Experimentele naziste asupra ființelor umane au fost o serie de experimente medicale

pe un număr mare de prizonieri, inclusiv copii, de către Germania nazistă în lagărele sale
de concentrare de la începutul anilor '40 până la mijlocul anilor '40, în timpul celui de-al
doilea război mondial și al Holocaustului. Printre populațiile țintă vizate s-au numărat
romi, sinti, polonezi, prizonieri sovietici, germani cu handicap și evrei din întreaga
Europă.
La Auschwitz și în alte tabere, sub conducerea lui Eduard Wirths, deținuții selectați au
fost supuși unor experimente periculoase care erau destinate să ajute personalul militar
german în situații de luptă, să dezvolte noi arme, să ajute la recuperarea personalului
militar rănit și pentru a avansa ideologia rasială nazistă. Aribert Heim a efectuat
experimente medicale similare la Mauthausen.
După război, aceste crime au fost judecate la ceea ce a devenit cunoscut sub numele de
„Procesul medicilor”, iar repulsia față de abuzurile comise a condus la elaborarea
Codului de etică medicală de la Nuremberg. Medicii naziști din procesul medicilor au
susținut că necesitatea militară și-a justificat experimentele de tortură prin echivalarea
cu traumele provocate de victimele cu daune colaterale ale bombardamentelor aliate.
Dar această apărare, care în orice caz a fost respinsă de Tribunal, nu se poate aplica
experimentelor duble ale lui Josef Mengele, care au fost efectuate asupra copiilor și nu
au avut nicio legătură cu necesitatea militară, care a implicat gemeni și membri ai
familiilor cu boli genetice. Mengele și echipa sa au efectuat cercetări pentru a înțelege
ereditatea și pentru a promova ideea superiorității "rasei ariene".
Holocaustul în România a fost procesul de discriminare, deportare și exterminare a
evreilor aflați în teritoriile controlate de statul român între anii 1937 și 1944, cât și a
evreilor cu cetățenie română aflați în afara granițelor, majoritatea celor din urmă
aflându-se în Transilvania de Nord, parte în acea vreme din Ungaria fascistă. Ca parte din
Holocaustul European, mareșalul Ion Antonescu a aplicat în România propria versiune a
Soluției Finale, cu numele de cod „curățarea terenului”.
În teritoriile controlate de statul român, Holocaustul a început cu promulgarea primelor
legi restrictive anti-evreiești ale guvernului Octavian Goga de la 29 decembire 1937 și s-a
sfârșit cu lovitura de stat de la 23 august 1944, când România a încetat colaborarea cu
Puterile Axei. Se estimează că între 280.000 și 380.000 de evrei români și din Ucraina,
precum și 11.000 de romi, au fost uciși de către forțele statului. În Transilvania de Nord,
controlată de Regatul Ungariei, au fost uciși aproximativ 150.000 de evrei români, circa
132.000 din aceștia fiind deportați către Lagărul de concentrare Auschwitz.
Mulți lideri și istorici români au încercat să minimalizeze implicarea României în
Holocaust sau să o nege complet. Aceste eforturi au fost îndreptate în special către
diminuarea rolului lui Ion Antonescu și a regimului său în persecuția și uciderea evreilor
și a altor grupuri. În perioada comunistă, sub regimul lui Nicolae Ceaușescu, subiectul
Holocaustului a fost adesea trecut sub tăcere sau marginalizat. Educația și
conștientizarea publică despre Holocaust au fost reduse, iar cercetările academice erau
adesea împiedicate sau controlate. În anii de după căderea regimului comunist, în anii
'90 și în unele cercuri de astăzi, există încă eforturi de manipulare a istoriei pentru a
prezenta România ca un victimă a regimului nazist, în timp ce implicarea în Holocaust
este minimalizată sau negată.