiilor posturale integrate la
nivelul superior în reacţiile de îndreptare şi echilibru şi în stabilirea fermă a conexiunilor lor
sinaptice”.
-Această reactivare este obţinută prin folosirea facilitării. Ea constă într-o tehnică care obţine
mişcări de răspuns spontan din partea copilului controlat într-o postură reflex-inhibitorie. Aceste
mişcări de răspuns sunt apoi ferm stabilite prin repetiţie.
Tehnica de obţinere a mişcărilor de răspuns spontan este bazată pe existenţa reflexelor posturale
integrate la un nivel superior. Astfel se poate provoca, cum arătam, extensia capului şi a
membrelor în cadrul unui reflex Landau, ştiind că la copii spastici acest reflex persistă mult
mai multă vreme decât la copii normali (apare şi mult mai târziu).
Extensia membrelor superioare este facilitată în cadrul reflexului “pregătirea pentru săritură”,
după ce acesta a apărut.
Se vor stimula, prin toate mijloacele, relaţiile de echilibru ale corpului, provocându-le şi
întărindu-le prin repetare. În poziţia şezând, “în patru labe”, în genunchi şi în picioare,
această stimulare se realizează prin împingeri uşoare ale corpului micului pacient.
▪ Astfel, în poziţia şezând se vor aplica mici şi scurte presiuni pe un umăr al pacientului,
împingându-l când într-o parte când în cealaltă sau în faţă şi înapoi. Pacientul va fi învăţat să
reacţioneze şi prin ridicarea braţului de partea înspre care este împins (reflex normal de
apărare), reflex care lipseşte de obicei în caz de paralizie spastică a membrului respectiv.
Aceste stimulări nu numai că întăresc reacţiile de echilibru al corpului, dar învaţă pacientul
să execute micile mişcări ajutătoare unui gest sau unei activităţi
▪ Este important ca în poziţia în picioare, la aceste stimulări ale echilibrului, bolnavul să înveţe
să reacţioneze şi cu membrele inferioare. Astfel, împins uşor din spate, să înveţe să ducă
înainte un membru inferior pentru sprijin. Este o reacţie de echilibru normală, indispensabilă
mersului normal.
- Un model rezumativ, dar complex al aplicări metodei Bobath de terapie a paraliziilor spastice
cerebrale la copil este următorul:
▪ Stimulările sincronizate ale mişcărilor de reptaţie (târâre) necesită intervenţia a 2 operatori.
După câteva şedinţe de repetiţie vor interveni cu cel mai mare interes.
▪ Întoarcerea (rotirea) trebuie să pornească prin stimulările produse asupra umerilor.
▪ Întoarcerea porneşte de la mişcările imprimate asupra MS (mâinile au fost în prealabil plasate
în extensie şi supinaţie) . Efortul produs de copil pentru a se întoarce este cu atât mai mare cu cât
mingea este deplasată în sens invers.
▪ Odată cu copilul se obişnuieşte cu deplasările prin târâre (reptaţie) pe minge sau pe un plan
înclinat şi dacă sprijinul pe MS e posibil e suficient să fie stimulat la nivelul MI.
▪ Redresarea activă a picioarelor în flexie dorsală întăreşte schema de flexie. Rezistenţa copilului
la înclinările pe spate creşte. Dacă este ţinut la nivelul coapselor stimulările FKT exercită o
presiune asupra adductorilor care întăresc automat forţa dezvoltată (desfăşurată) în schema de
flexie. Pentru a stimula reacţiile de echilibru e necesar să alterneze înclinările în care schema
anterioară este solicitată şi acelea în care este stimulată schema de extensie.
▪ În cazul în care este vorba în mod special de un exerciţiu terapeutic al şoldului drept, situaţia
motrică de plecare este aceeaşi. Stimularea exercitată de FKT la nivelul piciorului stâng, la
nivelul adductorilor şi flexorilor genunchiului este mai intensă. Copilul va fi antrenat într-un joc
pentru a-şi ridica genunchiul cu forţă, ceea ce antrenează în mod automat o ridicare mai
puternică a bazinului prin pelvitrohanterienii posteriori şi abductori.
▪ 4 tipuri de stimulări principale pot fi recunoscute:
.stimularea extensiei pornind cu MI
.stimularea în care sprijinul este pe MS
.stimulara în care este determinată să-şi ţină privirea înainte
.dorinţa de apucare
▪ Schema de redresare laterală produsă prin stimulare obişnuită în această manevră este întărită
de rezistenţa oferită de FKT la sfârşitul reacţiei şi de către chemarea (strigătul) mamei care
determină copilul să privească în sus.
▪ Utilizarea simultană a stimulărilor produse la nivelul MI şi a trunchiului cu orientarea privirii
şi rotaţia capului determină copilul să efectueze întoarcerea adesea repetată în cursul mişcărilor
anterioare.
▪ Menţinerea capului este obţinută în poziţia şezând.
Un membru este flectat automat prin acţiuni asupra piciorului şi permite punerea în postură
asimetrică. Mişcările sunt astfel produse cu mâna dreaptă a FKT pentru a face să se mişte
bazinul pe şold , în timp ce mâna stângă menţine capul ridicat şi flectat. Corpul copilului se
relaxează global, fără ca capul să se mişte ceea ce indică că musculatura gâtului este ea însăşi
relaxată.
▪ Ducerea cotului în spate antrenează decontracţia muşchilor umărului.
▪ Se poate folosi o minge pentru a aşeza copilul pe ea. FKT controlează poziţia prin acţiunea la
nivelul şoldurilor şi provoacă desfăşurarea schemei de rotaţie ( cu piciorul întors activ în
inversie) şi solicită reacţiile de echilibru ale copilului, păstrând însă sprijinul piciorului pe sol.
▪ Reacţiile de echilibru ca răspuns la balansarea MI sunt provocate de mişcări de retroversie mai
mult sau mai puţin accentuate şi simetrice. Mişcările de retroversie ale bazinului sunt însoţite de
mişcări în sens invers ale mingii pentru a menţine echilibru fizic.
▪ Organizarea poziţiei de plecare aşezat pe rulou până când copilul în mod spontan adoptă
postura. Se efectuează deplasările laterale cu schimbarea sprijinului, apoi cu rotarea umerilor şi
a întregului corp merge să caute obiecte până ajunge la covor.
▪ Controlul staţiunii în picioare prin reacţii de echilibru solicită alternativ scheme globale de
flexie şi extensie. Controlul acestor reacţii este propus mai întâi în poziţia ghemuit şi la revenirea
în poziţia iniţială (stând).
▪ Folosirea cadrului permite primele deplasări mergând înainte de a utiliza canadienele (cârjele)
sau de a porni fără sprijinul la nivelul mâinilor.
▪ Dezvoltarea şi învăţarea reacţiilor de paraşută (săritură) anterioare: plecând de la poziţia aşezat
pe taloane (călcâi) corpul se mişcă înainte pentru a stimula sprijinul pe un membru . Alternarea
schimbării sprijinului este provocată de manevrele de executate asupra MI . Accentuarea
stimulării provoacă ridicarea MS fără sprijin (liber) şi deschiderea automată a mâinii care se va
aşeza în întregime (deschisă) pe covor.
▪ După relaxarea MI şi provocarea triplei flexii bilaterale şi active care are ca efect stabilizarea
celor 2 şolduri picioarele sunt puse pe covor pe călcâi. Sprijinul simetric este asigurat şi
trunchiul se ridică.
▪ Postura luată spontană copil nu-i permite să se sprijine pe genunchi. Picioarele sunt în eversie.
Corectarea poziţiei picioarelor reduce contracţiile active ale muşchilor şoldurilor, permite
apropierea genunchilor şi sprijinul feselor pe călcâie. Trunchiul se ridică . Contactul mâinilor cu
ruloul dezvoltă o reacţie de sprijin şi devine posibil mişcarea unui MI în faţă, apoi celălalt
membru pentru a ajunge în poziţia ghemuit.
▪ După desfăşurarea schemei posturale asimetrice este produsă o stimulare de către rotaţia
coapselor şi copilul se ridică sprijinându-se pe cot.
▪ După ce a fost provocată schema de rotaţie în jurul axului corpului şi a MI stabilizarea
şoldurilor permite ridicarea trunchiului şi iniţierea (schiţarea) echilibrului în timp ce copilul
manevrează o jucărie.
-Aspecte critice
Metoda Bobath este astăzi o metodă de prestigiu, dacă nu prin rezultate directe, mai greu de
apreciat, măcar prin noutatea ei. Metoda speculează cunoştinţe vaste de neurofiziologie şi,
trebuie să recunoaştem, aduce contribuţii importante în tratamentul infirmităţii motorii
centrale. Elementele de mare preţ ale acestei metode sunt reprezentate prin tehnicile de
provocare reflexă a anumitor mişcări şi, mai ales, prin această atât de preţioasă reeducare a
reacţiilor de echilibru.
Poziţiile reflex inhibitorii constituie un punct vulnerabil şi discutabil al metodei, deşi el este
poate cel mai original. Aceste posturi nu acţionează totdeauna aşa cum prevede autorul. Ele
sunt cel mai active la copilul foarte mic, la copilul mai mare efectele fiind din ce în ce mai
slabe.
În ataxiile de origine centrală unde tractul cerebelos este de obicei afectat, rezultatele nu vor fi
tot atât de bune; metoda oferă totuşi o posibilitate terapeutică care nu trebuie neglijată.
-Un exemplu shematic de terapie Bobath este prezentat în figura următoare:
- Pentru a îmbogăţii diversitatea mijloacelor de tratament kinetic, vom reda şi un plan de
exerciţii propus de Berta Bobath pentru hemiplegicul adult:
Obiectivele terapiei sunt:
-creşterea gradului de conştientizarea asupra părţii paralizate
-o mai bună integrare a ambelor părţi ale corpului
- creşterea stimulării senzoriale pe partea hemiplegică
 Aceasta presupune
1.) Rearanjarea locuinţei
Pacientul trebuie astfel aşezat încât partea plegică să fie expusă stimulilor din mediu: spre uşă,
spre telefon, spre televizor; etc., pentru a determina bolnavul să se întoarcă spre acea parte. În
acest mod se realizează o mai bună integrare a hemicorpului paralizat în ansamblul
organismului.
2) Abordarea pacientului se va face tot dinspre partea paralizată pentru a facilita contactul
vizual. Dacă pacientul are dificultăţi în întoarcerea capului,terapeutul îl va ajuta, cu blândeţe, să
întoarcă capul penttu a permite contactul vizual. Familia va fi încurajată să ţină pacientul de
mâna paralizată sau să-l bată uşor pe umâr pentru a creşte stimularea senzorială.
3.) ADL
Antrenamentul pentru ADL incepe cu activităţi în care terapeutul asistă, dirijând manual partea
bolnavă pentru a reface senzaţia kinestezică a mişcării corecte. .
4.) Pozitia in pat
▪Pozilionarea corectă in pat are efecte favorabile:
- încârcarea normalizează tonusul muscular
- încârcarea creşte conştientizarea pârţii afectate
- încârcarea pârţii paralizate creşte aferenţele senzoriale de partea afectată
- încârcarea scade teama bolnavului
- alungirea hemicorpului paralizat scade spasticitatea
▪Există 3 poziţii de bază (poziţia va fi schimbată cât mai des - la aproximativ 2 ore-pentru
prevenirea efectului imobilizârii prelungite) care, în ordinea valorii lor terapeutice, sunt:
Decubit laterat pe partea paralizată .
Se vor recomanda următoarele:
-spatele paralel cu marginea patului
-capul se plasează simetric pe pernă (se va evita hiperextensia coloanei cervicale )
-umărul în antepulsie completă şi în flexie de minimum 90° ( flexie mai mică de 90°,
încurajează sinergja de flexie a membrului superior) şi în RE antebraţul în supinaţie cu cotul
flectat
-mâna plasată sub pernă
Poziţia alternativă: .
- cotul extins, cu articulaţia radiocarpiană în sprijin la marginea patului şi mâna uşor în afara
patului pentru a încuraja extensia pumnului
- membrul inferior sănătos flectat, în sprijin pe o pernă
- membrul inferior paralizat cu şoldul în extensie şi genunchiul în uşoară flexie
 Decubit lateral pe partea sănătoasă -asemenea cu anterioara, dar:
-membrul superior paralizat sprijinit pe o pernă
-membrul inferior paralizat cu şoldul în flexie, genunchiul în flexie, în sprijin pe pernă
-glezna şi piciorul susţinute pentru a nu favoriza inversia
 Decubit dorsal
-caput aşezat simetric pe pernă
-tot corpul aşezat simetric în raport cu linia mediană pentru a evita scurtarea muşchilor
paralizaţi
-o pernă sub umârul paralizat pentru a nu fi mai sus decât ce1 sanătos
-braţul paralizat în sprijin pe pernă, cu cotul extins şi antebraţul în supinaţie
-o mică pernă se poate plasa sub şold pentru a reduce retractura muşchilor pelvieni
-nu se recomandă pernă sub genunchi pentru a nu favoriza scurtarea flexorilor la genunchi
şi sinergia de extensie
▪În primul stadiu, poziţia pacientului în pat are o mare importanţă. Poziţia de decubit dorsal este
o poziţie care produce spasticitatea extensorilor; bolnavul trebuie învăţat şi încurajat să stea ceva
mai mare parte din timp pe partea sănătoasă, cu braţul bolnav întins deasupra capului, cu cotul
întins, cu membrul inferior homolateral într-o poziţie naturală de semiflexie. Curând va putea sta
şi de partea bolnavă, având grijă ca umărul respectiv să fie anteproiectat şi cotul extins.
Iată exerciţiile recomandate de această autoare:
▪Ex. 1. Mobilizarea pasivă a umărului, în special rotaţia externă şi extensia lui .
▪Ex. 2. Braţul extins în anteducţie, extensia pasivă a pumnului şi a degetelor, apoi exerciţii
active, sub rezistenţă ale aceloraşi segmente .
▪Ex. 3. Ridicarea activă a braţului în rotaţie internă. Bolnavul duce mâna pe marginea de la capăt
a patului .
▪Ex. 4. Flexia genunchiului, cu flexia dorsală a piciorului şi extensia degetelor. Şoldul este în
extensie.
▪Ex. 5. Întoarcerea în decubit dorsal. Mişcarea începe din trunchi, umărul urmând mişcarea.
Braţul şi mâna sunt menţinute în extensie .
▪Ex. 6. Pacientul stă în decubit dorsal, cu genunchiul de partea afectată uşor flectat şi braţul
extins pe lângă corp. supinaţia şi pronaţia antebraţului .
▪Ex. 7. Din aceeaşi poziţie, ridicarea braţului pe lângă corp în rotaţie externă. Coborârea
membrului superior în sacade.
▪Ex. 8. Acelaşi exerciţiu, cu controlul fiziokinetoterapeutului şi cu rezistenţă aplicată la nivelul
umărului .
▪Ex. 9. Acelaşi exerciţiu, supinaţia şi pronaţia antebraţului la ridicarea maximă a membrului
superior, mâna sprijinită pe marginea de la cap a patului.
▪Ex. 10. Şezând, îşi sprijină greutatea corpului pe membrul superior afectat. Mâna respectivă se
sprijină pe planul mesei sau al banchetei pe care stă bolnavul, în extensie – cu podul palmei –
degetele fiind desfăcute, policele în abducţie.
▪Ex. 11. Aceeaşi poziţie cu transferul greutăţii de pe un membru superior pe celălalt.
▪Ex. 12. Şezând, prinde cu braţele umerii fiziofiziokinetoterapeutului, care stă în picioare, în faţa
pacientului, prinzând la nivelul umerilor pacientului scapulele acestuia; extensia coloanei .
▪Ex. 13. În decubit dorsal: ridică membrul superior în sus şi flectează cotul, ducând palma la
frunte.
▪Ex. 14. Aceeaşi poziţie, atingând apoi cu palma gura, umărul opus, trunchiul şi readucând mâna
în poziţia iniţială .
▪Ex. 15. Aceeaşi, dar în decubit lateral. În această poziţie, braţul este dus în abducţie şi din 90
(la zenit) cotul se flectează pentru a duce mâna la gură.
▪Ex. 16. În decubit ventral, sprijinit pe antebraţe şi pe podul palmelor. Flexia şi extensia
genunchiului, cu opriri intermitente .
▪Ex. 17. În aceeaşi poziţie, transferă greutatea corpului când pe o mână, când pe cealaltă.
▪Ex. 18. În genunchi, “în patru labe”: transferul greutăţii corpului de o parte şi de cealaltă .
▪Ex. 19. În genunchi, înclinare de o parte şi de alta, fiziokinetoterapeutul asistând echilibrul şi
menţinând în extensie braţul, mâna şi degetele de partea afectată .
▪Ex. 20. În şezând, sprijinit cu mâinile, braţele în rotaţie externă, astfel încât vârfurile degetelor
sunt îndreptate înapoi: transferul greutăţii înapoi şi înainte.
▪Ex. 21. Şezând; ridicarea braţului în sus prin înainte, cu palma în sus.
▪Ex. 22. Ridicarea din şezând, fără ajutorul mâinilor, de pe scaune de înălţimi variabile.
▪Ex. 23. În picioare, fiziofiziokinetoterapeutul asistând extensia braţului, a mâinii şi a degetelor;
transferul greutăţii corpului de o parte şi alta, înainte şi înapoi.
▪Ex. 24. În picioare: flexia genunchiului cu extensia şoldului, mai întâi pasiv , apoi activ, cu
menţinerea extensiei şoldului la diferite º de amplitudine.
▪Ex. 25. Exerciţii de păşire. Se vor nota: flexia moderată în şold şi genunchi şi flexia dorsală a
piciorului.
-Pentru Grossiord, problema tratamentului adultului care a suferit un accident vascular cerebral
este în primul rând o problemă de kinetoterapie.
El recomandă tratamentul kinetic sub rezistenţă maximă, aceasta având polul de a reface
mecanismul comenzii centrale şi de a contribui la înlăturarea mai rapidă a spasticităţii. Grossiord
consideră că 60% din hemiplegicii adulţi pot fi recuperaţi pentru muncă.
Reeducarea neuromotorie trebuie să cuprindă învăţarea rapidă a gesturilor cotidiene. Bolnavul
trebuie să înveţe să mănânce, să se îmbrace, să se radă şi să se spele singur. Hemiplegicii drepţi
vor fi învăţaţi să scrie cu mâna dreaptă.
Ergoterapia este de mare importanţă în tratamentul acestor pacienţi. Cei tineri vor trebui,
uneori, să înveţe o nouă meserie, pe care să o poată îndeplinii cu infirmitatea lor actuală.
C.Metoda Temple Fay de terapie a copiilor cu leziuni cerebrale grave ce determină sindrom
hipoton generalizat şi lipsa cooperării active, prin învăţarea pasivă şi apoi activăa unor scheme
de mişcare pornind de la primele stadii ale dezvoltării ontogenetice (shemă de târâre
homolaterală amfibiană
 shemă de târâre heterolaterală reptiliană
 shemă de târâre “în patru labe” mamaliană) ±
 şezând, ortostatism, mers,activităţile vieţii zilnice, pe fondul unor stimulări complexe
senzoriale, dacă această etapă este posibilă

D.Metoda Vojta de terapie a paraliziilor spastice cerebrale

La copilul mic cu ajutorul rostogolirii şi târârii (iniţial în shemă de târâre homolaterală
amfibiană şi apoi în shemă de târâre heterolaterală reptiliană) prin acţionarea asupra unor
puncte de principale şi auxiliarea la nivelul membrului superior şi inferior
Poziţia iniţială de târâre reflexă şi situaţia generală a zonelor.Poziţia capului determină poziţia
membrelor, de partea feţei sau de partea cefei.Târârea reflexă este obţinută plecând de la două
poziţii iniţiale inverse, zise reciproce, această zonă este în consecinţă bilaterală şi terapeutul
dispune deci de 18 puncte de acces la reţeaua nervoasă aferentă (proprioceptori, exteroceptori,
ţesut conjunctiv) combinate la nesfârşit. Presiunile sunt aplicate pe una sau mai multe zone,
kinetoterapeutul instalându-se astfel încât să poată controla poziţia pacientului şi aplicând dacă
doreşte o rezistenţă continuâ răspunsurilor motorii declanşate. Pentru reuşită, terapeutul poate
să se ajute prin folosirea diferitelor părţi ale corpului său. (antebraţ, genunchi, spate etc).

Alte exemple ale poziţiei de plecare: a)-poziţia semipatrupedică numită “ prima poziţie”; b)-poziţia
de decubit lateral, faza 4 a rostogolirii reflexe; c)-decubit lateral, faza 3 a rostogolirii reflexe.

a. b. c.
a.-Direcţia răspunsurilor motorii corespunzând schemei de târâre reflexă:Mişcările fazice ale
membrelor (deplasări vizibile ale segmentelor corpului) şi rotarea capului sunt condiţionate de
crearea activă a punctelor fixe la extremităţile “ diagonalei de sprijin” (cot-faţă şi picior-
ceafă); terapetul trebuie să fie atent. Activitatea motorie izometrică a acestei diagonele include
un travaliu usor diferenţiat al muşchilor paravertebrali şi rădăcinilor membrelor.
b - Direcţia de tracţiune a lanţurilor musculare în târârea reflexă.
c. - Principalele elemente musculare ale diagonalei de sprijin în timpul târârii reflexe.
Coordonarea activităţii musculare antigravitaţionale, a aliniamentului rahidian activ,
rotaţia opusă a centurilor, contracţiile musculare care iradiază în extremităţile membrelor,
prefigurează pe cele ale schemelor superioare ale locomoţiei încrucişate umane ( cvadrupedia,
mersul).
Constituirea activă a punctelor fixe periferice, autorizează organizarea de jocuri musculare în
lanţuri oblice care exercită pe pârghiile osoase tracţiuni doar pe direcţii diferenţiate. Lanţurile
deschise au un scop fazic şi determină deplasările segmentare, lanţurile inchise au scopul
stabilităţii şi condiţio-nează emergenţa funcţiei antigravitaţionale şi locomotorii. Legătura
convergentă a lanţurilor musculare este coloana vertebrală, în particular joncţiunea
dorsolombară.
 Terapeutul trebuie permanent avizat să ştie că:
- Regiunea dorso-lombară este frecvent sediul cifozei infantile în afecţiunile neuro-pediatrice, ce
compromit stabilitatea axului rahidian.Această regiune este de asemenea locul opoziţiei rotaţiilor
fiziologice, intrevenind în schemele locomotorii încrucişate (patrupedie, mersul uman)
- Rotaţia vertebrală coordonată este încă apanajul tuturor funcţiilor posturo-motrice fine şi în
ansamblul patologiilor neurologice de origine centrală.
- Joncţiunea dorso-lombară este supusă în viaţa activă a copilului ca şi a adultului, la o infinitate
de forţe mecanice necesitând un control neuromuscular automat riguros asupra informaţiilor
proprioceptive.
Această enumerare subliniază interesul de a procura pacienţilor noştri de toate vârstele, la
traversarea activării jocurilor musculare automatice precise, o imagine corporală de calitate, care
face îndelung apel la sensibilitatea profundă şi contribuie la elaborarea sau la restaurarea
schemei corporale inconştiente.
La copilul mai mare
-inhibarea spasticităţii prin fixarea copilului într-o poziţie ghemuită pe burtă (“poziţii ţigăneşti”)
-folosirea unor exerciţii active pentru combaterea adducţiei coapselor, genu flexum,piciorului
equin

E.Metoda Frenkel de terapie a ataxiilor locomotorii ce foloseşte resturile de propriocepţie

rămase indemne după boală printr-o serie de exerciţii ce se execută sub controlul vederii
-Metoda se bazează pe o serie de exerciţii care se execută cu controlul vederii. Fiind vorba de
reeducarea unei mişcări pierdute, aceasta se reia de la formele sale cele mai simple, trecându-se
treptat prin stadii mai complicate, până la învăţarea mersului, chiar şi cu ochii închişi. Pentru o
bună reeducare se cere ca mişcarea să atingă performanţa preciziei, netrecându-se la un exerciţiu
mai dificil, până când ea nu se execută “curat” şi uşor.
-Pentru a evita oboseala şi plictiseala, se va introduce o oarecare varietate. În aceste cazuri,
progresiunea exerciţiilor nu cere creşterea intensităţii de efort – mişcările în general nu trebuie să
implice un lucru intens muscular –, ci creşterea complexităţii lor.
-Legea progresului mai suferă, în această metodă, două derogări: se începe cu mişcări mai ample
şi mai rapide, care sunt mai uşor de executat de către bolnav, şi se trece apoi la mişcări de
amplitudine mai mică, mai precise şi efectuate într-un ritm mai lent.În faza când bolnavul ajunge
să fie ridicat din pat, trebuie avută o deosebită grijă ca pacientul să nu cadă, ceea ce ar duce la
pierderea încrederii în sine.Exerciţiile se execută individual, în mod ideal de 2 ori/zi, câte o
jumătate de oră, sau o dată pe zi trei sferturi de oră până la o oră, fiind urmate de o şedinţă de
masaj.
Exerciţiile în poziţia culcat. Bolnavul stă pe pat sau pe masa de tratament, cu capul ridicat pe
perne sau pe un spătar, astfel încât să-şi poată vedea bine membrele inferioare. Exerciţiile se
execută alternativ – când cu un membru, când cu celălalt. Fiecare exerciţiu se repetă de 3-4 ori
într-o şedinţă, numărându-se cu o voce uniformă, monotonă.
Grupa I include:
▪Flexia şoldului şi a genunchiului, piciorul rămânând pe planul mesei de tratament. Extensie.
▪Flexia membrului inferior ca mai sus, abducţia şi adducţia coapsei. Extensie.
▪Exerciţiul numărul 1, dar numai jumătate din drum.
▪Exerciţiul 3, combinat cu exerciţiul 2.
▪Exerciţiul 1, cu oprirea mişcării la voinţa bolnavului, în timpul flexiei şi al extensiei.
▪Exerciţiile de mai sus, cu oprire precisă la comanda fiziokinetoterapeutului.
Grupa a II-a cuprinde următoarele exerciţii:
▪Flexia şoldului şi a genunchiului; călcâiul este ridicat câteva laturi de deget de la planul mesei.
Extensie.
▪Călcâiul unui picior este dus pe rotula genunchiului opus. La loc.
▪Ca în exerciţiul 2, cu oprire voluntară.
▪Ca în exerciţiul 2, cu oprire la comanda fiziokinetoterapeutului.
▪Călcâiul unui picior este aşezat pe mijlocul tibiei opuse, apoi este ridicat şi aşezat alături de
gamba opusă (pe masa de tratament). Extensie.
▪Călcâiul unui picior este aşezat pe rotula opusă, ca în exerciţiul 2, apoi alături de genunchi. Se
aşează apoi la mijlocul tibiei şi alături de ea, ca în exerciţiul 5, urmează aşezarea pe maleola
internă a gleznei opuse şi alături de ea. Extensie.
▪Călcâiul alunecă de-a lungul gambei opuse de sus în jos, oprindu-se pe rotulă, mijlocul tibiei şi
maleola internă.
▪Exerciţiul 7, executat de jos în sus.
▪Flexia şi extensia gambelor pe marginea patului.
▪Flexia membrului inferior stâng cu abducţia sa; simultan se face flexia membrului inferior
drept. Membrul inferior stâng este addus, în timp ce membrul inferior drept este extins. Extensia
membrului inferior stâng. Se repetă cu poziţia schimbată a membrelor inferioare.
▪Membrul inferior stâng flectat, dreptul în abducţie, apoi în flexie. Se adduce membrul inferior
drept, apoi se extind ambele, fără ca să fie atinsă masa cu călcâiele până la sfârşitul exerciţiului.
▪Fiziokinetoterapeutul aşează degetul pe membrul inferior al pacientului, care duce pe acel punct
călcâiul opus.
▪Ca în exerciţiul 12, dar când pacientul atinge degetul, acesta îşi schimbă locul şi călcâiul trebuie
să-l urmeze.
Călcâiul drept se aşează pe rotula stângă; membrul inferior stâng se flectează în această situaţie.
Exerciţiile din poziţie şezând. Poziţia şezând nu reprezintă o progresiune faţă de poziţia culcat;
exerciţiile se pot face concomitent, ca şi cele în poziţia în picioare:
Repetarea exerciţiilor din poziţia culcat.
Ridicare într-un scaun şi aşezarea la loc:
▪La comanda 1 se flectează uşor gambele sub marginea scaunului
▪La comanda 2 se apleacă uşor trunchiul şi capul înainte.
▪La comanda 3 se ridică, cu extensia genunchilor şi a şoldurilor.
. Aşezarea se face invers.
. Acest exerciţiu se face mai întâi prin sprijinire în mâini de marginile scaunului, apoi fără sprijin
şi, în sfârşit, cu ochii legaţi.
Se ating cu piciorul – vârful sau călcâiul – diferite puncte marcate pe podea sau indicate de
fiziokinetoterapeut.
Se aşează scaunul în spatele altui scaun sau în faţa unui spalier. Pacientul trebuie să-şi ducă
piciorul şi să-l sprijine pe bara scaunului din faţă sau pe una din barele spalierului. Mişcarea
trebuie să cuprindă, în ordine: flexia şoldului, extensia genunchiului şi lăsarea plantei piciorului
pe bara respectiv.

Exerciţii în poziţia în picioare. În această poziţie se face reeducarea mersului. Reeducarea

mersului se face pe diagrame desenate pe podea sau pe o planşă de lemn. Diagrama are o lăţime
de 21,59 cm (8 inches şi jumătate) şi este împărţită longitudinal în paşi de câte 68,58 cm (27
inches). Fiecare pas este împărţit, în mod vizibil, în jumătăţi şi sferturi.

Reeducarea începe cu mersul lateral, care este considerat mai uşor, fiindcă poate fi ajutat de
balansul corpului. Dacă este cazul, bolnavul va fi sprijinit de sub axile de către
fiziokinetoterapeut. Se începe cu jumătatea de pas, mişcând un picior, apoi aducându-l pe
celălalt lângă primul şi aşa mai departe. Se trece la sfertul de pas şi numai după aceea la pasul
întreg.
Apoi se combină: un sfert de pas la dreapta, un sfert de pas la stânga, o jumătate de pas la
dreapta, un pas întreg la stânga ş.a.m.d. Se comandă: unu, doi, trei, la fiecare pas executat. La
unu se mută un picior, la doi se transferă greutatea pe piciorul de atac, la trei se mută celălalt
picior lângă primul.
Se face în acelaşi fel reeducarea mersului înainte şi a mersului înapoi.
Întoarcerile se învaţă tot după o diagramă, în formă de cerc, desenată pe podea. Bolnavul învaţă
să se întoarcă, mutând picior lângă picior, câte un sfert din rotaţia întreagă, astfel încât el să
poată executa o întoarcere de 180 în două mutări (doi paşi) .
Într-un stadiu mai avansat este învăţat să urce şi să coboare scări, să meargă cu greutăţi în
mâini, să treacă obstacole.
Exerciţii pentru membrele superioare. Reeducarea membrelor superioare urmează aceleaşi
principii; bolnavul este învăţat să-şi controleze cu vederea precizia mişcărilor:
Bagă degetele în găurile neregulat forate într-o masă sau într-un panou.
Aşează chibrituri sau beţişoare în orificii asemănătoare.
Culege obiecte mici (pietre, piese de şah) şi le aşează sau le clădeşte în grămezi.
Învaţă să scrie şi să deseneze pe diagrame tipărite.

3. Tehnici şi metode de kinetoterapie în afecţiunile din practica medicală curentă-

kinetoterapia în principalele categorii de afecţiuni întâlnite în practica medicală, de fapt pe
un “schelet” al unei scheme generale, ea reprezintând numai principiile de bază, putând fi
oricând îmbunătăţită sau modificată.
3.1. Deviaţiile axiale ale coloanei vertebrale
3.1.1. Metode de evaluare specifice
I. Fişa de evaluare generală a scoliozei
A. ETIOPATOGENICĂ
▪ Prin scolioză posturală (3)trebuie înţeleasă o curbură corectabilă complet în flexie, decubit sau
prin suspendare şi la care nu se observă, clinic sau radiologic, anomalii structurale ale
vertabrelor sau toracelui.
▪ Scolioza secundară (2) trebuie identificată cu scolioza de compensare a unui dezechilibru
pricinuit coloanei vertebrale de către asimetria pelvisului osos, inegaliatea membrelor inferioare,
anchiloze articulare în poziţii vicioase ale articulaţiei cocofemurale ,etc.
▪ Scoliozele structurale (1) se caracterizează prn persistenţa rotaţiei vertebrale şi a deformărilor
costale la flexia anterioară a coloanei vertebrale. Aceste elemente, odată instalate, sânt
permanente şi corijabile doar chirurgical. Radiologic, corpii vertebrali apar rotaţi spre
convexitatea curburii, iar procesele spinoase, spre concavitate. Dapă un timp se pot observa şi
modificări structurale ale vertebrelor (vertebre trapezoidale, oblice) sau vertebre modificate
chiar la început (cuneiforme, hemivertebre).
B.ÎN FUNCŢIE DE VALORILE RADIOLOGICE ALE CURBURII
▪Uşoare(3): < 20-30º unghi Cobb
▪Medii (2)= 25-50º unghi Cobb
▪ Severe (1): > 50º unghi Cobb
C ÎN FUNCŢIE DE CARACTERISTICILE CLINICE
▪GRADUL 0 (4): spate normal (curburi fiziologice)
▪ GRADUL I (3): curbură mică, suplă, corectabilă în flexie anterioară a trunchiului
▪GRADUL II (2): rotaţia vertebrelor curburii, care devine incomplet reductibilă în flexie şi la
care se adaugă curburile compensatorii
▪ GRADUL III (1) : curbura principală este ireductibilă, apar rotaţia şi ireductibilitatea parţială a
curburilor compensatorii
▪GRADUL IV (0): scolioză fixă, sudată
D. DIN PUNCT DE VEDERE AL ECHILIBRULUI
▪Echilibrată (2): fir de plumb occiput-sanţ interfesier
▪Dezechilibrată (1): fir de plumb occiput-lateral de sanţ interfesier
DATA
SCORUL TOTAL(MEDIA
ARITMETICĂ:A+B+C+D)

II. Diagnosticul clinic

III. Diagnostic radiologic

IV. Exerciţii test
3.1.2. Tehnici şi metode de kinetoterapie
3.1. 2.1. Cu caracter general
►Corectarea posturii şi aliniamentului corpului
-Tehnica corectării posturii şi aliniamentului corpului este următoarea:
1. postură corectată/hipercorectată

2. mişcări pasiveactive asistateactive

3. contracţii izometrice
4. tehnici şi metode de facilitare neuro-musculară proprioceptivă
5. metoda Universităţii Stanford: cuprinde un grupaj sistematizat de exerciţii pentru alinierea
coloanei cervicalecoloanei toracice şi a centurii scapularecoloanei lombare şi a
pelvisuluiextremităţii inferioare (ce poate fi realizat din diverse poziţii), după care se adoptă
postură corectată/hipercorectată
 Exerciţii adaptate după exerciţiile Universităţii Stanford şi care pot fi realizate şi la domiciliu
- Antrenamentul postural la domiciliu este de un real folos şi se realizează prin:
▪ Adoptarea unor posturi cotidiene:
1. Bolnavii trebuie sfătuiţi să-şi supravegheze permanent atitudinea corectă, în staţiune ca şi în
mers, concentrându-se îndeosebi asupra menţinerii capului ridicat, cu privirea îndreptată înainte, şi a
retropulsiei umerilor. Se va monitoriza postura prin măsurarea înălţimii corpului şi a distanţei
occiput perete, pentru a surprinde cea mai mică tendinţă de a ceda poziţiei vicioase de flexie.
Bolnavul va adopta de 3 ori pe zi, 3-5 minute poziţia de ortostatism cu spatele la perete, în aşa fel
ca acesta să fie atins cu călcâiele, umerii şi ceafa.
2. Bolnavul va fi convins să adopte cu conştiinciozitate şi să păstreze poziţia dreaptă a
spatelui chiar şi atunci când se apleacă după un obiect.
3. Poziţia în scaun trebuie să fie cu spatele drept, scaunul să fie cu şezut rigid, la nevoie se
folosesc bretelele pentru poziţionare corectă.
4. Perioada din timpul nopţii este adesea lăsată în totalitate sub influenţa artritei. Bolnavul
are nevoie de un somn odihnitor, care va fi realizat prin folosirea unui pat cu saltea rigidă sau o
suprafaţă tare (plan înclinat de lemn). Se evită saltelele moi, cu apă, pernele, cu excepţia unei
perne mici sub coapse, genunchi sau sub gât. Se vor evita, de asemenea, pernele mari, moi, înalte,
patul moale care se mulează prea mult după conformaţia corpului şi permit flexia genunchilor şi a
şoldurilor.
5. Decubit dorsal (DD) pe pat tare, fără pernă sub cap cu şoldurile şi genunchii perfect
întinşi, o perniţă sub lombe.
6. Şederea pe scaun cu spătar înalt, realizând un contact permanent al spatelui cu spătarul
până la spinele scapulei, la nivelul lombei o pernă.
7. Masa de lucru trebuie să fie la nivelul pieptului, antebraţele pe masă, ochii la distanţă de
30-40 cm de lucrul de pe masă, condiţii ce forţează menţinerea corectă a trunchiului.
8. Evitarea unei şederi îndelungate pe fotoliu sau pe scaun.
9. În ortostatism se caută permanent menţinerea distanţei maxime între xifoid şi pube
(postura cea mai erectă).
10. DD pe pat tare fără pernă sau o unică pernă sub coloana dorsală, mâinile sub ceafă,
coatele să atingă patul.
11. DD, pernă mică sub coloana dorsolombară, doi saci cu nisip pe faţa anterioară a
umerilor şi alţi doi saci pe genunchi.
12. Decubit ventral (DV) în sprijin pe antebraţe - poziţia “sfinxului".
13. DV cu perna sub piept, fruntea se sprijină de o perniţă, saci cu nisip pe coloana dorsală
şi pe bazin.
▪Exerciţii terapeutice la domiciliu
1. Exerciţiu de extensie a coloanei: bolnavul în decubit ventral îşi întinde braţele în afară la nivel
cu umerii, apoi ridică capul, pieptul, umerii şi braţele cât mai departe posibil de sol; urmează
relaxarea; exerciţiul se repetă de 10-20 ori.
2. Expansiunea cutiei toracice: bolnavul, în decubit dorsal, îşi încrucişează mâinile sub ceafă,
împinge coatele spre sol în timp ce respiră profund, îşi ţine respiraţia timp de 10 secunde apoi
expiră lung şi se relaxează; exerciţiul se repetă de 10-20 ori.
3. Combinarea exerciţiilor pentru extensia coloanei şi expansiunea cutiei toracice (având două
obiective, este extrem de utilă, se repetă în secvenţe de 10-20 repetări de 1-2-3 ori pe zi):
bolnavul stă în poziţie verticală (ortostatism) cu faţa la un colţ, al camerei, se sprijină cu palmele
de perete şi alunecă în faţă îndoind coatele, îşi extinde gâtul uitându-se în sus şi respiră adânc;
nu flectează membrele inferioare.
4. Stretching-ul coapsei.
5. În şezând pe un taburet sau chiar pe duşumea, cu spatele la un perete se caută contactul prin
trei puncte (sacru, omoplaţi, occiput) “derulând" coloana de-a lungul zidului de jos în sus.
6. Din poziţie “patrupedă" cu braţele flectate, nasul la sol, se lordozează, apoi se cifozează
coloana pentru conştientizarea poziţiei.
7. În ortostatism, călcâiele la 15 cm de perete se ia contact cu zidul prin sacru, apoi cu omoplaţii,
apoi cu occiputul; se menţine această poziţie 1-2 minute, apoi se “rupe" şi se reface
►Creşterea mobilităţii articulare
A. Asuplizările la nivelul segmentului axial, ce au drept scop diminuarea sau chiar reducerea
durerii, decongestionarea - relaxarea musculară în aceasta regiune, îmbunătăţirea mobilităţii pe
toată excursia de mişcare.
a) Zona cervico-dorsală
1. Pacientul în DD cu capul în afara suprafeţei de sprijin, este susţinut de fiziokinetoterapeut (FKT)
obţinându-se o relaxare şi astfel o diminuare a durerii. Se execută:
 Flexia capului activ.FKT se găseşte aşezat pe scaun în spatele pacientului, execută priza
pe occiput şi contrapriza pe frunte. Mişcarea de flexie a capului este realizată activ de
pacient pe toată amplitudinea posibilă, după care FKT îşi aduce aportul exercitând
întindere lungă pentru a face mişcarea pe toată amplitudinea. Se va ţine cont de apariţia
pragului dureros; amplitudinea maximă se câştigă progresiv. Poziţia extremă este
menţinută 30 sec. Se repetă de 5 ori a câte două serii.
 Extensia activă a capului. FKT are aceeaşi poziţie ca anterior, iar după ce pacientul a
executat activ mişcarea pe "excursia" posibilă de mişcare, intervine pentru a mări arcul
de mişcare realizând o întindere prelugită, având contact astfel: contrapriza pe menton
şi priza pe occiput. Poziţia extremă este menţinută 30 sec. după care se revine lent în
poziţia iniţială. Se repetă de 5 ori a câte două serii.
 Înclinarea laterală a capului stânga-dreapta. FKT realizează priza pe regiunea superioară
a umărului de partea căruia se face înclinarea şi contrapriza de partea opusă înclinării
deasupra urechii. FKT conduce mişcarea pe toată amplitudinea ţinând cont de limitarea
dureroasă - se vor câştiga gradele de mobilitate progresiv. Poziţia extremă este
menţinută 30 sec. după care se revine lent în poziţia de bază; se vor face 4 repetări
pentru fiecare parte, în 2 serii.
 Rotaţia capului stânga-dreapta activ-alternativ. FKT îşi trece un antebraţ înaintea gâtului şi
face priza pe faţă laterală a acestuia, în timp ce cu cealaltă mână realizează contrapriza de
partea rotaţiei capului la nivelul lobului temporal. Iniţial pacientul realizează activ
mişcarea de rotaţie a capului, încercând să privească peste umăr, după care FKT va
interveni în vederea obţinerii amplitudinii maxime de mişcare. Poziţia extremă se menţine
30 sec. după care se revine în poziţia iniţială. Se vor face 4 repetări pentru fiecare parte în 2
serii.
2. Din poziţia de bază patrupedie, pacientul execută în mod activ mişcări din segmentul axial
cervical de:
 flexie-extensie în faţă şi în spate, de asemenea pe diagonală de 45º;
 mişcări de lateralitate stânga-dreapta;
 rotaţii stânga-dreapta privind peste umăr.
Fiecare componentă de mişcare se repetă de 6 ori.
3. Poziţia iniţiala este DD cu genunchii flectaţi, plantele pe sol şi sprijin pe occiput. Pacientul
încearcă detaşarea regiunii dorsale de pe sol, menţinând regiunea lombară şi occiputul în contact
cu suprafaţa de spijin, umerii nu vor "decola" de pe pat. Se revine în poziţia iniţială. Exerciţiul
se repetă de 6 ori (a)
4. Din şezând cu MS abduse la 90º din articulaţia scapulohumerală (SH), pacientul execută
alternativ cu fiecare MS o retroducţie, celălalt MS rămâne în abducţie la 90º, privirea urmăreşte
excursia de mişcare a braţului prin rotaţia activă a capului; în timpul rotaţiei se inspiră profund
după care se revine în poziţia iniţială cu expir lent. Se vor face 8 repetări pentru fiecare parte. (b)

a b
5. Din poziţia şezând pe scaun, cu MS atârnând pe lângă corp, pacientul realizează flexia
trunchiului pe coapse până ce urechea dreaptă atinge genunchiul stâng; se revine în poziţia de
bază şi se repetă cu partea opusă. Se repetă de 6 ori pentru fiecare parte.
b) Zona dorso-lombară
Pornind de la principiile metodei Klapp:
 coloana vertebrală este menţinută paralel cu solul, astfel se elimină acţiunea
nefavorabilă a gravitaţiei putându-se mobiliza în acest fel mai uşor;
 în poziţia partrupedă coloana vertebrală se poate decontractura semnificativ permiţând
obţinerea mai uşor a înclinărilor laterale corectoare şi pe o amplitudine mai mare;
 efectul corector al mişcării poate fi localizat la nivelul dorit al rahisului.
Folosit ca poziţii iniţiale poziţiile patrupedice "lodozante" ale metodei Klapp şi o serie de
variante cinetice active cu caracter asuplizant, altele de alungire şi nu în ultimul rând
corective:
1. În poziţia "răsturnată" lordozantă (cu trunchiul în uşoară hiperextensie) acţiunea maximă se
face la nivel L4-L5. Se realizează o mişcare de inflexiune laterală alternativ stânga-
dreapta, cu coatele flectate, mâinile fac priza pe ceafă. Se repetă de 7 ori pentru
fiecare parte.

2. În poziţia "redresată" lordozantă, cu trunchiul înclinat şi cu MS atârnând către sol, dar

vârfurile degetelor nu ating solul, acţiunea corectivă maximă se face la nivelul L1-L3. Se
realizează alternativ stânga-dreapta mişcări de inflexiune laterală ale trunchiului; poziţia extremă
va fi “punctată" - mâna de partea inflexiunii face priză pe talonul de aceeaşi parte. Se repetă de 8
ori pentru fiecare parte.
3.În poziţia "semiredresată" lordozantă, aceeaşi poziţie ca la exemplul 2, dar menţinând vârful
degetelor în contact cu solul sau cu spalierul - acţiunea corectivă maximă se face în D11-D12.
Din această poziţie se fac inflexiuni laterale ale trunchiului, degetele nu părăsesc solul, dar
trunchiul şi privirea se rotează. Se face alternativ stânga-dreapta. Se repeta de 7 ori alternative.
4.În poziţia "orizontală" lordozantă acţiunea corectivă maximă se face în D9-D10.

Variantă de poziţionare
Din această poziţie se realizează următoarele variante de mişcare :
 Cu braţele întinse şi depărtate la nivelul umerilor, palmele alunecă pe sol până ce
sternul se apropie de sol, coapsele rămân în poziţie verticală, iar nasul (dacă e posibil)
ia contact cu solul. În această poziţie se fac balansări cu lordozare puternică. Exerciţiul
alungeşte coloana vertebrală, produce lordoza la nivelul coloanei dorsale, corectează
cifoza superioară dorsală frecvent prezenţa în SA. Exerciţiul se repetă de 6 ori în 2
serii.
 Aceeaşi poziţie iniţială ca la exerciţiul anterior; se ridică lent, simultan braţele şi
toracele până la verticală. Se repetă de 5 ori
 Din aceeaşi poziţie patrupedă se duce un MS spre zenit, răsucind trunchiul şi capul după
palmă (privirea urmăreşte palma pe toată amplitudinea de mişcare). Se repetă de 8 ori
pentru fiecare parte. Se repetă de 4 ori pentru fiecare parte.

 Poziţia iniţială identică cu cea de la exerciţiul anterior; se ridică întins câte un MI şi/sau
MS executând o extensie din articulaţia centurii. Se repetă de 8 ori pentru fiecare MI
şi/sau MS.
5.Din poziţia iniţială "semiaplecat" lordozată, se realizează înclinarea pieptului către sol, prin
flexia coatelor şi a mâinilor aşezate pe sol în adducţie (vârfurile degetelor sunt orientate spre
interiorul bazei de sprijin), se continuă mişcarea prin alungirea trunchiului spre înainte cu bărbia
cât mai aproape de sol (fără desfacerea prizelor) şi se revine în poziţia iniţială. Acţiunea maximă
este la nivelul D6-D7. Se repetă de 8 ori.

6. Pornind din poziţia iniţială "aplecată" lordozată, unde flectând cât mai mult coatele şi
atingând solul cu pieptul se continuă mişcarea cu alungirea spre înainte a trunchiului, iar apoi se
revine în poziţia iniţială. Acţiunea corectivă maximă se face la nivelul D1-D4. Se repetă de 6
ori.

c) Exerciţiile în spirală ale trunchiului

1. Poziţia iniţială este decubit lateral (DL) cu genunchii aduşi şi flectaţi, iar MS se găsesc de
aceeaşi parte cu genunchii, întinse în flexie de 90º din articulaţia SH. Terapeutul face priză pe
umăr şi contapriză pe genunchi; astfel genunchii sunt menţinuţi, iar pacientul porneşte mişcarea
cu MS de deasupra ajunge în abducţie de partea opusă (privirea urmăreşte traiectul palmei). La
final mişcarea e accentuată. Rotaţia trunchiului odată cu mişcarea membrului superior este însoţită
de inspir, iar la revenire se expiră lent. Astfel se realizează şi reeducarea respiratorie a câte unui
hemitorace. Mişcarea se face pe ambele părţi de 8 ori. Exerciţiul se repetă de 4 ori în două
serii şi pentru pacienţii din stadiile III-IV.

2. Din DD cu genunchii flectaţi, plantele pe sol, MS întinse şi abduse la 90º, se duc genunchii la
piept şi se fac rotaţii ale bazinului alternativ spre stânga-dreapta (cu genunchii flectaţi şi plantele
desprinse de pe sol).Un ciclu va arăta astfel: din poziţia iniţială ducerea genunchilor la piept, apoi
rotaţie spre stânga, respectiv apoi dreapta, revenire cu genunchii flectaţi aduşi la piept şi
revenire în poziţia iniţială. Se vor face 6 repetări pentru ambele părţi, respectiv 4 în stadiile III-
IV.

3. Poziţia iniţială: şezând călare pe bancheta de gimnastică, MS sunt flectate din articulaţia
cotului mâinile făcând priză la ceafă în prima fază, pentru ca apoi MS să se întindă şi vor fi
plasate unul anterior şi unul posterior prin rotaţia trunchiului; această mişcare e sincronizată cu
inspirul profund, privirea urmăreşte palma membrului superior aflat în retroducţie. Mişcarea este
punctată în poziţia extremă, iar revenirea în poziţia iniţială este cuplată cu expirul. Exerciţiul se
repetă de 6 ori pentru fiecare parte în stadiile I-II, respectiv de 4 ori pentru fiecare parte în
stadiile II-IV.

Variantă de poziţionare

4.Din ortostatism, cu spatele la spalier la o distanţă de aproximativ 30 cm, se fac aplecări de

trunchi până ce vârfurile degetelor ating solul (genunchii sunt extinşi) după care se revine la
poziţia ortostatică şi prin rotarea trunchiului (alternativ stânga-dreapta) se caută ca mâinile să
facă priză pe o şipcă a spalierului la nivelul umerilor, care va favoriza o rotaţie cât mai
accentuată a trunchiului; poziţia de spirală extremă este "punctată" şi se repetă exerciţiul pentru
partea opusă. Aplecările trunchiului sunt cuplate cu inspir, iar revenirile cu expir. Se repetă de 5
ori pentru fiecare parte.
B. Exerciţii de mers corectoare:
1. Din poziţia patrupedică se fac variante de mers. Iniţial: mersul “buestru" ridicând în acelaşi
timp membrele de aceeaşi parte, apoi mers cu braţ - picior opus sau "încrucişat", cu inflexiune
laterală stânga-dreapta a trunchiului (inflexiunea trunchiului se face de partea opusă braţului
care e avansat) - au acţiune corectoare la nivelul segmentului dorsal.
2. Mers "înrucişat" plecând din poziţia iniţiala "redresată" lordozată, cu acţiune la nivelul
segmentului lombar.
►Corectarea deficitului respirator, parcurge câteva etape
a) Relaxarea
b) Posturarea:
1. Posturi relaxante şi facilitatoare ale respiraţiei: aplecarea în faţă a trunchiului cu 30–40°
b) Posturi de drenaj bronhic-bronhii şi trahee sub nivelul pulmonului
-metoda Haas, la care se adaugă: flux inspirant lent şi expir crescut,
presiune pe torace în expir, vibraţia toracelui la 100 – 500 Hz
c) Gimnastica corectoare (precedată de termoterapie, electroterapie, masaj):
1. Gimnastica corectoare în sală: metoda Heckscher, metoda Maccagno
2. Hidrokinetoterapia
3. Manipulările în sindromul mecano-dispneic
d) Reeducarea respiratorie (=>creşterea volumelor de aer mobilizabile, scăderea travalilui
ventilator, tonifierea muşchilor respiratori, controlul şi coordonarea ritmului respiraţiei)
1.Dirijarea aerului la nivelul căilor respiratorii superioare
◘ Reeducarea inspirulului
 inspir pe o nară, cealaltă fiind presată cu degetul;
 inspiruri sacadate ca în “mirositul florilor";
 inspiruri pe nas, cu bătăi ritmice ale aripioarelor nasului.
◘Pentru expirul oral putem folosi tehnica numită “respiraţie cu buzele strânse"; aceasta creează o
presiune reglabilă la ieşirea aerului în atmosferă. Valoarea unei astfel de respiraţii rezidă din
conceptul “punctului de egalizare presională", care va genera procesul de obstrucţie bronşică
dinamică ce apare numai în expir.

◘ Cântatul este o altă tehnică de antrenare respiratorie pe baza dirijării speciale a coloanei de
aer expirate. Tehnica este următoarea:
 se va corecta postura: capul ridicat, coloana dreaptă, abdomenul în prelungirea
toracelui, umerii relaxaţi;
 se antrenează inspiruri profunde, urmate de scurte perioade de apnee;
  se începe pregătirea exerciţiilor de cântat prin pronunţarea cântată în expir a unui şir de
silabe de tipul: “ham, ham, ham..." sau “mom, mom, mom...";
 se începe cântarea unor fraze muzicale.
Aceste exerciţii au rolul de a tonifia musculatura respiratorie menţinută contractată tot
timpul emiterii sunetului - este o formă de contracţie izometrică.
2. Reeducarea respiraţiei costale
◘ Principiul reeducării respiraţiei costale este contrarea mişcării costale, ce poate fi realizată prin
mai multe mijloace:fiziokinetoterapeut, săculeţi cu 8-12 kg, chingi, aparatură

◘ Tehnica reeducării respiraţiei costale necesită în primul rând în a face conştient pacientul
asupra mişcării analitice a principalelor zone toracale: superioară, medie, inferioară. Principiul
conştientizării unei mişcări, respectiv a comenzilor date unor grupe musculare, este unul general în
metodologia recuperării unui deficit muscular: contrarea respectivei mişcări, ceea ce forţează
muşchiul să lucreze la o tensiune crescută, mult mai uşor de sesizat. Concret:
 Mâinile kinetoterapeutului se plasează pe zonă dorită, cu degetele de-a lungul coastelor. Se
solicită expirul complet, timp în care mâinile execută o presiune ce creşte pe măsură ce se
apropie sfârşitul expiraţiei. Este faza de punere în tensiune a musculaturii respective.
 Mişcarea inspiratorie care urmează, va găsi în zona antrenată o contra-rezistenţă prin
mâinile terapistului, ceea ce va necesita o creştere a tensiunii musculaturii interesate.
 Presiunea exercitată de kinetoterapeut va slăbi treptat, pe măsură ce se termină inspirul,
astfel ca în acest moment toracele să fie liber de orice presiune.
 Această mişcare are următoarele scopuri:
 conştientizarea mişcării costale, pentru ca apoi pacientul să şi-o execute singur în
cadrul programului sau de reeducare respiratorie;
 să crească ventilaţia zonei pulmonare subjacente prin mărirea amplitudinii inspiratorii
şi facilitatea expirului.
3. Reeducarea respiraţiei diafragmatice.
◘ Respiraţia abdominală se învaţă la început din decubit dorsal (fenomenul este mai accentuat în
această poziţie), apoi din şezând, iar în final din ortostatism şi mers. Poziţia de bază: decubit
dorsal, capul spijinit pe o pernă. Flexia capului scoate din acţiune muschii accesori inspiratori
(scaleni, sternocleidomastoidieni), evitând participarea costală superioară. Genunchii sunt flectaţi
pentru a relaxa musculatura abdominală.
◘ În lipsa unui control direct fiziologic asupra muşchiului diafragmatic, singura posibilitate de a-l
influenţa rămâne modificarea presională intraabdominală. Aşadar, contrarezistenta e asigurată fie
cu ajutorul mâinilor KT, sau, fie apelând la anumite greutăţi ce se vor aplica progresiv (saci de
nisip, cărţi, discuri metalice); se începe cu 2 kg şi se creşte până la 7-10 kg.
◘ Tonifierea musculaturii abdominale este importantă pentru crearea jocului presional
intraabdominal care va antrena diafragmul. Aceasta tonifiere se face prin următoarele exerciţii:
 Poziţia iniţială DD, genunchii flectaţi, plantele pe pat, se vor aşeza greutăţi pentru
început de 2 kg pe abdomen (greutăţile vor creşte progresiv). Se respiră cu mobilizarea
amplă a peretelui abdominal, respectiv în timpul inspirului pacientul va urmări să-şi
bombeze peretele abdominal pentru ca în timpul expirului sa şi-l sucţioneze. Exerciţiul se
repetă în trei serii a câte 5 exerciţii.
 Poziţia de bază este DD, cu genunchii semiflectati, având contact plantele cu planul
patului; se ridică capul şi umerii de pe planul patului menţinând această poziţie 30
secunde (izometria drepţilor abdominali). Exerciţiul se repetă de 5 ori cu pauze între
 execuţii de 2-4 secunde.
 Pacientul este în poziţie patrupedă, se respiră abdominal, astfel ca într-o primă fază pacientul
îşi cifozează întreaga coloană, lucru asociat cu expirul şi sucţiunea peretelui abdominal
pentru ca în următorul timp să realizeze o acţiune total antagonistă primei, respectiv
lordozare puternică a coloanei cuplată cu inspir şi bombarea peretelui abdominal. Exerciţiul
se repetă de 6 ori în 2 serii.
 Din ortostatism, cu picioarele uşor depărtate, la nivelul umerilor, se trage înapoi peretele
abdominal, aliniindu-l cu pelvisul astfel încât pacientul să-şi privească gleznele doar
aplecând capul, nu şi trunchiul (antrenarea transversului).
◘ În rezumat reeducarea respiraţiei diafragmatice se realizează astfel:
▪Integrale:
.educarea respiraţiei abdominale prin:
-jocul musculaturii abdominale în inspir (bombare) şi expir (sugere)
-jocul viscerelor asupra diafragmului (pat frenocinetic Maccagno)
-tonifierea transverşilor abdominali din patrupedie
-tonifierea diafragmului contra rezistenţă

.antrenarea diafragmului prin: -inspir forţat

-expir crescut (prin borcane Pesher, spirometre)

▪A unui hemitorace : în decubit heterolateral presiunea fiziokineto-terapeutului în expir

4. Reeducarea respiraţiei toracale în ansamblu, ce se realizează astfel :
 Poziţia iniţială: decubit dorsal, pacientul realizează o respiraţie amplă, expiraţie prelungită.
Se inspiră amplu, bolnavul controlând manual mişcarea normală a cutiei toracice; se
expiră profund prelungit, cu contracţia şi retracţia musculaturii abdominale.
 Pacientul şezând pe scaun, cu ambele mâini cât mai îndepărtate face priza pe bastonul de
gimnastică sprijinit pe coapse. Cu membrele superioare în extensie, se ridică bastonul
deasupra capului (maxima flexie din articulaţia SH), chiar şi înapoia lui dacă e posibil;
această mişcare e corelată cu inspirul profund. Revenirea se face cu aşezarea bastonului
pe coapse şi aplecarea trunchiului înainte, cu expir cât mai complet şi sucţiunea
abdomenului. Se repetă de 10 ori.
 Poziţia şezând cu trunchiul vertical, mâinile fac priză la ceafă, se inspiră profund.
Înclinare spre dreapta cu expir maxim, revenire la verticală cu inspir, înclinare spre
stânga cu expir, revenire la verticală cu inspir. Se repetă de 10 ori pentru fiecare parte.
  Poziţia şezând, mâinile sunt relaxate pe coapse. În inspir braţul se rotează spre spate,
antrenând şi torsiunea trunchiului în acelaşi sens, privirea şi capul urmează mâna. În
expir, mişcarea este de revenire în poziţia de bază. Se repetă alternativ stânga-dreapta
câte 10 repetări.
 Poziţia de bază şezând: o mâna face priză pe creştetul capului, cealaltă face priză pe
coapsa. În inspir se rotează trunchiul, braţul şi capul spre una din parţi (dreapta sau
stânga). În expir se revine şi se continuă mişcarea într-o rotaţie inversă asociată cu
aplecarea trunchiului, astfel încât membrul superior care a făcut priză pe creştet ajunge
cu cotul pe coaPSA din partea opusă braţului. Se repetă de 10 ori pentru fiecare parte.
 Poziţia iniţiala şezând: se menţine trunchiul la verticală în poziţie corectă, mâinile fac
priză pe coapse, se inspiră profund în aceasta poziţie, apoi trunchiul se apleacă înainte cu
expir maxim, se revine cu inspir profund. Se repetă de 10 ori.
4. Controlul şi coordonarea respiraţiei:
▪răriirea ritmului respiraţiei = 10–12 respiraţii pe minut
-coborârea în trepte a frecvenţei ventilatorii
-utilizarea simulatoarelor de respiraţie
-ritmul respiraţiei pe bătăile pulsului
▪controlul volumului curent: creşterea lui prin scăderea ritmul respirator
▪raportul între timpii respiraţiei:
-disfuncţia ventilatorie obstructivă (DVO): creşterea duratei expiraţiei = 2X inspir prin
.utilizarea simulatoarelor de respiraţie şi ritmarea respiraţiei pe bătăile pulsului,
.creşterea duratei apneei postinspiratorii
- disfuncţia ventilatorie restrictivă (DVR): creşterea duratei pauzei postinspiratorii=max.2X
expir, prin controlul fluxului de aer : expir şi inspir lent, prelungit la viteze de flux scăzute şi
controlul respiraţiei în mişcare şi efort
e) Antrenamentul la efort
f) Educarea tusei
1. Poziţii facilitatoare ale tusei:şezând, semişezând
2. Controlul respiraţiei în accesul de tuse: respir profund şi lent cu capul şi trunchiul menţinute
dreptescurtă apnee postinspiratorie şi expir fracţionat în 2–3 reprize cu trunchiul aplecat
înainte şi abdomenul tras înapoise repetă de câteva ori până când tusea va evacua o spută care
linişteşte reflexul tusigen.
g) Tonifierea musculaturii respiratorii:
1. Intercostalii interni
2. Abdominalii
3. Pătratul lombar
4. Dinţat post-inferior
h) Educarea vorbitului:
1 .Exprimare scurtă în expir
2 Cântat pe silabe vocalice
i) Terapii ocupaţionale grupate în funcţie de echivalentul metabolismul (=consumul minim de O 2
al organismului în repaus necesar pentru asigurarea necesităţilor metabolismului bazal -1,5 ml
O2/kg/min=kcal/kgc/1h) în 4 clase funcţionale şi 5 clase terapeutice
►Antrenamentul la efort
1.Antrenamentul la bicicleta ergometrică: administrarea de oxigen (O 2) sub mască la cei cu
dispnee de grad IV şi V (PaO2 =56 mmHg) şi numai în primele zile 40 W cu durată în funcţie
de capacitatea de efort a pacientului, în două şedinţe cu pauză egală cu durata şedinţei (de obicei
durata şedinţei este între 3-10 minute) când se ajunge la 10 minute de pedalare începe mărirea
voltajului până la dublare, adică la 80 W  după care se rămâne la această putere şi se măreşte
durata reprizei de 20-30 minute, fără a se mări însă şi pauza trecerea la alte forme de
antrenament (mers, urcat scări, alergat)
2.Antrenament la covor rulant: mers pe plat la viteze crescânde şi cu durata până la 10
minuteapoi mers pe pantă de 10˚ din nou mers pe plat 10 minute plus mers pe pantă 10
minute aceeaşi modalitate de trei ori pe săptămână.
3. Antrenamentul la scăriţă:
- Scăriţa de la test Masters cu două trepte de 23 cm: pe o durată de 1 minut 10 minute şi se
apreciază valoarea efortului după diferite formule:
.W = 4/3XG(kg)X0,81XI(cm)XF(nr. urcări/min.)/60
.Kg/min =G(kg)XI(cm)Xnr.trepte/min/100
-Urcatul scărilor locuinţei sau în spital: bolnavul îşi dozează efortul cu oprirea lui când dispneea
o cere.
4.Antrenamentul prin mers:
-După imobilizări prelungite la pat: mers început sub mască (1–2 l O 2/min) prin salon sau
culoarele spitalului, însoţit de o fiziokinetoterapeută ce poartă rezervorul de oxigen apoi
pacientul va menţine ritmul de mers care îi convine pe teren platcând a ajuns la o durată de
aproximativ 15 minute de mers continuu vom introduce pe distanţe de 20–30 metri, ritmuri de
mers mai alerte, dublarea sau triplarea ritmului obişnuit treptat aceste scurte serii de ritmuri
alerte se vor înmulţi sau alungi, concomitent cu creşterea duratei de mersne oprim când se
ajunge la durata totală de mers de 30–60 minute şi care cuprinde 4–8 serii de ritm alert pe
distanţe mai mici de 100 m, şedinţa putând fi repetată de 2–3 ori pe zi (idealul este să-l realizeze
într-un cadru cât mai plăcut şi într-o atmosferă nepoluantă).
-Cura de teren: mers dozat ca durată şi dozat şi cu variaţie de pante (urcuş, coborât, plat) şi
mediul ambiant favorabil pentru deficitul respirator (aer nepoluant, ioni negativi, masaj plăcut şi
sedativ).
5. Antrenamentul la piscină: pacientul plutind în piscină este susţinut de o centură cu coardă
trecută peste scripeţi, având o contragreutate ce trage înapoi bolnavul, care prin mişcări de înot
caută să se menţină pe loc (durata între 10–60 minute cu pauze de 23 de minute, la care se
ajunge după 5–6 săptămâni; dozarea efortului se face prin durată şi prin mărimea
contragreutăţilor).
6. Antrenamentul prin alte metode:
- Activităţi de muncă
- Terapie ocupaţională
- Sportul
3.1.2.2. Metode speciale
■ Metodele Klapp şi Cotrel de redresare a scoliozelor
Metoda Klapp
 Tehnica lordozantă: din poziţii speciale ( pentru coloană cervicală sau lombară: poziţia
coborâtă cu braţele înainte; pentru coloana dorsală: poziţia orzontală cu mâinile la ceafă) se
execută flexii laterale

 Patrupedia Klapp
-pentru scoliozele cu curbură unică: mersul obişnuit al patrupedelor (păşeşte concomitent cu 1
membru superior de o parte si 1 membru inferior de partea opusă)
-pentru scoliozele cu curbură dublă: mersul cămilei (păşeşte concomitent cu membrul superior şi
membrul inferior de aceeaşi parte)
 Metoda Cotrel
 Mobilizări specifice
.Pentru scolioza dorsală
-din poziţia de rugă mahomedană se execută flexii laterale ale trunchiului de partea scoliozei
prin păşire cu degetele pe sol
-extensie - derotaţie - elongaţie - flexie laterală ( EDE ): decubit ventral cu membrele inferioare
extinse şi membrul superior heterolateral convexităţii întins pe lângă urechi, iar membrul
superior homolateral convexităţii, dus indărăt spre şold

.Pentru scolioza lombară

-exerciţii de târâre din decubit ventral, când membrele de o parte sunt întinse, iar celelalte se
aproprie
-din decubit dorsal cu trunchiul imobilizat pe masă se execută cu membrele inferioare flexii
laterale de partea scoliozei
1.pentru curbura unică:mersul patrupedelor (păşeşte concomitent. cu 1 MS de o parte si 1 MI de
partea opusă)
2.pentru curbura dubla: mersul cămilei (păşeşte concomit. cu MS si MI de aceeaşi parte)
elongaţia (autotracţiunea) Cotrel: decubit dorsal, căpăstru de tracţiune cervicală de la care o
coardă trece peste un scripete (fixat îndărăt şi deasupra capului) şi este fixată de picioare,
executâdu-se tracţiuni cu picioarele
■ Metoda Heckscher de gimnastică respiratorie corectivă în sală, având exerciţii specifice
pentru
-Corectarea poziţiei curburilor patologice ale gâtului şi poziţiei capului
-Corectarea poziţiei umerilor şi a scapulei
-Corectarea curburilor patologice ale coloanei dorsale
.pentru spate contracturat cu redoare, cu ştergerea cifozei dorsale
.pentru spate cu cifoză dorsală
-Corectarea curburilor patologice ale coloanei lombare
.pentru spate plat cu ştergerea lordozei
.pentru stări de hiperlordoză
-Corectarea poziţiei bazinului şi a mobilităţii sale
3.1.2.3. Programe de kinetoterapie
■ Programe minimale în deviaţii ale coloanei vertebrale
a) Scoliozele
#Recomandări#
¤Mobilizarea pasivă se face în vederea pregătirii pentru fixare în corset sau pentru
tratament chirurgical.
¤Mişcările active vor fi bine localizate,cu contracţii complete şi întinderi incomplete
pentru muşchii paravertebrali din partea convexă.
¤Izometria se aplică asupra muşchilor care pot redresa coloana vertebrală faţă de
mediană(metoda Niederhoffer-Becker).
¤Pentru tratamentul ortopedic pregătitor se fac întinderi şi derotări.Pe timpul imobilizării
în corset,tonificarea musculară(vezi epifizita Scheuermann).
¤Pentru tratamentul chirurgical preoperator este necesară mobilizarea coloanei;
postoperator se fac exerciţii de respiraţie şi exerciţii cu membrele, fără antrenarea spatelui. Cu
corset,tonificarea spatelui ca în epifizită.
# Programe#
Programul I(pentru o scolioză în C totală stângă)
1.Mers cu mingea medicinală ţinută deasupra capului.
2.Pe genunchi cu sprijin pe palme:întinderea simultană a braţului drept înainte şi a
piciorului drept înapoi.
 3.Culcat cu faţa-n jos,braţul de partea concavă în adducţie,flectat din cot şi sub
piept;specialistul prinde cotul bolnavului după care,contractând muşchii,trage coloana spre
omoplatul care este deja fixat prin contracţie de către pacient.Partea convexă rămâne
relaxată(fig.1).
4.Culcat pe partea dreaptă: specialistul apasă simultan pe umărul şi bazinul pacientului iar
acesta încearcă să ridice trunchiul(izometrie 5-10 secunde).
5.Şezând pe scaun,cu mingea de 1-2 kg în mâini:aplecarea trunchiului înainte la 45° şi
ducerea mingii deasupra capului,cu mâinile întinse din coate şi spatele extins.
6.Stând:cumpăna pe piciorul stâng cu braţul drept întins înainte şi piciorul drept înapoi
sus.
7.Pe genunchi cu sprijin pe palme:îndoirea braţelor cu apropierea pieptului de sol şi
întinderea piciorului drept înapoi şi în sus,spatele extins.
8.Culcat pe spate:flexia coapsei stângi pe bazin cu rezistenţă pe coapsă în timpul mişcării
(izometrie 5-10 secunde pentru psoas).
9.Mers cu ridicări pe vârfuri şi rotări de braţe în ritmul respiraţiei.

Programul II(pentru scolioză în S ,cu exerciţii simetrice)

1.Mers pe vârfuri cu braţele întinse deasupra capului.
2.Stând depărtat,cu trunchiul aplecat la 45°:rotarea braţelor prin înainte sus,înapoi jos,cu
extensia spatelui.
3.Culcat înainte cu braţele întinse deasupra capului:extensia trunchiului cu ridicarea
braţelor şi picioarelor de pe sol.
4.Culcat lateral,picioarele flectate,cu braţul îndoit spijinit pe pat,iar specialistul,cu cotul
sprijinit pe creasta iliacă a bolnavului şi între police şi index,ţine cotul acestuia:bolnavul caută să
apropie cotul de creasta iliacă având de învins rezistenţa opusă de specialist,rezistenţă ce se
aplică paralel cu corpul spre umăr;astfel se fixează omoplatul,după care se trage coloana
vertebrală spre omoplat (fig. 2).
5.Pe genunchi cu greutăţile de 1 kg în mâini,călcâiele sprijinite de o mobilă:aplecarea
trunchiului la orizontală cu ducerea braţelor deasupra capului în prelungirea trunchiului,spatele
extins şi centrat.
6.Culcat cu faţa-n jos,braţele lateral,călcâiele fixate:extensie cu rezistenţă opusă de
specialist,pe braţe;izometrie 5-10 secunde.
7.Mers cu mişcări de respiraţie şi cu executarea a două tensiuni cu braţele deasupra
capului.
 b) Cifozele
#Recomandări#
¤Pentru corectarea şi hipercorectarea cifozei se aplică mobilizarea pasivă a coloanei şi
posturi de corecţie.
¤Atârnări la scara fixă şi elongaţii cervicale la căpăstru.
¤Reechilibrarea bazinului se realizează prin tonificarea abdominalilor şi fesierilor.
¤Tonificarea muşchilor vertebrali şi a fixatorilor omoplaţilor se obţine prin mişcări active
şi izometrie.
¤Se impune controlul permanent al ţinutei în timpul zilei.
Programul
1.Şezând pe scaun în faţa oglinzii:rotarea braţelor prin faţă sus,înapoi jos,cu respiraţie.
2.Pe genunchi cu braţele întinse şi sprijinite pe un scaun:presiuni pe spate,între
omoplaţi,executate de specialist(hipercorecţia pasivă).
3.Culcat pe spate,braţele lateral cu palmele în sus,picioarele îndoite din genunchi:extensia
spatelui cu sprijin pe cap,braţe şi şezută;izometrie.
4.Şezând cu faţa la oglindă,palmele sprijinite înapoi pe sol:extensia spatelui cu inspiraţie
amplă,revenire fără a cifoza,cu expiraţie.
5.Culcat pe spate,mâinile prinse la ceafă,picioarele îndoite din genunchi,tălpile pe sol:
specialistul apasă pe coatele pacientului,iar acesta întinde picioarele,menţinând bazinul lipit de
sol,cu expiraţie,şi revenire.
6.Culcat pe spate:retroversia bazinului prin contracţia simultană a abdominalilor şi
fesierilor,cu expiraţie,revenire cu inspiraţie.
7.Culcat cu faţa-n jos,pe banchetă,picioarele în afara suprafeţei de sprijn,apucat de
marginile banchetei:ridicarea picioarelor sub orizontală,revenire.
8.Culcat cu faţa-n jos,capul în afara banchetei:ridicarea capului cu bărbia în piept,fără a
lordoza,specialistul opune rezistenţă pe cap;izometrie 5-10 secunde.
9.Pe genunchi cu şezuta pe călcâie,cu greutăţi de 1 kg în mâini:ducerea braţelor
lateral,executând două arcuiri şi extensia spatelui.
10.Mers cu mingea medicinală de 1 kg pe cap,menţinută cu ajutorul unui colac de tifon
sau cu braţele întinse.
11.Mers liniştitor cu mişcări de respiraţie.

c) Epifizita Scheuermann
Programul (cu corset)
1.Pe genunchi cu şezuta pe călcâi,braţele sprijinite pe un taburet:ducerea pieptului în jos,
cu arcuiri ale spatelui.
2.Culcat cu faţa-n jos,braţele îndoite la umeri cu câte o greutate în fiecare mână:ridicarea
greutăţilor de pe sol,braţele rămân îndoite din umeri.
3.Culcat pe spate,palmele prinse la ceafă,picioarele îndoite,tălpile pe sol:ridicarea
picioarelor întinse oblic în sus,fără a ridica coatele de pe sol,cu expiraţie şi revenire.
4.Şezând pe un scaun:aplecarea trunchiului înainte cu extensia spatelui şi ducerea braţelor
îndoite la umăr,coatele lipite de trunchi,izometrie 5-10 secunde.
5.Stând cu spatele la perete,braţele lateral sprijinite de zid:apropierea omoplaţilor prin
extensia dorsală,împingând cu braţele în perete.
6.Şezând pe un scaun:aplecarea trunchiului înainte,ducând braţele întinse sus în
prelungirea trunchiului,coloana în extensie,izometrie 5-10 secunde.
7.Culcat pe banchetă cu faţa-n jos,picioarele în afara suprafeţei de sprijin:ridicarea
picioarelor până la orizontală şi menţinerea poziţiei 5-10 secunde.
8.Elemente de baschet şi volei.
9.Mers liniştitor cu respiraţie.

d) Lordozele
#Recomandări#
¤Postură în cifoză lombară cu controlul mâinii.
¤Tonificarea abdomenului,din poziţie corectată cu bazinul în retroversie şi coordonarea
respiraţiei diafragmatice cu exerciţiile de abdomen.
¤Tonificarea musculaturii dorso-lombare,prin contracţii izometrice diferenţiate pe
regiuni:dorsală,lombară.
¤Tonificarea musculaturii rotatoare externe a membrelor şi a cvadricepsului.
Programul
1.Stând cu spatele la perete:controlul ţinutei,prin contracţia simultană a abdominalilor
(tragerea abdomenului) şi a fesierilor,cu rotaţia externă a membrelor inferioare,cu expiraţie.
2.Şezând cu braţele îndoite la umeri:aplecarea trunchiului la 45°,menţinând spatele
extins:izometrie 5-10 secunde.
3.Culcat pe spate,picioarele îndoite la piept,ţinute cu braţele:arcuiri apăsând genunchii
spre piept,întinderea picioarelor spre verticală cât permite spaţiul popliteu,fără a lordoza,
revenire în ghemuit.
4.Pe genunchi,cu sprijin pe palme:întinderea picioarelor din genunchi,ajungând în culcat
înainte cu sprijin pe palme,executarea a două tensiuni înapoi,şi revenire.
5.Culcat pe spate:retroversia bazinului prin contracţia simultană a abdominalilor şi
fesierilor,cu rotarea externă a membrelor inferioare şi expiraţie.
6.Culcat pe spate,apucat de scară:ghemuirea picioarelor la piept cu expiraţie,întinderea
lor peste cap şi revenire.

■ Program orientativ pe durata de un an

  Etapa A
Perioada I
- Săptămânile 1, 2
1. Stând: iniţierea şi învăţarea redresării coloanei vertebrale prin întinderi active
ale acesteia, alternate cu relaxare (poziţie necontrolată a corpului).
2. Stând: din poziţia controlată a trunchiului: ducerea braţelor înainte, revenire,
ducerea braţelor lateral, revenire.
3. Stând: ducerea braţelor prin înainte sus, revenire prin lateral.
4. Stând: iniţierea şi învăţarea respiraţiei corecte: exerciţii simple pentru inspiraţie şi expiraţie
(nazale); exerciţii de respiraţei forţată.
5. Stând: din poziţia controlată a trunchiului, ducerea braţelor înainte cu ridicarea alternativă a
unui genunchi la orizontală.
6. Stând: repetarea exerciţiului 2 cu ridicare pe vârfuri, concomitent cu mişcările braţelor.
7. Stând: repetarea exerciţiului 3 cu ridicare pe vârfuri concomitent cu aducerea braţelor prin
înainte sus, revenire prin lateral.
8. Stând depărtat: aplecare cu îndoire; revenirea trunchiului la orizontală cu braţele lateral,
revenire.
9. Stând depărtat: extensie totală a coloanei vertebrale, revenire.
10. Stând depărtat: extensie toracală, revenire.
11. Stând depărtat cu mâinile pe şolduri: îndoirea trunchiului spre stânga şi spre dreapta.
12. Stând depărtat: răsucirea trunchiului spre stânga şi spre dreapta, revenire.
13. Stând depărtat cu mâinile pe şolduri: circumducţii de trunchi spre dreapta şi spre stânga.
14. Stând cu mâinile pe şolduri: diferite mişcări ale capului şi gâtului (flexie, extensie,
circumducţii, răsuciri).
15. Stând depărtat cu trunchiul la orizontală şi mâinile pe şolduri: mişcări ale capului ( flexie,
extensie, răsuciri, circumducţii).
Perioada a II-a
-Săptămânile 3, 4
Varianta “a”
1. Stând: ducerea braţelor prin înainte sus, revenire prin lateral jos; ducerea
braţelor prin înainte lateral, revenire prin lateral jos.
2. Stând: la fel ca şi la exerciţiul 1cu ridicarea pe vârfuri la ducerea braţelor sus şi lateral.
3. Stând: mâinile apucate la spate jos: ridicarea alternativă a unui genunchi înainte.
4. Stând depărtat: coborârea trunchiului la orizontală cu ducerea braţelor prin înainte lateral,
revenire.
5. Stând: genuflexiune cu ducerea braţelor prin înainte lateral, revenire.
6. Culcat pe spate: apucarea alternativă a unui genunchi, tracţiune cu arcuire, revenire.
7. Culcat pe spate: apucarea alternativă a unui picior cu unghi în extensie, tracţiune, arcuire.
8. Culcat pe spate cu braţele întinse sus: ridicare în şezând cu ducerea braţelor prin înainte
lateral.
9. Culcat înainte cu braţele întinse sus: ducerea alternativă a unui braţ înapoi.
10. Culcat înainte cu braţele întinse sus: exerciţiul anterior însă şi cu ridicarea alternativă a
piciorului opus braţului.
11. Culcat cu palmele sprijinite pe sol la nivelul umerilor: întinderea până la extensia totală a
braţelor prin ducerea şezutei spre călcâi.
12. Stând depărtat cu faţa la scara fixă, mâinile apucat la nivelul umerilor: extensia spatelui cu
arcuiri alternate cu unduiri ale trunchiului.
Varianta “b”
1. Stând: ducerea braţelor lateral cu arcuire, revenire, apoi ducerea braţelor sus cu arcuire,
revenire.
2. Stând: ex. 1 cu ridicare pe vârfuri la ducerea braţelor sus şi lateral.
3. Stând: ducerea braţelor lateral cu arcuire şi ridicarea alternativă a unui genunchi spre
piept.
4. Stând: ducerea braţelor prin înainte sus şi ridicarea alternativă a unui genunchi spre piept.
5. Stând depărtat: aplecarea trunchiului la orizontală cu ducerea braţelor lateral, revenire; la
fel cu ducerea braţelor prin înainte sus, revenire prin lateral jos.
6. Stând cu mâinile apucat la spate jos: genuflexiune, revenire.
7. Culcat pe spate: îndoirea alternativă a unui genunchi la piept şi arcuire.
8. Culcat pe spate: ducere alternativă a unui picior întins sus.
9. Culcat pe spate cu braţele întinse sus: ridicare în şezând ghemuit cu mâinile pe genunchi,
revenire.
10. Culcat înainte cu braţele întinse sus: ducerea braţelor lateral cu extensie, revenire.
11. Culcat înainte cu braţele întinse sus: arcuire unui braţ înapoi cu arcuirea piciorului opus.
12. Şezând pe călcâie cu faţa la scara fixă, apucat de şipca a IV-a sau a V-a : extensia spatelui
cu arcuiri, revenire.
13. Culcat înainte cu braţele întinse sus, picioarele fixate (sub scara fixă) : ducerea braţelor
lateral cu extensia trunchiului.
14. Culcat pe spate cu braţele lângă corp, picioarele fixate (sub scara fixă) : ridicarea
trunchiului cu ducerea braţelor prin înainte lateral.
15. Stând depărtat cu faţa la scara fixă, apucat de scară, trunchiul la orizontală, revenire.
16. Stând cu spatele spre scara fixă, braţele apucat sus: extensia trunchiului cu arcuiri
alternate cu îndoiri şi arcuiri jos.
Varianta “c”
1. Stând: rotarea braţelor prin înainte sus.
2. Stând: rotarea braţelor prin înainte sus, cu ridicarea pe vârfuri la ducerea braţelor sus.
3. Stând: ex. 1 cu ridicarea alternativă a unui genunchi la piept.
4. Stând depărtat: aplecarea trunchiului la orizontală cu rotarea braţelor prin înainte sus,
revenire.
5. Stând cu braţele lateral: genuflexiune cu ducerea mâinilor la ceafă.
6. Culcat pe spate: îndoirea genunchilor spre piept, apucarea lor, ridicarea capului prin
tracţiunea exercitată de mâini, revenire.
7. Culcat pe spate: îndoirea genunchilor spre piept cu ridicarea capului, revenire.
8. Culcat pe spate cu braţele sus: ridicare în şezând cu mâinile sprijinite lângă şezută,
revenire.
9. Culcat înainte cu braţele întinse sus: ducerea braţelor înapoi cu extensie, revenire.
10. Culcat înainte cu bărbia sprijinită pe dosul palmelor: ducerea braţelor lateral cu extensia
trunchiului, rotarea braţelor prin înainte sus, revenire.
11. Şezând cu spatele spre scara fixă, braţele sus, apucat de şipcă,: extensia trunchiului cu
arcuire sau cu un lanţ de mai multe arcuiri, revenire.
12. Culcat înainte spre scara fixă, mâinile sprijinite pe şipca a II-a: arcuiri alternative ale unui
braţ înainte sus.
13. Culcat pe spate, braţele lângă corp, picioarele sprijinite (sub scara fixă): ridicarea
trunchiului în şezând cu braţele sus, revenire.
14. Stând depărtat cu faţa spre scara fixă, apucat şipca la nivelul umerilor cu braţele întinse în
prelungirea trunchiului: arcuirea alternativă a unui braţ, revenire.
15. Stând depărtat cu faţa spre scara fixă: arcuiri pe braţele întinse pe scară, alternativ cu
îndoiri ale trunchiului înainte.
Perioada a III-a
-Săptămânile 5, 6
Varianta “a”
1. Stând: arcuirea braţelor lateral cu ridicarea unui genunchi spre piept, arcuirea braţelor sus
cu arcuirea aceluiaşi picior înapoi, apoi la fel cu celălalt picior.
2. Stând: ducerea braţelor lateral cu avântarea unui picior lateral, căderea în fandare laterală
cu ducerea mâinilor la ceafă, revenire. Se repetă cu celălalt picior.
3. Stând depărtat, mâinile apucate înapoi-jos: trei arcuiri cu trunchiul sub orizontală,
revenire.
4. Stând: genuflexiunea cu ducerea braţelor prin înainte sus cu arcuire, revenire prin val.
5. Stând depărtat: aplecarea trunchiului cu arcuire înainte jos, redresarea lui la orizontală cu
braţele sus, revenire la verticală cu braţele sus, apoi braţele prin lateral jos.
6. Stând depărtat, mâinile la ceafă: fandare laterală, alternativ la stânga şi la dreapta,
revenire.
7. Culcat pe spate: ridicarea alternativă a unui genunchi spre piept, apoi ridicarea alternativă
a unui picior întins, revenire.
8. Culcat pe spate cu picioarele sprijinite, mâinile întinse sus, ridicarea trunchiului cu
aplecare înainte, redresarea lui pe verticală cu braţele sus, aplecare, revenire.
9. Culcat înainte, mâinile sprijinite pe sol la nivelul umerilor: ridicarea şi ducerea şezutei
spre călcâie, alternate cu ridicarea în echer.
10. Culcat înainte, braţele întinse sus, mâinile încleştate: extensia totală a corpului cu arcuire,
menţinerea extensiei braţelor şi picioarelor 2 timpi, revenire.
11. Culcat pe spate, mâinile la ceafă: aplecarea trunchiului înainte, readucera lui la verticală,
revenire.
12. Culcat înainte, apucat de şipca a IV-a sau a V-a: ducerea mâinilor la ceafă, revenire.
13. Culcat pe spate apucat de prima şipcă: ducerea picioarelor la scara fixă, apoi păşire în jos
din şipcă în şipcă până la prima revenire.
14. Şezând cu spatele spre scara fixă, braţele întinse sus, apucat de şipcă: arcuiri de trunchi
alternate cu aplecări înainte.
15. Şezând cu spatele spre scara fixă, braţele întinse sus apucat de şipcă, ex. 14; după arcuiri
mâinile se desprind de la scara fixă şi se menţine extensia (1, 2, 3 timpi), revenire.
16. Şezând cu spatele spre scara fixă, picioarele depărtate, braţele întinse sus, apucat de şipcă:
ridicare avântată în extensie, revenire.
17. Stând depărtat cu faţa spre scara fixă, mâinile apucate de şipcă la nivelul umerilor: arcuiri
cu braţele întinse şi extensii ale trunchiului, alternate cu îndoiri.
18. Stând cu o latură spre scara fixă, mâna dinspre scară apucă şipca de la nivelul ei, celălalt
braţ întins sus, apucat de şipcă: îndoiri laterale ale corpului. Acelaşi exerciţiu cu partea
cealaltă spre scară.
Varianta “b”
1. Stând depărtat, de baston apucat, înainte jos: ducerea bastonului prin înainte sus cu ridicare
pe vârfuri, revenire.
2. Stând de baston apucat înainte jos: ducerea braţelor prin înainte sus cu ridicarea alternativă
a unui genunchi spre piept, revenire.
3. Stând depărtat de baston apucat înainte jos: aplecarea trunchiului la orizontală cu ducerea
bastonului prin înainte sus pe omoplaţi, revenire.
4. Stând de baston apucat înainte jos: genuflexiune cu ducerea bastonului prin înainte sus pe
omoplaţi, revenire.
5. Culcat pe spate: pedalarea picioarelor (bicicleta) înainte şi înapoi de câte 4 ori.
6. Culcat pe spate: forfecarea picioarelor întinse de 4 ori, revenire.
7. Culcat pe spate, braţele întinse sus: ridicare în şezând cu picioarele încrucişate şi ducerea
mâinilor la ceafă, revenire.
8. Culcat înainte, braţele sus, bastonul apucat larg: ducerea bastonului pe omoplaţi cu extensia
trunchiului, revenire.
9. Culcat înainte, braţele sus, bastonul apucat larg: ducerea bastonului pe omoplaţi, uşoară
extensie a spatelui, forfecarea picioarelor (6 timpi), revenire.
10. Pe genunchi cu faţa la scara fixă, pe călcâie şezând, apucat de şipca a IV-a sau a V-a:
extensia trunchiului cu arcuiri.
11. Stând apucat de şipcă la nivelul umerilor: genuflexiuni, revenire cu trecerea pieptului
aproape de scara fixă.
12. Stând apucat de şipcă la nivelul umerilor: genuflexiun, revenire cu trecerea pieptului
aproape de scara fixă.
13. Stând cu spatele spre scara fixă, apucat de şipcă la nivelul umerilor: îndoirea genunchilor
până la întinderea braţelor, ducerea ambilor genunchi cu răsucirea bazinului spre
stânga, apoi spre dreapta până la scara fixă, de 4 ori, revenire.
14. Stând cu o latură spre scara fixă, mâna dinspre scara apucă şipca în dreptul ei, celălalt braţ
întins sus pe deasupra capului apucat de şipcă: îndoiri laterale cu arcuire, revenire,
apoi se execută cu cealaltă latură la scara fixă.
15. Stând cu spatele spre scara fixă, braţele sus apucat de şipcă, un călcâi sprijinit de prima
şipcă; extensie totală a corpului prin întinderea genunchilor, revenire, reluare cu
celălalt picior sprijinit.
Varianta “c”
1. Stând: rotarea braţelor prin înainte cu ducerea alternativă a unui picior în extensie la spate,
revenire.
2. Stând: genuflexiune cu uşoară înclinare a trunchiului înainte cu două rotări de braţe prin
înainte sus, pe a treia rotare revenire.
3. Stând depărtat, braţele laterale: fandare laterală cu ducerea mâinilor la ceafă, revenire, se
repetă în cealaltă parte.
4. Stând genuflexiuni cu ducerea braţelor prin înainte sus, rotarea lor prin înainte jos cu
revenire în stând prin val.
5. Stând: genuflexiune cu revenire prin val cu rotarea braţelor prin jos înapoi, urmate de
îndoirea trunchiului înainte.
6. Culcat pe spate, braţele lângă trunchi, îndoirea avântată a genunchilor spre piept cu uşoară
desprindere a şezutei de pe sol, revenire.
7. Culcat pe spate, îndoirea genunchilor la piept, ducerea picioarelor întinse peste cap,
revenire.
8. Culcat pe spate, braţele întinse sus: ridicare în şezând cu ducerea braţelor lateral şi îndoirea
genunchilor, ducându-i alternativ spre stânga şi spre dreapta.
9. Culcat înainte, braţele întinse sus: arcuirea lor înapoi, oblic-sus şi lateral, revenire.
10. Culcat înainte, braţele întinse sus: ridicarea braţelor înapoi, oblic, lateral, cu trunchiul în
extensie, cu menţinerea în fiecare poziţie, revenire.
11. Stând cu spatele spre scara fixă, braţele sus apucat de şipcă: ridicarea şi arcuirea alternativă
a unui picior întins înainte de 4 ori, revenire.
12. Culcat înainte, cu picioarele sprijinite (la scara fixă), braţele întinse sus: ridicarea braţelor
cu extensia trunchiului în amplitudine mică, mijlocie şi mare.
13. Culcat pe spate, picioarele sprijinite la scara fixă: ridicarea trunchiului şi îndoirea înainte cu
arcuire, braţele înapoi, redresarea trunchiului la verticală cu braţele sus, îndoirea lui
înainte cu arcuire, revenire.
14. Stând depărtat cu faţa spre scara fixă, apucat şipca la nivelul umerilor: extensia trunchiului
şi a braţelor cu arcuire, alternate cu ridicarea mâinilor de pe şipcă şi menţinerea
poziţiei prin contracţie statică, revenire.
15. Stând cu spatele sprijinit la scara fixă, picioarele uşor depărtate de scară, braţele sus apucat
de şipcă: extensia trunchiului cu arcuire, alternativ cu îndoirea lui înainte şi arcuire.
 Etapa B
Lecţia 1
-Săptămînile 7şi 8
1. Mers cu mâinile apucate înapoi jos cu îndoirea alternativă a unui genunchi spre piept.
2. Joc de glezne din deplasare, alternat cu alergare.
3. Mers cu mâinile la spate apucat jos: la fiecare doi paşi ghemuire cu ducerea braţelor lateral.
4. Alergare cu călcâiele la şezută, alternând cu alergarea cu genunchii la piept.
5. Stând: ducerea şi arcuirea braţelor lateral, ghemuire cu mâinile pe genunchi.
6. Stând ghemuit: ridicarea în stând cu ducerea braţelor lateral-sus şi a unui picior întins
alternativ înapoi.
7. Şezând, mâinile sprijinite lângă corp: îndoirea genunchilor şi ducerea lor spre frunte,
revenire.
8. Culcat înainte, mâinile încleştate sus: arcuirea concomitentă a braţelor şi picioarelor,
revenire.
9. Culcat pe spate, braţele întinse sus: ridicare în şezând cu picioarele îndoite, mâinile pe
genunchi, revenire.
10. Culcat înainte, mâinile sprijinite la nivelul umerilor: ridicare pe genunchi cu ducerea
şezutei spre călcâie, revenire.
11. Şezând, mâinile sprijinite lîngă corp: ridicarea bazinului cu corpul întins, revenire.
12. Culcat înainte, braţele întinse sus, picioarele sprijinite la scara fixă: extensia trunchiului cu
ducerea braţelor lateral, revenire.
13. Stând cu faţa şi apropiat de scara fixă, cu picioarele pe prima şipcă, apucat la nivelul
umerilor: trecere în echer şi revenire.
14. Stând ghemuit cu faţa la scara fixă, braţele sus de şipcă apucat: ridicare în stând cu ducerea
alternativă a unui picior întins înapoi.
15. Stând cu o latură la scara fixă, o mână la nivelul umerilor, cealaltă pe şold: pendularea
piciorului dinafară înainte-înapoi, la fel cu celălalt picior.
16. Alergare uşoară.
17. Şezând, mâinile sprijinite lângă corp, picioarele uşor depărtate şi în reflexie: relaxarea
picioarelor.
18. Mers alternat cu uşor joc de glezne, relaxare.
Lecţia a II-a
-Săptămânile 9şi 10
1. Mers normal patru paşi, alternat cu patru paşi cu fandare cu mâinile la ceafă.
2. Joc de glezne, cu mâinile apucat la spate jos, alternat cu alergare obişnuită.
3. Mers obişnuit, alternat la fiecare patru paşi cu mers ghemuit cu mâinile la spate jos (mersul
piticului).
4. Alergare cu picioarele întinse în faţă, alternând cu alergare cu picioarele întinse înapoi.
5. Stând: îndoirea genunchilor cu două rotări de braţe prin înainte sus, pe rotarea a doua
revenire.
6. Stând: ducerea braţelor şi a unui picior lateral, fandare cu ducerea mâinilor la ceafă,
revenire, la fel în cealaltă parte.
7. Pe genunchi cu sprijin pe palme: îndoirea braţelor cu ducerea alternativă a unui picior
înapoi, revenire. La fel cu celălalt picior.
8. Culcat înainte, braţele întinse sus: alternarea extensiei trunchiului şi braţelor cu cea a
picioarelor.
9. Culcat pe spate, braţele întinse sus: ridicare în şezând cu picioarele îndoite, cu mâinile pe
genunchi, alternat cu ridicare în şezând cu ducerea braţelor sus.
10. Culcat înainte, mâinile sprijinite în dreptul umerilor: ridicare pe genunchi cu ducerea
şezutei spre călcâie, alternativ cu ridicare în echer.
11. Şezând cu mâinile sprijinite lângă corp: ridicarea bazinului cu corpul întins cu îndoirea
alternativă a unui genunchi spre piept. La fel cu celălalt picior.
12. Culcat înainte, braţele întinse sus, picioarele sprijinite la scara fixă: extensia trunchiului
alternată cu extensia lui menţinută doi timpi.
13. Stând cu faţa spre scara fixă, picioarele sprijinite pe prima şipcă, apucat la nivelul umerilor:
ghemuire, echer, ghemuire.
14. Stând depărtat cu faţa spre scara fixă, apucat la nivelul umerilor: fandare laterală alternativ
dreapta-stânga.
15. Stând cu faţa spre scara fixă, un picior întins sprijinit de şipca 5, arcuirea braţelor sus
alternată cu îndoirea trunchiului cu arcuire peste piciorul sprijinit de şipcă.
16. Stând cu o latură spre scara fixă, piciorul din interior sprijinit pe şipca 4: arcuirea braţelor
sus, alternată cu îndoiri laterale spre scara fixă, apoi spre piciorul de jos.
17. Stând cu spatele spre scara fixă, braţele sus apucat de şipcă: extensii ale trunchiului
alternate cu relaxarea braţelor lângă corp.
18. Stând depărtat cu faţa spre scara fixă, antebraţ peste antebraţ sprijinit pe şipcă la nivelul
umerilor, capul sprijinit şi el pe antebraţe: relaxare.
Lecţia a III-a
-Săptămânile 11 şi 12
1. Mers cu mâinile apucate la spate jos, cu ridicarea alternativă a unui genunchi spre piept.
2. Mers cu ghemuire la doi paşi şi cu ducerea braţelor lateral.
3. Mers cu arcuirea braţelor lateral doi paşi, alternat cu îndoirea trunchiului înainte doi paşi.
4. Alergare obişnuită alternată cu alegare cu pas schimbat cu rotarea braţelor prin înainte
sus.
5. Stând depărtat: ducerea şi arcuirea braţelor lateral, alternativ cu îndoirea trunchiului
înainte spre piciorul stâng, apoi spre cel drept.
6. Stând depărtat, mâinile pe şolduri: îndoiri laterale de trunchi, îndoiri cu mâinile la ceafă,
apoi cu braţele întinse sus.
7. Stând, braţele sus: ghemuire cu răsucirea trunchiului într-o parte şi sprijinirea palmelor pe
sol, revenire. Se repetă în cealaltă parte.
8. Culcat pe spate, braţele lângă corp: ridicarea picioarelor întinse la verticală alternativ cu
ridicare în şezând şi ducerea braţelor sus.
9. Stând cu faţa la scara fixă, apucat la nivelul umerilor, picioarele sprijinite pe sol sub prima
şipcă: îndoirea genunchilor ajungând cu şezuta la sol, revenire.
10. Culcat transversal peste banca de gimnastică, cu sprijin la nivelul coapselor, picioarele
menţinute la orizontală, mâinile la ceafă: ridicarea trunchiului în extensie peste
orizontală, revenire.
11. Şezând cu spatele spre banca de gimnastică, mâinile sprijinite pe bancă: ridicarea corpului
întins cu ducerea alternativă a unui genunchi spre piept.
12. Stând depărtat, braţele lateral: fandare laterală concomitent cu ducerea mâinilor la ceafă,
revenire, la fel în partea cealaltă.
13. Culcat pe spate, picioarele sprijinite sub şipca a III-a a scării fixe, cu genunchii în uşoară
flexie, braţele lângă corp: ridicare în şezând cu braţele sus, la fel cu picioarele sub
şipca a IV-a şi a V-a.
14. Atârnat cu spatele la scara fixă: pendularea laterală a picioarelor spre stânga şi spre
dreapta.
15. Stând cu spatele la scara fixă, braţele sus apucat de şipcă: alternativ extensii cu
desprinderea şezutei de la scara fixă şi îndoiri de trunchi cu arcuire.
16. Stând cu o latură spre scara fixă, cu piciorul dinspre scară sprijinit pe prima şipcă, mâna
dinspre scară apucat jos, cealaltă sus: îndoiri laterale de trunchi. Se repetă cu cealaltă
latură.
17. Stând depărtat cu faţa spre scara fixă, braţele uşor îndoite apucat la nivelul umerilor:
extensia maximă a trunchiului cu ridicare pe vârfuri, alternată cu îndoiri şi arcuiri.
18. Stând cu spatele sprijinit de scara fixă, braţele întinse sus apucat de şipcă: extensii ale
trunchiului alternate cu relaxarea braţelor lângă corp.
Lecţia a IV-a
-Săptămânile 13 şi 14
1. Joc de glezne alternat cu alergare uşoară.
2. Mers cu mâinile apucat înapoi jos, cu îndoirea alternativă a unui picior înainte, fandare pe
acelaşi picior.
3. Mers trei paşi cu rotarea braţelor prin înainte sus, trei paşi cu ghemuire şi rotarea braţelor
dinainte înapoi.
4. Alergare cu ghemuire la patru paşi.
5. Şezând cu braţele sprijinite lângă trunchi, genunchii în uşoară flexie: arcuirea braţelor sus,
alternată cu îndoirea trunchiului şi arcuire peste picioarele întinse.
6. Culcat pe spate, braţele întinse sus: depărtarea picioarelor cu îndoirea şi arcuirea trunchiului
peste un picior, apoi peste celălalt, revenire în şezând cu apropierea picioarelor şi
ducerea braţelor lângă trunchi.
7. Culcat înainte, braţele întinse sus: depărtarea picioarelor sprijinite: ridicarea trunchiului în
extensie cu amplitudine mică, mijlocie, mare, revenire.
8. Culcat înainte cu mâinile la ceafă, picioarele sprijinite: ridicarea trunchiului în extensie cu
amplitudine mică, mijlocie, mare, revenire.
9. Stând, mîinile apucate la spate jos, un picior sprijinit: ridicări pe un picior, apoi pe celălalt.
10. Stând cu faţa spre scara fixă, cu picioarele sprijinite pe prima şipcă, apucat la nivelul
umerilor: echer cu apucare din şipcă în şipcă în jos (4-5), revenire.
11. Culcat înainte, palmele sprijinite în dreptul umerilor: ridicarea bazinului până în echer,
alternată cu flotare.
12. Culcat transversal peste banca de gimnastică cu capsele sprijinite pe bancă, picioarele
menţinute la orizontală, braţele întinse înainte cu o hantelă (1-2 kg): ridicarea
trunchiului în extensie peste orizontală.
13. Culcat pe o latură, braţele întinse sus: ridicare în şezând cu mâinile pe genunchi. Se repetă
pe cealaltă parte.
14. Atârnat cu spatele la scara fixă: ridicarea genunchilor spre piept.
15. Culcat pe spate, braţele lateral, genunchii în flexie cu tălpile sprijinite pe sol: balansarea
genunchilor spre stânga şi spre dreapta.
16. Pe genunchi cu faţa spre scara fixă, mîinile apucate la nivelul umerilor: extensii ale
trunchiului cu braţele întinse, alternate cu îndoirea trunchiului cu arcuire cu braţele
întinse.
17. Stând cu o latură spre scara fixă, mâna dinspre scară apucat jos, cealaltă sus: îndoiri laterale
cu coborârea mâinii de sus din şipcă (4-5) apoi cu cealaltă parte.
18. Stând cu spatele la scara fixă, braţele apucă şipca la nivelul capului: balansarea trunchiului
spre stânga şi spre dreapta, revenire.
Lecţia aV-a
-Săptămânile 15 şi 16
1. Mers cu rotarea braţelor prin înainte sus cu ridicarea alternativă a unui genunchi spre
piept, cu ridicarea pe vârful piciorului de sprijin.
2. Mers cu rotarea braţelor prin înainte sus cu ridicarea alternativă a unui genunchi spre piept
cu uşoară săritură pe piciorul de sprijin-opt paşi , alternat cu opt paşi normali.
3. Alergare obişnuită alternată cu patru paşi ai “ştrengarului”.
4. Stând depărtat cu mâinile pe şolduri: ducerea unui braţ oblic-sus înapoi cu arcuire şi
răsucirea trunchiului, îndoirea lui cu ducerea braţului la piciorul opus şi arcuire. Se
repetă cu celălalt braţ.
5. Stând depărtat cu mâinile pe şolduri: ducerea unui braţ oblic-sus înapoi cu răsucirea
trunchiului şi îndoirea genunchiului de aceeaşi parte, îndoirea trunchiului cu ducerea
braţului la piciorul opus cu arcuire. Se repetă cu celălalt braţ.
6. Culcat pe spate cu braţele lateral: îndoirea genunchilor spre piept, balansarea lor spre
stânga şi spre dreapta până la sol, revenire.
7. Culcat înainte longitudinal pe lada de gimnastică, apucat lateral, picioarele atârnând în
afara suprafeţei de sprijin: ridicarea picioarelor la orizontală.
8. Culcat pe spate, braţele lateral: ridicarea picioarelor întinse la verticală, îndoirea
genunchilor şi coborârea lor până la sol, întinderea la verticală, coborâre spre dreapta,
întindere la verticală, revenire în poziţia iniţială.
9. Atârnat cu faţa spre scara fixă, un picior îndoit sprijinit pe scară: ridicarea trunchiului cu
întinderea piciorului cu tracţiune în braţe, se repetă cu celălalt picior.
10. Culcat pe spate cu mâinile la ceafă: ridicarea trunchiului cu picioarele sub şipca a IV-a, a
V-a şi din nou sub a IV-a.
11. Atârnat cu spatele la scara fixă: ridicarea genunchilor spre piept, alternată cu ridicarea
picioarelor întinse peste orizontală, revenire.
12. Şezând cu spatele la scara fixă, picioarele puţin depărtate, braţele întinse sus, apucat:
ridicare în stând cu extensie, revenire.
13. Culcat pe o latură cu piciorul dinspre sol îndoit, celălalt sprijinit sub prima şipcă a scării
fixe, antebraţ peste antebraţ: ridicarea în şezând cu faţa spre scară, revenire. Se repetă
pe cealaltă parte.
14. Culcat înainte longitudinal pe lada de gimnastică cu trunchiul atârnând în afara suprafeţei
de sprijin, braţele întinse sus: ridicare în extensie cu ducerea braţelor lateral, revenire.
15. Mers alternat cu joc de glezne.
16. Mers cu arcuirea braţelor lateral la fiecare trei paşi, îndoirea trunchiului înainte la fiecare
următorii trei paşi.
17. Stând depărtat cu spatele spre scara fixă, pe vârfuri, braţele întinse sus apucat: extensii ale
trunchiului, alternate cu îndoiri înainte spre un picior, revenire. La fel spre celălalt
picior.
18. Stând cu spatele spre scara fixă, braţele uşor îndoite, apucat de şipcă: îndoirea genunchilor
până la întinderea braţelor, pendularea lor spre stânga şi spre dreapta, revenire.
Lecţia aVI-a
-Săptămânile 17 şi 18
1. Joc de glezne alternat cu alergare uşoară.
2. Mers normal trei paşi, alternat cu trei paşi cu ghemuire şi rotarea braţelor prin înainte sus.
3. Mers cu fandare pe fiecare pas.
4. Mers normal 4 paşi, 4 sărituri din ghemuit în ghemuit, cu rotarea braţelor întinse prin
înainte sus.
5. Şezând pe banca de gimnastică, cu picioarele întinse, mâinile apucat de marginea băncii:
îndoirea genunchilor la piept şi fruntea pe genunchi, întinderea picioarelor la
orizontală.
6. Culcat pe o latură, mâinile la ceafă: ridicarea picioarelor la verticală cu întoarcere pe
spate, coborârea pe cealaltă latură.
7. Culcat înainte cu picioarele sprijinite sub scara fixă, braţele întinse sus cu hantelă în mâini
(1-2 kg): ridicare în extensie în amplitudine mică, mijlocie şi maximă, revenire.
8. Culcat înainte cu picioarele sprijinite sub scara fixă, braţele uşor îndoite cu hantelă în
mâini: ridicare în extensie, menţinere 2 timpi în amplitudine mică, mijlocie şi mare,
revenire.
9. Stând depărtat, mâinile la ceafă: fandare laterală spre stânga, revenire. Se repetă spre
dreapta.
10. Culcat pe spate, braţele întinse sus: ridicare în şezând cu picioarele îndoite şi mâinile pe
genunchi, echer cu braţele lateral, ghemuit cu mâinile spre genunchi, revenire.
11. Culcat înainte, palmele sprijinite pe sol la nivelul umerilor: ridicare în echer, revenire.
12. Culcat înainte longitudinal pe lada de gimnastică, picioarele în afara suprafeţei de sprijin,
apucat lateral: ridicarea picioarelor întinse la orizontală, forfecarea lor de 4 ori,
revenire.
13. Şezând cu spatele spre scara fixă, braţele întinse apucat de şipcă: ridicare în stând cu
extensie mare, apoi ridicare în extensie cu un genunchi îndoit la piept, de 2 ori.
14. Culcat înainte longitudinal pe lada de gimnastică, cu picioarele sprijinite de un partener,
trunchiul în afara suprafeţei de sprijin, braţele întinse sus cu o halteră de 2 kg: ridicare
la orizontală, menţinere 2-3 timpi.
15. Mers cu îndoirea trunchiului la picior la fiecare pas.
16. Culcat pe spate cu capul spre scara fixă, braţele sus apucat de prima şipcă: ducerea
picioarelor îndoite pe şipcile a II-a – a IV-a; întinderea picioarelor, revenire.
17. Culcat pe spate, genunchii la piept, apucat cu braţele: balans uşor înainte-înapoi
(leagănul).
18. Atârnat cu spatele spre scara fixă: răsucirea bazinului spre stânga şi spre dreapta, de 4 ori,
revenire.
 Etapa C
1. Mers cu arcuirea braţelor lateral, doi paşi, doi paşi mers cu braţele jos.
2. Mers cu arcuirea braţelor sus, doi paşi.
3. Mers: ex.1 cu ridicarea pe vârfuri la arcuirea braţelor lateral.
4. Mers: ex.2 cu ridicare pe vârfuri la arcuirea braţelor sus.
5. Joc de glezne 8 timpi, paşi normali 8 timpi.
6. Mers, la trei paşi îndoirea alternativă a unui genunchi la piept apucat cu braţele, tracţiune.
7. Mers cu rotarea braţelor şi ridicarea alternativă a unui genunchi la piept.
8. Mers: ex.7 cu ridicare pe vârful piciorului de bază, concomitent cu ducerea braţelor sus.
9. Mers: la trei paşi ghemuire cu ducerea braţelor lateral.
10. Joc de glezne alternat cu uşoară alergare.
11. Culcat pe spate: ridicarea ambilor genunchi spre abdomen, revenire.
12. Culcat pe spate: ridicarea ambilor genunchi spre piept, alternat cu ridicarea trunchiului la
verticală.
13. Culcat pe spate, braţele întinse sus: ridicare în şezând cu picioarele încrucişate şi mâinile
la ceafă, revenire.
14. Culcat înainte, braţele întinse sus: arcuirea lor înapoi, oblic lateral, revenire prin înapoi
sus.
15. Culcat înainte: ex.14 cu menţinerea trunchiului în extensie şi a braţelor sus, oblic-sus şi
lateral.
16. Culcat pe spate, picioarele sprijinite la scara fixă, braţele întinse sus, aplecarea şi îndoirea
trnchiului înainte, redresarea lui la verticală cu braţele sus.
17. Şezând cu spatele spre scara fixă, braţele sus apucat de şipcă: ridicarea unui picior întins
sus, trunchiul în extensie, alternativ cu îndoirea unui picior, cu extensia trunchiului.
18. Culcat pe spate: reluarea ex.16 cu picioarele sprijinite pe şipca aIV-a sau a V-a.
19. Culcat înainte, palmele sprijinite pe sol la nivelul umerilor: ridicarea şezuteispre călcâie,
alternată cu ridicarea în echer.
20. Şezând cu spatele spre scara fixă, braţele întinse sus apucat de şipcă: extensii ale
trunchiului cu arcuiri alternate cu îndoiri înainte.
21. Pe genunchi cu faţa spre scara fixă: rotarea braţelor prin jos înapoi cu ridicarea corpului în
val de două ori, urmată de apucarea şipcii a VI-a, arcuire cu extensie pe braţe.
22. Stând depărtat cu faţa spre scara fixă, apucat la nivelul şi lărgimea umerilor: arcuiri pe
braţe, apoi suspendat deasupra şipcii, alternat cu îndoiri ale trunchiului înainte.
23. Joc de glezne alternat cu alergare.
24. Stând depărtat: respiraţii cu ducerea braţelor oblic jos înapoi, revenire.
▪Metoda completă este următoarea:
a. Relaxarea = 11 minute
1. Schultz 2. Jacobson
Autotrainingul Schultz din - prologul respirator =2 min
decubit dorsal, capul pe o pernă - antrenamentul propriu-zis = 8 min
mică, membrele superioare uşor ▪tehnica clasică (5 ex.)
îndepărtate de trunchi, palmele ▪tehnica inversată (5 ex.)
în jos, ochii închişi (11 ex. = 11 ▪relaxarea secundară (2 ex.)
min.) - revenirea = 1 min.
Tab.2
b. Gimnastica de corectare a deficitului respirator = Metoda Hechscher = 7 min.
1. Corectarea poziţiei curburilor patologice ale gâtului şi poziţiei capului (4 ex.)
2. Corectarea poziţiei umerilor şi ai scapulei (8 ex.)
3. Corectarea curburilor patologice ale coloanei dorsale
-pentru spate contracturat cu redoare, cu ştergerea cifozei dorsale (3 ex.)
- pentru spate cu cifoză dorsală (11 ex.)
4.Corectarea curburilor patologice ale coloaneo dorsale
-pentru spate plat cu ştergerea lordozei (3 ex.)
-pentru stări de hiperlordoză (5 ex.)
5. Corectarea poziţiei bazinului şi a mobilităţii sale (7 ex.)
c. Creşterea flexibilităţii coloanei = Metodele Klapp şi Cotrel = 7 min.
1. În general
-Metoda Klapp lordozată
.Pentru coloană cervicală sau lombară: poziţia coborâtă cu braţele întinse→ flexii laterale de
partea afectată
.Pentru coloană dorsală: poziţia orizontală cu mâinile la ceafă→ flexii laterale de partea afectată
- Patrupedia Klapp
.Pentru scoliozele cu curbură unică: mersul obişnuit al patrupedelor
.Pentru scolioze cu curbură dublă: mersul cămilei
2. Pentru scolioza dorsală
-Din poziţia de rugă mahomedană se execută flexii laterale ale trunchiului de partea scoliozei,
prin păşire cu degetele pe sol
-Extensie – derotaţie – elongaţie – flexie laterală (EDE)
3. Pentru scolioza lombară
-Exerciţii de târâre din decubit ventral, când membrele de o parte sunt întinse, iar celelalte se
apropie
-Din decubit dorsal cu trunchiul imobilizat pe masă, se execută cu membrele inferioare flexii
laterale de partea scoliozei
d. Exerciţii de derotare sub corset
e. Reechilibrarea trunchiului = program Williams = 7 min.
1. Asuplizarea trunchiului inferior
-Exerciţii de remobilizare a coloanei lombare, basculări de bazin, întinderea musculaturii
paravertebrale şi psoas – iliacului: faza I (6 ex.)  faza II (5 ex.)
-Exerciţii de atârnat
2. Asuplizare lombară
-Bascularea pelvisului: faza III (3 ex.)
.Întinderea flexorilor şoldului prin diagonale Kabat ale membrelor inferioare
f. Măsuri propriu-zise de şcoala spatelui = 7 min.
1. Conştientizarea poziţiei corecte a coloanei vertebrale şi a pelvisului
-Adoptarea unor posturi corectoare
-Realizarea în permanenţă a poziţiei neutre a coloanei vertebrale indiferent de poziţia corpului
sau de activitate
-Exerciţii de delordozare prin bascularea bazinului
-Exerciţii uzuale de delordozare: aplecarea în faţă prin flectarea şoldurilor, cumpăna pentru a
ridica un obiect de pe podea
2.Înzăvorârea (înlăcătarea) coloanei lombare
-Stadiul I: înzăvorârea rahisului lombar în poziţie neutră, concomitent cu mobilizarea membrelor
-Stadiul II: menţinându-se în continuare trunchiul înzăvorât, se mobilizează complet independent
membrele, iar loba rămâne delordozată
-Stadiul III: mobilizarea trunchiului înzăvorât ca o piesă unică
-Stadiul IV: cele învăţate în primele trei stadii se aplică diferenţiat în activităţile zilnice.
3. Menţinerea forţei musculare
-Musculatura abdominală
-Musculatura trunchiului
-Muşchii fesieri
g. Terminarea programului prin exerciţii de mers în poziţie corectă şi exerciţii de respiraţie
amplă şi rară
3.2. Tehnici şi metode kinetoterapie în sehelele posttraumatice
3.2.1. Metode de evaluare specifice
I. Fişa de evaluare generală pentru aparatul locomotor #la testingul articular se notează, pe
lângă valoarea obţinută la goniometrie şi “coeficient funcţional de mobilitate” =cifra găsită la
goniometrie x coeficientul fiecărui sector de mobilitate; la orice tip de testare ce implică
mişcare, lângă valorile testingului articular, se introduc valorile forţei musculare obţinute la
testarea muşchilor implicaţi în mişcarea respectivă (FGf0, FGf1, FGf2, AGf3, AGf4,
AGf5) ;scorul (+/-) se noteză cu 0=(-) şi 1=(+) şi se menţionează zona/regiunea #
NR. PARAMETRII EVALUARE
CRT.
DATA
A. COLOANA CERVICALĂ
1 Flexia 0 - 45°
2 Extensia 0 - 45°
3 Flexie laterală dreapta 0 - 45°
4 Flexie laterală stânga 0 - 45°
5 Rotaţie dreapta 0 – 60°
6 Rotaţie stânga 0 - 60°
7 Distanţa menton – stern (cm)
8 Distanţa ureche – umăr drept (cm)
9 Distanţa ureche – umăr stâng (cm)
B. COLOANA DORSALĂ ŞI TORACE
10 Torace
11 Coaste
12 Articulaţii sterno – claviculare
13 Articiculaţii sterno – costale
14 Ampliaţii respiratorii (cm)
15 Ott (cm)
16 Flexie laterală (cm)
C. COLOANA LOMBARĂ ŞI NERVUL SCIATIC
17 Flexia 0 - 80°
18 Extensia 0 – 80°
19 Flexie laterală dreapta 0 - 30°
20 Flexie laterală stgânga 0 - 30°
21 Rotaţie dreapta 0 - 40°
22 Rotaţie stgânga 0 - 40°
23 Distanţa indice - sol (cm)
24 Schober (cm)
25 Menell (+/-)
26 Contractură musculară paravertebrală
(+/-)
27 Scolioză(+/- ,cu gradul I<20°, gradul
II=20-40°, gradul III>40°)
28 Blocaj(+/-)
29 Lassegue dreapta (+/-)
30 Lassegue stânga (+/-)
31 Reflex achilian drept (+/-)
32 Reflex achilian stâng (+/-)
33 Alte reflexe (+/-)
34 Deficit motor radicular(+/-)
35 Tulburări sensibilitate radiculară(+/-)
36 Forma paretică(+/-)
37 Plegie(+/-)
38 Tulburări sfincteriene(+/-)
39 Hipotrofie musculară(+/-)
40 Articiculaţii sacro - iliace(+/-)
41 Articulaţia temporo - mandibulară 0 - 30°
D. UMĂR
42 Abducţia 0 - 180°
43 Adducţia 0 - 50°
44 Antepulsie - elevaţie 0 - 170°
45 Retropulsie 0 - 50°
46 Rotaţie externă 0 - 90°
47 Rotaţie internă 0 - 70°
48 Semiblocaj - blocaj(+/-)
49 Articulaţia acromio - claviculară(+/-)
E. COT
50 Flexie 0 - 150°
51 Pronaţie 0 - 70°
52 Supinaţie 0 - 80°
F. ARTICULAŢIA RADIO - CUBITO - CARPIANĂ
53 Flexie palmară 0 - 70°
54 Flexie dorsală 0 - 70°
55 Abducţie ( radial ) 0 - 20°
56 Abducţie ( cubital ) 0 - 20°
57 Articulaţiile carpo -metacarpiene(+/-)
G. MÂNĂ
58 Police- adducţie (cm)
59 Police- abducţie 0 - 60°
60 Police- opoziţie 0 - 80°
61 Metacarpofalangiană -flexie 0 -50°
62 Metacarpofalangiană -extensie 0-10°
63 Interfalangian- flexie 15 - 80°
64 MetacarpofalangieneII-V(mcp.)-flexie0-
100°
65 InterfalangieneII-V proximal(pip.)-
flexie0- 100°
66 Interfalangiene distal (dip.)- flexie 0 -
70°
H. ŞOLD
67 Flexie 0 - 120°
68 Extensie 0 - 32°
69 Abducţie 0 - 80°
70 Adducţie 0 - 30°
71 Rotaţie externă 0 - 45°
72 Rotaţie internă 0 - 45°
I. GENUNCHI
73 Flexie 10 - 140°
J. ARTICULAŢIILE TIBIO- TARSIENE
 74 Flexie dorsală 0 - 20°
75 Flexie plantară 0 - 50°
76 Flexie internă 0 - 30°
77 Rotaţie externă 0 - 20°
K. PICIOR
78 Articulaţia tarso – metatarsiană.
Bolta(+/-, cu plaja de notare inversată şi
cuprinsă între 3=normal şi 0=deviere
maximă)
79 Haluce mtp. flexie dorsală 0 - 70°
80 Haluce mtp. flexie plantară 0 - 40°
81 Metatarso - falangiană II-V:flexie dorsală
0 - 40°
82 Metatarso - falangiană II-V: flexie
plantară 0 - 70°
83 Interfalangiana proximală II-V(pip.):
flexie 0- 40°
84 Interfalangiana distală II-V (dip.): flexie
0- 50°
L. ALTE DATE
85 Semianchiloza fibroasă(+/-)
86 Anchiloza(+/-)
87 Noduli subcutanaţi(+/-)
88 Rotaţia în ax(+/-)
89 Hipotrofie musculară(+/-)
90 Scurtare membru(+/- şi cm)
91 Cicatrice cheloidă(+/-)
92 Mers sprijinit(+/-)

II. Scala Kurtzke

III. Indicele funcţional Lee-cu notaţia modificată (2=mişcare fără nici o dificultate, 1=mişcare
cu dificultate, 0=mişcare imposibilă)
CRITERIUL DATA EVALUĂRII
1.Puteţi să întoarceţi capul (într-o parte şi alta) ?
2.Puteţi să vă pieptănaţi părul în spatele capului?,
3. Puteţi închideţi un sertar numai cu mâinile?,
4. Puteţi deschide o uşă?
5. Puteţi ridica o sticlă plină?
6. Puteţi duce un pahar la gură cu o singură mâna?,
7. Puteţi răsuci o cheia în broasă?,
8.Puteţi tăia carnea cu un cuţit?
9. Puteţi întinde untul pe pâine?,
10. Puteţi întoarce ceasul ?,
11. Puteţi merge?,
12. Puteţi merge?
-a. fără ajutor?,
-b. fără ajutor special?,
-c. fără baston?,
13 Puteţi urca scările?,
14. Puteţi coborî scările?,
15. Puteţi sta cu picioarele drepte?,
16 Puteţi sta pe vârfuri?,
17 Puteţi să vă aplecaţi pentru a ridica ceva de pe
jos?
SCORUL

3.2.2. Tehnici şi metode-“programe”- de kinetoterapie în sechelele posttraumatice

I. Sechele cutanate şi subcutanate
A. În perioada imobilizării segmentului lezat:
a. Lupta împotriva edemului:
1. posturi antideclive: membrul inferior ridicat la 20-30º faţă de planul patului, iar membrul
superior în atelă cu cotul în unghi ascuţit sau în eşarfă→ feşi elastice (ciorapi sau mănuşi) ce
se menţin toată ziua şi în cursul exerciţiilor active (se suspendă noaptea şi se reaplică
dimineaţa înainte de reluarea mişcărilor);
2. mobilizarea tuturor articulaţiilor ce pot şi mobilizate şi, în special, cele distale;
b. Tratamentul tulburărilor trofice ale pielii:
1. hidrokinetoterapia blândă, progresivă în băi
 cu ulei calduţ, extracte de nămol, substanţe emoliente keratolitice, keratoplastice;
 minerale sulfuroase, alcalino-teroase, cloruro-sodice;
B. Postoperator:
a. Favorizarea proceselor de reparare locală
1. imobilizarea segmentului
 antidecliv pentru evitarea edemului
 postură funcţională pentru evitarea sechelelor ulterioare;
2. contracţii izometrice ale musculaturii segmentului (contraindicate în cazul cointeresării
masei musculare şi/sau a tendonului);
b. Menţinerea unei bune functionalităti şi troficităţi a întregului segment
1. mobilizări pasivo-active şi active ale tuturor articulaţiilor segmentului şi care să nu
afecteze zona lezată: numai în sensul “plisării plăgii” şi nu a întinderii ei;
2. hidrokinetoterapia în căzi sau bazine individuale ± dezinfectante. în fazele mai avansate;
c. Recuperarea sechelelor instalate
1. kinetoterapia în sensul plisării plăgii;
2. hidrokinetoterapia.
II. Sechele articulare
a. Combaterea durerii
1. repaus şi postură articulară relaxantă
 reapusul la pat cu articulaţia în uşoară flexie
 menţinerea unor anumite posturi pentru prevenirea sau corectarea unor poziţii vicioase;
2. blânde mobilizări pasive articulare.
b. Combaterea inflamaţiei articulare şi / sau periarticulare
1. repaus şi postură articulară relaxantă;
2. blânde mobilizări pasive articulare;
3. realuarea progresivă a mobilizării active.
 c. Menţinerea mobilităţii articulare
1. imobilizarea segmentului în posturi corectoare alternative→mobilizări
 pasive:
► simple
►tracţiuni:
 continue pentru corectarea poziţiilor vicioase sau scăderea presiunii intraarticulare în scopul
ameliorării durerii rebele la tratament;
 discontinue, în timpul nopţii şi a orelor de repaus din timpul zilei.
 pasive-asistate din relaxare totală sau parţială:
 executate de către kinetoterapeut;
 executate de diferite aparataje mecanice.
 auto-pasive:
► tracţiuni cu membrul sănătos prin intermediul unui sistem de scripeţi sau mecanoterapie;
► folosirea presiunii corpului sau a unei părţi din corp asupra articulaţiei de corectat;
► posturi de încărcare progresivă pe segmentele de mobilizat.
2. mobilizări pasive-active;
3. mobilizări active-pasive (active asistate);
4. mobilizări active simple şi cu rezistenţă
5. tonifiere musculară prin exerciţii izometrice şi mobilizări active cu rezistenţă
6. hidrokinetoterapie
7. terapie ocupaţională
III. Sechele musculare
A. Menţinerea şi / sau creşterea flexibilităţii ( elasticităţii ) musculare, ce este scăzută datorită:
a. Limitarii mişcărilor articulare:
1. Din cauza durerii tendino-musculare:
 reapusul tendinos
 masajul manipulativ Terrier-Benz + anihilarea punctelor dureroase musculare conform
metodei Knap→facilitarea contracţiei voluntare prin masajul asociat cu contracţia musculară;
2. Din cauza retracturii musculo-tendinoase:
 facilitarea indirectă a relaxării musculare prin masajul asociat cu contracţia musculară
→elongaţii;
 facilitare neuro-musculară proprioceptivă: hold-relax, Kabat;
b. Scăderii forţei de contracţie musculară:
 “metoda începutului bun” Bugnet
 masaj asociat cu caldura locală + kinetoterapie activă;
B. Creşterea forţei de contracţie musculare şi rezistenţei musculare
1. exerciţii izometrice;
2. exrciţii rezistive concentrice şi excentrice;
IV. Sechele osoase
A. Este inutilă în:
1. coxopatii prin necroza de cap femural;
2. calus vicios ce blochează o articulaţie;
3. nervi periferici comprimaţi de calus vicios sau de aderenţe;
4. pseudartroză.
B. Se recomandă în:
a. Consolidări întârziate:
1. radioterapie, Diapulse, ultrasunet pe zona de fractură sau în aplicaţii regionale pe
ganglionii simpatici;
2. cu prudenţă contracţii izometrice uşoare.
b. Osteoporoza
1. contracţii izometrice sub aparat gipsat şi mobilizarea activă a tuturor articulaţiilor ce pot fi
mobilizate
2. aparate gipsate bivalve ce permit aplicarea de câteva ori pe zi a mobilizărilor pasive sau
 activo-pasive;
3. reluarea progresivă a sprijinului pe membrul inferior sau reeducarea progresivă a penselor
pentru membrul superior.
c. Hematom periostal
1. Diapuls;
2. contracţii izometrice cu prudenţă→ progresiv mobilizări active simple şi cu rezistenţă;
V. Sechelele nervilor periferici
A. Recuperarea sindromului motor
a. Evitarea apariţiei deformărilor şi atitudinii vicioase:
1. imobilizare funcţională în atele simple sau elastice ;
2. ultrasunet în zona de trecere muşchi-tendon→ întinderea musculaturii antagoniste .
b. Evitarea atrofiei muşchilor paralizaţi:
1. masaj cu gheaţă urmat de stretch – reflex;
2. tehnici şi metode de facilitare neuromusculară;
c. Creşterea funcţiei fibrelor musculare restante sănătoase şi recâştigarea imaginii kinestezice:
1. excitarea pielii de deasupra muşchiului ( masaj cu gheaţă, ciupituri ) urmată de masaj
intens, tonifiant manual sau mecanic→ mobilizări pasive şi pasivo-active;
2. mobilizări active şi active cu rezistenţă;
3. tehnici şi metode de facilitare neuromusculară.
d. Recâştigarea coordonării mişcărilor: masaj manual în special vibrator, masaj mecanic
vibrator, asociat cu terapie ocupaţională, în special pentru membrele superioare şi exerciţii
Frenkel pentru membrele inferioare;
e. Recuperarea mobilităţii şi forţei segmentelor neafectate de paralizie: toate manevrele din
cadrul masajului uscat, umed şi mecanic urmate de exerciţii active pe toată amplitudinea de
mişcare, simple şi cu rezistenţă progresivă
 a tuturor articulaţiilor segmentului afectat
 a articulaţiilor segmentului controlateral sănătos
B. Recuperarea sindroamelor senzitive
1. parcurgerea metodologiei specifice
2. tehnicile pentru creşterea excitabilităţii locale ( ciupituri tegumentare şi a ţesutului celular
subcutanat, pensările porţiunilor musculare ale membrelor, stoarcerile, ridicările muşchilor,
scuturăturile membrelor )
3. mişcări din activităţile vieţii zilnice
C. Recuperarea sindroamelor vasculo-nutritive:
1. poziţionarea segmentului afectat şi utilizarea feşilor elastice;
2. stimularea circulaţiei sanguine prin metoda Knap;
3. kinetoterapia de la recuperarea sindromului motor, adaptată
4. gimnastica vasculară Burger
5. hidrokinetoterapie alternantă.
VI. Algoneurodistrofia (AND)
a. Stadiul 1 ( perioada de deficit imediat sau în câteva săptămâni de la tratament ):
1. repausul absolut al segmentului în posturi antideclive cu mobilizarea sa cât mai precoce
posibil
2. mobilizarea repetată a tuturor articulaţiilor neafectate;
b. Stadiul 2 ( perioada de stare: în primele 3 săptămâni ):
1. masaj de apel al rădăcinii şi segmentului proximal al membrului → masajul zonei cu
durata mai mică de 15’, posturi antideclive la 30 grade→ feşi elastice
2. toată gama metodologică a kinetoterapiei pe uscat şi hidrokinetoterapiei, adaptată
particularităţilor morfo-funcţionale şi clinice ale pacientului;
3. reluarea progresivă a mersului, mers prin bazin cu temperatura alternantă;
4. terapia ocupaţională
c. stadiul 3 ( perioada finală, ireversibilă ):metodele de mai sus la o intensitate şi durată mai
mare
VII. Sechele postoperatorii: indiferent de natura leziunilor care au provocat aceste sechele,
după vindecarea leziunilor şi de preferat înaintea instalării unor sechele definitive, se pot aplica
toate tipurile metodologice ale kinetoterapiei.
VIII. Sechele generale = sindroame de imobilizare ( sindrom de dezadaptare )
1. combaterea tulburărilor psihice: tehnici şi metode de relaxare;
2. combaterea tulburărilor metabolice: contracţii izometrice progresive şi mobilizări active
uşoare;
3. combaterea tulburărilor fizice:
 gimnastică respiratorie;
 gimnastică vasculară
 pompajul venolimfatic
 contracţii izometrice sub gips sau nu
 mobilizări active şi exerciţii cu rezistenţă pentru toate articulaţiile ce pot fi mobilizate
 adaptarea la poziţia şezând şi executarea de exerciţii din această poziţie
 adaptarea la ortostatism şi reluarea progresivă a mersului
 antrenamentul progresiv la efort
IX. Postamputaţii şi protezare
- începe de fapt înainte de protezare, când kinetoterapia, alături de celelalte metode
recuperatorii, participă la pregătirea bontului pentru protezare;
- după realizarea protezării, se poate aplica, folosind tehnicile şi metodele cunoscute pentru:
1. combaterea durerii şi inflamaţiei la nivelul bontului;
2. creşterea troficităţii şi functionalităţii segmentului restant şi a articulaţiei supraiacente;
3. menţinerea capacităţii funcţionale a segmentelor sănătoase;
4. corectarea eventualelor tulburări axiale asociate;
5. scăderea stresului psihic.
X. Programul pentru recuperarea mâinii (când au apărut schiţări de mişcare)
-Cu antebraţul spijinit pe masă:
1.Închiderea şi deschiderea pumnului.
2.Ridicarea pe rând a fiecărui deget,cu palma sprijinită pe masă.
3.Ridicarea degetelor 2 şi 4 deodată,apoi 3 şi 5.
4.Ridicarea degetelor 2 şi 5 deodată,apoi 3 şi 4.
5.Ridicarea degetelor 2 şi 3 deodată,apoi 4 şi 5.
6.Depărtarea degetelor în evantai,apoi apropierea lor.
7.Cu degetele uşor flectate,mâna sprijinită pe masă:mişcarea degetelor ca la maşina de
scris.
8.Încălecarea degetelor unul peste altul.
9.Policele apucă pe rând fiecare deget şi face mişcarea de bobârnac.
10.Strângerea unei mingi sau a unui burete în mână.
11.Învârtirea unui creion pe masă.
12.Răsfoirea unei cărţi.
13.Pocnirea degetelor în palmă folosindu-se de police.
14.Închiderea unui nasture la haină.
15.Prinderea unei cârpe între police şi celelalte degete pe rând.
3.3. Tehnici şi metode-“programe”- de kinetoterapie în afecţiuni reumatismale
3.3. 1.Reumatismul inflamator
Indiferent de etiologie, procesul inflamator este cantonat în membrana sinovială, capsula
articulară, tecile şi bursa tendonală şi/sau în masa musculară. Acesta determină unul sau mai
multe efecte: lichid sinovial în exces, îngroşarea membranei sinoviale, presiune intraarticulară
crescută, “rigidizarea” tendoanelor, scăderea forţei şi / sau a masei musculare. Astfel apare
“tensionarea” structurilor ce participă la contracţie şi la mişcarea aparatului neuro-musculo-
artro-kinetic. Progresiv se instalează posturi vicioase şi dereglarea axelor de mişcare. În timp
structurile devin din ce în ce mai “rigide” cu permanentizarea defectelor axiale şi scăderea
progresivă a capacităţii de mişcare.
 Obiectivele programului kinetoterapeutic ,sunt:
a. În faza acută şi subacută:
1. scăderea durerii şi inflamaţiei;
2. menţinerea mobilităţii articulare;
3. menţinerea forţei şi rezistenţei musculare;
4. menţinerea troficităţii şi supleţei structurilor capsulo-ligamentare şi tendinoase.
b. În faza cronică activă: la cele anterioare se adaugă şi combaterea inflamaţiei şi tendinitei
distructive.
c. În faza cronică inactivă: în plus se urmăreşte corectarea posturilor vicioase prin masaj
insistent, profund urmat, în ordine, de multiple tehnici de mobilizare post masaj →
posturări funcţionale→ kinetoterapie → posturări funcţionale
Metodologia specifică în:
A. Poliartrita reumatoidă, pseudopoliartrita rizomelică, poliartrita juvenilă, reumatismul
psoriazic.
a. În perioada inflamatorie:
1. imobilizare sau repaus simplu în poziţii antalgice→ posturări simple în poziţii
funcţionale→posturări extreme alternante
2. periajul/masaj cu gheaţă pe articulaţiile afectate →tracţiuni uşoare în ax
3. mobilizări pasive→auto-pasive→pasivo-active, blânde
4. exerciţii de mobilizare activă amplă controlaterală şi axio-periferice homolaterale,
progresiv
5. ± exerciţii izometrice
b. În perioada subacută:
1. imobilizare sau repaus sau posturări simple în poziţii funcţionale→posturări extreme
alternante
2. periajul/masaj cu gheaţă pe articulaţiile afectate →tracţiuni uşoare în ax
3. mobilizări pasive→auto-pasive→pasivo-active
4. exerciţii de mobilizare activă amplă controlaterală şi axio-periferice homolaterale
5. exerciţii izometrice cu prudenţă şi progresiv
6. mobilizare din suspendare
7. scripetoterapie
8. hidrokinetoterapie
9. posturări chiar forţate până la limita de toleranţă a durerii
10. mişcări active cu rezistenţă realizată de kinetoterapeut
11. terapie ocupaţională fără încărcare intensă
c. În perioada de remisiune sau cronică-activă:
1. posturări în poziţii fiziologice, funcţionale
2. utilizarea unor echipamente protective ajutătoare
3. realizarea unui raport favorabil între activitate şi repausul articular
4. mobilizări articulare pasive→ pasivo-active → active
5. exerciţii izometrice şi dinamice cu rezistenţă progresivă
6. terapie ocupaţională
B. Spondilita anchilozantă
a. În stadiul de debut:
1. posturări nocturne pe pat dur
2. exerciţii de conştientizare şi corectare posturală
3. tehnici şi metode de relaxare →mobilizarea activă relaxantă a articulaţiilor
vertebrotoracice, şoldurilor, genunchilor şi gleznelor
4. gimnastică respiratorie cu accent pe expansiunea toracică
5. tonifierea musculaturii fixatoare a omoplaţilor, dorsală şi abdominală
6. tonifieri musculare generale progresive
7. activitate fizică moderată, întretăiată de posturi de repaus şi efectuată în poziţii funcţionale
corectate, care să prevină apariţia deformărilor articulare
8. hidrokinetoterapie şi înot terapeutic
b. În perioada de stare:
1. posturări cu efect sedativ şi corectiv→ tehnici şi metode de relaxare musculară globală;
2. metoda Klapp şi Cotrel în poziţii lordozante
3. tonifierea musculaturii paravertebrale
4. gimnastică respiratorie cu accent pe respiraţia toracică maximă şi educarea respiraţiei
toraco-abdominale;
5. exerciţii de conştienzare şi corectare posturală, în special în activităţile vieţii zilnice→
metoda “Şcoala spatelui”;
6. hidrokinetoterapei şi terapie ocupaţională în poziţii corijate
7. cura Kneipp.
c. În perioada puseelor evolutive:
1. posturări în extensie ale trunchiului şi membrelor;
2. gimnastică respiratorie cu insistenţă pe tonifierea musculaturii principale şi accesorii, din
poziţii corijate;
3. contracţii izometrice ale musculaturii centurilor→ asuplizarea centurilor din patrupedie;
4. ± corset ortopedic cu fereastră pentru respiraţie.
d. În stadiul final:
1. tracţiuni, manipulări, elongaţii, progresiv şi cu prudenţă
2. gimnastică respiratorie cu insistenţă pe respiraţia abdominală
3. hidrokinetoterapie
4. readaptare funcţională socio-profesională.
C. Hidartrita intermitentă a genunchiului ( cea mai frecventă afecţiune reumatismală
inflamatorie izolată)
1. pansament compresiv al genunchiului între perioadele de kinetoterapie
2. contracţii izometrice ale musculaturii periarticulare →mobilizări active simple progresive
când fenomenele inflamatorii s-au ameliorat semnificativ
3. recuperarea unui eventual deficit de mobilitate articulară prin tehnici şi metode de facilitare
neuro-musculară
4. reeducarea mersului
5. hidrokinetoterapie şi înot terapeutic
6. măsuri de igiena ortopedică a şoldului
3.3. 2. Reumatismul degenerativ
1. măsuri de igiena ortopedică a articulaţiilor
2. posturări funcţionale
3. mobilizări articulare fără încărcare şi din suspendare;
4. contracţii izometrice ale musculaturii periarticulare;
5. tracţiuni, manipulări, elongaţii în perioada cronică;
6. tonifieri musculare specifice, progresive
7. corectarea staticii şi mersului, eventual cu mijloace ortopedice ajutătoare;
8. terapie ocupaţională
9. hidrokinetoterapie.
3.3.3. Reumatismul infecţios :după rezolvarea procesului infecţios (prin tratament
medicamentos+/- chirurgical) se procedează ca la reumatismul degenerativ.
3.3.4. Artropatii metabolice ( guta, condrocalcinoza ) : se abordează conform metodologiei de
la poliartrita reumatoidă
3.3.5. Artropatii neurogene (tabes, siringomielii, diabet, lepra, acropatia ulcero-mutilantă
Thevenard, paraosteoartropatia= osteomul neurogen)
a. În puseul acut:
1. posturări de drenaj ale membrelor;
2. evtarea tuturor manevrelor bruşte, dureroase şi traumatizante;
3. mobilizăti pasive blânde de mai multe ori pe zi;
b. În perioada cronică:
1. posturări alternante
2. mobilizări active blânde de mai multe ori pe zi;
 3. tonifieri musculare progresive;
4. tracţiuni, elongaţii
5. reeducarea funcţională a membrelor±mijloace ortopedice ajutătoare.
3.3.6. Reumatismul ţesutului moale
 Schema generală de terapie :schema în 6 puncte a Universităţii Cleveland-Ohio:
1. excluderea unor boli sistemice;
2. eliminarea factorului agravant sau declanşator;
3. decelarea absenţei sau existenţei unei afectări articulare concomitente ce trebuie tratată
specific;
4. fizioterapie + acupunctură +/- antalgice + masaj:
- în formele acute: masaj cu gheaţă / neteziri;
-în formele cronice:
 masaj zonal şi local, insistent şi profund;
 pentru muşchi, tendoane, ligamente: masajul manipulativ Terrier-Benz, masajul asociat cu
contracţia musculară, “metoda începutului bun” Bugnet
 pentru fascii: masajul manipulativ Rab, metode californiene de fasciterapie (metoda Lehn,
metoda Rolf)
5. kinetoterapie: corectarea posturii bolnavului + tonifiere musculară + “întindere” musculară;
6. trebuie explicat bolnavului o regulă cu caracter general: “se rezolvă de obicei în 7-10 zile şi
dacă nu, nu vă alarmaţi pentru că s-ar putea să dureze luni de zile”.
 Scheme terapeutice particulare în afectările musculo-ligamentare:
a. Prin contractură musculară persistentă (cercul vicios Trevel) :schema Hans Krauss I:
1. dacă se cunoaşte, tratamentul cauzei care a dus la contractură;
2. masaj cu gheaţă sau masaj uscat insistent, profund, lent, progresiv;
3. kinetoterapie specifică de “întindere” musculară;
4. fizioterapie +/- decontracturante musculare şi antalgice (la nevoie).
b. Prin deficit de forţă musculo-ligamentară:schema Hans Krauss II:
1. relaxare generală şi locală : metoda Jacobson;
2. exerciţii de mobilizare liberă a trunchiului pentru “încălzire musculară” + masaj manual
stimulant;
3. exerciţii de tonifiere musculară ( exerciţii izometrice şi obligatoriu exerciţii dinamice cu
rezistenţă) + masaj tonifiant;
4. exerciţii generale de mobilizare pentru “revenirea şi răcirea” muşchiului;
5. din nou exerciţii de relaxare + masaj sedativ.
c. Prin sindroame miofasciale sau fibromialgice: schema Mount Sinai Medical School New
York:
1. dacă se cunoaşte, tratarea cauzei care a dus la apariţia sindromului (şi, în special afectările
articulare şi posturile vicioase, terenul distonic neuro-vegetativ);
2. masaj cu gheaţă succedat de căldură locală neutră în formele acute sau masaj uscat profund
în formele cronice;
3. fizioterapie excito-motorie;
4. exerciţii de întindere musculară şi în special stretching;
5. medicaţie tranchilizantă şi antalgică la nevoie;
6. acupunctură;
7. +/- Shiatsu, Touch for Health.
d. Prin distonie articulară interapofizară posterioară (sindrom intervertebral minor, sindrom
interfaţetar)
1. manipularea este de elecţie +/- tracţiuni şi/sau elongaţii;
2. evitarea eforturilor şi mişcărilor dureroase;
3. AINS şi antalgice la nevoie;
4. fizioterapie antalgică;
5. termoterapie locală urmată de masaj local, blând şi kinetoterapie progresivă prin tatonarea
mişcărilor.
 e. Prin boala Dupuytren şi/sau Ledderhose:
1. termoterapie locală;
2. masaj local insistent, profund, la limita de toleranţă a durerii cu substanţe uleioase calde
sau special preparate (vaselină + hialuronidază);
3. masaj mecanic vibrator:
4. kinetoterapie specifică, prin acţiune pe antagonişti, ceea ce “întinde” zona nodulară
5. mobilizări pasive ale ţesuturilor retractate→ contracţii izometrice urmate de cele dinamice
cu rezistenţă ale extensorilor degete-lor → exerciţii de disociere a degetelor→ reeducarea
penselor de forţă şi de fineţe în sală sau prin hidrokinetoterapie→ terapie ocupaţională→
posturi globale de extensie sau utilizarea de orteze dinamice
6. corectarea ortopedică şi/sau chirurgicală a leziunii, urmată de reluarea protocolului
terapeutic + mijloace ortopedice corective, preventive.
f. Prin bursite şi/sau tendinite de diverse tipuri:
 În formele acute:
1. repaus postural + fizioterapie antalgică
2. contracţii izometrice→ mobilizări pasive lente şi blânde, pe amplitudinea maximă care nu
provoacă durere
 În formele cronice:
1. masaj local cu substanţe uleioase şi profund, insistent: tehnici clasice principale şi
complementare urmate de tehnica Cyriax;
2. tensionări, scuturături, tracţiuni, elongaţii
3. kinetoterapie de tonifiere musculo-ligamentară + fizioterapie excitomotorie;
4. stretching
5. scripetoterapie şi mecanoterapie
6. hidrokinetoterapie
g. Prin neuropatii de încarcerare:
1. reeducarea sensibilităţii;
2. menţinerea mobilităţii articulare
3. tonifieri musculare în formele paretice.
3.3.7. Altă patologie osoasă.
A. Osteoporoza de vârstă şi de imobilizare, “osteomalacia” (“rahitismul adultului”)
1. reducerea la maxim a perioadei de imobilizare postraumatică , postoperatorie sau în cursul
diverselor afecţiuni+ tratament medicamentos specific;
2. în timpul imobilizării, dacă este posibil: contracţii izometrice ale tuturor grupelor
musculare şi, în special paravertebrale + menţinerea poziţiei verticale de cel puţin
4x30minute/zi
3. exerciţii generale de mobilizare şi sportive adaptate la vârsta a treia;
4. gimnastică respiratorie;
5. mobilizări active generale progresive → contra unei erzistenţe uşoare
6. tonifieri musculare generale progresive
B. Boala Paget (osteita deformantă hipertrofică)
1. măsuri de igiena ortopedică a articulaţiilor;
2. exreciţii progresive de menţinere a mobilităţii articulare, a tonusului muscular şi a
capacităţii circulatorii;
3. hidrokinetoterapie.
C. Osteonecroza aseptică
1. prevenirea atitudinilor vicioase prin posturări funcţionale
2. exerciţii izometrice ale musculaturii periarticulare
3. mobilizări articulare simple şi cu rezistenţă progresivă din poziţii de descărcare articulară
4. mecanoterapei, scripetoterapie, spring terapie fără încărcare articulară
5. hidrokinetoterapie fără încărcare articulară.
6. reeducarea ortostatismului şi mersului/prehensiunii fără încărcare articulară (dispozitive
ajutătoare de mers, orteze specifice)
 7. reluarea protocolului, cu încărcare progresivă, după vondecarea leziuni
D. Osteitele
a. în perioada de imobilizare şi de terapie specifică pentru rezolvarea procesului infecţios
1. kinetoterapie respiratorie
2. kinetoterapie de mobilizare articulară şi de tonifiere musculară pentru articulaţiile sănătoase
3. contracţii iuometrice progresive ale musculaturii segmentului afectat
b. postimobilizare
1. măsuri de igena otopedică a segmentului
2. mobilizări generale progresive
3. tonifieri generale progresive
4. hidrokinetoterapie
5. reeducarea activităţilor zilnice
3.3.8. Sindroamele dureroase ale rahisului
A. Cervicalgiile
a. Comune:
1. posturare diurnă în minervă-guler şi nocturnă pe pernă cervicală şi pat dur
2. tehnici şi metode de relaxare
3. masaj clasic şi special (masaj reflex al ţesutului conjunctiv, masaj profund al ţesutului
conjunctiv pe punctele de miogeloză, masaj Cyriax, masaj reflex oriental ) → manipulări şi
elongaţii ale coloanei cervicale→mobilizări postmasaj
4. reeducare posturală a rahisului cervical şi a centurii scapulare
5. mobilizări pasive şi active ale coloanei cervicale în toate axele, la limita de mobilitate şi
fără a provoca durere
6. contracţii izometrice ale musculaturii paravertebrale
7. tonifieri musculare
 analitice ale musculaturii cervicale şi dorsale
 globale ale musculaturii cervicale, dorsale şi scapulare: tehnici şi metode de facilitare
neuromusculară proprioceptivă, reflexologia posturală, metodele Klapp şi Cotrel, exerciţii
autorezistive
8. hidrokinetoterapie, înot, exrciţii sportive adaptate
9. conştientizarea posturii şi aliniamentului corect în timpul activităţii fizice
b. Psihosomatice: tehnici de relaxare urmate de masaj sedativ al musculaturii zonale şi apoi de
mobilizări progresive.
B. Sindromul Barre- Lieou (sindrom simpatic cervical posterior)
1. masaj zonal decontracturant precedat de termoterapie;
2. elongaţii şi manipulări cu foarte mare prudenţă;
3. kinetoterapie specifică: ca pentru cervicalgii + membrele superioare
C. Dorsalgiile
a. Datorate deficienţelor de statică vertebrală:
1. masaj decontracturant şi conjunctiv profund pe punctele de miogeloză, precedat de
termoterapie;
2. manipulări în special în sindroamele interapofizare;
3. tehnici şi metode de relaxare
4. gimnastică respiratorie
5. kinetoterapie specifică de reechilibrare musculară
6. metoda “Şcoala spatelui”
7. hidrokinetoterapie, sport terapeutic.
b. Benigne ale tinerelor femei:
1. masaj decontracturant dorso-lombar precedat de termoterapie;
2. masaj sedativ urmat de tehnici de relaxare;
3. eventual tracţiuni dorsale uşoare
4. exerciţii de corectare poziţională.
c. Psihosomatice: ca la cele cervicale.
 d. Prin perturbări ale mecanicii articulare: manipulări şi/sau elongaţii precedate de
termoterapie, la care se asociază masaj decontracturant local→ kinetoterapie ca la
dorsalgiile datorate deficienţelor de statică vertebrală.
D. Lombalgiile
a. În faza acută:
1. posturarea antalgică în uşoară cifozare lombară
2. masaj cu gheaţă pe emergenţele rahidiene, pe punctele Valleix;
3. manipulări şi / sau tracţiuni lombare în lumbago nehiperalgic.
4. mobilizări active analitice din decubit lateral
5. mobilizări active controlate ale membrelor afectate
b. În faza subacută: se execută elementele fazei acute + introducerea progresivă a elementelor
fazei cronice.
c. În faza cronică + lombalgiile de origine dorso-lombară, lombalgiile psihosomatice:
1. repaus relativ cu evitarea surmenajului lombar
2. mobilizări analitice ale segmentului lombar;
3. metoda Williams;
4. metoda de relaxare Schultz→manipulări şi / sau elongaţii;
5. masaj vascular al membrului inferior în cazul purtării unui lombostat
6. exerciţii izometrice ale musculaturii lombo-fesiere
7. asuplizarea psoas-iliacilor şi ischiogambierilor
8. tonifierea paravertebralilor, fesierilor, abdominalilor
9. metoda “Şcoala spatelui”
10. hidrokinetoterapie
11. terapie ocupaţională
E. Sciatica vertebrală comună, sciatalgiile:
a. În faza acută:
1. posturarea antalgică în uşoară cifozare lombară →tracţiuni continue sau intermitente la pat;
2. masaj cu gheaţă→masaj lombar decontracturant + masajul feselor şi al membrului inferior
3. exerciţii de respiraţie şi relaxare
4. autotracţiunea Cotrel
5. contracţii statice ale musculaturii abdominale→ basculări de bazin→ flexii-extensii ale
membrelor inferioare, fără a detrmina durere.
b. În faza subacută şi cronică: ca la lombalgii.
F. Cruralgia vertebrală comună, meralgia parestezică (nevralgia femuro-cutanată):
1. masaj decontracturant: lombar, fesier, cvadriceps;
2. elongaţii vertebrale;
3. tonifierea erectorilor paravertebrali
4. realxarea adductorilor coapsei
3.4. Tehnici şi metode-“programe”- de kinetoterapie în afecţiuni cardio-vasculare
3.4.1.Infarctul miocardic acut(IM). Status posttransplant cardiac
█ Principii de recuperare
a. Contraindicaţii:
1. şoc cardiogen
2 .insuficienţă cardiacă globală
3. tulburări de ritm grave: tahicardii ventriculare şi supraventriculare, bloc atrio-ventricular
gradul 3, extrasistole multifocale
4. crize anginoase severe
5. febrilitate
b. Punctaj pentru introducerea antrenamentului fizic(1 semn=4 punctetotal= 32 puncte)
1. dureri anginoase
2. semne pulmonare de stază
3. semne hepatice de stază
4 .manifestări de insuficienţă cardiacă în afara semnelor pulmonare şi hepatice de stază
5. EKG cu tulburări de ritm şi de conducere
 6. semne Rx de stază pulmonară
7. tratamente medicamentoase administrate ce denotă graviditate
8. răspunsul la tratament
▪La
 maxim 10 puncte: recuperare;
 10-20 puncte: recuperare sub supraveghere medie foarte bună;
 peste 20 puncte: nu recuperare.
c. Antenamentul fizic
1. tipuri de exerciţii:
-contracţii statice: contraindicate pentru că creşte tensiunea arterială sistolică, solicită
ventricolul stâng şi arterele coronare
-contracţii izokinetice: cele mai indicate în special în faza 2 şi 3 de recuperare pentru că
determină activarea circulaţiei periferice şi cardiace cu creşterea performanţei lor.
2. efectele antrenamentului fizic progresiv adaptat la bolnav:
- creşte capacitatea de prestaţie a bolnavului sechelar de infarct de miocard
-scade tensiunea arterială sistolică de repaus şi de efort
-scade frecvenţa cardiacă de repaus şi de efort
-creşterea ejecţiei ventricolului stâng
-modifică stilul de viaţă al bolnavului sechelar de IM: creşte cooperarea pentru muncă şi
efort fizic, creşte cooperarea în vederea scăderii factorilor de risc, scade depresia psihică.
█ Recuparea stadializată
a. Faza 1 ( intraspitalicească, primele 21-30 zile în serviciile de cardiologie, cu 7 trepte
teraputice a câte 2-3 zile)
se urmăreşte:
1. evitarea efectelor nefavorabile ale imobilizării la pat
2. evitarea decondiţionării fizice a pacientului
3. creşterea performanţei miocardului în condiţiile necrozei acute
antrenamentul fizic efectuat de 2x/zi:
1. etapa 1 (z1-3):exerciţii pasive de mobilizare în decubit, flexii, extensii de degete, pumn,
genunchi, mişcări profunde de respiraţie.
2. etapa 2 (z4-8):aceleaşi tipuri de mobilizări se execută cu caracter activ în şezut în pat cu şi
fără sprijin.
3. etapa 3 (z8-11):aceleaşi tipuri de mişcări la marginea patului, se insistă pe gimnastica
respiratorie
4. etapa 4 (z11-18):bolnavul în ortostatism- primele mişcări în jurul patului putându-se aşeza
în fotolii
5. etapa 5 (z18-21):bolnavul este scos pe coridor- se urcă chiar scările
6. etapa 6 (z21-30):bolnavul ajunge în curte
7. etapa 7 (z30):bolnavul în haine de stradă iese în curte şi pe stradă
în cadrul antrenamentului fizic sunt permise în:
-săpt.1: alimentaţie în pat şi în şezând, spălat pe faţă şi mâini, bărbierit în pat
-săpt.2: ridicat din pat, şezut în fotolii (z14=cicatrizarea zonei de infarct)
-săpt.3: iese pe coridor urcând 1 etaj
-săpt.4: plimbarea în curte
b. Faza 2 (de recuperare propriu-zisă, de convalescenţă : săptămânile 4-12=lunile 2-3);
b)faza 2-în luna 2-3,
urmărindu-se:
- creşterea capacităţii fizice a bolnavului astfel ca în săptămâna 10 de la externare să poată
munci
-asigurarea unui suport psihic al bolnavului;
se detrmină capacitatea maximă la efort şi se foloseşte în luna 2=30-40% din ea iar în luna
3=60% din ea.
 anrenamentul fizic:
 1.mers pe teren plat: luna2=2x10min. →apoi 1-2km/zi în 2 şed.; luna3=2x10min. →apoi3-
6km/zi în 2 şed.
2.mers în pantă= urcatul scărilor: luna2=1-2 etaje, 1dată/zi; luna3=1-2 etaje,2-3x/zi
3.exerciţii progresive de forţă: vâslit în sală, ciclism, exerciţii cu haltere în aer liber
4.încărcare la efort: exerciţiile din faza 1+ exerciţii intercalate (ciclism, haltere, vâslit, săpat
grădina), 30min.x1/zi→30min.x2/zi.
5.bicicleta ergometrică
c. Faza 3 (de promovare sau creştere continuă a capacităţii de efort : săptămâna 12=luna
4→toată viaţa).
se urmăreşte:
1. menţinerea capacităţii de efort câştigate în faza 2 şi sporirea ei dacă este posibil
2. reintegrarea în familie, societate, profesiune
 antrenamentul fizic:
1. bicicleta ergometrică:60% din capacitatea maximă de efort
2. exerciţii fizice individuale şi în grup (de preferat): gimnastică suedeză cu haltere, mers pe jos
alternând cu alergat ( 6-7km în 2 şed.), înot, tenis de câmp, vâslit, volei; 30min.x3/săpt.
3. ergoterapia , continuă şi completează exerciţiile fizice înainte de reinserţia în producţie şi
având ca efecte: scăderea senzaţiei de insecuritate în timpul prestaţiei şi menţinerea performanţei
cardiace (frecvenţă, tensiune arterială) la valori utile.
3.4.2. Angina pectorală stabilă de efort. Status postrevascu-larizarea miocardică. Post by-
pass aorto-coronarian. Status post angioplastie coronariană.
a. Faza 1(pre- şi postoperator ziua 1-14): ca şi faza 1 IM;
b. Faza 2 (3-4 săptămâni): ca şi faza 2 a IM;
c. Faza 3 (toată viaţa): ca şi faza 3 a IM.
3.4.3. Valvulopatii simple. Aritmii nepericuloase. Cardiopatie ischemică silenţioasă.
Insuficienţa cardiacă formă uşoară şi medie. Cord pulmonar cronic.: ca şi faza 2 a IM
4.4.4. Hipertensiunea arterială (HTA)
a. de stadiul I
1. metoda Schultz
2. antenament progresiv la efort cu caracter general:mers pe teren plat şi în pantă,
hidrokinetoterapie generală, jocuri sportive
b. de stadiul II
1. metoda Schultz
2. antenament progresiv la efort cu caracter specific:
 hipertensiunea arterială fără cardiopatie ischemică: antrenamentul fizic în trepte la efort
submaximal de 60-70%:
-la bicicleta ergometrică (cea mai bună): primele 3 min. pedalează fără încărcare→apoi
pedalează cu încărcare 3-25W,3min. → 50W,3min.→75W şi la un moment dat atinge „state
in state-ul” ( capacitatea maximă de efort când frecvenţa cardiacă nu mai creşte) →
pedalează fără încărcare până când frecvenţa cardiacă ajunge la valoarea de repaus→ după
test capacitatea maximă de efort se foloseşte 60-70% din valoarea sa.
-la covor rulant (mai puţin folosit datorită faptului că pe EKG apar mulţi paraziţi).
 hipertensiunea arterială cu angor:antrenamentul fizic cu intervale: pedalează 3 min. la
W=0 →se creşte în trepte W până la apariţia durerii→ pedalează 2 min. la pragul dureros
(nu există durere pentru că ea apare la 3 min. de pedalaj) →coborând 3 min. sub pragul
dureros→ reluarea ciclului.
 hipertensiunea arterială cu obliterări periferice: antrenament fizic astfel încât să nu
apară durere în molet:
-încărcare progresivă la efort submaximal: încărcare continuă cu intensitate scăzută=30W,
timp de 15-30 min.
-mers cu intervale Schlussel: bolnavul parcurge o distanţă la frecvenţă-120 paşi/min. şi
distanţa se măsoară până la apariţia durerii-=capacitatea de mers→ antrenament fizic cu 75%
din capacitatea de mers plus pauze de 2-3 min. în ortostatism, durata şedinţei-30 min.x3-4/
 zi.
3. antenament progresiv la efort cu caracter general:mers pe teren plat, kinetoterapie
generală, jocuri sportive.
3.4.5. Hipotensiunea arterială (hTA):
1. ridicarea în ortostatism din decubit şi şezând :lent, în trepte cu pauze între ele ± feşi elastice
pe membrele inferioare sau ciorapi elastici
2. stimularea sinusului carotidian din patrupedie
3. mobilizări generale active cu reszistenţă din decubit→ din şezând→ din ortostatism
4. reacţii de echilibrare→ reeducarea mersului pe teren variat şi a activităţilor zilnice
3.4.6.Arteriopatii periferice
A. Neoperate
a. protecţie corticală (scăderea stresului): tehnici şi metode de realxare
b. activarea ciclului enterohepatic : crenoterapia cu ape minerale alcaline , sulfuroase, iodurate
c. creşterea presiunii amonte + presiune constantă în aval = creşterea gradientul de presiune:
1. mers: dozat cu intervale Schlussel, continuu Schoop independent de apariţia claudicaţiei
(creşterea lactaţiei cu creşterea circulaţiei colaterale).
2. gimnastica medicală Burger:
 posturală: picioarele în sus 2 min. →coboară sub nivelul patului (atârnând) până ce se
realizează eritroza şi umplerea venoasă →reluare ,durata=20-30min.x3-4/zi
 cu efort: picioarele în sus + 1 rotaţie/sec. din articulaţia tibio-tarsiană/1 sec. flexie plantară şi
1 sec. flexie dorsală (până la 80-90% din capacitatea max. de efort → 5 min. repaus pe
planul patului →reluare,durata =20-30min.x3-4/zi
d. scăderea presiunii în aval + presiune constantă în amonte ( nu se scade însă presiunea în aval
sub 1mmHg pentru că apare hematokinezia = furt sanguin):
1. antrenament fizic intens cu efect mecanic de contracţie musculară, creşterea metaboliţilor cu
vasodilataţie, acţiune pe simpatic adrenelgic
2. hidrokinetoterapie blândă, progresivă
e. scăderea rezistenţei periferice:
1.hidrokinetoterapie blândă, progresivă
2. antrenament fizic
 paturi oscilante
 gimnastică posturală Burger
 kinetoterapie :
- încărcare progresivă la efort submaximal ;
- mers dozat cu intervale Schlussel.
- gimnastică musculară ţintită pe musculatura de la nivelul obstrucţiei;
- mers pe teren plat sau în pantă, alergare;
- jocuri sportive: volei, tenis, canotaj.
B. Recuperarea în intervenţiile practicate pentru arteriopatii (din ziua 3 postoperatorie):
1. masaj: efleuraj + glisări cu presiune la nivelul abdomenului →
asupra extremităţilor conform tehnicii Leduc
2. mobilizări pasive şi active ale membrelor
3. gimnastică diafragmatică,
4. tonifierea musculaturii extremităţii inferioare (din ziua 7
postoperator)
5. trecerea în poziţia şezând, apoi trecerea în ortostatism.
3.4.7.Afecţiuni venoase
A. Insuficienţa venoasă cronică:
1.masajul membrului inferior în sens centripet, cu evitarea traiectelor venoase proeminente.
2.kinetpterapie specifică
 iniţial
- posturare în poziţie antideclivă: MI la 20-30º deasupra orizontalei pe suporţi care să nu
tracţioneze musculatura moletului (sprijin în regiunea calcaneană).
- mobilizări pasive şi active precoce din momentul instituirii repausului
- exerciţii de gimnastică respiratorie din 1 h în 1 h.
- ridicarea bolnavului din pat din ziua 2 postoperator + aplicare de benzi sau feşi elastice
rulate de la degete spre rădăcina membrului afectat +/- aplicarea bandajului abdominal
 ulterior: mers în limita posibilităţilor.
B. Tromboflebita:
a. În stadiul acut :
1. imobilizare + crioterapie şi/sau comprese reci;
2. mobilizări precoce după ziua 3-4 în pat prin sisteme de pedalare
b. În stadiul de convalescenţă (după ziua 7-10 când are loc fixarea cheagului şi remanierea lui,
nemaiexistând riscul de trombembolii):
1. kinetoterapia
 pasivă
-posturare antideclivă
-compresoterapia: feşi (ciorapi) elastice sau cizme elastice, ce susţin sistemul superficial care
preia din sarcinile sistemului profund
 activă
-ce vizează pompa musculo-valvulară: contracţii musculare ritmice ( flexii- extensii degete,
tibio-tarsiene, genunchi); contracţii musculare statice ale musculaturii gambei şi coapsei;
bicicleta ergometrică (50W,50-60 pedalări/min., durata=15-30min.x 3/săptămână).
-ce vizează pompa toraco-diafragmatică: exerciţii respiratorii
2. înotul terapeutic de preferat în ape minerale sărate
c. Tratamentul stărilor reziduale
1. status postoperator
 ziua 5-12
-masaj superficial (efloraj) cu evitarea colciteralelor
-contracţii statice ale musculaturi gambei şi coapsei
-mişcări active ale tuturor articulaţiilor- reprize de mers normal
 ziua12 (rezorbţia hematomului)
-masaj: efloraj + apăsări profunde
-nămol până la ½ gambei
-contracţii statice + exerciţii rezistive din aşezat
-exerciţii rezistive pentru abdominali şi respiratori
 după rezorbţia hematomului
-parafină şi nămol cald pe trunchi şi rădăcina membrului afectat
-masaj şi vibromasaj
-exerciţii cu rezistenţă
-înot terapeutic
2. ulcer cronic de gambă: ca la tratamentul curativ după faza acută (ziua 7-10) +
 radiaţii în zonă: IR, UV,
 mofete parţiale şi generale,
 termoterapie pe trunchi şi rădăcina membrului: parafină şi nămol, băi de lumină.
 kinetoterapie progresivă în limitele toleranţei
3.4.8. Limfedemul cronic al membrului inferior.
1. tehnica Leduc şi Godard → tehnica van der Mohlen;
2. hidrokinetoterapie cu ape minerale;
3. kinetoterapie
 pasivă:ciorapi şi feşi elastice în ortostatism + tratament postural (planuri declive la 20-25º)
toată noaptea.
 activă: mobilizări active şi tonifieri musculare cu rezistenţă maximală
3.5. Tehnici şi metode-“programe”- de kinetoterapie în afecţiuni respiratorii
3.5.1. Disfuncţia ventilatorie obstructivă (DVO) =creşterea rezistenţei în căile aeriene la
trecerea coloanei de aer
 A. Obstrucţia cronică a fluxului aerian
a. Forma severă cu spitalizare :
1. repaus şi posturarea corectă a bolnavului în pat, alternând cu exerciţii limitate prin mişcări
simple în articulaţii, schimbarea treptată a poziţiei corpului, respiraţii profunde
2. vibraţia toracelui + drenaj postural 2-4 zile;
3. tusea controlată: tuea cu glota şi gura deschisă, nedând atenţie inspirului ≈ suflatul pe
lentilele ochelarilor
4. respiraţie abdominală
5. dirijarea aerului cu inspir pe nas şi expir cu buzele strânse
6. reeducarea respiraţiei costale regionale după tehnica contra rezistenţă
7. readaptarea la efort
 reluarea mersului numai când ortostatismul poate fi menţinut cu uşurinţă
 antrenamentul bolnavului la efortul activităţilor zilnice: îmbrăcat, spălat, aranjatul patului
b. Forma medie de boală:
1. masaj mecanic vibrator: ultrasunet conform metodei Steine (paravertebral D1-D12,
2W/cm2, 3’ + 3’ →intercostal 6-7 şi 7-8, 0,4W/ cm 2, 2’/hemitorace→ subclavicular 0,2W/
cm2, 30 secunde/fiecare parte);
2. drenaj de postură +vibraţia toracică+ controlul tusei
3. postură relaxantă→ relaxare psihosomatică generală Jacobson
4. gimnastică corectoare Heckscher
5. reeducarea respiratorie
6. antrenamentul la efort dozat: mersul dozat
B. Obstrucţia acută a fluxului aerian postcriză
a. în criză
1. posturarea pacientului: semişezând sau şezând cu trunchiul aplecat în faţă şi mâinile
sprijinite pe genunchi± pernă pe abdomen şi mâinile pacientului persează în expir perna
2. controlul şi reeducarea respiraţiei
 inspiruri lente profunde cu apneei scurte postinspiratorii→expir perlungit fără efort şi cu
aerul dirijat printre buzele strânse
 amplificarea respiraţiei diafragmatice
b. post criză
1. tratament desensibilizant specific
2. ecoterapia (scoaterea din mediul ambiant): desprinderea totală din mediul obişnuit pentru cel
puţin 1 an, în localităţi climaterice de munte sau litoral
3. metode de relaxare, în special Schultz
4. reeducare respiratorie
 controlul şi coordonarea ritmului şi amplitudinii respiratorii.ritm rar cu amplitudine crescută,
inspir lent pe nas cu nările lărgite, expir pe gură fără efort şi cu pronunţarea unor consoane
şuierătoare
 respiraţie abdominocostală inferioară
 tonifierea musculaturii respiratorii
5. corectarea diferitelor deficite musculoscheletale
 gimnastica corectoare Heckscher
 hidrokinetoterapie
6. antrenamentul la efort
 testarea nivelului de efort care declanşează criza de dispnee sau wheezing→ reantrenarea cu
60-70% din intensitatea care declanşează criza
 sport adaptat: înot, alpinism
3.5.2. Disfuncţia ventilatorie restrictivă (DVR) =afectarea capacităţii maxime de ampliaţie a
sistemului toraco-pulmonar, căile aeriene fiind libere
A. Boli cu supraâncărcare mecanică a sistemului toraco-pulmonar ( obezitate, deficienţe
posturale )
a. tratamentul cauzei supraîncărcării mecanice
 1. precocitatea instalării acestui tratament ca profilaxie a DVR;
2. ameliorarea bolii de bază în cazul instalării sale
 cifoscolioză: gimnastică corectoare ± corecţie operatorie
 spondilita anchilozantă: gimnastică de asuplizare şi corectare a poziţiei coloanei vertebrale
 obezitatea: regim strict de slăbire+efort fizic
b. ameliorarea ventilaţiei alveolare
1. tratarea cauzelor sindromului restrictiv
2. creşterea expansiunii localizate
 tehnici de promovare a ventilaţiei diferitelor segmente pulmonare în cifoscolioze, spondilită,
pahipleurite
 exerciţii de respiraţie abdominală în obezitate
3. scăderea travaliului ventilator
 ameliorarea costului respiraţiei: ameliorarea bolii de bază + respiraţii la volume mici şi cu
frecvenţă crescută
 respiraţie în presiune pozitivă intermitentă
4. creşterea randamentului “pompei musculare respiratorii”
 corectarea hipoxemiei: administrarea de oxigen
 ameliorarea raportului dintre lungimea muşchiului şi tensiunea lui prin translarea nivelului
ventilator spre volumul expirator de rezervă cu scăderea capacităţii reziduale funcţionale:
realizarea unui expir cât mai complet cu împingerea înapoi a peretelui abdominal, reglarea
armoniei mişcărilor toracelui prin presiunea mâinii kinetoterapeutului sau cu ajutorul unei
chingi în jurul toracelui în expir
 întărirea capacităţii metabolice a muşchiului: tehnici de crştere a forţei musculaturii
respiratorii, tonifirea muşchiului transvers abdominal prin sucţiunea abdomenului
5. metode de protezare respiratorie: patul basculant
c. antrenamentul la efort
1. la bolnavii care chiar sub administrare de oxigen desaturează la efort: contraindicarea
oricărui efort până când diverse tratamente vor ameliora eventual starea clinico-funcţională
2. la bolnavii care suportă bine efortul sub administrare de oxigen, chiar la eforturi > 60W:
efort dozat în trepte începând cu 30-40W la bicicleta ergometrică sau covor rulant sau
scăriţă, terapie ocupaţională cu intensitate crescută şi fără administrare de oxigen
3. la bolnavii care pot atinge cu uşurinţă 60W fără desaturare şi fără administrare de oxigen:
kinetoterapia obişnuită, înot, sport
d. corectarea gazelor sangiune şi restabilirea excitabilităţii centrului respirator
1. repaus la pat şi regim alimentar
2. medicaţie
3. oxigenoterapie
4. creşterea ventilaţiei prin:
 gimnastică respiratorie şi în special respiraţie abdominotoracală inferioară
 respiraţie în presiune pozitivă intermitentă
 metode de protezare respiratorie: pat basculant, cuirasă respiratorie, plămân de oţel
5. psihoterapie
B. Boli care scad forţa motrice a sistemului toraco-pulmonar ( boli neuro-musculare )
a. Paralizia de origine centrală:
1. autonomie ventilatorie nulă sau aproape nulă
 ventilaţie mecanică
 reeducare respiratorie
- bolnavul învaţă să conştientizeze resăoraţia pe care i-o declanşează aparatul
- oprirea aparatului pe perioade scurte şi antrenarea musculaturii respiratorii indemne→ a
altor grupe musculare pe măsură ce paralizia regresează
- antrenarea diafragmului pe măsură ce apare spasticitatea inercostalilor şi a abdominalilor:
patul basculant Maccagno, patul oscilant (balans de 30-45º faţă de orizontală în ritm de 14-
24 oscilaţii/minut)
- spirometrie stimulativă
- la unii bolnavi trebuie să ne mulţumim cu o “respiraţie glosofaringiană”, ce este precedată
de nişte exerciţii pregătitoare
 pe măsură ce apare controlul musculaturii respiratorii: respiraţii ample şi rare → respiraţie
abdominotoracică inferioară
 sevrajul de respiratorul de corp
 drenajul secreţiilor bronşice:
- posturare pentru drenaj+percuţii toracice
- tusea asistată
- utilizarea reapiraţiilor rare şi profunde, a celor de tip oftat
- aerosoloterapie
- aspiraţie bronşică la nevoie
 prevenirea redorii toracelui ( “toracele îngheţat” ):
- masaj cu gheaţă al toracelui,
- masajul cefei, umerilor, toracelui → compresiuni şi decompresiuni ale toracelui;
- mobilizări pasive şi pasivo-active ale capului, umerilor, braţelor
2. autonomie ventilatorie parţială:
 pat oscilant Maccagno în timpul zilei şi ventilaţie mecanică în timpul nopţii;
 tonifierea musculaturii respiratorii;
 “derigidizarea toracelui”;
 vibraţii şi percuţii toracale pentru eliminarea secreţiilor;
 masajul organelor respiratorii
 asigurarea drenajului bronşic
 reeducare respiratorie
 reeducarea analitică a fiecărui muşchi eliberat de paralizie
3. autonomie ventilatorie totală
 patul basculant
 reeducare ventilatorie
 tonifiere musculară
 eliminarea secreţiilor
 educarea tusei
 derigidizarea toracelui.
b. Poliomielita
1. cu paralizia diafragmului, în stadiul acut: protezare respiratorie
2. cu paralizia diafragmului, în stadiul cronic:
 mărirea activităţii diafragmului:
- patul baculant
- posturare în poziţie şezândă
- excitarea electrică a nervului frenic
- creşterea forţei diafragmului prin exerciţii analitice de tip inspir şi expir
 dezvolatarea supleerii respiraţiei diafragmatice prin antrenarea respiraţiei toracale
- tonifierera musculaturii inspiratorii: scaleni, sternocleido-mastoidieni, intercostali, marele
dinţat
- asuplizarea toracelui şi coloanei prin masaj+gimnastica centurii scapulare şi coloanei.
3. cu paralizia musculaturii abdominale:
 încercarea de substituire a forţei transversului (“diafragmul expirului”);
- purtarea unei centuri abdominale elastice sau pneumatice
- electroterapie stimulativă şi masaj abdominal excitator;
- antrenarea activă a musculaturii abdominale pe măsură ce paralizia retrocedează
 evacuarea secreţiilor bronşice
- posturi de drenaj
- umidificare bronşică
 - aerosoloterapie
- educarea tusei prin purtarea unei centuri abdominale rigide
 pat oscilant pentru compensarea hipoventilaţiei
 facilitarea expirului şi evacuarea secreţiilor bronşice: expir în presiune negativă şi inspir în
presiune atmosferică.
4. cu paralizia intercostalilor şi a ridicătorilor coastelor:
 antrenarea respiraţiei diafragmatice
 prevenirea sau tratarea deformaţiilor rahisului;
 recuperarea specifică a intercostalilor prin:
- posturări alternative în cele 4 decubite
- compresii şi decompresii toracale de către mâinile kinetoterapeutului sau printr-o chingă în
8 aşezată în jurul toracelui,
- exerciţii de respiraţie toracală alternativ pe câte un hemitorace cu mişcarea amplă a
membrului superior
- masaj toracal şi în special al spaţiilor intercostale
- tonifierea musculaturii prin tehnica contrarezistenţei când paralizia a retrocedat.
c. Hemiplegia şi bolile musculare
1. antrenarea ventilaţiei, respectiv musculaturii, de partea afectată
 tehnica contra rezistenţă
 refacerea imaginii motorii a acestor mişcări prin controlul vizual în oglindă
2. tehnici de refacere a forţei musculare şi de evitare a fenomenelor obstructive: metodologia
expusă la punctele anterioare;

3.5.3. Disfuncţia ventilatorie mixtă (DVM) =asocierea celor2 tipuri de disfuncţii ventilatorii cu
predominanţa uneia sau alteia
A. Pneumoconioze;
B. Sindroame postTBC.
▪ sunt cele mai tipice DVM primare şi care se tratează conform schemelor anterioare, în funcţie
de predominanţă uneia sau alteia dintre disfuncţii.
3.5.4. După intervenţii operatorii:
A. Lobectomii:
a. faza preoperatorie ( 2-3 săptămâni preoperator ):
1. instruirea bolnavului în
 aplicarea unei metode de relaxare
 adoptarea unei posturi de drenaj pentru plămânul homolateral restant
 educarea tusei
- respiraţii “precursoare ale tusei” sau de tip “huffing” prin crearea unui flux expirator
sacadat: inspir profund şi expir sacadat întrerupte în cascadă prin contracţii abdominale
succesive, inspiruri şi expiruri superficiale de grup şi care progresiv devin tot mai profunde
ca o gâfâială prin mobilizări toracice
- tuse prin expir cu glota deschisă după un inspir abdominodiafragmatic lent şi profund
 aplicarea aerosoloterapiei la pat prin aparate posrtabile
2. conştientizarea bolnavului asupra mişcărilor respiratorii proprii
 separate toracice şi abdominale
 pe cadrane toracice : apical, latero-inferior, postero-bazal, antero-bazal
3. tonifierea musculaturii sinergice cu cea care va fi secţionată în timpul operaţiei;
4. educarea respiraţiei abdominodiafragmatice şi a celei unilaterale hemitoracale pentru
hemitoracele ce va fi operat.
b. faza postoperatorie imediată (săptămâna 1 postoperator ):
1. dezobstrucţia bronşică şi evacuarea secreţiilor sangvinolente din spaţiul deshabitat:
 posturare prin înclinarea patului
 tuse prin tehnica respiratorie de tip huffing
 compresia şi decompresia spaţiului deshabitat: mâinile sunt aşezate peste pansament pe
 direcţia plăgii sau chiar la nivelul toracotomiei, compresia manuală se slăbeşte la sfârşitul
expirului dar trebuie reâncepută imediat după inspir; asocierea vibraţiilor este dificilă iar
tapotajul este contraindicat.
1. calmarea durerilor:
 netezirea şi fricţionarea zonelor din jurul pansamentului ( gât, umeri, braţe ) şi a
hemitoracelui opus,de 5-6 ori pe zi;
 posurare corectă a corpului prin perne şi suluri
 electroterapie antalgică
2. corectarea staticii vertebrale (înclinare laterală şi închizând partea bolnavă)
 autocontrolul poziţei corecte în pat printr-o oglindă deasupra patului
 repoziţionare de 2 ori/zi cu ajutorul pernelor sau păturilor îndoite
3. prevenirea redorii centurii scapulare
 braţul bolnavului în abducţie de 45º+flexie+rotaţie externă printr-o pernă în axilă
 mişcări pasive din umăr de 2 ori/zi
 mişcări active din umăr la sfârşitul săptămânii 1
4. ameliorarea circulaţiei de întoarcere venoasă şi prevenirea tromboflebitelor postoperatorii:
masajul tălpilor şi gambelor.
 ridicarea pe perne a membrului inferior la 20º pe o perioadă egală cu poziţia orizontală
 masajul tălpilor şi gambelor
 mişcări ale picioarelor
- primele 2-3 zile: flexii-extensii şi circimducţii, de 6 ori/zi
- după 2-3 zile:contracţii izometrice ale cvadricepsului şi fesierilor mari, triple flexii şi
extensii ale membrului inferior
5. exerciţiile H. Rusk:
 exerciţiul 1: poziţionare corectă în pat
 exerciţiul 2: respiraţie abdominală exclusivă, fără mobilizarea toracelui
 exerciţiul 3: mobilizarea diafragmului homolateral operat
 exerciţiul 4: tonifierea musculaturii posterioare cu extensia activă sinergică a capului şi
coloanei vertebrale
 exerciţiul 5: evitarea lateralizării capului, mai ales heterolateral în toracoplastii
 exerciţiul 6: antrenarea adductorilor şi coborâtorilor scapulei+combaterea tendinţei la rotaţie
a umerilor
 exerciţiul 7: evitarea instalării umărului ridicat postoperator
 exerciţiul 8: prevenirea blocării umărului
 exerciţiul 9: prevenirea blocării umărului
 exerciţiul 10: prevenirea blocării umărului
c. faza postoperatorie precoce ( săptamânile 2-6 postoperator ):
1. combaterea deficitelor respiratorii şi realizarea unui bun drenaj bronşic:
 înaintea reexpansiunii plămânului restant în caz de exereze parţiale (lobectomii)
- inspir lent şi moderat ca amplitudine→ expir amplu ajutat de mâinile kinetoterapeutului
- antrenarea respiraţiei toracale inferioare şi abdominale: contra rezistenţă prin mâinile
kinetoterapeutului, utilizând patul basculant
- conbaterea tendinţei compensării ventilatorii a hemitoracelui restant: controlul vitual în
oglindă al respiraţiei, posturare în laterodecubit, blocare cu mânile kinetoterapeutului
- nu se execută exerciţii de respiraţie din poziţia de deschidere a hemitoracelui operat !!
 grăbirea reexpansiunii pulmonare: respiraţie în persiune pozitivă intermitentă la valoare
scăzută de 8-10 cm H2O
 după reexpansiunea plămânului restant
- creşterea progresivă a amplitudinii respiratorii
- posturare în laterodecubit hetero şi homolateral, dar cu evitarea exerciţiilor ample de
deschidere toracică
- exerciţii de tonifiere a musculaturii respiratorii prein exerciţii contra rezistenţă (presiune
 manuală, chingă, saci de nisip)
2. combaterea durerii:
 masajul întregului hemitorace ( stern, rahis, umăr, rebord costal) +zona cicatricială după
scoaterea firelor(de elecţie );
 masajul de decolare a tegumentului: tehnica pliului rulant (cu pulpa degetului se mişcă
tegumentul pe planul subiacent)
 netezirea întregii zone;
 electroterapie antalgică
3. combaterea deficitului static şi scapular
 combaterea tendinţei trunchiului de a se fixa în poziţii de inchidere a hemitoracelui operat,
pentru a ameliora durerea: educarea posturii corecte prin exerciţii de tonifiere musculară
paravertebrală profundă
 combaterea anomaliilor de statică cervicală din cadrul toracoplastiilor : exerciţii de
mobilizare cervicală
 combaterea deficitului articulaţiei scapulo-humerale şi scapulo-toracice (din ziua 2 chiar) :
- întinderi capsulo-ligamentare asistate de kinetoterapeut
- exerciţii pasivo-active la scripete
- exerciţii active în toate axele de mişcare
4. exerciţiile H. Rusk (din săptămâna 2)
 exerciţiul 12 : tonifierea musculaturii cervicale homolaterale şi întinderea celei heterolaterale
 exerciţiul 11 : asuplizarea centurii scapulare
 exerciţiul 12 : asuplizarea centurii scapulare
 exerciţiul 13 : tonifierea adductorilor scapulei
 exerciţiul 14 : mobilizarea coloanei
 exerciţiul 15 : mobilizarea articulaţiei scapulo-humerale
 exerciţiul 16 : tonifierea pectoralului mic
d. faza postoperatorie tardivă ( > 2 luni postoperator ):
1. exrciţii analitice de reeducare respiratorie: respiraţie abdominotoracică inferioară cu
creşterea treptată a rezistenţei opusă musculaturii respiratorii, în special inspiratorii şi fără
exerciţii de deschidere toracică
2. trecerea treptată spre respiraţia armonică, naturală, automatizată
3. antrenamentul la efort
 tehnicile obişnuite: mers, covor rulant, bicicletă ergometrică
 terapie ocupaţională
 psihoterapie
B. Pneumectomia (nu ventilaţia limitează efortul ci circulaţia!! ):
1. ca la A.;
2. în plus:
 exerciţii globale pentru ritmul şi amplitudinea respiratorie de repaus şi efort în vederea
optimizării circulaţiei
 prevenirea blocării umărului prin mobilizări la amplitudine scăzută
C. Toracoplastia:
a. recuperarea respiratorie şi a umărului : ca şi la A.
b. recuperarea staticii rahidiene: masaj specific urmat de kinetoterapie.
D. Chirurgia abdominală ( laparotomia ) : kinetoterapie pentru
1. asigurarea drenajului bronşic şi promovarea tusei;
2. antrenarea respiraţiilor toracale şi hemidiafragmatice pe partea neoperată;
3. reeducarea respiraţiilor abdomino-toracale inferioare;
4. ajutarea ventilaţiei;
5. prevenirea tromboflebitelor.
3.6. Tehnici şi metode-“programe”- de kinetoterapie în afecţiuni digestive ( hiper- şi
hipotone)
A. Principii generale
 1. are drept scop prevenirea atrofiilor musculare, îmbunătăţirea circulaţiei şi nutriţiei
ţesuturilor, evitaera aoariţiei de aderenţe, dezvoltarea sau compensarea funcţiilor diminuate
2. ea se efectuează pe o perioadă de luni sau ani de zile şi este gradată
3. se contraindică exerciţiile care produc zdruncinături. ca săriturile în lungime şi înălţime,
alergările
B. Metodologie
a. se efectuează în scopul
1. întăririi musculaturii abdominale, care constituie centura abdominală dar influenţează şi
reglarea neurohormonală a proceselor digestive: măreşte presiunea intraabdominală şi
stimulează funcţia motorie a aparatului digestiv
2. creşterii circulaţiei sangiune în cavitatea abdominală şi în micul bazin, ceeace contribuie la
diminuarea proceselor aderenţiale şi a fenomenelor de stază
3. măririi încrederii bolnavului în forţele proprii, având acţiune psihoterapică
b. indicaţiile gimnasticii abdominale
1. insuficienţa musculară abdominală
2. balonările şi deformările abdominale
3. constipaţia şi, mai ales, cea atonă
4. ptoza organelor abdominale
5. obezitatea
6. deformări ale coloanei vertebrale şi afecţiuni uro-genitale cu răsunet abdominal
c. contraindicaţile cele mai importante sunt
1. afecţiuni abdominale acute
2. complicaţiile bolilor digestive
3. tumorile maligne
d. kinetoterapia propriu-zisă
1. dacă este cazul este precedată de protezarea danturii defecte (insuficienţa masticaţiei supune
întregul aparat digestiv la un efort în plus) şi de chirurgie plastică )în special de esofag)
2. metoda Schultz
3. exerciţii pentru abdomen: de trunchi-abdomen şi de membre inferioare , executate pasiv,
activ simplu şi cu rezistenţă progresivă din postură ortostatică, şezândă, pe genunchi şi
culcat, 30-50 minute zilnic
4. terapie ocupaţională aplicată cât mai timpuriu (încă din perioada de spitalizare, dacă este
cazul), după cedarea fenomenelor de activitate ale procesului patologic şi continuată cu
activitate productivă, al început cu program redus şi ulterior cu program complet
3.7. Tehnici şi metode-“programe”- de kinetoterapie în afecţiuni psihiatrice
A. Kinetoterapia propriu-zisă de recuperare: este mai puţin folosită, dar are drept scop creşterea
generală a stării de sănătatea fizică şi intergrarea într-un grup social
B. Terapii ale creativităţii :sunt cele folosite în special
a. ergoterapia
1. determină: creşterea potenţialului sanogenetic în procesul readaptării, neutralizarea
tendinţelor morbide şi stimularea celor normal conservate, ritmicizarea activităţii,
revalorizarea şi recăpătarea unor valori, sporirea sferei preocupărilor bonavilor cu
accelerarea procesului reintegrării sociale
2. activităţile trebuie adaptate afecţiunii psihice, potenţialului restant, doreinţei pacientului,
aptitudinilor sale
3. practic, cu excepţia stărirlor de deteriorare masivă sau a existenţei concomitente a unor
afecţiuni neurologice sau somatice invalidante, orice afecţiune psihică este indicată pentru
ergoterapie
b. artterapia (grup de metode psihoterapice în care rolul central îl joacă creativitatea artistică)
1. căi de expresie plastică
2. pictură, modelaj, sculptură
3. expresivitatea mimico-gestuală
4. creativitatea postică
5. expresivitatea scenică şi dansul
 6. pictura cu degetele (finger painting)
c. meloterapie: muzica îşi exercită acţiunea sa terapeutică prin melodie, ritm şi armonie şi este,
de obicei, coroborată cu dansul
3.8. Tehnici şi metode-“programe”- de kinetoterapie în afecţiuni genitale la femei
A. Principii generale
a. rolul kinetoterapiei
1. o kinetoterapie fiziologică (exerciţiile sunt adaptate anatomiei, fiziologiei, fiziopatologiei şi
profesiei femeii) urmăreşte un fizic normal cu funcţii la limitele superioare ale valorilor
normale şi ca femeia să poată purta sarcina în condiţii optime şi să nască la termen făt viabil
2. în condiţiile unor exerciţii bine conduse se produce normalizarea ciclului menstrual şi
reducerea fenomenelor dismenoreice
b. indicaţii
1. modificări ale poziţiei normale a utrului, în special retroversie uterină
2. procese inflamatorii cronice ale organelor genitale interne
3. insuficienţă ovariană vegetativă şi degenerativă
4. hipoplazie uterină
5. tulburări ale ciclului menstrual
6. amenoree primară şi secundară
7. tulburări neuro-vegetative în micul bazin
8. sterilitate prin insuficienţă hormonală şi sterilitate funcţională
9. preclimacteriu, climacteriu şi postclimacteriu
10. completarea curelor de roborare efectuate postpartum sau postabortum
c. contraindicaţii
1. faza acută a proceselor inflamatorii genitale
2. fenomene de iritaţie a peritoneului pelvian
3. hemoragiile
4. tromboze şi tromboflebite recente
5. debilitate fizică după operaţii pentru cancer sau alte intervenţii laborioase
6. boli cardiovasculare asociate
B. Kinetoterapia propriu-zisă
1. tehnici şi metode de relaxare → gimnastică respiratorie
2. gimnastică rtimică, cu rolul de
 echilibrare simpatico-parasimpatică
 înlăturare a tulburărilor circulatorii ischemice sau de stază
3. gimnastică pe taburet (taburet de circa 40 cm înălţime pe care bolnava stă în 1/3 anterioară
cu picioarele aşezate pe podea, cu genunchii apropiaţi şi flectaţi la 90º→ din această poziţie
bazinul se mişcă anterior către cutia toracică imobilă, cu lordozarea coloanei lombare→ apoi
posterior cu cifozarea coloanei lombare, într-un ritm egal) cu rol de
 tonifiere a musculaturii bazinului, perineului, fesiere şi abdominale
 creştere circulatorie locală, în special în bazin
 mobilizarea articulară, în special a articulaţiilor bazinului
 accentuare a peristalticii intestinale şi evitarea constipaţiei, prin jocul contracţie-relaxare
musculară
 “masaj intern” care acţionează în special asupra intestinului şi ficatului, datorită basculării
bazinului
4. exerciţii speciale din articulaţia coxo-femurală (din variate poziţii şi în toate axele), urmărind
 îmbunătăţirea circulaţiei sanguine şi limfatice din micul bazin
 înlăturarea stazelor şi reabsorbţia proceselor patogene prin producerea unei hiperemii active
5. hidrokinetoterapia în băi clorurosodice calde, ce determină
 reducerea tulburărilor circulatorii periferice determinate pe cale neurovegetativă (congestia
pelvină=staza din domeniul splahnicului este înlăturată prin mişcare şi presiune hidrostatică)
 înlăturarea contracturilor dureroase şi a lombalgiilor
 înlăturarea hipersecreţiei vaginale şi a vaginismului
3.9. Tehnici şi metode-“programe”- de kinetoterapie în afecţiuni dismetabolice
3.9.1. Diabetul zaharat
a) crenoterapia cu ape minerale
1. sulfuroase şi sulfatate:
-Zn: creşte producţia de insulină, stimulează legarea insulinei de proteinele circulante
-Zn + Cu: scade acţiunea insulinazei, scade metabolizarea insulinei în ficat
-Zn + Cu + S: creşte producţia de insulină în celulele β pancreatice, ameliorează trecerea
insulinei prin membrana celulară
-Zn + Cu + Mg: ameliorează transportul glucozei prin membrana celulară
2. alcaline: optimizează efectul insulinei, influenţează favorabil metabolismul lipidic şi
funcţia hepato-biliară, ameliorarea glicogenogenezei
b) băi externe cu ape minerale carbogazoase: creşte efectul vasodilatator al CO2 în macro şi
microangiopatii, posibil efect profilactic în macroangiopatii.
c) hipertermia
-împachetare cu nămol pe tot trunchiul, temperatură=42ºC, durată = 30 min.x 3/săptămână
-baia de 38ºC şi durată=5min., plus împachetare completă cu durată =
30min.,de3x/săptămână
d) terapia prin mişcare, ce determină :
1.creşterea toleranţei la glucoză, creşterea producţiei de insulină, profilaxia macroangiopatiei
2.activarea unui factor cu efect hipoglicemiant, altul decât insulina, ce ia naştere în timpul
contracţiei musculare şi nu depinde de activitatea insulinei.
3.9.2.Guta şi hiperuricemiile
a) crenoterapia ( 2l apă bicarbonatată în 5-6 porţii/zi inclusiv în administrare nocturnă) cu
ape minerale(cresc eliminarea de urină, scad concentraţia urinară, alcalinizează urina):
1. oligominerale:
- termale (acratoterme): Felix, Moneasa, Vaţa de Jos;
- reci (acratopege): Călimăneşti, Slănic Moldova, Olăneşti
2. alcaline: Slănic Moldova, Tinca, Malnaş
3. alcalino-teroase: Slănic Moldova, Sângeorz, Biborţeni, Vatra-Dornei
4. sulfuroase: Herculane, Olăneşti, Govora, Călimăneşti-Căciulata
5. iodurate: Călimăneşti-Căciulata, Olăneşti
b) balneaţie externă (nu se adresează artropatiilor gutoase) cu ape minerale:
1. oligominerale termale: Felix, Moneasa, Vaţa de Jos
2. sulfuroase termale: Herculane, Mangalia
3. carbogazoase: Borsec, Buziaş, Covasna, Tuşnad, Lipova, Vatra-Dornei
4. radiomite: Herculane, Felix, Sângeorz-Băi
c) termoterapie locală chiar dacă există inflamaţie
1. împachetare cu nămol
2. împachetare cu parafină
3. băi calde
d) Terapia prin mişcare: cei obişnuiţi cu mişcarea nu fac forme grave de gută şi în timpul
puseului acut se scade la minim imobilizarea pacientului.
3.9.3. Obezitatea
-Etiopatogenie: aport caloric crescut în prima copilărie→ solici-tarea
adipocitelor→modificarea cheltuielilor energetice la obez (îşi economiseşte gestica, tendinţă
crescută de a sta în pat, scade ortostatismul şi mersul) →musculatura abdominală deficitară
+dezechilibru greutate/forţă→creşterea lordozei ce compensează scăderea musculaturii
abdominale, creşterea cifozei dorsale, torace mai rigid + hipomobilitate diafragmatică, picior
plat→ suferinţe ale coloanei, scăderea performanţelor aparatului cardio-vascular.
-Obiective terapeutice:
a) scăderea aportului= dietă
b) creşterea tranzitului= crenoterapie cu ape minerale:
1. alcalino-teroase: Călimăneşti, Borsec, Tuşnad, Slănic-Moldova, Sângeorz Băi
2 sulfuroase: Călimăneşti-Căciulata, Olăneşti, Govora, Herculane
 3. sulfatate: Ivanda, Breaza
4. cloruro-sodice hipotone: Călimăneşti-Căciulata, Sângeorz, Olăneşti
c) cura de sudaţie= balneaţie externă cu ape minerale termale
d creşterea cheltuielilor energetice= terapia prin mişcare
1. Obiective: creşterea cheltuielilor energetice, tonifierea musculaturii insuficiente, reducerea
musculaturii retractate, creşterea mobilităţii toracice şi diafragmatice, corectarea poziţiilor
vicioase.
2. Metodologie:
-mişcări cu sarcini energetice: jogging, mers pe jos cu ritm 6-7km/h,1-2h/zi, înot, ciclism
-gimnastică respiratorie
-kinetoterapie specifică conform obiectivelor.

3.10. Tehnici şi metode de kinetoterapie în în afecţiunile neurologice

3.10.1. Tehnici şi metode-“programe”- de kinetoterapie în sindromul de neuron motor
periferic
A. Poliomielita anterioară acută
a. Perioada premonitorie: repaus absolut la pat;
↓ Ulterior se utilizează fie metoda Kenny fie programul “clasic”:
b. Perioada de apariţie a paraliziilor flasce:
1. controlul poziţiei: decubit dorsal şi ventral şi poziţionări sau imobilizări fiziologice ale
segmentelor corpului
2. lupta contra contracturilor musculare dureroase şi menţinerea troficităţii musculare:
mobilizări pasive lente de mai multe ori pe zi
3. recuperarea forţei musculare şi a imaginii kinestezice:mobilizări pasive, actvo-pasive şi
active simple, cu evitarea apariţiei oboselii.
c. Perioada de regresie a leziunilor:
1. lupta contra deformaţiilor, a contracturilor şi retracturilor: posturări şi poziţionări corijate în
pat, utilizarea de mijloace ortopedice corective, mobilizări manuale blânde şi progresive
2. stimularea contracţiei muşchilor paralizaţi şi creşterea forţei lor musculare
 analitic: mecanoterapie, mobilizări analitice active cu rezistenţă manuală
 global: tehnici şi metode de facilitare neuro-musculară proprioceptivă
3. tonifierea musculaturii sănătoase pentru compensarea celei paralizate
d. Perioada de recuperare musculară
12. lupta contra deformaţiilor: ca anterior plus mijloace ortopedice de corectare a mersului şi a
scoliozei;
13. tonifierea musculaturii paralizate şi a celei sănătoase: ca anterior dar mai intens
14. reeducarea funcţională a prehensiunii, mersului, gesturilor cotidiene ± mijloace ortopedice
de corecţie ajutătoare
15. gimnastică respiratorie
16. antrenament la efort.
B. Polinevrita
a. Perioada de debut şi stabilizare:
1. prevenirea escarelor prin poziţionări alternante
2. posturări corective în pat pentru evitarea piciorului eqiun, a mâinii în grifă, a flexumului de
şold şi genunchi
3. mobilizări pasive regulate a tuturor articulaţiilor afectate, la limita dureroasă şi eventual cu
utilizarea prealabilă a termo terapiei
4. gimnastică respiratorie
5. reeducare musculară
 mobilizări analitice: active ajutate, active simple şi active cu rezistenţă manuală maximală
cât mai rapidă
 mobilizări globale: tehnici şi metode de facilitare neuro-musculară proprioceptivă
6. reeducare funcţională a echilibrului (inclusiv exerciţii pe un plan mobil), a ortostatismului
 (iniţial pe un plan înclinat cu bandaje elastice pe membrele inferioare pentru favorizarea
întoarcerii venoase) şi mersului cu sau fără ajutorul unor atele corecitve
7. hidrokinetoterapie
8. reeducarea sensibilităţii şi realizarea unor automatisme de coordonare substitutive ale
pierderilor de sensibilitate
9. antrenamentul la efort
b. Perioada de sechele:continuarea
1. reeducării musculare;
2. combaterii tulburărilor senzitive.
C. Poliradiculonevrita:
a. Stadiul de paralizie
1. controlul poziţiei prin
 posturări sau imobilizări în poziţii corecte pentru evitarea atitudinilor vicioase şi a retracţiilor
 decubit funcţional lejer şi antidecliv pentru evitarea complicaţiilor tromboembolice
2. prevenirea şi tratarea escarelor prin poziţionări funcţionale alternante şi mobilizări pasive ale
tuturor articulaţiilor;
3. tratarea tulburărilor respiratorii: respiraţie asistată→ sevrajul, respiraţie asistată prin
introducerea progresivă şi creşterea duratei respiraţiei libere→ respiraţie liberă→ gimnastică
respiratorie.
b. Stadiul de regresie a leziunilor
1. mobilizări articulare ce devin progresiv activo-pasive, active simple şi cu rezistenţă
 de tip analitic
 de tip global: tehnici şi metode de facilitare neuro-musculară
2. mecanoterapie;
3. hidrokineterapie;
4. pozitionare corectă;
5. tonifierea diafragmului şi a intercostalilor;
6. reeducarea proprioceptivă şi a prehensiunilor;
7. combaterea tulburărilor senzitive
D. Afectarea plexurilor nervoase – principii
a. Leziunile plexului brahial:
1. combaterea instalării deviaţiilor: mobilizări analitice, posturări şi poziţionări funcţionale în
repaus, utilizarea de mijloace ortopedice netraumatice în timpul zilei (inclusiv praştie
Chesington pentru evitarea subluxării scapulo-humerale);
2. menţinerea tonusului musculaturii paralizate şi cu evitarea dezechilibrului determinat de
acţiunea antagoniştilor sănătoşi: ergoterapie din suspendare;
3. stimularea musculaturii paralizate prin
 exerciţii analitice pasive, activo-pasive, active simple şi cu rezistenţă progresivă
 tehnici şi metode de facilitare neuro-musculară
 hidrokinetoterapie
 reeducarea penselor de fineţe şi apoi globale de forţă
4. lupta contra tulburărilor trofice şi a durerii: mijloacele anterioare+ fizioterapie
5. reeducarea sensibilităţii
6. reeducarea gesturilor cotidiene şi eventual a unora de substituţie în cazul unor paralizii
definitive
b. Leziunile plexului lombosacrat – la fel ca la a, dar cu reeducarea mersului şi utilizarea
metodelor Williams şi “Şcoala spatelui”.
c. Nevralgia amiotrofică a scapulei sau a centurii scapulare – la fel ca la a, dar cu insistenţă
asupra musculaturii umărului.
E. Paralizii periferice tronculare
a. Tratament general
1. menţinerea jocului normal al articulaţiei: mobilizări articulare blânde şi analitice ale tuturor
articulaţiilor afectate, pe toată amplitudinea fiziologică, dar fără a favoriza mobilitatea
 exagerată;
2. evitarea instalării deviaţiilor: mobilizări pasive, posturi corectoare în decubit şi în şetând sau
ortostatism, utilizarea de mijloace ortopedice ajutătoare;
3. lupta contra contracturii şi retracturii musculare: repaus postural relaxant, tehnici şi metode
de facilitare neuro-musculară ;
4. lupta contra edemului: posturări antideclive şi mobilizările anterioare;
5. stimularea musculaturii deficitare: mobilizări pasive şi active, tehnici şi metode de facilitare
neuro-musculară, mecanoterapie, scripetoterapie, spring terapie, ergoterapie
6. reeducarea sensibilităţii
7. reeducarea gesturilor cotidiene
8. antrenamentul la efort.
b. Tratamentul particular în:
1. Paralizia facială (început cât mai precoce):
 aplicarea unui bandaj autocolant pe partea sănătoasă şi utilizarea, pe cât posibil, în timpul
activităţii zilnice a părţii bolnave
 exerciţii de masticaţie cu gumă de mestecat, bomboane moi
 reeducare funcţională în oglindă cu uzitarea elementelor facilitatorii ale răspunsului motor şi
a unor stimulări senzitivo-senzoriale (inclusiv a celor din metoda Margaret Rood) pe partea
bolnavă:
- exerciţii asimetrice (partea sănătoasă→ partea bolnavă) → simetrice (ambele părţi
concomitent) → asimetrice (partea bonavă), iniţial pasive şi apoi active
- exerciţii de mimică
- exerciţii de suflat şi fluierat
2. Paralizia nervului crural:
 evitarea flexumului de şold prin mobilizări pasive şi atelări
 tonifierea
- fesierilor mari, tricepsului sural şi cvadricepsului pentru evitarea flexumului de şold şi
genunchi
- abdominalilor şi lombarilor pentru evitarea deviaţiilor de bazin şi ale coloanei vertebrale
- musculaturii membrelor superioare pentru eventuala folosire a cârjelor sau bastoanelor
 reeducare funcţională cu insistenţă pe exerciţiile de mers, de urcat şi coborât scări, de ridicat
din decubit sau din şezând şi de revenire
3. Paralizia nervului sciatic popliteu extern:
 muşchi de forţă 0-1
- menţinerea unei poziţii funcţionale prin posturare într-o atelă cu bară antirotatorie externă şi
care menţine piciorul în unghi drept faţă de gleznă
- mobilizări pasive ale tuturor articulaţiilor membrului inferior şi pasivo-active ale piciorului
- orteză diamică a piciorului pentru corectarea mersului
 muşchi de forţă 2
- exerciţii analitice ale muşchilor paralizaţi prin utilizarea sinergiilor şi a tehnicilir de
facilitare neuro-musculară
- hidrokinetoterapie
 muşchi de forţă 3
- începutul utilizării exerciţiilor active contra unei rezistenţe uşoare
- mers pe teren plat fără orteză
 muşchi de forţă 4-5
- tonifieri musculare
- mers corectat pe teren variat
4. Paralizia nervului circumflex:
 exerciţii de tonifiere a muşchiului deltoid şi rotundul mic
 evitarea contracturii muşchilor antagonişti şi a deviaţiilor axiale secundare: posturări
funcţionale relaxante ± orteze simple sau dinamice ajutătoare
 lupta contra malpoziţiilor şi deviaţiilor axiale de la nivelul umărului, omoplatului şi coloanei
 vertebrale
 tonifierea musculaturii centurii scapulare pentru reechilibrarea balanţei agonist-antagonist
 reeducarea gesticii uzuale
 supleere funcţională în caz de paralizie definitivă, în special prin mobilizarea în bloc a
centurii scapulare
5. Paralizia nervului musculo-cutanat :toate de la 4. pentru marele trapez;
6. Paralizia nervului radial :toate de la 4. pentru biceps, brahial anterior, coraco-brahial;
7. Paralizia nervului cubital : toate de la 4. pentru interosoşi şi hipotenari;
8. Paralizia nervului median : toate de la 4. pentru pronatori şi tenari.
F. Alte patologii
►Genunchiul paralitic
a. Flasc:
1. poziţionarea în extensie;
2. mobilizări pasive pe întreaga amplitudine
3. posturări funcţionale alternante
4. tonifierea musculaturii anterioare şi posterioare a genunchiului
5. debutul cât mai precoce al mersului cu orteză→ reeducarea mersului fără orteză
b. Spastic: ca anterior, pecedate de tehnici de relaxare pentru ischiogambieri şi cu insistenţă pe
prevenirea apariţiei genu flexumului, ce decompensează şi dezaxează tot lanţul kinetic al
membrului inferior;
►Piciorul paralitic
a. Nespastic
1. posturare şi/sau imobilizare nocturnă în poziţie funcţională;
2. mobilizare pasivă sistematică a tuturor articulaţiilor piciorului;
3. tehnici de relaxare pentru musculatura antagonistă
4. stimularea musculaturii paralizate prin exerciţii analitice şi tehnici şi metode de facilitare
neuro-musculară
5. tracţiuni şi manipulări
6. corectarea mersului prin orteze
7. hidrokinetoterapie
8. terapie ocupaţională.
b. Spastic
1. tehnici şi metode de facilitare neuro-musculară pentru combaterea spasticităţii;
2. utilizarea judicioasă a ortezelor de posturare şi de mers, inclusiv la nivelele superioare dacă
este cazul
3. mobilizări pasive ritmice şi repetate, lente, precedate de masaj decontracturant şi succedate
de poziţionări manuale corective
4. hidrokinetoterapie.
►Umărul paralitic
b. Paralizia totală:
1. posturarea membrului superior pentru descărcare articulară şi în poziţie declivă;
2. orteze sau feşi elastice de menţinere a poziţiei normale a umărului
3. mobilizări pasive ritmice, zilnice, lente ale umărului pe amplitudine habituală şi fără a forţa
4. tehnici şi metode de facilitare neuro-musculară
c. În perioada de recuperare a paraliziei:
1. tehnici şi metode de facilitare neuro-musculară pentru combaterea spasticităţii
2. tonifierea musculaturii umărului pentru reechilibrarea balanţei agonist-antagonist
3. hidrokinetoterapie
►Cotul paralitic
1. posturarea cotului în poziţie normală;
2. mobilizări pasive, activo-pasive şi active ritmice, zilnice, lente ale cotului pe amplitudine
maximă
3. tonifierea musculaturii cotului
4. terapie ocupaţională şi jocuri sportive, progresiv.
►Mâna paralitică. Paralizia de trunchi nervos periferic: vezi sechelele nervilor periferici
►Cefaleea de origine spondilogenă ( nevralgia occipito-orbitală şi fronto- orbitală, nevralgia
Arnold, nevralgia auriculo-temporală )
1. decubit pe pernă cervicală
2. masaj decontracturant al întregii regiuni cervico-dorsale şi masaj al ţesutului conjunctiv pe
punctele de miogeloză→ manipulări vertebrale şi tracţiuni uşoare în ax;
3. mobilizări progresive blânde şi lente ale coloanei vervicale ;
4. elongaţii cervicale
►Torticolis spasmodic
1. masaj relaxant →mobilizări pasive blânde→tracţiuni cervicale→posturare în minervă-guler;
2. exerciţii active contra rezistenţă ale antagoniştilor→ hold-relax pe antagonişti
3. mobilizări active ale coloanei cervicale în toate axele de mişcare.
3.10.2.Tehnici şi metode-“programe”- de kinetoterapie în sindromul de neuron motor
central
3.10.2.1. Metode de evaluare şi specifice
I.Fişa de evaluare anatomo-funcţională complexă Kurtzke

DATA
SCORUL

II. Evaluarea paraplegicului-scala Ashworth (adaptată pentru spasticitatea generalizată şi, în

special, pentru reacţiile în triplă flexie ale paraplegicului)
REACŢIA COTA DE DATA EVALUĂRII
EVA-
LUARE

1. SPASTICITATE FOARTE SEVERĂ-rigiditate 0

segmentară în flexie sau extensie, mişcare pasivă
imposibilp
2. SPASTICITATE SEVERĂ- creşterea 1
considerabilă a tonusului muscular, mişcare
pasivă dificilă
3. SPASTICITATE MODERATĂ-creşterea 2
importantă a tonusului muscular (hiperto-nie) în
timpul oricărei curse musculare, dar segmentul de
membru este uşor mobilizabil
4. SPASTICITATE UŞOARĂ-creşterea uşoară a 3
tonusului muscular cu simpla senzaţie de
“acroşaj” sau minimă rezistenţă la sfârşitul cursei
(mai puţin din ½ a cursei)
5. FĂRĂ SPASTICITATE-reflex de întindere 4
absent (fără creşterea tonusului muscular)
SCORUL

III. Evaluarea spasticităţii localizate şi a spasmului

A. EVALUAREA SPASTICITĂŢII LOCALIZATE-SCALA TARDIEU - HELD
REACŢIA( la care se însumează viteza de COTA DE EVALUARE
execuţie: 1= rapidă, 2= moderată, 3= lentă) EVA-
LUARE
1. contracţii sau clonus care nu cedează, chiar 0
după mai multe secunde
2. contracţie dimplă vizibilă 1
3. simpla rezistenţă percepută în timpul 2
mobilizării, care cedează rapid
4. contracţie simplă vizibilă 3
5. reflex de întindere absent 4
SCORUL
B. EVALUAREA SPASMULUI
GRADAREA FRECVENŢEI COTA DE DATA EVALUĂRII
EVA-
LUARE

1. spasme produse mai mult decât de 10 ori/oră 0

2. spasme produse mai mult decât de 1 dată/oră 1
3. spasme produse mai puţin decât de 10 ori/oră 2
4. spasme uşoare induse prin stimulare 3
5. fără spasme 4
SCORUL
DATA
SCORUL TOTAL (MEDIA
ARITMETICĂ:A+B)

IV. Evaluare generală a copilului după metoda Bobath privind posibilităţile funcţionale şi
calitatea lor
POSTURĂ TEST COTA DE EVALUARE
EVALUA-
RE

a. Alimentare, înbrăcare, igienă şi toaletă

1. independent cu sau fără echipament adaptat 4
2. independent pentru majoritatea sarcinilor, necesită asistenţă minimă pentru 3
unele lucruri ( de exemplu tăiatul mâncării, legatul pantofilor) sau indicatii verbale
3. necesită asistenţă moderată pentru unele din sarcini (50% din timp) 2
4. poate face câteva lucruri dar necesită asistenţă pentru majoritatea 1
5. necesită maximă asistenţă (dependent) 0
Scorul
b. Funcţiile intestinului şi vezicii urinare
1. continent 4
2. parţial continent (uscat 75% sau mai mult ziua şi noaptea) 3
3. parţial continent (uscat 50% sau mai mult ziua şi noaptea) 2
4. parţial continent (uscat 25% sau mai puţin ziua şi noaptea) 1
Scorul
c. Auzul
1. normal 4
2. slăbit, nu are nevoie de aparat auditiv 3
3. slăbit, are nevoie de aparat auditiv 2
4. aude sunete stridente 1
5. absent 0
Scorul
d. Limbajul receptiv
1. înţelege conversaţia normală 4
2. înţelege exprimarea simplă 3
3. înţelege cuvinte simple 2
4. înţelege gesturi 1
5. nici un limbaj receptiv 0
Scorul
e. Limbajul expresiv
1. propoziţii complexe 4
2. propoziţii simple sau/şi fraze 3
3. cuvinte simple 2
4. gesturi/exprimări/indicaţii semnificative 1
5. nici un limbaj expresiv 0
Scorul
f. Vorbirea inteligibilă
1. foarte inteligibilă, tot limbajul este înţeles de examinator 4
2. uşor afectată, majoritatea limbajului este înţeles de examinator 3
3. moderat afectată, o parte din limbaj este înţeles de examinator 2
4. foarte afectată, limbaj înţeles doar de cei foarte familiari cu copilul 1
5. neinteligibilă 0
Scorul
g. Comunicarea
1. propoziţii complexe 4
2. propoziţii simple sau/şi fraze 3
3. cuvinte simple 2
4. imagini 1
5. nici o comunicare 0
Scorul
h. Comportamentul
1. comportamentul nu interferează cu activităţile zilnice 4
2. comportamentul necesită intervenţii minore 3
3. comportamentul necesită intervenţii majore dar este maleabil 2
4. comportamentul este maleabil parţial 1
5. comportamentul este nemaleabil şi este o problemă dominantă 0
Scorul
i. Mobilitatea pe sol
1. funcţionare independentă, incluzând scările 4
2. funcţionare independentă, pe nivelul suprafeţelor 3
3. funcţionează pe distanţe scurte 2
4. poate dor să schimbe poziţia (de exemplu rostogolire, sprijin pe antebraţe) 1
5. dependent, fără funcţie mobilă 0
Scorul
j. Transferurile
1. funcţionare independentă cu toate transferurile 4
2. majoritatea transferurilor sunt independente, ajutor minim la unele transferuri 3
3. poate să execute transferurile simple, dar necesită asistenţă pentru majoritatea 2
transferurilor
4. poate fi ajutat în transferuri(de exemplu să stea rezemat) dar nu se poate transferura 1
singur
5. dependent, trebuie ajutat, ridicat 0
Scorul
k. Locomoţia în scaunul cu rotile manual
1. funcţionare independentă privind toate aspectele mobilităţii saunului cu rotile 4
2. funcţionare independentă majoritatea timpului dar necesită ajutor la curbe 3
sau alte situaţii dificile cum ar fi rampele sau terenurile dificile
3. independent numai în condiţii optime cum ar fi suprafeţele netede 2
4. se poate deplasa pe distanţe scurte sau factorul timp- distanţă este slab 1
5. dependent, incapabil să folosească scaunul 0
Scorul
l. Locomoţia în scaunul cu rotile electric
1. independent privind toate aspectele scaunului cu rotile electric 4
2. independent în condiţii optime (de exemplu spaţii deschise), fără supraveghere 3
3. independent în condiţii optime dar necesită supraveghere 2
4. psihic este apt să manevreze scaunul cu rotile electric dar necesită asistenţă din cauza 1
deficienţelor percepţionale sau cognitive care afectează siguranţa,concentrarea sau relaţiile
speciale
5. incapabil să foloseacă scaunul cu rotile electric 0
Scorul
l. Ambulaţia
1. în comunitate: funcţionare independentă ambulator, factorul timp- distanţă bun, 4
folosirea ambulaţia ca mijloc primar de mobilitate(mobilizare) chiar şi pentru
distanţe lungi
2. în comunitate/gospodărie limitate: folosirea ambulaţiei pentru mobilitate (mobilizare) 3
majoritatea timpului, necesită scaunul cu rotile pentru plimbări mai lungi în comunitate,
factorul timp-distanţă bun pentru distanţe moderate
3. în gospodărie limitată: ambulaţiei pentru sarcini certe, factorul timp - 2
distanţă este de obicei slab
4. exerciţii/terapie: necesită asistenţă, nu are funcţionalităţi utile independente 1
5. nici o ambulaţie, incapabil să meargă
Scorul
SCORUL FINAL

3.3.2.2. Programe de kinetoterapie în afecţiuni ale sistemului nervos central

█ Noţiuni generale:
 Clasificarea afecţiunilor neurologice
I. Afecţiuni ale sistemului nervos central (SNC) =marile sindroame neurologice
A. Afectări generale:
a. sindrom piramidal;
b. sindrom extrapiramidal:
1. tonifiant: Parkinson, afazia, disartria;
2. relaxant: atetoza, distonia, coreea, hemibalism, ataxia, apraxia, sindroame cerebeloase,
sindroame vestibulare.
B. Afectări particulare:
a. hemiplegia;
b. epilepsia;
c. boala Parkinson.
II. Afecţiuni ale sistemului nervos periferic (SNP)
A. Leziunile măduvei spinării:
a. paraplegia şi parapareza;
b. tetraplegia;
c. spina bifida cu tulburari neurologice;
d. scleroza multipla;
e. heredoataxiile(Friedrich, Pierre-Marie, Strimpell-Lorrain );
f. maladia Charcot;
g. syringomielia
h. tabesul.
B. Leziunile traiectelor nervoase:
a. poliomielita anterioara acută;
b. polinevrita;
c. poliradiculonevrita;
d. afectarea plexurilor nervoase;
e. paralizii periferice tronculare.
C. Alte patologii mai frecvente:
a. cefaleea de origine spondilogenă ( nevralgia Arnold );
b. torticolis spondilitic.
 Modificările de tonus muscular în afecţiunile neurologice
A. Creşterea tonusului muscular
a. Periferică ( muşchi ):
1.contractura musculară:
- antalgică ( secundara );
 - algica ( primara );
- analgica ( genetica ):
 miostatică,
 congenitală – disontogenetică ( artrogripoza ),
 miototică.
2. retractura musculară.
b. centrală ( nervi-muşchi ):
1. spasticitatea ( piramidală );
2. rigiditatea ( extrapiramidală ).
B. Scăderea tonusului muscular
a. muşchi:
1. distrofia musculară;
2. oboseala musculară.
b. nervi – muşchi:
1. hipotonia musculară;
2. atrofia de denervare.
c. Nervi: sindroame hiperkinetice ( paralizii ) periferice şi centrale.
 Modificările activităţii motorii în afecţiunile neurologice
A. Sindroame hiperkinetice ( hiperkinezii: convulsii, tremuraturi, fasciculatii musculare, mişcări
coreice şi atetozice, mioclonii, ticuri ).
B. Sindroame diskinetice ( crampe ).
C. Tulburari în coordonarea mişcărilor voluntare:
a. Apraxia
1. globală;
2. localizată: a mimicii, buco-linguala;
3. specifică unei funcţii: mers, îmbrăcare.
b. Ataxia:
1. kinetică;
2. statică: necoordonarea posturii.
c. Discoordonarea ( sindrom polimorf )
D. Tulburari de sensibilitate pură.
█ Metodologia kinetoterapiei în afecţiuni ale sistemului nervos central, în funcţie de tipul
leziunii şi de obiectivele specifice, este următoarea:
A. Marile sindroame neurologice
a. Sindroamele piramidale.
1. Combaterea spasticităţii:
 prevenirea şi combaterea stimulilor nociceptivi şi a spinelor iritative cutanate, vezicale,
digestive, ortopedice
 tracţiuni lente în ax ale membrelor precedate de exerciţii respiratorii şi tehnici sau metode de
relaxare;
 tehnici şi metode de facilitare neuro-musculară;
 posturări sau imobilizări funcţionale
 biofeedback-ul Basmajan
2. Reeducarea musculară:
 tehnici şi metode de facilitare neuro-musculară;
 controlul şi lupta contra apariţiei defotmaţiilor ortopedice axiale
 reedecarea echilibrului, mersului, prehensiunii
 lupta contra sincineziilor
b. Sindroame extrapiramidale.
1. Boala Parkinson : combaterea bradi şi akineziei prin kinetoterapie activă de tonifiere
musculară.
2. Atetoza şi distonia: tehnici şi metode de relaxare→reeducare neuro-musculară activă prin
exerciţii simterice cu rezistenţă uşoară→ reeducarea coordonării, controlului, echilibrului →
 reeducarea gesturilor din activităţile uzuale.
3. Coreea şi hemibalismul: masaj relaxant.
c. Sindroame cerebeloase şi vestibulare, ataxia, apraxia
1. tehnici şi metode de relaxare→ exerciţii respiratorii→ mobilizări ale tuturor segmentelor
coloanei vertebrale în toate axele, cu insistenţă pe rotaţii→ manipulări ale rahisului şi
membrelor
2. supleerea sistemului labirintic restant sub controlul vizual al mişcării prin
 exerciţii unilaterale
 metoda Frenkel
3. tehnici şi metode de facilitare neuro-musculară proprioceptivă;
4. exerciţii de fixare cu privirea a unui punct luminos→urmărirea cu privirea a mişcărilor
acestui punct luminos
5. mişcări ale capului în toate axele→exerciţii de balans ale corpului
6. exerciţii reflexe de echilibrare pe plan fix şi apoi mobil
7. reeducarea gesturilor uzuale
d. Afazia şi dizartria:
1. gimnastică buco-linguală sub stimulare senzitivo-senzorială
2. exerciţii de mimică
3. gimnastică respiratorie cu insistenţă pe exerciţii de suflat
Leziuni ale măduvei spinării
a. Paraplegia şi parapareza
1. Nursing şi reeducarea la pat:
 prevenirea escarelor: schimbarea alternantă la 2 ore a posturărilor funcţionale;
 prevenirea stazei venoase şi accidentelor tromboembolice: posturare antideclivă cu
mobilizarea repetată a membrelor inferioare, gimnastică respiratorie la amplitudine maximă;
 prevenirea complicaţiilor pulmonare: contracţii izometrice ale musculaturii spatelui, exerciţii
de respiraţie contra rezistenţă;
 prevenirea complicaţiilor intestinale şi urinare : tonifierea diafragmului şi a musculaturii
abdominale;
2. Reeducarea neuro – motorie:
 combaterea spasticităţii ( vezi anterior );
 adaptarea sistemului neuro-vegetativ: masaj segmentar, mobilizări active simple ale
trunchiului superior, contracţii izometrice ale musculaturii spatelui, alternarea poziţiilor;
 tonifierea musculaturii centurilor şi, în special, acenturii scapulare: contracţii izometrice,
mobilizări active cu rezistenţă;
 reeducarea ortostatismului şi mersului: masaj general, wihrl-pool;
 combaterea constipaţiei: masaj abdominal simplu şi special, tonifierea diafragmului şi
abdominalilor;
 combaterea tulburărilor circulatorii: posturări antideclive,exerciţii respiratorii la amplitudine
maximă, mobilizarea membrelor inferioare
 reeducarea ortostatimului, echilibrului şi mersului, cu sau fără ajutorul ortezelor
b. Tetraplegia
1. ca la paraplegie cu extinderea acţiunii şi la nivelul centurii scapulare şi membrelor
superioare;
2. gimnastica respiratorie, tonifierea musculaturii abdominale şi susţinerea ei cu o centură
elastică, terapia ocupaţională şi adaptarea bolnavului la restantul funcţional, inclusiv prin
diverse mijloace de ortezare, capătă o importanţă deosebită.
c.Spina bifida cu tulburări neurologice
1. posturări şi /sau imobilizări în poziţii funcţionale;
2. mobilizări manuale ample;
3. tehnici şi metode de facilitare neuro-musculară;
4. tonifierea musculaturii restante sănătoase
5. gimnastică respiratorie;
6. adaptarea la poziţia şezând şi ortostatică±mijloace ortopedice de susţinere şi corecţie
7. reeducarea echilibrului şi mersului
8. masaj tonifiant al zonei lombare, centurii pelvine şi membrelor inferioare;
9. combaterea tulburărilor urinare: masaj reflex→ masajul vezicii urinare.
d.Scleroza în plăci ( scleroza multiplă )
1. Stadiile 1 şi 2
 detectarea şi suprimarea spinelor iritative
 posturări relaxante simple sau inhibitorii Bobath;
 mobilizări globale pasive lente şi activo-pasive (tehnica de “pompaj” pe direcţia
diagonalelor Kabat) → active cu rezistenţă prin metoda Kabat;
 exerciţii analitice
- izometrice+tehnici de facilitarea neuro-musculară proprioceptivă ale musculaturii flasce
- active cu rezistenţă ale musculaturii sănătoase
 suspensoterapie, mecanoterapie
 reeducarea coordonării prin metoda Frenkel şi patrupedia Klapp
 metode de relaxare → reeducarea activităţilor zilnice şi în special a mersului
 electrogimnastica marilor grupe musculare flasce;
 masaj sedativ central pentru combaterea tulburărilor psihice.
2. Stadiile 3 şi 4
 evitarea tulburărilor circulatorii şi a osteoporozei:
- menţinerea verticalităţii cât mai mult timp posibil cu ajutorul planului înclinat, ortezelor
- mobilizări pasive ale membrelor inferioare
 lupta contra tulburărilor trofice ( escare ):
- masaj trofic al zonelor de decubit;
- alternarea frecventă (la fiecare 3 ore) a poziţiilor de decubit
- mobilizări pasive blânde ale tuturor articulaţiilor
 lupta contra tulburărilor respiratorii:
- masaj toracic şi al organelor respiratorii
- gimnastică respiratorie
 menţinerea independenţei
- terapie ocupaţională
- adaptarea activităţilor zilnice la căruciorul rulant +adaptaea mediului ambiant al bolnavului
e. Maladia Friedrich ( heredo-degenerescenţa spino-cerebeloasă ), Pierre-Marie ( heredo-ataxia
cerebeloasă ), Strumpell-Lorrain
( paraplegia spasmodică familială )
1. combaterea ataxiei;
2. combaterea sindromului piramidal;
3. combaterea paraplegiei;
4. combaterea dezaxărilor.
f. Maladia Charcot ( sceroza laterală amiotrofică )
1. menţinerea la maxim a capacităţii funcţionale a pacientului:
 exerciţii funcţionale de mers şi prehensiune;
 terapie ocupaţională
 exerciţii pasive şi active de tonifiere musculară în general şi de combatere a dezaxărilor în
special
 exerciţii respiratorii
2. combaterea tulburărilor psihice: metoda Schultz de relaxare.
g. Syringomielia ( cavitate intramedulară cervical → lombar )
1. combaterea sindromului piramidal şi a paraplegiei;
2. combaterea artropatiei nervoase;
3. combaterea tulburărilor respiratorii;
4. combaterea tulburărilor psihice;
5. menţinerea la maxim a posibilităţilor funcţionale ale pacientului.
h. Tabesul ( scleroza cordoanelor medulare posterioare )
1. mobilizări pasive şi active ale membrelor de corecţie a deformărilor articulare;
2. exerciţii active progresive de tonifiere musculară
3. metoda Frenkel
4. exerciţii de corectare posturală
5. gimnastică respiratorie
6. reeducarea mersului şi prehensiunii
7. reeducarea sensibilităţii şi,în special, a stereognoziei
8. hidrokinetoterapia
A. Leziuni cerebrale
a. Hemiplegia
1. Stadiul iniţial ( flasc )
 alternarea decubiturilor;
 posturări alternante
 exerciţii generale de respiraţie şi localizate pentru hemitoracele afectat
 poziţionarea membrelor în poziţii fiziologice→ mobilizări pasive lente la amplitudinea
maximă care nu produce durere
 menţinerea memoriei kinestizice şi a propriocepţiei prin mobilizări pasive fiziologice sub
control vizual în oglindă
 debutul utilizării metodelor de facilitare neuro-musculară proprioceptivă
2. Stadiul mediu ( de spasticitate ) şi cronic
 combaterea spasticităţii şi recuperarea neuro-motorie progresivă:
- continuarea mobilizărilor pasive ale tuturor articulaţiilor
- întinderi musculo-tendinoase lente
- metoda Bobath→ metoda Kabat
- utilizarea sincineziilor prin metoda Brunnstrom
- reeducarea mişcării prin folosirea reflexelor tonice ale gâtului şi a celor labirintice şi a
elementelor exerciţiului fizic terapeutic
- tecerea treptată de la mişcarea cu rezistenţă la mişcarea activă voluntară
- corectarea posturii şi aliniamentului corpului în staică, mers, activităţile cotidiene
concomitent cu reeducarea echilibrului
- reeducarea sensibilităţii
- terapie ocupaţională
- hidrokinetoterapie
 combaterea dezaxărilor:
- masaj Cyriax, masajul SNP→ manipulări şi elongaţii, tracţiuni ale coloanei vertebrale şi
membrelor;
- posturări şi imobilizări funcţionale
- utilizarea de mijloace ortopedice corective în ortostatism şi mers
 combaterea complicaţiilor:
- durerilor prin manipulările membrelor şi masaj antalgic,
- edemelor prin drenaj manual limfatic, şi gimnastică vasculară Burger
- depresiei prin masaj sedativ şi tehnici sau metode de relaxare
b. Epilepsia intercrize (nu în criză!)
1. toate tehnicile kinetice dinamice;
2. tehnici şi metode de facilitare neuro-musculară;
3. gimnastică respiratorie
4. tehnici şi metode de relaxare, în special Jacobson→ reeducarea orientării spaţiale şi
echilibrului→ reeducarea coordonării
5. hidrokinetoterapie.
c. Maladia Parkinson
1. tehnici şi metode de relaxare→ tehnici şi metode de facilitare neuro-musculară
proprioceptivă;
2. gimnastică respiratorie→exerciţii de mimică
3. mobilizări ale tuturor articulaţiilor corpului→ tonifieri musculare generale
4. exerciţii ritmice
5. corectare posturală în statică şi mers
6. reeducarea coordonării şi echilibrului
7. terapie ocupaţională
d. Tetanosul
1. Faza acută
 corectarea atitudinii vicioase.
 prevenirea escarelor
 evitarea tromboflebitelor
 tratarea tulburărilor respiratorii
2. Convalescenţa
 continuarea combaterii tulburărilor respiratorii;
 mobilizări analitice pasive şi auto-pasive ale tuturor articulaţiilor
 posturări funcţionale
 tehnici de relaxare musculară locală
 tonifieri musculare analitice şi globale
 reeducarea coordonării şi echilibrului
 terapie ocupaţională
 reantrenamentul al efort
█ Programe minimale de kinetoterapie în afecţiuni ale sistemului nervos central
 Hemiplegia
a1) Hemiplegia profundă
#Recomandări#
¤Îngrijirea bolnavului la pat cu tratament de postură,mişcări pasive şi masaj.
¤Dezvoltarea sinergiei primitive de flexie şi extensie.
¤Facilitarea neuro-proprioceptivă.
¤Folosirea spasticităţii la început pentru executarea mişcărilor,iar când devine o piedică,
crioterapie.
¤Amplificarea mişcărilor prin exerciţii sintetice şi ergoterapie.
¤Ridicarea la verticală şi învăţarea mersului.
¤Tratamentul parezei faciale.
# Programe#
Programul I(cu mişcări pasive după diagonalele Kabat,din culcat pe spate în pat)
-Pentru membrul superior:
1.Braţul în abducţie întins din cot,rotat intern,mâna ţinută în extensie:ducerea braţului
prin faţă la umărul opus,în poziţia rotat extern şi mâna flectată.
2.Braţul adus la umărul opus,întins din cot,rotat intern,mâna în extensie:ducerea braţului
prin faţă ajungând în abducţie,rotat extern,mâna în flexie.
3.Braţul în abducţie,rotat intern,flectat din cot,mâna în extensie:ducerea braţului prin faţă
la umărul opus în adducţie,rotat extern,întins din cot,mâna flectată.
4.Braţul addus la umărul opus,îndoit din cot,rotat intern,mâna în extensie:ducerea
braţului prin faţă ajungând în abducţie,rotat extern,întins din cot,mâna în flexie.
5.Braţul oblic în afară,deasupra capului,întins din cot,rotat extern şi cu mâna în extensie:
ducerea braţului la şoldul opus,rotat intern,întins din cot,mâna în flexie.
6.Braţul addus la şoldul opus,rotat extern,întins din cot,mâna în extensie:ducerea braţului
oblic în sus ajungând întins deasupra capului oblic în afară,rotat intern şi cu mâna în flexie.
7.Braţul în abducţie,flectat din cot cu antebraţul deasupra capului,rotat extern,cu mâna în
extensie:ducerea braţului jos prin faţă,ajungând la şoldul opus,întins din cot,rotat intern şi cu
mâna în flexie.
8.Braţul addus la şoldul opus,îndoit din cot,rotat extern,mâna în extensie:ridicarea
braţului prin faţă deasupra capului,întins din cot,în abducţie,rotat intern şi cu mâna în flexie.
-Pentru membrul inferior:
9.Piciorul în abducţie,întins din genunchi,rotat intern,laba în extensie:adducţia întregului
membru,extins din genunchi,rotat extern,cu laba în flexie(dus peste piciorul celălalt).
10.Piciorul în adducţie,întins din genunchi,rotat intern şi cu laba în extensie:abducţia
membrului inferior,întins din genunchi,rotat extern şi cu laba în flexie(ajungând în depărtat).
11.Piciorul în abducţie,genunchiul întins,rotat intern,laba în extensie:adducţia şi flexia
coapsei pe bazin şi a gambei,cu rotare externă şi laba în flexie.
12.Piciorul flectat pe bazin,genunchiul addus,rotat intern,laba în extensie:întinderea
membrului inferior cu abducţie,ajungând rotat extern şi laba în flexie.
13.Piciorul întins din genunchi,în abducţie,rotat extern,laba în extensie:ridicarea
membrului inferior ajungând la verticală în adducţie,întins din genunchi,rotat intern cu laba în
flexie.
14.Piciorul la verticală în adducţie,întins din genunchi,rotat extern cu laba în
extensie:coborârea membrului inferior întins din genunchi,în abducţie,rotat intern,laba în flexie.
15.Piciorul întins din genunchi în adducţie,rotat extern,laba în extensie:ridicarea lui la
verticală cu flexia coapsei şi a gambei,ajungând în abducţie,rotat intern,laba în flexie.
16.Piciorul flectat pe bazin în abducţie,rotat extern,laba în extensie:coborârea membrului
inferior întins din genunchi în adducţie,rotat intern,cu laba în flexie.
Programul II (cu mişcări pasive-active)
-Culcat pe spate:
1.Pacientul îşi ţine singur mâna bolnavă cu cealaltă sănătoasă:ducerea braţelor peste cap
şi revenire.
2.Braţele flectate din cot,specialistul ţinându-l se mâini:depărtarea simultană a coatelor de
corp.
3.Braţele pe lângă corp:flexia-extensia lor din articulaţia cotului,cu ambele braţe deodată,
pe cel bolnav ajutându-l specialistul.
4.Închiderea şi deschiderea pumnului cu ambele mâini deodată,mâna afectată o ajută
specialistul.
5.Flexia şi extensia mâinii cu ajutorul specialistului,care ţine antebraţul în poziţia cu
degetul mare în sus.
6.Picioarele îndoite din genunchi cu tălpile pe pat:depărtarea şi apropierea genunchilor cu
ajutor de partea bolnavă dacă este necesar.
7.Aceeaşi poziţie:flexia dorsală a piciorului(ridicarea) ajutată cu piciorul sănătos.
8.Aceeaşi poziţie,specialistul ţine genunchii apropiaţi:ghemuirea simultană a genunchilor
la piept.
9.Aceeaşi poziţie:specialistul ridică picioarele bolnavului în aer,îndoite din genunchi,şi-i
cere să flecteze gambele pe coapse,opunându-i cu mâna liberă rezistenţă la călcâie.
10.Picioarele ghemuite la piept:specialistul sprijină cu o mână sub genunchi iar cu
cealaltă tălpile şi-i cere bolnavului să întindă picioarele.
11.Culcat cu faţa-n jos,picioarele îndoite spre şezută şi ţinute de specialist de glezne:
întinderea ambelor picioare.
12.Culcat pe partea sănătoasă:specialistul în spatele bolnavului,sprijină piciorul afectat la
nivelul genunchiului şi al labei,cerându-i să-l penduleze înainte şi înapoi.
13.Şezând la marginea patului,ţinut de mâini de specialist:imitarea mişcărilor de
box,îndoind un braţ,în timp ce braţul celălalt se întinde.
14.Aceeaşi poziţie:întinderea picioarelor din genunchi.
15.Aceeaşi poziţie:ridicarea în stând cu ajutorul specialistului.
16.Exerciţii pentru pareza facială executate din culcat sau stând sprijinit la spate.
a2) Hemiplegia de gravitate intermediară
#Recomandări#
¤Folosirea poziţiilor inhibitoare.
¤Mişcările libere numai când muşchii au o forţă de gradul 3.
¤Mişcările globale la început, mai puţin cele analitice.
¤Mişcările articulaţiilor distale,numai cele care sunt opuse mişcărilor primitive.
 ¤Ridicarea la verticală,trecând prin toate celelalte poziţii.
¤Reeducarea mersului.
¤Reeducarea prehensiunii.
# Programul
- Şezând:
1.Abducţia braţelor cu întinderea antebraţelor din cot.
2.Extensia gambei cu flexia dorsală a piciorului.
3.Braţele înainte întinse din cot cu extensia mâinii şi a degetelor.
4.Braţul întins din cot şi rotarea lui prin faţă într-un sens şi apoi în celălalt,fără a-l flecta.
5.Talpa pe sol:ridicarea vârfului piciorului apoi a călcâiului rămânând cu vărful piciorului
pe sol.
6.Păşire cu piciorul bolnav,îndoirea şi întinderea lui din genunchi fără a deplasa talpa de
pe sol.
7.Ridicarea tălpii de sol rămânând în sprijin pe călcâi.
8.Balansarea braţului bolnav,înainte şi înapoi ca în mersul normal.
9.Braţul bolnav sprijinit cu palma pe perete în faţă:flexia şi extensia braţului cu
apropierea trunchiului de perete.
10.Exerciţii de prindere,răsucire,etc.,la panoul de reeducare a mâinii.
a3) Hemiplegia frustră
#Recomandări#
¤În primele săptămâni se urmăreşte reeducarea după tehnica Bobath.
¤Se vor stimula contracţiile sinergice,numai cele care reproduc schemele normale şi vor
fi inversate cele primitive.
¤Mişcările globale se desfăşoară pe o traiectorie diagonală,în special pe cea nefolosită de
bolnav.
 Paraplegia
#Recomandări#
¤Protejarea tegumentelor contra escarelor.
¤Prevenirea şi tratarea complicaţiilor articulare.
¤Tonificarea braţelor şi spatelui pentru mers.
¤Reeducarea echilibrului din şezând,cu exerciţii de braţe.
¤Reeducarea treptată a ortostatismului.
¤Învăţarea folosirii fotoliului cu roţi.
¤Reeducarea mersului folosind atele pentru genunchi şi corset pentru fixarea trunchiului.
¤Urcarea şi coborârea scărilor şi a trotuarului.
¤Învăţarea ridicării după o cădere.
¤Readaptarea la activitatea zilnică,ergoterapie.
# Exerciţii folosite în reeducarea paraplegicului.
- Culcat pe pat:
1.Ridicarea în şezând cu ajutorul unei corzi,al coatelor sau al specialistului.
2.Întoarcerea pe o parte şi pe cealaltă,cu mutarea picioarelor.
3.Extensii şi flexii ale labei piciorului,bolnavul ajutându-se cu o mână,cu cealaltă
menţinându-şi echilibrul.
4.Ridicarea în şezând şi deplasarea picioarelor lateral pentru a mări baza de sprijin.
5.Trecerea în şezând la marginea patului.
- Şezând la marginea patului:
1.Menţinerea poziţiei şezând,cu palmele sprijinite pe pat.
2.Aceeaşi poziţie cu palmele sprijinite pe genunchi.
3.Ridicarea alternativă a unui braţ cu menţinerea echilibrului.
4.Răsucirea trunchiului,ducând şi braţul din partea răsucirii,prin lateral înapoi,cu
menţinerea echilibrului.
5.Înclinarea trunchiului lateral,cu sprijin numai pe braţul din partea înclinării.
6.Înclinarea trunchiului înainte,cu palmele sprijinite pe genunchi,pentru menţinerea
echilibrului.
 7.Ridicarea ambelor braţe prin lateral.
8.Ridicarea ambelor braţe prin faţa pieptului.
9.Aruncarea unei mingi,cealaltă mână sprijinită pe genunchi.
10.Aruncarea şi prinderea mingii de la piept cu ambele mâini.
11.Aruncarea mingii de deasupra capului,cu ambele mâini.
12.Aruncarea mingii peste cap cu ambele mâini.
- Între barele paralel,cu atele pentru fixarea genunchiului:
1.Şezând în fotoliul cu roţi:ridicarea în stând între paralele şi revenire în şezând.
2.Stând cu ambele mâini sprijinite pe paralele.
3.Acelaşi exerciţiu cu sprijin alternativ pe paralele.
4.Stând cu sprijinul mâinilor pe paralele:pendularea simultană a picioarelor,înainte şi
înapoi,fără a muta sprijinul.
5.Stând:ridicarea alternativă a picioarelor.
6.Stând:ridicarea unui picior cu păşire,revenire.La fel cu celălalt picior,fără a muta
mâinile de pe paralele.
- Cu deplasare:
1.Deplasare între paralele prin pendularea picioarelor,apoi mutarea braţelor.
2.Întoarcerea la capătul paralelelor prin săltare,răsucire şi schimbarea mâinilor pe
paralele.
3.Mers între paralele în 4 timpi şi în 2 timpi.
4.Deplasarea cu cadrul de mers.
5.Exerciţii de echilibru pe cârje,folosind sprijinul la perete,pentru început.
6.Exerciţii de mers cu cârjele,prin pendulare,sau în 4 şi în 2 timpi.
7.Exersarea urcării şi coborârii scării(sau din maşină,autobuz,tramvai).
 Boala Parkinson
#Recomandări#
¤Corectarea mersului,fără târâre,cu paşi mari şi torsiuni de trunchi.
¤Corectarea echilibrului şi învingerea claustrofobiei.
¤Învingerea rigidităţii prin mişcări ample din articulaţii,ritmice şi chiar cu
acompaniament muzical.
¤Efectuarea exerciţiilor de mimică.
¤Corectarea vorbirii şi a scrisului.
# Programul
- Şezând pe scaun:
1.Mobilizarea capului în toate direcţiile.
2.Deschiderea şi închiderea gurii cu amplitudine cât mai mare.
3.Braţele îndoite la umeri şi imitarea boxului,cu întinderea alternativă a braţelor
înainte,antrenând şi răsucirea trunchiului.
4.Inspiraţie amplă,aplecarea trunchiului înainte cu palmele pe genunchi până ce pieptul
atinge coapsele şi expiraţie.
5.Mâinile pe şolduri,îndreptarea spatelui trăgând şi coatele înapoi,cu inspiraţie;revenire
cu expiraţie.
6.Închiderea ochilor cu încruntare,deschiderea ochilor cu încreţirea pielii frunţii.
7.Picior peste picior,schimbând alternativ poziţia picioarelor.
8.Răsucirea trunchiului cu ducerea braţului din partea răsucirii,prin lateral
înapoi,urmărind braţul cu privirea.Se va insista asupra răsucirii ample a trunchiului.
9.Ridicarea şi aşezarea pe scaun,cu palmele sprijinite pe genunchi.
10.Cu gura închisă,strâmbarea gurii într-o parte şi în cealaltă.
11.Picioarele uşor întinse înainte,călcâiele pe sol:mişcări din articulaţia gleznei în toate
sensurile,cu unul sau cu ambele picioare deodată.
12.Cu gura închisă:umflarea şi dezumflarea obrajilor,apoi cu aerul în gură plimbarea lui
dintr-o parte în cealaltă a obrazului.
- Stând:
1.Balansarea braţelor pe lângă corp ca în mers,antrenând şi trunchiul în mişcare.
 2.Cu spatele sprijinit de perete:
-aruncarea mingii cu o mână,de jos sau de la umăr,prinderea ei cu ambele mâini;
-aruncarea mingii cu ambele mâini din faţa pieptului şi de deasupra capului,prinderea
cu ambele mâini.
3.Mers corect.Se va urmări întinderea piciorului din genunchi;contactul cu solul se ia cu
tocul;balansarea braţelor pe lângă corp.
4.Mers cu opriri bruşte.
OBSERVAŢIE:respiraţii ample,după exerciţiile mai grele.
█ Programe de kinetoterapie în sechelele motorii de encefalopatie cronică in fantilă
(SMECI), infirmitatea motorie centrală (IMC)-efecţiune de etiologie diversă (cauzată de
fectori intrauterini, neonatali şi perinatali), cu caracter neevolutiv şi care afectează în grade
variate controlul motor, cu influenţă variabilă asupra dezvoltării ulterioare a copilului şi
adultului
 Testări şi principii în kinetoterapia deficienţilor motori cerebrali
 J.Danielcik consideră că la baza oricărui taratament prin gimnastică medicală, trebuie să stea
o testare complexă. Indiferent de felul tratamentului şi, chiar dacă este tardiv tardiv, se indică tot
mai mult la copiii cu deficienţe motorii cerebrale, datorită faptului că este vorba de deficienţe
multiple. Complexitatea acestor deficienţe sunt recunoscute cu ajutorul unor analize complexe
care necesită colaborarea mai multor specialitaţi. Printre acestea se numară medicul,
fiziokinetoterapeutul, kinetoterapeutul, eroterapeutul şi logopedul, psihologul,sociologul şi
cîteodată medicul ortoped. Medicii de specialitate vor fi solicitaţi în funcţie de necesitate.
Testarea complexă reprezintă primul pas al actului de recuperare medicală, fiind necesar în
precizarea deficitului funcţional iniţial al pacientului, în aprecierea rezultatelor terapiei aplicate,
ce impun, eventual, reevaluarea metodelor terapeutice şi în determinarea rezultatelor finale
obţinute.
Terapeutul are rol primordial în această “abordare” a funcţiilor motorii ale copilului, privitor
la:
1. Starea tonusului muscular.
2. Mişcări şi posturi patologice.
3. Reacţii de echilibru.
4. Sensibilitate.
5. Faze de dezvoltare senzo-motorii.
6. Contracturi şi deformări.
7. Capacitaţi funcţionale.
▪La internarea unui copil intr-o unitate medicală sau scoală specială se va face o testare şi
precizarea diagnosticului de către medic.
▪Fizioinetoterapeutul va face toate testările care priveşte kinetoterapia.
În general este destul de dificil să ne dăm seama de starea copilului al cărui comportament este
schimbat la primul contact cu oameni noi şi mediu străin. Ei sunt nervoşi, fricoşi, adesea obosiţi şi
plîng trecînd de la stare hiperactivă la apatie.
Pentru a cîştiga încrederea copilului este necesar să se creeze o atmosferă adecvată. Încă de la
început fiziokinetoterapeutul trebuie să acorde o formă de joacă cu copilul pentru a se adapta
mai uşor. În felul acesta fiziokinetoterapeutul reuşeşte să cunoască comportamentul copilului şi
să observe anumite reacţii privitoare la afecţiune, reacţii pe care în alte situaţii nu le-ar
descoperi. Toate aceste studii se fac fără ca pacientul să fie conştient de ele.
Sugarii şi copiii mici (pînă la 15 luni) :În cazul sugarilor şi a copiilor pînă în 15 luni se vor arăta
toate schimbările intervenite la tonus chiar dacă ele nu determină mişcări patologice. De asemenea
este importantă precizarea capacitaţilor senzo-motorii. La aceasta vîrstă deformările şi contracturile
sunt abia vizibile şi se pot corecta.
Copii de la 16 luni la 7 ani: La aceşti copii starea evolutivă şi deformările musculare joacă un
rol important în tratament. La un copil de 3 luni observăm că deşi are o ţinută relativ bună (atîta
vreme cît stă în cărucior cu sprijin la spate şi la braţe) îi lipseşte echilibru. Fără factor ajutător
poziţia de şezînd liber, ortostatismul sau mersul sunt imposibile. De asemenea mişcările
coordonate ale braţelor şi mîinilor sunt reduse. În vederea reducerii contracţiilor şi deformărilor
se vor folosi scaune speciale, scînduri, sau pantofi speciali. Odată ajunşi în şcoală pe prim plan
trec aspectele şcolare. Pentru a întări încrederea în sine conştiinţa copilului şi pentru a-i reda
bucuria de-a trăi se vor face în timpul tratamentului sport şi joacă ca de exemplu: jocuri cu
mingea, înnot, călărie sau gimnastică ritmică. În toate activitatile kinetoterapeutul trebuie să
tindă la o normalizare a tonusului şi reducerea mişcării patologice.
Şcolarii de 8 ani:Nu trebuie fixaţi pe cărucioare ci pe măsura posibilităţilor trebuie ajutaţi să
umble cu ajutorul unor aparate speciale. Pe cît posibil copilul trebuie să-şi cunoască propriile
puteri, promiosiunile false ducînd mai tîrziu atît în viaţă copilului cît şi a familiei la rezultate
catastrofale. De aceea atît parinţii cît şi cunoştinţele trebuie să cunoască ţelul real al
tratamentului.
 Principii de tratamente în afectările controlului motor
Principii generale
Este clar că controlul motor implică o interacţiune complexă a mai multor sisteme şi
subsisteme. Mediul sau contextul în care apar mişcările are acelaşi rol în generarea mişcărilor ca
şi răspunsurile neuromusculare. Echilibrul stă la baza majorităţii mişcărilor iar controlul posturii,
forţa musculară, tipul de pattern, etc au un impact direct asupra balansului.
Noul mod de înţelegere al controlului motor reflectă regândirea mecanismelor ce stau la
baza practicii terapeutice şi oferă puncte de orientare pentru aplicarea tehnicilor prezente.
Activităţile ca şi exerciţii generale oferă o serie gradată de exerciţii pentru echilibru şi mişcare,
folosind variate metode de schimbare a condiţiilor senzoriale.
 Se începe cu mişcări şi posturi foarte simple progresând apoi treptat spre mişcări de
fineţe şi echilibru complex. Pe măsură ce pacientul progresează trebuie alterate sistematic
informaţiile senzoriale de care acesta se foloseşte.
 După secţiunea de exerciţii generale se trece la exerciţii cu adresare directă şi specifică:
strategii de mişcare, ajustări posturale anticipatorii, organizare senzorială.
Un concept foarte important în tratamentul pacienţilor cu disfuncţii motorii este acela al
furnizării unei varietăţi largi de experienţe. Programul de tratament trebuie să varieze elemente
ca amplitudinea, durata, direcţia, intensitatea şi viteza. Pacienţii trebuie să încerce diferite
suprafeţe de susţinere. Toate aceste condiţii trebuie să facă parte din experienţa pacientului pe
durata tratamentului.
I. Exerciţii generale pentru controlul echilibrului şi posturii.
A. Exerciţii pentru tratamentul pacienţilor cu tulburări vestibulare- pot fi folosite în combinaţie
cu aceste exerciţii, unele asemănându-se.
Exerciţiile trebuie să înceapă cu cele mai simple şi apoi să progreseze în dificultate. Fiecare
exerciţiu descris poate fi modificat mai departe prin bruierea informaţiilor vizuale de care se
foloseşte pacientul. În orice moment terapeutul poate declansa perturbaţii care să crească gradul
de dificultate. Perturbaţiile trebuie să fie gradate în intensitate şi prezente în direcţii şi regiuni
diferite ale corpului Această alterare poate fi făcută prin diminuarea influxurilor vizuale (cu
ajutorul ochelarilor opaci), prin limitarea vederii periferice sau înlăturarea vederii. Alte activităţi
care adaugă un stres în plus sunt mişcările capului de rotaţie dintr-o parte în alta sau mişcarea în
diagonală în timpul mersului, ortostatismului sau poziţiei şezânde.
Tipuri de tulburări vestibulare
 Hipofuncţia şi pierderea unilaterală a funcţiei vestibulare.
Folosirea exerciţiilor în tratamentul pacienţilor cu disfuncţii vestibulare a fost introdusă pentru
prima dată de Sir Terence Cawthrone şi F.S. Cooksey în 1940. Scopul acestor exerciţii este să
îmbunătăţească:
- stabilitatea privirii fixe pe durata mişcărilor capului;
- interacţiunea vizual – vestibulară pe durata mişcării capului;
- stabilitatea posturală statică şi dinamică.
Mecanismele recuperării.
- Există mai multe căi pe care poate fi recuperată privirea fixă după leziunile vestibulare
unilaterale. Recuperarea rezultă în parte prin recuperarea reflexul vestibulo-ocular (RVO). Una
din caracteristicile semnificative ale sistemului vestibular este capacitatea de adaptare-posibi-
litatea de a prezenta schimbări pe termen lung în modul de răspuns al neuronilor la stimuli. RVO
pot funcţiona normal după pierderea unilaterală în anumite condiţii, cum ar fi mişcările capului
cu viteză joasă sau înaltă dacă pacientul ştie de dinainte de a se produce mişcarea în ce direcţie
trebuie să mişte capul.
- Substituirea cu informaţii proprioceptive poate şi ea contribui la recuperarea privirii fixate.
Cercetările lui Maoli şi Precht (1985) au sugerat faptul că informaţiile proprioceptive din zona
cervicală au o influenţă crescută în stabilitatea privirii fixate la pacienţii cu leziuni unilaterale
comparativ cu cei normali. Pe durata mişcării capului, impulsurile proprioceptive cervicale
conduc o mişcare compensatorie a ochilor – reflexul cervico-ocular (RCO) – care este similar
RVO dar funcţionează la frecvenţe mult mai scăzute ale mişcării capului. Kobayashi şi colab.
(1988) a observat că nistagmusul ce apare la stimularea vibratorie a muşchilor gâtului
(nistagmus cervical vibrator) creşte după leziunile vestibulare unilaterale, implicând şi creşterea
RCO.
- Alte mecanisme ce încearcă să menţină stabilitatea privirii fixate sunt folosirea combinaţiei
RVO cu mişcările sacadate şi restricţionarea mişcărilor capului. Oricum cel mai eficient
mecanism de îmbunătăţire a stabilităţii privirii fixate este creşterea ratei RVO.
- Stabilitatea posturală se poate îmbunătăţi după pierderea vestibulară unilaterală prin mai multe
mecanisme, cel mai important fiind recuperarea reflexului vestibulo-spinal (RVS).
- Recuperarea poate fi realizată şi prin substituirea cu informaţii vizuale sau proprioceptive.
Studiile au arătat că pacienţii cu leziuni vestibulare unilaterale devin mai puţin stabili atunci
când este înlăturată funcţia vizuală sau proprioceptivă. Gradul de contribuţie al fiecărui sistem
este foarte greu de apreciat, fiecare canal senzorial parând a avea o frecvenţă optimală la care
acţionează în reglarea echilibrului.
-Totuşi cel mai bun mijloc de tratament pare să fie mai degrabă îmbunătăţirea funcţiei
vestibulare restante decât promovarea substituţiei vizuale sau proprioceptive.
- Îmbunătăţirea prin activitate.Studiile pe animale cu deficite vestibulare uni- şi bilaterale au
susţinut conceptul că experienţele vizuo-motorii au scurtat timpul necesar recuperării reflexelor
vestibulare dinamice. Exerciţiile ce folosesc mişcări ale ochilor, capului şi corpului stimulează
recuperarea funcţională.
Execiţiile pentru adaptare.
După cum se ştie, una dintre cele mai remarcabile caracteristici ale sistemului vestibular este
adaptarea. Răspunsul neuronilor vestibulari la stimuli se modifică sau se adaptează în mod
natural ca urmare a dezvoltării şi îmbătrânirii. Răspunsul sistemului se modifică sau se adaptează
şi ca răspuns la boală sau leziune. Studiile au arătat că rata (viteza ochilor / viteza capului)
sistemului vestibular poate fi crescută prin manipularea influxurilor vizuale. Exerciţiile ce induc
adaptarea sistemului vestibular trebuie să conţină câteva concepte importante:
1. Cel mai bun stimul ce poate determina adaptarea sistemului vestibular este mişcarea unei
imagini în dreptul retinei combinată cu mişcarea capului. Când o persoana încearcă să vadă
clar un obiect şi acesta începe să se mişte pe retină, vederea scade (acuitate mai redusă) şi
este generată mişcarea ochilor ce încearcă să vadă clar din nou.
2. Adaptarea sistemului vestibular este specifică stimulului folosit. De exemplu dacă se
foloseşte în exerciţiu o singură frecvenţă de rotaţie a capului adaptarea vestibulară va fi cea
mai bună la acea frecvenţă, cu mai puţine schimbări pentru celelalte frecvenţe.
3. Rata sistemului vestibular este afectată de controlul motor voluntar. Studiile au arătat că dacă
se cere subiecţilor să fixeze o ţintă vizuală imaginară pe întuneric în timp ce se produc
mişcări ale capului, rata vestibulară creşte mai mult decât dacă nu este solicitată fixaţia. În
termeni practici acest lucru înseamnă că pacienţii nu trebuie să fie neatenţi pe durata
exerciţiilor; ei trebuie să menţină fixaţia pe ţinta vizuală şi să se concentreze.
4. Adaptarea necesită timp. Deşi anumite adaptări apar rapid, chiar instantaneu, stimulul trebuie
menţinut câteva minute pentru a ne asigura de adaptare.
5. Un alt concept este acela că la indivizii normali există o interacţiune între informaţiile
vizuale, vestibulare şi proprioceptive. De aceea o recuperare optimă trebuie să aibe exerciţii
ce includ experienţe vestibulare, vizuale şi proprioceptive.
6. Ultimul punct este acela că exerciţiile trebuie să producă simptome ca vertij şi dezechilibru la
pacienţi. Terapeutul trebuie să explice pacientului că ameţeala este un semn că creierul
încearcă să înveţe cum să rezolve această situaţie şi că unicul mod de recuperare al creierului
este să fie pus în faţa acestui conflict senzorial.
Exemple de exerciţii de sporire a adaptării vestibulare:
▪Stimularea vestibulară (timpul 1):Lipeşte de perete o foaie de hârtie scrisă, astfel încât să se
poată citi. Mişcă capul înainte şi înapoi menţinând privirea fixă pe un cuvânt scris pe hîrtie.
Mişcă apoi capul din ce în ce mai repede, menţinând privirea fixată. Fă acest lucru timp de
1-2 minute. Repetă exerciţiul mişcând capul în sus şi în jos.
▪Interacţiunea vizuo-vestibulară (timpul2):Se lipeşte la fel o foaie de hârtie. Mişcă foaia şi capul
înainte şi înapoi în direcţii opuse menţinând privirea fixă pe un cuvânt. Mişcă capul tot mai
repede menţinând fixarea timp de 2 minute. Repetă exerciţiul mişcând capul şi foaia în sus şi
în jos, în direcţii opuse.
Aceste exerciţii pot fi efectuate activ sau pasiv, stând jos sau în picioare, cu foaia aproape sau
departe.
Exerciţii pentru stabilizarea posturii.
Scopul exerciţiilor pentru stabilitatea posturală este să forţeze pacientul să-şi creeze strategii de
execuţie a activităţilor zilnice chiar şi atunci când este privat de informaţiile vizuale,
proprioceptive sau vestibulare. Exerciţiile trebuie să ajute pacientul să capete încredere şi să-şi
stabilească limitele funcţionale. Exerciţiile se execută progresiv, sunt din ce în ce mai dificile şi
urmăresc următoarele:
1. Micşorarea bazei de susţinere (ex. punem bolnavul să treacă din poziţia cu picioarele
depărtate în poziţia vârf-călcâie).
2. Limităm capacitatea pacientului de a-şi mişcă mâinile pentru a se ajuta în echilibru.
3. Scădem numărul de informaţii senzoriale ce ajung la subiect, la început intermitent iar apoi
continuu.
4. Schimbăm apoi modul de prezentare din static (de ex. din poziţia ortostatică liniştită) în
dinamic (de ex. mers).
5. Creştem gradul de dificultate (de ex. mersul învârtit pe o linie dreaptă).
6. Combinaţiile tuturor acestor exerciţii.
Leziuni unilaterale specifice.
 Pareza unilaterală
▪Tratamentul imediat al bolnavilor cu nevrită sau labirintită vestibulară constă în medicaţie
vestibulară supresoare şi spitalizare pentru rehidratare dacă pacientul a vomitat excesiv.
Bolnavul va vrea să stea în pat cu capul nemişcat şi ochii închişi. Exerciţiile nu sunt indicate în
aceasta fază deoarece induc greaţă şi vomă. După câteva zile de tratament medicamentos,
bolnavul va fi încurajat să-şi mişte capul şi să meargă. ▪Din acest moment pot fi introduse
exerciţiile de adaptare, cheia succesului fiind convingerea bolnavilor să-şi mişte capul. Bolnavii
trebuie să înţeleagă că trebuie să efectueze anumite exerciţii chiar dacă acest lucru îl face să se
simtă rău. Exerciţiile vor fi efectuate combinând mişcări ale ochilor şi capului, la început cu
bolnavul aşezat, apoi în picioare şi la sfârşit în timpul mersului.
 Deficitul unilateral după procedee chirurgicale (extirparea neurinomului de acustic şi
întreruperea nervului vestibular în boala Meniere)
▪Primele încercări de ridicare vor necesita o bază largă de susţinere. Surprinzător, majoritatea
bolnavilor au testul Romberg normal la câteva zile de la operaţie deoarece acest test evaluează
echilibrul static în timp ce bolnavii au un mare deficit dinamic de echilibru. Totuşi nu trebuie să
uităm că aceşti bolnavi au un echilibru precar şi de aceea toate testele de echilibru trebuie
efectuate cu precauţie.
▪În timpul mersului, aceşti bolnavi au o bază largă de susţinere, scăderea rotaţiei din trunchi şi
cap şi un mers ataxic, accentuat de mişcările capului şi rotaţii. Majoritatea bolnavilor vor reuşi să
meargă fără asistenţă după câteva zile, deşi vor avea mersul ataxic şi cu bază largă de susţinere.
Din acest moment se poate începe recuperarea prin exerciţii.
▪ Bolnavii care evită mişcările capului trebuie să efectueze exerciţii care încurajează aceste
mişcări. Scopul acestor exerciţii este să îmbunătăţească fixarea privirii pe durata mişcărilor
capului şi să îmbunătăţească stabilitatea posturală statică şi dinamică. Mişcările capului trebuie
încurajate chiar dacă determină greaţa şi vertij. Exerciţiile care îmbunătaţesc echilibrul constau
în mersul asistat şi statul în picioare cu ochii deschişi, scăzând treptat baza de susţinere. Pe
măsură ce apare compensarea, bolnavii vor fi încurajaţi să-şi mişte capul şi ochii în timpul
repaosului şi apoi în timpul mersului pentru a uşura adaptarea vestibulară.
▪ Bolnavii la care s-a efectuat extirparea neurinomului se recuperează complet în general în 2-6
luni, în funcţie de vârstă şi gradul de activitate al individului. La bolnavii cu întreruperea nervului
vestibular recuperarea se face ceva mai repede. O parte din pacienţii cu rezecţie de neurinom de
acustic se întorc la lucru la 2-3 luni de la operaţie, deşi majoritatea necesită un timp mai lung de
recuperare. Bolnavii cu secţionarea nervului vestibular se reântorc la muncă mai devreme, la circa
2-3 săptămîni de la operaţie. Fatigabilitatea este cea mai mare problemă a acestor persoane. Marea
majoritate a bolnavilor se recuperează cu mici probleme reziduale, exceptând cauzele unei uşoare
instabilităţi la mişcările rapide ale capului.
 Deficitul vestibular complet bilateral.
▪Una dintre strategii este creşterea reflexelor cervico-oculare (RCO). Mişcările capului scurte, cu
frecvenţă joasă determină descărcarea unor impulsuri senzoriale din muşchii gâtului şi
suprafeţele articulare, impulsuri ce determină o fază de mişcare lentă a ochilor, ce completează
RVO. La subiecţii normali, RCO contribuie cu circa 15% la mişcarea ochilor.La subiecţii cu
pierderea bilaterală vestibulară completă contribuţia urcă până la circa 25%.
▪O altă strategie de compensare este folosirea unor mişcări sacadate corective ce vor menţine
fixaţia pe durata mişcărilor combinate ale ochilor şi capului.
▪Altă strategie constă în limitarea mişcărilor capului sau scăderea vitezei de mişcare.
Îmbunătăţire prin activitate.
▪S-a observat că exerciţiile pot ajuta la recuperarea stabilităţii posturale la aceşti bolnavi, dar
mersul lor nu va mai fi niciodată normal. Aceste exerciţii stimulează substituirea funcţiei
vestibulare cu informaţii vizuale şi somatosenzoriale cu scopul de a îmbunătăţii stabilitatea
privirii fixate şi a posturii.
▪RCO şi mişcările sacadate modificate pot fi folosite în exerciţii specifice cu scopul de a diminua
oscilopsia şi de îmbunătăţii privirea fixată în timpul mişcărilor cu frecvenţă joasă a capului şi în
timpul mişcărilor combinate ochi-cap.
▪Nu trebuie totuşi uitate anumite lucruri pe durata recuperării acestor bolnavi:
1. Recuperarea după deficitul bilateral este mai lungă decât cea după deficitul unilateral şi
poate continua pe o perioada de 2 ani.
2. Recuperarea este îngreunată de alte probleme medicale (gripa, tratamentul chimioterapic,
etc.)
3. Menţinerea recuperării funcţionale necesită întotdeauna efectuarea anumitor exerciţii, cel
puţin intermitent.
4. Stabilitatea posturală nu va mai fi niciodată complet normală.
5. Iniţial, mersul va fi cu bază largă şi ataxic, cu mişcări scurte laterale. Bolnavul se va întoarce
în bloc iar întoarcerea capului va creşte instabilitatea. Mersul se va îmbunătăţii dar nu va mai
fi niciodată normal.
6. Pacienţii au un risc crescut de cădere atunci când condiţiile de vizibilitate sunt reduse,
suprafaţa de mers este neregulată sau atunci când sunt obosiţi.
7. Mulţi dintre bolnavi, în special cei vârstnici, au nevoie de un baston, cel puţin o parte din
timp.
Leziuni bilaterale specifice. (ototoxicitatea, pierderea bilaterală secvenţială, vertijul poziţional)
▪Un exerciţiu – propus de Brandt şi Daroff (1980) – cere bolnavului să efectueze mişcări
repetate de trecere în poziţia declanşatoare, de câteva ori pe zi. Bolnavul stă în această poziţie
până când înceteaza vertijul după care se ridică. Apoi bolnavul se mişcă rapid în poziţia opusă şi
rămâne aşa timp de 30 secunde. Intregul exerciţiu se repetă de 10 ori sau mai mult, de 3 ori pe
zi. Pentru pacienţii care nu pot sta în poziţia verticală 48 de ore, exerciţiul lui Brandt este mai
adecvat.
▪Unii pacienţi pot avea dificultăţi în a-şi declanşa reacţia – se mişcă în poziţia provocatoare prea
încet sau nu stau suficient timp. La aceşti bolnavi este mai adecvat un tratament alternativ –
manevra Liberatory. În această manevră trebuie întâi determinată partea afectată. Apoi pacientul
este mişcat rapid din poziţia şezândă în poziţia provocatoare culcat-pe-o-parte şi ţinut aşa timp
de 2-3 minute. Apoi este întors rapid pe partea opusă, terapeutul menţinând aliniamentul capului
şi gâtului cu corpul. În această poziţie este ţinut 5 minute. Apoi pacientul este ridicat uşor în
poziţia şezândă. Bolnavul trebuie să rămână în poziţie verticală chiar şi în timpul somnului şi să
evite poziţia provocatoare încă 1 săptămînă de la tratament. Spre deosebire de tratamentul lui
Brandt şi Daroff, manevra Liberatory se efectuează de obicei o singură dată.
B. În poziţia şezândă.
Tratamentul se începe în condiţii foarte stabile, folosind poziţia şezândă. Pacientul trebuie să
stea pe marginea scaunului, menţinându-şi un bun aliniament şi să execute mişcări simple de
transfer de greutate din dreapta spre stânga şi din faţă spre spate. Acestea trebuie făcute în timp
ce se lărgeşte aria de transfer al greutăţii, continuând să se menţină stabilitatea. Se schimbă
informaţiile vizuale şi se adaugă perturbaţii.
În poziţia şezândă, activităţile mai complexe încep cu rotaţii ale trunchiului. Se includ mişcări
ale capului, se adaugă mişcări ale mâinilor astfel încât mişcarea de apucare şi întindere înspre
sus şi spate stânga să se asocieze cu mişcarea reversă înspre jos şi faţă în dreapta.
Mişcările şi mai complexe includ aşezarea bolnavului pe o minge. Schimbarea suprafeţei de
sprijin necesită ajustări posturale adiţionale. În plus, terapeutul poate declanşa o gama largă de
necesităţi posturale prin manevrarea mingii pe care stă bolnavul.
C. În ortostatism.
Primul grad de dificultate include mişcări de transfer de greutate în poziţia ortostatică. Apoi se
schimbă suprafaţa de susţinere, punem pacientul să stea pe vîrfuri sau călcîie, într-un picior. Se
pune apoi pacientul pe o suprafaţă mobilă ce oferă o suprafaţă instabilă de susţinere. Se înclină
suprafaţa lateral, în faţă şi în spate sau punem bolnavul să încline suprafaţa în direcţia dorită prin
transferul voluntar al greutăţii corpului.
Se pune apoi casca video pe capul pacientului şi se repetă exerciţiile în aceste condiţii. Se
poate combina casca video cu salteaua elastică pentru a oferii o combinaţie şi un conflict de
condiţii. Cu puţină imaginaţie, se pot practica o varietate foarte mare de exerciţii ce derivă din
aceste condiţii.
Creşterea controlului asupra mişcărilor mai mari şi mai complexe se face punând pacientul să
efectueze mişcări de legănare a greutăţii în faţă şi în spate, ca şi cum ar face un pas. Exerciţiile
mai complicate includ mişcări ale capului şi gâtului, apoi mişcări de apucare în faţă şi în sus.
Poate fi folosit şi pattern-ul de facilitare neuromusculară proprioceptivă spiral – diagonal
astfel încât să se includă şi rotaţia trunchiului. Pacientul îşi ridică în sus şi în spate spre stânga
ambele mâini, urmărind cu ochii şi capul mişcarea de rotaţie spre dreapta jos şi în faţa.
Genunchii sunt îndoiţi iar mişcarea este urmărită de cap.
IV. Mişcări mai complexe.
Mişcările şi activităţile obişnuite sunt utile în munca cu pacienţii cu disfuncţii motorii. Întorsul
pe o parte, trecerea din decubit dorsal sau ventral în poziţia şezândă, îngenunchiatul, târâtul,
mersul – sunt exemple de activităţi complexe ce implică o varietate de experienţe şi pattern-uri
particulare de activitate musculară. În plus, cursele cu obstacole, mersul în echilibru pe bârnă,
marşul şi mersul sub comandă oferă alte modalităţi de variaţie în dificultate pentru practică şi
perfecţionare.
Activităţile care necesită şi dezvoltă un control şi o coordonare totală a corpului sunt înotul,
săritul corzii, jocul şotronului etc. Dansul şi activităţile ritmate sunt de asemenea folositoare.
Activităţile şi jocurile practicate de pacient pot fi foarte utile. Voleiul, baschetul, mini-golful,
ciclismul – sunt câteva exemple de activităţi recreative care oferă interacţiuni sociale şi necesită
echilibru, agilitate şi coordonarea tuturor părţilor corpului.
II. Activităţi pentru anumite probleme.
A. Factori biomecanici.
Orice anormalitate în gradul de mobilitate articulară, forţa musculară sau alte componente
nonneuronale ale echilibrului trebuie înainte de toate corectate. Aşa cum se ştie, aceste elemente
pot fi unica cauză sau pot contribui la anomaliile de echilibru, deficitul de control postural sau
mişcările anormale.Cusick şi Stuberg (1992) au indicat 13 factori biomecanici ce contribuie la
aliniamentul extremităţii inferioare în plan transversal. Copiii cu disfuncţii neuromotorii îşi
manifestă aceste probleme în aliniamentul patologic, ceea ce implică forţe ce afectează
structurile scheletale normale şi aliniamentul articulaţiilor.
Au fost inventate diferite sisteme de platforme – platforma biomecanică a gleznei, placa de
antrenament kinestezic al echilibrului – destinate dezvoltării forţei, rezistenţei şi mobilităţii din
articulaţia gleznei. Studiile au arătat că folosirea acestor dispozitive este utilă pentru
îmbunătăţirea echilibrului static şi a coordonării.
B. Strategii motorii improprii.
Anumiţi pacienţi nu se pot folosi de anumite strategii.
▪ De exemplu, sinergia gleznei nu este o alegere pentru pacienţii cu diminuarea sau absenţa
influxurilor somatosenzoriale. Pentru început este nevoie de o suprafaţă dreaptă, dură,
necompliantă. Progresiv se trece apoi la suprafeţe puţin compliante – mochetă sau covor.
Obiectivul acestei progresii este declanşarea sinergiilor gleznei în condiţii din ce în ce mai
dificile.Un indiciu că pacientul nu are sinergia gleznelor este că el răspunde la cerinţele
posturale, inclusiv la perturbaţiile uşoare, cu sinergiile şoldului. Dacă apare răspunsul, terapeutul
trebuie să stabilizeze manual şoldurile prin compresie şi rezistenţă. Aceste tehnici diminuează
mişcările din şold. Dacă aceste mişcări sunt suprimate, pacientul poate să înceapă să răspundă
favorabil prin înclinări uşoare şi începe să câştige ceva control în mişcare din articulaţia gleznei.
▪Ghemuirea este o altă mişcare în care, din punct de vedere biomecanic, este dificilă folosirea
sinergiei şoldului. Legănatul înainte şi înapoi din poziţia ghemuită necesită mişcări din
articulaţia gleznei. În continuare, se poate varia aportul vizual, aşa cum este descris la secţiunea
exerciţiilor generale.
▪Pacienţii cu deficit de sinergie la nivelul şoldului vor efectua activităţi care limitează eficienţa
rotaţiei din gleznă astfel încât sunt forţate sinergiile şoldului. Statul în echilibru pe o bârnă va
minimaliza sinergiile gleznei şi va ajuta la dezvoltarea sinergiilor şoldului. De asemenea, mersul
aliniat calcâi-vârf, mersul pe o linie, statul într-un picior necesită sinergiile şoldului pentru
menţinerea echilibrului.
▪Unii pacienţi au dereglări în cadrul sinergiei. Unii dintre pacienţii cu hemiplegie spastică
prezintă activare musculară inversă în cadrul unei sinergii. Aceste afecţiuni sunt mai greu de
tratat. Tratamentul încearcă să restabilească ordinea corectă de activare musculară cu ajutorul
vibraţiilor, baterilor uşoare sau alte metode de facilitare.
Deficitul de ajustări anticipatorii.
▪Unii bolnavi nu sunt capabili de mişcări rapide sau devin instabili când se întind după un obiect.
Aceate mişcări necesită iniţial nişte ajustări anticipatorii. În cazul în care activităţile preparatorii
sunt întârziate sau lipsesc terapeutul trebuie să încerce să le faciliteze.
Primul pas este identificarea transferurilor de greutate afectate, simplificarea mişcărilor şi
restricţionarea pacientului în folosirea celor dorite. Pot fi utile multe din exerciţiile generale.
Ataşarea de greutăţi la mâini, glezne, folosirea mingilor medicinale pot fi utile în pregătirea
corpului pentru mişcare.
Deficitul de ajustări anticipatorii se poate datora afectării pattern-ului de sincronizarea a
declanşării activităţii musculare. Facilitarea neuromusculară proprioceptivă poate fi de ajutor în
dezvoltarea unei sincronizări adecvate.
Practic, se începe cu deplasări de greutate în poziţia şezândă şi apoi în picioare. Se practică în
condiţii diferite, variind feedback-urile somatosenzoriale şi vizuale şi se modifică suprafeţele de
suport. Bolnavul trebuie să înţeleagă ce se întâmplă şi ce se urmăreşte.
În final se stimulează muşchii necesari prin vibraţii, atingere, gheaţă, stimulare electrică sau
biofeedback.
C. Problemele de organizare senzorială.
Bolnavii cu afectări ale echilibrului şi coordonării pot fi dependenţi de un anumit sistem
senzorial care le oferă stabilitate. În multe cazuri ei nu sunt capabili să rezolve corect conflictele
intersenzoriale. Atunci când sunt folosite informaţii vizuale sau somatosenzoriale incorecte sau
confuze poate apare instabilitatea, căderea sau mişcările anormale.
Bolnavii care depind în foarte mare măsură de informaţiile vizuale trebuie stimulaţi să conteze
din ce în ce mai mult pe informaţiile somatosenzitive şi vestibulare.
▪Se pot folosi majoritatea exerciţiilor generale după ce în prealabil s-au înlăturat influenţele
vizuale (bolnavul este legat la ochi). Dacă este prea dificil pentru bolnav se începe cu
diminuarea influenţelor vizuale (ochelari cu lentile negre)
▪Stimulii vizuali pot fi folosiţi în ajutarea stabilităţii. Bolnavii îşi pot ajuta echilibrul fixând cu
privirea un obiect. Un experiment ce a studiat efectele mişcării ochilor asupra echilibrului
dinamic a arătat că subiecţii normali care urmăresc cu privirea un obiect în mişcare au un
echilibru mai fragil. Este astfel clar că tipul şi modul de prezentare a stimulului vizual are un
efect semnificativ asupra programului de reabilitare.
D. Probleme vizuale.
Înaintea începerii tratamentului trebuie făcută o examinare atentă a ochilor, putându-se indica
o reevaluare a lentilelor la cei care poartă ochelari.
Se pot lua în considerare câteva exerciţii motorii vizuale. Acestea sunt adesea folosite în
vederea compensării disfuncţiilor vestibulare prin creşterea performanţelor vizuale. Exerciţiile
musculare oculare se pot folosi pentru creşterea fuziunii imaginilor celor doi ochi astfel încât
vederea să devină stereoscopică.
- Staţi cu capul fixat; mişcaţi ochii în sus, jos, într-o parte şi în cealaltă cât mai mult
posibil.
- Fixaţi cu privirea un deget plasat în faţa nasului la distanţa de un braţ; apropiaţi degetul
cât mai mult de nas continuând urmărirea.
- Ţinând capul fixat, efectuaţi mişcări de rotaţii ale ochilor în sensul acelor de ceasornic şi
în sens invers; începeţi cu cercuri mici, crescând apoi progresiv aria.
- Desenaţi un dreptunghi mare pe perete, desenaţi şi diagonalele; urmăriţi cu privirea
laturile şi diagonalele dreptunghiului astfel încât să vizualizaţi un “8”. Exersaţi timp de 4-5
minute apoi odihniţi-vă cu ochii închişi 1 minut.
Concluzii asupra consideraţiilor de tratament general.
a.Tratamentul aplicat bolnavilor cu afecţiuni neurologice este adesea o extensie sau o reluare a
condiţiilor şi activităţilor aplicate la evaluare. Dacă un bolnav nu poate merge pe o suprafaţă
compliantă atunci cel mai bun tratament este exersarea acestei activităţi.
b. Obiectivele terapiei
1. Terapeutul trabuie să gândească în termeni de obiective funcţionale. De exemplu, când avem
un bolnav al cărui obiectiv este să meargă, la un moment dat, preferabil devreme, vom evalua
pacientul în ortostatism, în mişcare. Nu vom aştepta până când se va întării ca forţă; vom lucra
în limitele lui de mişcare; vom clădi unitatea motorie de activitate în poziţia podului; apoi vom
avansa la mişcări de trecere din şezând în picioare şi apoi la mers.
2. Unele elemente câştigate în cadrul unui obiectiv pot fi utile în cadrul altui obiectiv, chiar dacă
nu sunt transferate direct şi nu sunt legate din punct de vedere al dezvoltării. Este important să
folosim imediat orice element câştigat într-un obiectiv oarecare în obiectivul dorit. De exemplu,
odată câştigată dorsiflexia piciorului în poziţia de decubit dorsal se trece imediat la dorsiflexia în
ortostatism, apoi se încearcă folosirea întregului ciclu de mers deoarece mersul este un obiectiv
continu.
3. Dacă bolnavul nu se mişcă suficient de bine în timpul unui exerciţiu, cum este de exemplu
mersul, atunci este necesară separarea exerciţiului în părţi astfel încât să se poată identifica
componentul ce determină disfuncţia.
Este posibil ca un grup muscular să nu fie suficient de puternic ca să participe la mişcare sau
gradul de mobilitate nu este bun sau contracţia musculară este întârziată. Oricare ar fi cauza, noi
trebuie să o tratăm separat pentru a întări acel element până când va deveni corespunzător
funcţional în cadrul obiectivului. Cheia succesului este ca terapeutul să încerce imediat să
îmbunătăţească componentele izolate din cadrul mişcării funcţionale. De exemplu, dacă
problema în faza de sprijin a mersului este deficitul de forţă atunci cel mai bun exerciţiu este
întărirea forţei musculare în poziţia de susţinere a greutăţii deoarece aceasta va plasa muşchii în
poziţia specifică obiectivului.
Malouin şi colab. (1992) au conceput un program de tratament de reabilitare a mersului la
bolnavii cu accident vascular cerebral acut. Prin folosirea unui mecanism de hamuri suspensoare
s-a putut iniţia mersul pe bandă rulantă la 2 săptămâni de la accident. Deşi acest studiu este
încărcat de erori de procedură, el sugerează posibilitatea de începere timpurie a antrenamentului.
La un moment dat s-a impus folosirea unei unităţi de măsură a activităţii funcţionale. Light şi
Rehm (1993) au propus folosirea activităţilor precum trecerea din decubit în sezând, din sezând
în picioare, mersul 20 de paşi, mersul lateral 10 paşi, urcatul a 5 scări şi mişcările inverse pot
oferi un instrument clinic satisfăcător şi obiectiv pentru măsurarea motilităţii funcţionale.
4. Alte sisteme.
Este foarte important ca terapeutul să ţină minte că incapacitatea de realizare a unui anumit scop
funcţional poate fi determinată de malfuncţia unui subsistem care nu face parte din triada neuro-
musculo-scheletală. De exemplu, datorită vederii pot fi alterate mersul şi alte activităţi. Uneori,
găsirea unor lentile potrivite şi încurajarea purtării lor vor corecta disfuncţiile de mers,
obişnuinţele şi erorile. Vederea este un simţ vital pentru controlul motor. Din păcate o ignorăm de
multe ori şi eşuăm în evaluarea, folosirea, antrenarea şi încorporarea ei în programul de tratament.
Acest lucru trebuie corectat.
Pot exista mai multe deficienţe specifice. Echilibrul şi controlul motor sunt complexe şi
implică sisteme multiple. Este important să realizăm că mici modificări sau deficite ce apar în
mai multe domenii se combină adeseori cauzând dificultăţi care nu sunt atât de aparente atunci
când ne concentrăm pe un sistem sau domeniu. Este posibil ca un singur sistem să contribuie cel
mai mult la o problemă. Este de asemenea posibil ca modificările într-un domeniu, cum este
forţa musculară, să poată compensa pierderile din alte sisteme care nu pot fi corectate.
Un alt lucru deosebit de important este dieta şi aportul hidroelectrolitic al pacientului, în special la
vârstnici. De exemplu, atunci când aportul de calciu este insuficient putem încerca la nesfârşit
întărirea forţei musculare pentru că vom eşua.
c. Durerea.
Mişcările normale nu se suprapun peste durere. Mişcările normale se definesc ca mişcări ce
permit îndeplinirea unui obiectiv fără a pune în pericol alte obiective funcţionale.
Pentru terapeut mişcarea normală nu trebuie să fie ultrafină şi draguţă ci să permită
îndeplinirea scopului funcţional. De aceea durerea trebuie diminuată până la nivelul în care pot
rezulta mişcări normale pentru bolnav.
d.Dezvoltarea continuă de-a lungul vieţii.
Când lucrăm cu copii trebuie să identificăm mai întâi obiectivele corespunzătoare vârstei şi
apoi să determinăm dacă copilul are forţa necesară, gradul de mobilitate şi îndemânarea necesare
îndeplinirii obiectivelor. Obiectivele corespunzătoare vârstei nu dictează însă secvenţa de
promovare a dezvoltării funcţionale. De exemplu, mersul târâş nu trebuie obligatoriu să fie
învăţat înaintea ortostatismului şi mersului.
Atât ca societate cât şi ca profesiune, noi considerăm îmbătrînirea ca o serie de pierderi, de
întrerupere a dezvoltării. Studii recente au arătat că multe din capacităţile noastre rămân, unele
se dezvoltă şi unele pierdute pot fi chiar recâştigate.
Echilibrul se modifică de-a lungul vieţii. Înclinaţia corpului creşte odată cu vârsta. Studiile lui
Anacker şi Di Fabio (1992) efectuate pe vârstnici au arătat că impulsurile provenite de la glezne
au o influenţă mai mare în prevenirea căderilor decât informaţiile vizuale.Deşi capacitatea
echilibrului scade odată cu vârsta, studiile lui Era (1988) au arătat că echilibrul este antrenabil.
Studiile au arătat că vârstnicii îşi pot îmbunătăţi misăcrile şi echilibrul prin exerciţii ce cresc
forţa musculară în picioare şi trunchi.
e.Aplicarea în tratament a principiilor învăţării motorii.
1. Învăţarea motorie şi performanţa.
Dezvoltarea perfecţionată apare în 2 etape (Gentile 1987). În prima etapa performerul încearcă
mişcări şi pattern-uri. Mişcările sunt rigide, lipsite de fineţe deoarece individul trebuie mai întâi să
controleze gradele de libertate prin cocontracţia muşchilor opozanţi. Pacienţii trebuie lăsaţi să fie
rigizi şi necoordonaţi. Pentru ca învăţarea să fie reuşită trebuie ca individul să rezolve activ
problemele. Astfel, performanţele iniţiale mai puţin perfecte sunt absolut necesare ca parte
integrantă din progresul spre perfecţionare. Îndemânarea nu poate fi impusă de către terapeut.
Trebuie să învăţăm să acceptăm şi să pregătim pacientul asupra faptului că la începutul
tratamentului nu va putea efectua mişcări perfecte iar progresul nu va fi atât de rapid pe cât ne-am
dori. Pacientul trebuie să fie propriul detector de erori, să înveţe prin experimentare şi din greşeli.
Toată lumea trebuie să înţeleagă că este foarte mult de învăţat în zilele cu performanţe slabe.
În etapele iniţiale terapeutul trebuie să selecţioneze exerciţiile în care pacientul are oarecum
mai mult succes. Scopul mişcărilor trebuie să fie de asemenea foarte clar. Decât să descriem
bolnavului ceea ce are de făcut mai bine îi spunem obiectivul şi îl lăsăm pe el să decidă modul
de execuţie. Dacă este cazul îi putem sugera câteva idei generale despre mişcare şi îl lăsăm pe el
să lucreze asupra detaliilor.
Mediul în care se efectuează mişcarea trebuie bine structurat şi controlat astfel încât pacientul
să culeagă informaţii de la el şi să încerce să rezolve problemele de mişcare. Unii indivizi învaţă
repede şi nu vor repeta mişcările nereuşite. Alţii nu sunt la fel de eficienţi şi vor persista în
repetarea acestor pattern-uri. Terapeutul trebuie să-i descurajeze pe cei din urmă.
2. Practica şi feedback-ul.
S-a dovedit că singurul şi cel mai important element de predicţie asupra modului cum va
executa un individ un obiectiv este timpul de practică petrecut. Îndemânarea se obţine numai
prin practică. Trebuie să înţelegem că practica este mai mult decât o simplă repetiţie a aceluiaşi
pattern, ea este esenţială pentru reabilitare.
Practica nu va fi urmată de succes dacă mişcările exersate nu sunt cele dorite a fi învăţate.
Terapeutul nu doreşte ca pacientul să-şi dezvolte un anumit mod fix de mişcare, el trebuie
provocat să-şi construiască mişcări care sunt adecvate diferitelor condiţii. În timpul vieţii de zi
cu zi noi experimentăm o varietate largă de condiţii.
Ca şi terapeuţi, ne implicăm adeseori în activităţi de orientare şi feedback. Nu trebuie să uităm
însă că feedback-ul constant şi imediat aduce rezultate bune în performanţă dar influenţează
negativ învăţarea. Pentru a fi eficienţi trebuie să alegem cu grijă momentul şi tipul de feedback
oferit astfel încât să obţinem un rezultat maxim.
3. Activitatea funcţională şi activitatea specifică izolată.
Practica şi experienţa trebuie dezvoltate în cadrul activităţilor funcţionale. Când se face flexia
cotului cu o greutate în mână pacientul va învaţa doar să facă flexia cotului cu o greutate în
mână. Acest exerciţiu izolat creşte forţa în muşchii flexori ai cotului dar nu furnizează nici o
informaţie cu privire la elementele biomecanice, tipul de control al forţei, erorile în strategie şi
sincronizare sau activităţile preparatorii necesare a fi învăţate de exemplu înaintea mişcării de
pieptănat. Scopul principal sunt activităţile funcţionale şi dacă este posibil muşchii ar trebui
întăriţi în cadrul unor activităţi funcţionale. Majoritatea mişcărilor funcţionale nu sunt obiective
izolate, de aceea nu trebuie exersat mult timp asemenea activităţi.
În mod tradiţional, regimurile de evaluare şi tratament au fost concepute astfel încât să se
dobândească lucrurile pe rând. Obişnuiam să obţinem un grad adecvat de mobilitate înainte de a
fi interesaţi de forţa musculară. La început ne interesau mişcările din articulaţia şoldului şi apoi
cele din gleznă. Însă terapeutul trebuie să privească în ansamblu interacţiunea tuturor sistemelor.
Un bolnav poate avea o forţă musculară şi un grad de mobilitate adecvate, strategii
corespunzătoare şi capacitatea de a detecta erorile însă distragerea mediului cauzată de
problemele auditive poate determina căderea.
4. Carr şi colab. (1987) au arătat că reabilitarea trebuie să se bazeze pe structura învăţării
motorii.
Trebuie analizat obiectivul, identificat scopul şi instituită practica obiectivului.
Iată câteva diferenţe de abordare a aceleialşi probleme din perspectiva tradiţională sau modelul
de facilitare şi noul model al controlului motor în cazul în care obiectivul este transferul de
greutate pe piciorul afectat
Modelul de facilitare:
- preparator: tonus normal, inhibarea reflexelor sau sinergiilor stereotipe, facilitarea
echilibrului;
- secvenţa de activitate: poziţia podului, sezând – ortostatism, ortostatism, mers;
- folosirea unor facilităţi în transferul de greutate: mâinile, compresia rezistenţa;
- mişcarea normală – terapeutul corectează pacientul când greşeşte.
Modelul controlului motor:
- preparator: gradul de mobilitate, aliniamentul biomecanic, controlul forţei, capacitatea
de a detecta erorile;
- obiectiv specific: îmbunătăţirea transferului de greutate în ortostatism apoi exersarea
ortostatismului; dacă obiectivul este îmbunătăţirea transferului de greutate în timpul mersului
atunci se exersează mersul;
- obiective cu scop precis ce necesită o ordine şi o secvenţialitate a mişcărilor (de
exemplu apucarea);
- poate face greşeli, pacientul îşi va detecta singur erorile şi se va autocorecta.
Consideraţii kinetoterapeutice generale- Indiferent de vîrsta copilului şi a diagnosticului
trebuie luat în considerare toţi factorii specifici şi caracteristici la copiii cu deficienţe
motorii cerebrale.
a. Starea tonusului muscular în repaos şi mişcare
1. Înainte de toate, se va specifica dacă copilul este spastic sau atetozic. Un rol important îl
ocupă gradul şi repartizarea tonusului muscular. O rigiditate uşoara se deosebeşte greu de o
spasticitate. Frecvent se gaseşte un tonus variabil sau fluctuent, ceea ce înseamnă o oscilaţie de
la hipoton la hiperton. Tonus flasc se întîlneşte adesea la sugari, ceea ce înseamnă că ne putem
aştepta la o eventuală trecere în atetozici sau spastici. În special la sugari sau copiii mici să se
ţină cont de cele mai mici devieri de la normal. La aceasta vîrstă există cea mai bună posibilitate
de a evita complicaţiile de mai tîrziu sau reducerea gradului lor.
2. Următoarea noastră observaţie ajută la determinarea schimbării tonusului la diferitele
stimulări interoceptive şi exteroceptive. În rîndul acestor stimulări se numară de exemplu mişcări
în ritmuri diferite, gălăgie, mişcări temperate, vorbire, eforturi şi alte influienţe exterioare.
b. Mişcări şi posturi patologice
1. Cunoaşterea exactă a evoluţiei stadiului senzo-motor normal,ajută fiziokinetoterapeutul la
analizarea comportamentului motor al copilului, a posturii şi a mişcării: de aici face parte
apariţia treptată a reflexelor şi reacţiilor copilului. Prin reacţii înţelegem cursul mişcărilor
normale şi apariţia lor la vîrste diferite.
2. Se vor observa toate posturile şi mişcările în diferitele poziţii şi în schimbările de poziţii. Prin
aceasta se înţelege poziţie dorsală, ventrală, decubit lateral, şezînd (cu genunchii uşor flectaţi, pe
o parte, pe călcîi, ‘croitorului’ -schneidersitz-, pe scaun), în genunchi, ortostatică, mersul de
diferite etape ale acestuia.
3. Se va înregistra gradul spasticitaţii, atetoza sau ataxia.
4. Se va ţine cont de orice asimetrie la descrierea eventualelor reflexe tonice care apar, ca de
exemplu: reflex tonic asimetric al gîtului (RTSG) sau reflexe tonice labirintice (RTL).
5. Se va observa modul în care aceste reflexe vor influenţa activităţile motorii ca de exemplu
ridicarea din culcat în şezînd sau în picioare, mersul, folosirea mîinilor şi alte activităţi se vor
nota toate reacţiile asociate.
c. Reacţii ale echilibrului
1.Dupa Schaltenbrand (1928), diferitele reacţii joacă un rol important în dezvoltarea senzo-
motorie a copilului. Cursul mişcărilor normale şi primitive la sugari şi copiii mici se pot explica
prin aceste reacţii. Prima rostogolire este urmată de reacţia poziţiei capului. Aceasta mişcare
joacă un rol important în toate mişcările primitive.
2.Pentru recuperare un rol esenţial îl ocupă modul în care apar aceste reacţii. În cazul în care ele
lipsesc, progresul este prelungit sau insuficient, iar în cazurile care sunt depăşite sau necontrolate
vor îngreuna efectuarea unor mişcări coordonate. Aceste constatări sunt hotărîtoare pentru
evoluţia tuturor mişcărilor.
d. Sensibilitatea: Raportul dintre sensibilitate de suprafaţă şi sensibilitate profundă şi mişcare
este bine cunoscut şi va fi practic exploatat prin toate metodele.
e. Fazele de dezvoltare senzitivo-motorie: Ţinînd cont de vîrstă şi de stadiul evoluţiei spirituale,
kinetoterapeutul trebuie să precizeze faza evolutivă a pacientului. Se va hotărî dacă predomină
mişcările patologice sau este vorba de o rămînere în urmă generală a evoluţiei doar cu puţine sau
fără devieri patologice în dezvoltarea motorie
f.Contracturi şi deformări: Se vor stabili în primul rînd cauzele abaterilor apărute în mişcări.
Măsura mişcărilor poate fi îmbunătăţită prin normalizarea tonusului muscular. Acest lucru
trebuie încercat în moduri diferite deoarece testarea clasică este de multe ori eronată.
1.La atetozici contracţiile sunt rare deoarece ei execută în permanenţă mişcări atetozice care nu
permit fixări, excepţie făcînd atetozicii încordaţi.
2. Spre deosebire de atetozici, spasticii au contracţii la adductori, rotatori interni, flexori,
gastrocnemieni, elevarea umerilor, abducţia şi rotaţia externă şi supinaţia antebraţului, extensia
coatelor şi încheiturilor mîinilor fiind redusă. (Aceste mişcări reduse duc la lordoză, cifoză şi
scolioze).
g. Capacităţi funcţionale
Caracteristicile celor mai importante tipuri de deficienţe motorii cerebrale
1.spastici: tetraplegie, diplegie (extremităţile inferioare mai afectate), hemiplegie şi paraplegie
(mai rar).
2.atetozici: tetraplegie, hemiplegie (mai rar).
3.ataxici: la copiii cu deficienţe motorii cerebrale ataxia curată nu apare decît împreună cu
hipotonie, spasticitate şi atetoză.
Deficienţa tonică şi deformaţiile
1.Spastici:Hipertonus în cazuri grave neschimbat, în cazuri mai uşoare depinde de multe ori de
stimulare de exemplu efortul sau vorbirea. Tipic este reacţia umerilor de abducţie uşoară şi
flexie puternică a braţului, extensii prelungite, rotaţii interne şi abducţia picioarelor, uşoara
flexie a bazinului şi genunchilor precum şi flexia plantară. Trunchiul este în extensie. Datorită
faptului că pacientul stă timp îndelungat în poziţie greşită, apariţia deformărilor şi agravării lor
constituie un pericol mare. Şi în cazuri uşoare pot apărea tendinţe spre contracţii şi deformări.
2.Atetozici: În general la atetozici este afectat mai tare capul şi braţele decît membrele
inferioare. Tonusul muscular oscilează de la hipo la hipertonic. În general, spre deosebire de
spastici părţile distale ale corpului sunt mai tare afectate stabilizarea fiind mai bună în proximal
decît în distal. Rareori sunt prezente contracţii la articulaţiile bazinului şi genunchilor, cu poziţia
valgus la labe. La atetozici se ajunge des la asimetrie puternică datorită apariţiei FAG, RTSG şi
RTL care pot duce la deformări ca: scoliozele şi cifoscolioze. Dacă pacientul stă mult în poziţia
şezînd pot apărea contracţii la bazin şi genunchi.
3. Ataxici: Hipotonusul este frecvent predominant ceea ce înseamnă că tonusul postural este
slab.
Exemple patologice şi reflexe tonice
1.Spastici: Reacţiile asociate sunt vizibile.La aceasta se adaugă în cazuri grave mişcări limitate şi
tonusuri ridicate. Gît tonic şi reflexe labirintice sunt des pozitive. Reacţiile de sprijin ale
picioarelor sunt în general regulate.
2.Atetozici: Influienţa puternică a RTSG, RTAG şi RTL este frapantă. Reflexele MORO de
apucare, de păşire şi oro-faciale sunt adesea pozitive. La atetozicii încordaţi se întîmplă ca după
încetarea activitaţii reflexelor tonice întregul tonus intra în relaxare.
3.Ataxici: Mişcările sunt în general primitive, dar nu patologice. Reflexele tonice apar numai în
combinaţie cu spasticitate sau atetoză.
Reacţii posturale şi de echilibru
1.Spastici: În cazuri foarte grave aceste reacţii lipsesc. În cazuri mai uşoare nu sunt destul de
dezvoltate în special în ceea ce priveşte ortostatismul şi mersul. Controlul capului este în general
bun. Spasticitatea poate fi accentuată de frica de balansare sau cădere.
2.Atetozici: Reacţiile sunt în general prezente dar nu sunt sigure. Cauza lor este fluctuaţia tonică,
controlul capului în general slab iar reacţia de echilibru este în general insuficientă.
3.Ataxici: Reacţiile în poziţie ortostatică sunt în general dezvoltate dar coordonarea mişcărilor
nu este posibilă.
Calitatea şi măsurarea mişcărilor
1.Spastici: În cazuri grave mişcările sunt limitate. Cauza importantă este inervaţia diferitelor
grupe musculare. În cazuri mai uşoare mişcările sunt mai ample participă mişcări primitive.
(fig.8,9).
2.Atetozici: În cazuri grave mişcările voite sunt aproape imposibile datorită oscilaţiei tonice.
Controlul mijlocului mişcărilor este deficitar. Apar poziţii şi mişcări bizare. La atetozicii
încordaţi sunt prezente poziţii de aplecare sau întindere a corpului. Mişcări necontrolate apar mai
mult distal. (fig.11)
3.Coreo-atetozici: Execută toate mişcările exagerate şi repezi. Reglarea mişcărilor şi a
echilibrului nu sunt posibile. Din această cauză coordonarea este dificilă.
4.Ataxici: Coordonarea mîinilor este defectuoasă, mişcările sunt inexacte dar, spre deosebire de
atetozici, de aceeaşi formă. La unii ataxici predomină tremorul intenţional, la alţii predomină
mişcările hipometrice. Mai tîrziu la şcolari, predomină capacităţi funcţionale independente.
Bineînţeles, se vor lua în considerare toţi factorii amintiţi mai sus. În aceste circumstanţe trebuie
profitat de toate situaţiile pentru ca pacientul să ajungă la o independenţă.
h.Comportamente tipice
1.Spastici: - fricoşi şi nesiguri
- încredere personală redusă
- reacţii stereotipice
- contactul cu lumea înconjuratoare redus
- neconformare la situaţii noi.
2.Atetozici: - nesiguranţă
- comportament imatur
- treceri bruşte de la o exremă la alta
- irascibili
- reacţii (ieşiri) de temperament neaşteptate
- persoane vesele în general cu un contact bun cu lumea înconjuratoare
- greutaţile în vorbire pot duce la frustraţii prin care îngreu–nează şi mai mult
exprimarea
- nu sunt fricoşi
- privesc boala lor surprinzator de irealist.
3.Ataxici:-comportamentul nu este tipic ca în cazurile anterioare.
Scheme de terapie în funcţie de vârstă şi patologie (menţionăm că ele se bazează pe
experienţa personală, au numai o valoare orientativă generală, putând oricând a fi modificate în
funcţie de caracteristicile individuale ale pacientului, particularităţile patologiei şi experienţa
teraputului).
I. LA COPILUL MIC
A. Parcurgrea etapelor de dezvoltare neuro-motorie
a)Relaxarea:
1.metoda pentru toate formele:
▪legănarea copil mic prins de glezne şi cu capul în jos.
▪posturarea copilului mai mare, după baia galvanică, 10 minute în patul de relaxare
2.metoda pentru forma predominent piramidala: provocarea reflexului Moro.
3.metoda pentru forma predominent extrapiramidala: menţinere şi legănare din poziţie feţală.
4.metoda pentru cazurile cu persistenţa RTCA:rotirea cap de partea opusă.
5. metoda pentru membrul inferior:flexia cap şi membrului superior pe piept.
6. metoda pentru membrul superior :flexia puternică a membrului inferior
b) Mişcarea pasivă:
1. la membrul superior :
-alternă la tetraplegici
-reciprocă Phelps la hemiplegici
2. la membrul inferior:
-alternă la tetra-şi paraplegici
-reciprocă Phelps la hemiplegici
-metoda pentru combaterea contracturii adductorilor coapselor
c) Rostogolirea:
1. în funcţie de tonusul de menţinere al cap:
-în tonus insuficient.:rostogolire de la cap
-în tonus suficient: rostogolire de la membrul inferior
2. la 6-7 luni:desolidarizarea mişcărilor trunchiului de bazin
d) Postura păpuşii, cu:
1. tapotaj sub barbie/stimulare vizuală
2. reacţii de echilibrare
e) Târârea:
1. în spasticitate:
-prin susţinere axilară
-tehnica Bobath asupra capului
2. în leziuni grave: metodaTemple Fay
3. în hipotonie: metodaVojta
4. în sprijin insuficient în postura păpuşii:
-stimularea prehensiunii
-poziţionarea în şezând pe călcâie cu realizarea de reacţii de echilibru lateral şi ridicarea în
genunchi cu sprijin
f) şederea:
1. ridicarea pasivă în şezând din culcat
2. ridicarea activă în şezând prin rotaţia trunchi
3. reacţii de echilibrare
g) Reflexul de pregătire pentru săritură:
1. din poziţie pronată
2. din şezând în picioare
3. prin răsturnare peste cap
h) De-a buşilea (în patru labe):
1. sul sub torace în postura păpuşii
2. mers prin susţinere sub torace
3. mers activ altern cu stimularea echilibrului prin presiuni laterale, metoda Margaret Rood,
incărcarea greutăţii corporale
4. sprijin pe un singur brat,alternativ
i) În genunchi:
1. ridicare prin sprijin pe antebraţul fiziokinetoterapeutului
2. mersul favorizat în genunchi
3. reacţii de echilibrare
j) Ortostatismul:
1. ridicare din sezând pe banca/din poziţie patrupedă
2. ortostatismul în sprijin bipodal-unipodal
3. reacţii de echilibrare
k) Mersul:
1. susţinut de bazin de către fiziokinetoterapeut
2. prin metoda de combatere a adducţiei coapselor
3. nesusţinut+-gheată otropedică+-dublu sprijin heterolateral şi cu corectarea axelor de mişcare
l) Corectarea eventulalelor tulburări axiale congenitale asociate:
Pentru piciorul equins
1. manevra de răsucire în sens invers stoarcerii
2. asuplizare tibial postoperator, peronieri laterali, flexor comun degete şi propriu haluce: stretch
reflex-mişcări active simple analitice şi de apucare cu degetele-miscări cu rezistenţă progresivă-
contracţii izometrice;
3. tonifiere tibial anteror, extensor comun degete şi propriu haluce: hold relax---mişcări active
simple analitice
4. realizarea coordonării senzitivo-motorii
▪lucrul cu piciorul gol:mers pe vârfuri pe teren plat, aspru, cu obstacole,urcat şi coborât la
spalier-pe scara,exerciţii de pedalaj la bicicleta ergometrică
▪utilizarea planşetei balansoar în sprijin unipodal-bipodal
Pentru genunchi
1. contracţii izometrice-hold relax pe agonişti, miscări active simple, miscări active cu rezistenţă
progresivă,pentru :
▪tonifierea analitică a:
-extensorilor genunchilor : cvadriceps (pe prim plan izometria cu insistenţă pe ultimele 15 grade
de extensie pentru vastul intern şi 60-70grade de flexie pentru dreptul anterior), tensor fascia
lata, triceps sural
-rotatorii interni ai genunchilor: muşchii labei de gâscă (croitor, drept intern, semitendinos)
- rotatorii externi ai genunchilor: biceps femural, deltoid fesier Farabeuf (tensor fascia lata,
fesier mare)
▪asuplizarea analitică rotatorilor externi ai genunchilor: ischiogambierii (biceps femural,
semitendinos, semimembranos), gemenii, popliteul
2. stabilizare ritmică: mişcări pasive, pasivo-active şi active în sprijin unipodal şi cu geneunchiul
în diferite grade de flexie
3. exerciţii de ţinere: rezistenţa opusă de bolnav la diferite mişcări imprimate de
fiziokinetoterapeut genunchiului în diferite grade de flexie, din clinostatism-din sprijin unipodal
4. pedalaj la bicicleta ergometrică cu genunchiul în difererite grade de flexie-extensie, fără
rezistenţa şi cu rezistenţa progresivă şi corectarea axelor de mişcare ±genunchieră
5. diagonala Kabat: trunchiul inferor-membrul inferior opus-membrul inferior afectat
Pentru şold
1.. hold-relax antagonistă pentru combaterea contracturii/retracturii flexorilor-adductorilor-
rotatorilor externi ai şoldului (psoas iliac- adductori-peivitrohanterienii), mobilizări pasive în
toate direcţiile, cu insistare pe extensie-abducţie-rotaţie internă
2. mişcări active libere în toate axele de mişcări, cu insistare pe extensie-abducţie-rotaţie internă
3. diagonala Kabat: flexia şi extensia trunchiului inferiorcu membrul inferior afectat în extensie-
abducţie-rotaţie internă (dacă sunt afectate ambele membre inferioare se lucrează din axul
central) –diagonala D1F şi D2E ale fiecărui membru inferior
4. exerciţiide pedalaj în aer
5. mobilizări ale articulaţiilor coloanei vertebrale, a centurilor şi membrelor din patrupedie, cu
membrele inferioare posturate în abducţie+rotaţie internă maximă posibilă±stimularea sinusului
carotidian±încărcarea greutăţii corporale.
6. suprimarea stereotipurilor negative dinamice şi reducerea mersului, redresarea tulburărilor
statice ale coloanei vertebrale şi ale bazin:
▪metoda Klapp+Cotrel+Heckscher pentru spate cu cifoză/drept
▪tonifierea praravertebralilorşi abdominalilor
B. În caz de asocieri patologice
Cu pareză facială
a) Parcurgerea etapelor de dezvoltare neuro-motorie
b) Tratamentul deficitului asociat:
1. stimularea tegumentului şi a musculaturii faciale
▪cu obiect bont şi neted-aspru-ascuţit
▪ prin bătăi uşoare şi rare-din ce în ce mai profunde şi mai frecvente,cu pulpa degetului
2. exerciţii de masticaţie-de muşcat
3. rezistenţa opusă la tracţiunile efecuate în toate axele de către fiziokinetoterapeut printr-un inel
de cauciuc ţinut în gură
4. exerciţiide suflat:spirometru,baloane,jucării de suflat,borcane Pesher, cu gura închisă şi nările
pensate
5. exerciţiide fluierat
6. exerciţii de vorbit (care să conţină vocale şi consoane ce stimulează musculatura
facială=h,m,n,o,p,s,t): propoziţii scurte şi simple-fraze lungi şi din ce în ce mai complicate
Cu pareză de plex brahial
a) Parcurgerea etapelor de dezvoltare neuro-motorie
b) Prevenirea redorilor articulare deformante şi a poziţiilor vicioase disfuncţionale datorate paraliziei
plexului brahial+stimularea tonusului musculaturii paralizate+menţin tonusului musculaturii normale
în cazul paraliziri parţiale şi recâştigarea imaginii kinestezice+ reeducarea musculaturii
reenervate+reeducarea coordonării şi abilităţii membrului superior şi în special a mâini:
1. masaj muscula şi articular profund Cyriax+întinderea musculaturii antagoniste celei
disfuncţionale
2. posturări prin orteze (fixe/amovibile/dinamice) pentru mâna – cot -umăr: umăr în abducţie =
60 – 90 grade şi flexie = 45 grade, cot în flexie = 90 - 100 grade, antebraţ în pronaţie = 10 grade,
pumn în extensie = 30 –45 grade, policele în semiflexie + abducţie + uşoară rezistenţă, degetele
cu metacarpofalangienele în flexie = 60 grade + interfalangienele proximale în flexie = 25grade
+ interfalangienele distalre în flexie = 30 grade şi de la index la deget mic se creşte flexie cu câte
5 grade
3. evitarea subluxării cap humeral şi a distensiei capsuloligamentare prin purtarea eşarfei-praştie
Chesington sub cot
4. posturări alternante active, libere (fără orteze) cu ajutorul membrului sanatos/ajutorul
fiziokinetoterapeutului
5. mobilizăriaut opasive ale membrului superior afectat cu membrul superior sănătos+
scripetoterapie
6. stretch-reflexul pe grupele musculare paralizate, concomitent cu mobilizări pasive
7. diagonala Kabat: „despicatul” şi „ridicatul” membrului superior sănătos, membruluisuperior
afectat (concomitent cu excitarea pielii supraiacente prin ciupituri)
8. exerciţi controlaterale cu membrul superior sănătos (mişcări active simple şi cu rezistenţa
progresivă în toate axele de mişcare, contracţii izometrice), exerciţii active posibil de executat cu
membrul superior afectat + exerciţii imaginare ale lui Z. Ataev (îşi imaginează concentrativ o
anumită mişcări pe care în realitate nu o poate executa)
9. reflexe de postură din ortostatism
10. mobilizări generale din patrupedie, sezând, ortostatism ale capului, gâtului, trunchiului
11. exerciţii de respiraţie toracală şi toraco-abdominală
12. tehnici de facilitare pentru iniţierea mişcări: IR, MARO, CR--ILO, IzA, ŞI
13. creşterea treptată a forţei musculare: PR
14. reeducarea prizelor: grosiere, de fineţe
15. reeducarea poziţionării mâinii: în toate planurile--de la distanţa de corp pentru executarea
activităţilor vieţii zilnice (ADL)
16. reeducarea activităţii combinate a celor două mâini
17. reeducarea tulburărilor de sensibilitatea: sensibilitatea protopatică (sensbilitatea la presiune–
durere–sensibilitatea termică la rece–cald –sensibilitatea tactilă) – propriocepţia – kinestezia –
stereognizia – încorporarea funcţiei motorii în antrenamentul senzitiv
18. mecanoterapie
19. măsuri de igienă ortopedică a membrului superior ±mănuşi elastice
II. LA COPILUL MARE
Diplegia
A. Parcurgerea etapelor dezvoltare neuro-motorii
B. Particularităţi terap.:
1. manevra autorilor germani pt combaterea spasticitităţii la membrul superior
2. anularea RTCA în cazul persistenţei lor
3. întărirea-posturii păpuşii
- reflexului de pregătire pentru săritură
- reacţii de echilibrare din toate tipurile de posturi
4. metoda de relaxare Jacobson±Schultze, exerciţii Vojta pentru combaterea abducţiei coapselor,
genu flexum, piciorului echin, metoda Bobath, metoda Kabat, metoda Frenkel.
5. mobilizările trenului
▪ superior prin scripetoterapie
▪inferior la bicicleta ergometrică, fără rezistenţa şi cu controlul axelor de mişcare
6. exerciţiide coordonare a mişcărilor complexe în cadrul:
▪prehensiunii
▪mersului cu gheată ortopedică ±sprijin uni/bilateral heterolateral
7. reeducarea:
▪respiraţiei în efort şi a capacităţii de efort
▪tulburărilor senzoriale
▪ADL
8. la cazurile grave: metodaTemple-Fay, obţinerea unei oarecare libertăţi de mişcăriîn poziţia
şezând folosind fotoliul rulant.
Sindroame ataxice
A. Parcurgerea etapelor de dezvoltare neuro-motorie
B. Particularităţi terapeutice:
1. program M.Rood de stabilizare şi de construire a mişcării pe stabilizare
2. metoda Frenkel
3. metoda Bobath
4. reeducarea:
▪echilibrului (hamac, planşetă, elemente sferice, scară)
▪coordonării şi abilităţii membrului superior prin terapie ocupaţională (TO)
▪tulburărilor de sensibilitate
▪ADL
Sindroame diskinetice
A. Parcurgerea etapelor de dezvoltare neuro-motorie
B. Particularităţi terapeutice:
1. preluarea de poziţii inhibitorii din care se execută mişcări
2. exerciţii de posturare şi de menţinere a echilibrului în aceste posturi
3. metoda Kabat
4. metoda Bobath
5. metoda Frenkel
6. metodaTemple-Fay la cazurile grave
7. reeducarea:
▪echilibrului (hamac, planşetă, elemente sferice)
▪tulurărilor senzoriale
▪ADL
8. corectarea eventualelor tulburări axiale asociate
Hemiplegia
A. Parcurgerea etapelor de dezvoltare neuro-motorie
B. Particularităţi terapeutice:
1. folosirea poziţionării capului (prin utiliz.RTC) pentru decontracturarea membrelor în spasm şi
mobilizarea lor
2. folosirea reacţiilor heterolaterale:
▪din clinostatism: metoda Kabat (diagonala trunchiului, diagonalele membrelor)
▪din ortostatism: reacţii de extensie încrucişată (sprijin uniped pe membrul inferior sănătos ce
determină relaxarea în flexie a membrul inferior bolnav)
3. metoda Bobath
4. reeducarea coordonării şi abilităţii:
▪membrului superior prin TO
▪membrul inferior prin metoda Frenkel
5. reeducrea echilibrului din toate tipurile de posturi
6. exerciţii de coordonare a mişcărilor comlexe în cadrul:
▪prehensiunii
▪mersului cu gheata ortopedică ±sprijin uni/bilateral heterolateral.
7. reeducarea tulburărilor de sensibilitate
8. reeducarea ADL
9. în cazul prezenţei cifoscoliozei: metoda de relaxare Jacobson, modilizarea articulaţiilor
coloanei şi a centurilor din patrupedie±stimularea sinusului carotidian, metoda Klapp+ Cotrel+
Heckscher
Parapareza spastică
A. Parcurgerea etapelor de dezvoltare neuro-motorie
B. Particularităţi terapeutice:
1. metoda Margaret Rood
2. combaterea abducţiei coapselor:
▪poziţionarea corectă a copil încă din primele stadii±masă ortopedică de abducţie a şold
▪combaterea contracturii flexorilor şoldului: extensia şoldului, poziţie corectă în genunchi,
obţinerea posturii “cavaler” cu şoldurile extinse, exerciţii de extensie a membrul inferior din
decubit dorsa±corectarea chirurgicală a contracturii flexorilor şoldului şi a dezechilibrării
bazinului
▪exerciţii activ Vojta
3. combaterea genu flexum:
▪din poziţia şezând: întinderea genunchiului cât mai mult şi fără cifozare lombară, bla marginea
mesei se extind separat membrele inferioare
▪când este apt să stea în picioare: mers lateral cu sprijin la bare paralele, exerciţii la
spalier,exerciţii cu mingea medicală
▪metoda Kabat
▪exerciţii sub rezistenţa cu încărcare prin greutate sau presiune longitudinală după metoda
M.Rood, genoflexiuni la spalier, bicicletă ergometrică cu extensie din genunchi, banc de canotaj
▪exerciţiiVojta
4. combaterea piciorului echin:
▪urcare şi coborâre la spalier înainte de menţinerea în picioare
▪metoda Kabat
▪exerciţii Vojta
▪metoda de stimulare M.Rood.
5. combaterea tulburărilor statice ale coloanei vertebrale:
▪posturi fixe menţinute+exerciţii de corectare posturală axate pe:
-conştientizarea înclinării pelvis pentru delordozare
-scăderea cifozei dorasale prin exerciţii de "întindere"a coloanei =conştientizarea poziţiei de"a
sta drept"
-scădederea gradului scoliozei:utilizarea poziţionărilor corpului şi ale membrelor pentru
corectarea curburilor cu "ruperea"poziţieişi urmată din nou de poziţionare corectoare
▪metoda Klapp+patrupedia Klapp+tehnica Cotrel±elongaţia Cotrel+ exerciţii de derotare sub
corset
▪tonifierea musculaturii abdominale şi fesierilor mari+tonifierea şi reechilibrarea musculaturii
praravertebrale:
6. metoda Kabat
7. din decubit ventral:ridicarea cap -umeri-membre superioare=tonifierea musculaturii dorsale
superioare.,ridicarea ambelor membre superioare =tonifierea musculaturii lombare ,ridicarea
membrelor ipsilateral =tonifierea musculaturii praravertebrale unilaterale
8. metoda Wagner-Burger
9. din genunchi cu trunchiuluiaplecat înainte şi nasul la podea se execută ridicarea trunchiului
±rotaţie±înclinare laterală
10. kineto corectoare a scoliozei pentru ameliorarea DVR: tehnica Heckscher+reegalizarea
scalenilor şi deblocarea scapulelor+asuplizarea trunchiului inferior: program Williams faza I-
II+exerciţiidin atârnat
▪creşterea expansiunii toracice localizate+reeducare hemitoracică+ creşterea ampliaţiei costale
inferioare: contrarea mişcării
▪scăderea travaliului ventilator+creşterea contribuţiei pompei musculaturii respiratorii: respiraţie
abdominală+spirometru+diafragm contra rezistenţă+patrupedie
▪măsuri de şcoala spatelui (school-back)+bicicleta ergometrică
Tetrapareza spastică
A. Parcurgerea etapelor de dezvoltare neuro-motorie
B. Tehnica particulară
a) Metoda de relaxare Schultze±Jacobson
b) Reeducare tulburărilor motorii:
1. posturări fiziologice cu suluri şi perne
2. mobilizări pasive analitice, dinspre distal spre proximal, ale articulaţiilormembrului superior
şi membrul inferior
3. metoda: Bobath, Kabat (diagonala trunchiului superior –membrului superior–trunchiului inferior -
membrul inferior), Frenkel
4. dinspre distal spre proximal, pe marile grupe musculare ale membrului superior şi inferior:
rotaţie ritmică, iniţiere ritmică, stabilizare ritmică, mişcare pasivo-activă, mişcare activă simplă,
mişcare activă cu rezistenţă progresivă, contracţii izometrice, mişcări poliarticulare simple şi cu
rezistenţa progresivă
5. din clinostatism: contracţia izometrică în zona scurtată, patrupedia simplă şi cu încărcare
6. din ortostatism: progresia cu rezistenţa, secvenţialitatea normală
7. creşterea forţei musculaturii respiratorii şi a volumelor respiratorii mobilizabile: antrenarea
diafragmului contra greutate, antrenarea alternantă a hemitoracelor contra rezistenţă
e) Reeducarea:
1. respiraţiei în efort şi a capacităţii de efort: la spirometru, la bicicleta ergometrică
2. coordonării şi echilibrului: planşeta elastică, hamac, spalier,scară de funie
3. tulburărilor de sensibilitatea
4. ADL şi a mersului
f) Mecanoterapie: fara rezistenţă-cu rezistenţă progresivă
g) Măsuri de şcoala spatelui şi de igienă ortopedică a membrelor
Tetrapareză spastică cu pareză facială
a) Metoda de relaxare Schultze±Jacobson
b) Reeducarea tulburărilor motorii:
1. posturări fiziologice cu suluri şi perne
2. mobilizări pasive analitice, dinspre distal spre proximal, ale articulaţiilor membrului superior
şi membrului inferior
3. metoda: Bobath, Kabat (diagonala trunchiului superior-membrului superior-trunchiului
inferior-membrului inferior), Frenkel