CICLUL EXISTENŢEI EVREIEŞTI

A. Introducere
Fizic vorbind, fiecare zi e la fel. Soarele răsare, soarele apune - o monotonie a timpului. Totuşi
Iudaismul are legi, al căror scop principal este "să scoată in evidenţă" anumite zile, anumite date, pentru ca
spiritul sfânt, Keduşa, sa-si facă apariţia in lumea si in viaţa oamenilor. Evreii au un timp sfânt şi o legătura
sfântă. Cum reuşesc? Prin ritual, prin rugăciune şi prin bucurie. Fiecare eveniment al vieţii este sărbătorit
cu ajutorul acestor trei instrumente ale regăsirii si sfinţirii.

B. Sarcina
Primul miţvah (porunca) din Biblie este "Creste-ţi si înmulţiţi-vă". Pentru Evrei, a avea copii, este
deopotrivă o obligaţie religioasa si o încununare a vieţii, sursa a celor mai mari bucurii. Prin minunea
naşterii unui copil se reînnoieşte ciclul existentei. Iudaismul este bogat in obiceiuri ce însoţesc miracolul
vieţii, de la concepţie la naştere, si mai departe.
O întrebare care apare uneori este următoarea: De ce religia se transmite pe cale maternă, atâta timp
cat o persoana este cunoscuta ca fiind vlăstarul tatălui sau? Este cu adevărat o întrebare interesanta. Biblia
este plină de expresii ca "casa tatălui lui / ei / meu / lor". Evreii de demult, laolaltă cu vecinii lor Semiţi si
Mesopotamieni, trăiau intr-o "lume a bărbaţilor". Din sămânţa bărbatului luau fiinţa vlăstarele, care duceau
tribul sau clanul mai departe. In concluzie, identificarea se făcea pe linie paterna!
Din punct de vedere religios, insa, in timp ce paternitatea putea fii uneori discutabilă, identitatea
mamei se ştia cu siguranţa. De unde si regula identificării religioase pe linie materna.

C. Naşterea
Contracepţia si avortul, practicate din motive egoiste, sunt condamnate de către religia Mozaica.
Evreii cred ca o casa fără copii, este o casa nebinecuvantată. Cea mai mare împlinire a unui om sunt copiii
si familia sa. Conform legilor evreieşti, fiecare bărbat si fiecare femeie au obligaţia solemna de a face cel
puţin doi copii.
Cu toate ca iudaismul sancţionează întotdeauna contracepţia, ea este acceptata in anumite condiţii,
atunci când sarcina reprezintă o ameninţare la viata mamei sau a copilului, sau când copii născuţi anterior
sunt anormali.
In iudaismul modern, concepţia s-a extins permiţând includerea unor noi condiţii: sărăcia extrema,
imposibilitatea unor condiţii de trai decente, sau ameninţarea asupra bunăstării celorlalţi copii ai familiei.
Un subiect asemănător este acela al avortului provocat de doctor, din motive medicale, pentru a nu
pune in pericol sănătatea sau viata femeii însărcinate. După legile Mozaice, o atare acţiune este considerata
justificata. Evreii cred ca viata mamei este mai importanta decât cea a copilului nenăscut încă, atât pentru
soţul ei, cat si pentru ceilalţi copii pe care ii poate avea.
Consideraţia cea mai importanta in ambele cazuri, este următoarea: ce este mai bine pentru familie?
Taina căsătoriei nu consta in reproducere. Este acea legătura dintre soţ si soţie, si copiii pe care si-i doresc
si ii iubesc.
Conform Legii Mozaice, avortul din motive medicale este nu numai permis, dar chiar recomandat.
Nu contează stadiul sarcinii. Insa avorturile din motive economice sau de convenienţa, sunt interzise cu
desăvârşire. Daca copii născuţi anterior sunt anormali, nu înseamnă ca viitorul copil are şanse mai puţine
de a fi perfect normal, de aceea Halaha interzice avorturile din aceasta cauza. Aceasta regula se aplica
începând din momentul concepţiei. Chiar daca fetusul nu este considerat "suflet" pană in momentul
naşterii, el are totuşi statutul de viata potenţiala", iar distrugerea lui este considerata o crima.
Opiniile autoritarilor rabinice variază in funcţie de anumite circumstanţe cum ar fi: riscul crescut ca
viitorul copilul sa se nască malformat; viitorul copil este rezultatul unui incest sau al altor probleme de
acest tip ce pot afecta emoţional atât mama, cat si întreaga familie. Pana in 4o de zile sau pana in trei luni
de sarcina (in cazuri speciale) autorităţile rabinice ortodoxe pot găsi soluţii permisive. Părerile oscilează de
la punctul de vedere strict al actualului Rabin Şef al Israelului, Isaac Unterman, la punctul de vedere mai
liberal al fostei autorităţi Halahice Yehiel Yacob Weinberg (vezi Sindrei Eish, Vol. 3:127, si Noam Vols.
6,7 si 9)

1
 D. Adopţia
"Acela care creste copilul altuia, este considerat părintele lui" (Sanhedrin, 19 b).
Legea Mozaică nu priveşte copiii ca fiind proprietatea părinţilor lor. Astfel noţiunea de transfer al
titlului prin adopţie pur si simplu nu exista. Halaha vede relaţiile dintre copii si părinţii lor naturali ca fiind
irevocabile.
Cu toate acestea, exista ideea de părinţi spirituali. "Acela care creste copilul altuia, este considerat
părintele lui" (Sanhedrin, 19 b). Adopţia este considerată ca unul dintre cele mai nobile acte de caritate si
de iubire.
Procesul de adopţie al unui copil evreu nu îi afectează identitatea (care derivă din cea a părinţilor
naturali) si, în consecinţă, nici statutul religios. Daca tatăl natural copilului este sau a fost un Cohen sau un
Levit, la fel rămâne si copilul. Daca este nevoie sa se facă Pedyon Ha-Ben, ceremonia trebuie făcuta.
Cu toate acestea, in vederea unei strânse legaturi spirituale intre copil si părinţii săi adoptivi, aceştia
pot “reboteza” copilul intr-o sinagoga. Daca este băiat, trebuie făcută Brit Milah (circumcizie), iar daca
circumcizia medicala a fost deja făcuta atunci se face doar Hatafat dam (Picătura de sânge).
Copiii adoptaţi trebuie sa arate respectul cuvenit şi sa îşi plângă părinţii adoptivi la moartea lor, aşa
cum ar face pentru părinţii naturali. Trebuie sa recite Kadiş-ul si sa respecte toate regulile doliului.
*
* *
Din sămânţa bărbatului lua fiinţa moştenitorul care avea sa duca clanul sau tribul mai departe. Când
Evreii si-au pierdut tara si s-au refugiat pe alte meleaguri si-au pierdut capacitatea de a se apăra, devenind
victimele unor abuzuri. În aceste condiţii descendenţa paternă putea fi pusa la îndoiala uneori. Astfel din
cauza acestor considerente originea maternă a rămas definitorie în privinţa stabilirii identităţii naţional-
religioase a copilului. (În aceste cazuri originea maternă nu putea fi contestată, ştiindu-se cu siguranţa cine
este mama. S-a instaurat regula: daca mama este Evreica, atunci şi copilul este Evreu.)
Un copil născut de o mama care nu este Evreica, indiferent cine este tatăl, nu este considerat Evreu,
conform Halaha (Legea Evreiasca). El necesita o convertire formala. Chiar daca copilul este educat sa fie
un Evreu credincios, iar credinţa si comportamentul lui sunt fără pata, statutul său legal nu va fii acela de
Evreu, decât daca a participat la ceremonia de convertire.
*
* *
Adopţia, civila sau legala a unui copil de către o familie de Evrei, nu îi da automat statutul de
Evreu.
Copilului nu ii este suficient sa primească un nume Evreiesc intr-o sinagoga sau sa fie parcursa o
rugăciune rituala pentru a deveni Evreu. In conformitate cu Halaha, daca este băiat, copilul trebuie
circumcis de un mohel, sau trebuie sa lase câteva picaturi de sânge, pentru a confirma Brit-ul, legământul
dintre Israel si Dumnezeu. Apoi el trebuie scufundat in Mikve, iar Bet-Din-ul (trei rabini) rosteşte
binecuvântările respective. Daca este fata, doar ultima parte a ritualului este necesara pentru convertire.
Convertirea formala trebuie completata de o educaţie in spiritul iudaic şi de a respectarea
poruncilor. Numai astfel copilul poate creste, gândi, si deveni Evreu.

E. Alegerea numelui
Alegerea numelui este prima decizie pe care trebuie sa o ia părinţii Evrei. Pentru toţi Evreii numele
este un dar complex. Numele acorda nu numai o identitate personala, ci si o legătura cu familia si cu
religia. Odată ce Avram si Sarai au încheiat legământul cu Dumnezeu. ei au devenit alţi oameni, având noi
nume: Abraam si Sara (părinţii poporului Evreu). Deşi in Biblie sunt peste 2800 de prenume, mai puţin de
15 sunt folosite in ziua de azi. De-a lungul istoriei, Evreii le-au dat copiilor lor nume provenind din varii
surse, ce reflectau cultura si moda timpului, si in acelaşi timp tradiţia Evreiasca. De la fondarea statului
Israel, lexiconul numelor evreieşti s-a mărit prin introducerea numelor biblice uitate de generaţii întregi ca:
Amnon, Yoram, Avitai si Tamar. Israelienii au tradus totodată nume din idiş in ebraica. Spre exemplu
Gittel (cel bun) a devenit Tova. Inspiraţi de realitatea geografica a statului Israel, copiii sunt numiţi
Kinereth (mare), Arnon (oaza), Barak (fulger) si Ora (lumina).

2
 "Având meritul de a nu-si schimba numele ebraice ... de-a lungul celor 210 ani de exil in Egipt,
poporul nostru a devenit demn de a fi eliberat din sclavie." (Vayikra Rabba 32)
Copilul de sex masculin este botezat in timpul ritualului de circumcizie, iar cel de sex feminin este
botezat in sinagoga, la o săptămâna după naştere. Tatăl este chemat la Tora, unde se citeşte rugăciunea
Mishe Berakh, pentru sănătatea mamei si a copilului, iar numele este anunţat public.
Nu exista legi Evreieşti referitoare la numele copiilor, ci doar diverse obiceiuri. De exemplu,
obiceiul cel mai răspândit este acela de a boteza copilul după numele unui om, fie ruda sau nu, dar a cărui
memorie se doreşte a fi onorata si perpetuata. Exista totuşi si diferenţe, Evreii Ashkenazi - de provenienţa
Europeana - nu îşi botează copii in cinstea unor oameni care trăiesc, pe când o parte dintre Evreii Sefarzi –
care provin din Spania - precum si alte grupuri, cum ar fi Evreii din Yemen, îşi numesc copiii după părinţi,
bunici si alţi ţadikim (persoane semnificative) care trăiesc.
In Iudaismul Ortodox si Hasidic, alegerea unui nume Ebraic sau Idiş este considerata de foarte mare
importanta pentru păstrarea identităţii Evreieşti. Evreii Ortodocşi si Hasidici isi botează de obicei copiii
doar cu nume Ebraice sau Idiş. Evreii mai moderni aleg si nume obişnuite, pentru a-si proteja copiii in
lumea seculara.
Ceremonia de botez propriu-zisa, nu este considerata un ritual magic ori mistic prin care copilul
este introdus in Iudaism. Cu alte cuvinte, ea nu il face pe copil sa devină Evreu. Pentru a deveni Evreu,
copilul are nevoie de mai mulţi factori de influenta (vezi convertirea noului născut, adoptarea unui copil ne-
evreu).
Alte ritualuri si tradiţii Hasidice cu ocazia botezării copilului (întrebuinţate si de câţiva ortodocşi)
sunt: Shalom Zakhor (întâmpinarea băiatului nou născut ) - o adunare festivă cu ocazia primului Sabat al
băiatului, care sărbătoreşte in primul rând venirea sa pe lume si intr-o mai mica măsura deplânge pierderea
cunoştinţei Torei pe care ar fi avut-o copilul in uterul mamei; Shem Arisah - un obicei in care copiii
înconjoară leagănul nou născutului rostind Shema Israel si recitând Psalmii; Leil Shimmurim (ajunul
vegherii) - o petrecere/veghe care se tine in noaptea de dinaintea circumciziei pentru îmbărbătarea băieţilor
nou nascuti in vederea iminentei operaţii; Zeved Habat (darul fiicei) - este rugăciunea sefardica pentru nou
nascutii – fete, care se rosteşte in sinagoga cu ocazia botezului in timpul primei slujbe a Torei la care
participa mama după naştere.

F. Brit Mila
Acesta este legământul Meu pe care trebuie sa-l respectaţi... toţi cei de parte bărbăteasca vor fi taiati
împrejur...in ziua a opta...din neam in neam (Geneza 17: 10-14).
Conform Halaha este datoria fiecarui tata sa îndeplinească porunca Biblica a legământului sângelui.
De obicei, tatăl incredinteaza aceasta misiune unui expert, numit Mohel, care trebuie sa fie un Evreu
religios, cunoscător al legilor, si detaliilor acestei ceremonii, si in plus, bine pregătit in tehnicile avansate
ale igienei chirurgicale.
Conform Legilor Mozaice, noile practici – în care un Doctor in Medicina sau un chirurg executa
operaţia, in timp ce un rabin care sta lângă el rosteşte binecuvântările, - NU sunt valabile, ceea ce înseamnă
ca Bris't-ulnu este caser, si deci nu are valoare. Asta, deoarece convertirea consta in operaţia in sine, tăierea
împrejur, nu in rugăciuni. Legea Mozaica specifica ca rugăciunile rabinice NU validează o circumcizie
improprie din punct de vedere religios.
Bris't-ul se săvârseste de mai mult de 2000 de ani, in cele mai vitrege împrejurări, chiar cu riscul de
a înfrunta moartea, ca pedeapsa a prohibiţiilor antisemite. Dar Evreii cred ce este scris in Biblie: “Iar cel de
parte bărbăteasca netaiat împrejur, care nu se va tăia împrejur, in ziua a opta, sufletul acela se va stârpi din
poporul sau, căci a călcat legământul meu” (Geneza 17: 14). Evreii ortodocşii spun că ritualul legământului
veşnic, Bris't Mila, dintre Evrei si Dumnezeu, continua si va continua până la sfarsitul zilelor.
Bris't-ul se savarseste in ziua opta, chiar daca e Sabat (ziua de odihna) sau Yom Kippur, Ceremonia
poate fii amânata, doar daca copilul este bolnav, slăbit sau prematur, pana când doctorul hotareste ca
tăierea împrejur nu mai prezintă vreun pericol pentru nou născut.
Naşa ia copilul pe mâini şi îl încredinţează naşului. Naşul (Sandak) duce copilul în încăperea unde
va avea loc circumcizia şi îl încredinţează unui alt bărbat care îl aşează pe scaunul denumit şilţul lui Ilie.
Acela ia copilul şi îl încredinţează tatălui, care la rândul său îl încredinţează din nou naşului. Cel care tine
copilul in timpul ceremoniei are inca din vechime un rol onorific. In diverse comunitati Evreieşti exista si
alte funcţii onorifice (ca obiceiuri). În unele comunităţi, jilţul lui Ilie este scaunul ocupat de naş în timpul
ceremoniei, alteori pruncul este aşezat pe el pentru scurt timp, înainte de începutul operaţiei.

3
 La finalul ceremoniei se rosteşte o binecuvântare specială asupra unui pahar cu vin şi copilul îşi
primeşte numele evreiesc.1
Tradiţia spune că profetul Ilie este poftit la toate circumciziile, deoarece într-o zi s-a plâns lui
Dumnezeu spunând: “copiii lui Israel au părăsit legământul tău.” (1 Împ. 19: 10)
Cu toate ca este de preferat ca ceremonia sa aibă loc in prezenta unui Minyan, -10 barbati, de peste
13 ani - daca împrejurările o cer, Bris't poate fi savarsit de Mohel, chiar in prezenta tatălui.
Se obisnuieste, de asemenea, ca evenimentul sa fie sărbătorit printr-un ospat, numit Seudat Miţva,
Daca copilul este taiat împrejur înainte de opt zile, este totuşi necesara o circumcizie simbolica, si luarea de
sânge, aşa numita Hatafas Dombris. Ea presupune o înţepătura, care lasă o picătura de sânge in spatele
coroanei penisului. Bris't este legământul sângelui.

G. Pidyon HaBen
Aceasta îndeplinire se refera la un precept din Biblie, răscumpărarea de la Cohen a primului născut
al mamei sale. Se intenţiona la origine ca primul născut sa fie in slujba lui Dumnezeu. "Căci al Meu este tot
intai-nascutul lui Israel" (Numeri 8: 17). De asemenea primul animal si primul fruct, este al lui Dumnezeu.
Când a fost savarsit păcatul Viţelului de Aur, doar tribul Levitilor a rămas nepacatos. De aceea ei au fost
aleşi de Dumnezeu sa înlocuiască primul născut al fiecărei familii din poporul lui Israel.
Cu toate acestea primul născut, trebuie sa fie legal răscumpărat de aceasta datorie. Ceremonia de
Pidyon Ha Ben, este necesara doar daca copilul deschide pântecul mamei (daca mama nu a avut sarcini
picrdute), daca este bărbat, si daca tatăl lui nu este nici Cohen, nici Levi, si nici mama nu este fata unui
Cohen sau a unui Levi. Un nou născut prin cezariana, nu are nevoie de Pidyon Ha Ben. Ceremonia de
Pidyon Ha Ben trebuie ţinuta in cea de a 31 zi după Bris't. Nu este valabila daca e ţinuta înainte. Aceasta
ceremonie nu se poate tine de Sabat sau de alte sărbători pentru ca presupune folosirea banilor in cadrul
ritualului. Este responsabilitatea tatălui aceea de a-si răscumpăra fiul. Daca tatăl este absent, după vârsta de
treisprezece ani, băiatul se poate răscumpăra singur. Ceremonia trebuie făcuta de un Cohen. Se folosesc de
obicei, cinci monede de argint, de oricare ar fi ele, pentru a simboliza cei cinci Sekeli dictaţi de Tora
(Biblie). In timpul ceremoniei, copilul este răscumpărat cu cele cinci monede. Tatăl ii da monedele lui
Cohen, iar acesta, la rândul lui trece monedele peste capul copilului spunând: "asta este in schimbul lui ",
apoi îl binecuvântează, si ceremonia se încheie cu sfinţirea unui pahar de vin.

H. Bar/Bat Miţva
Bar /Bat Miţva marchează trecerea de la copilărie la maturitate, nimic mai mult. Cu sau fara o
ceremonie sau o petrecere, la vasta de 12 sau 13 ani, toţi Evreii devin "supuşi legilor". Istoric, în Biblie nu
apare Bar Miţva, ci se considera vârsta de 20 de ani ca început al vieţii adulte. Cu toate astea, din primul
secol al erei noastre, maturitatea era considerata a începe la 13 ani pentru "baieti, si la 12 ani pentru fete,
vârsta specificata si in Talmud, in care se spune: "La vârsta de 13 ani, oricine devine supus al legilor." Cea
mai veche menţiune, referitoare la ceremonia care marchează aceasta trecere, datează din perioada celui de-
al Doilea Templu, când se obişnuia sa se rostească o binecuvântare speciala pentru baietii care isi treceau
cu bine primul Yom Kipur. Dar pana in Evul Mediu, distincţia religioasa dintre un băiat de zece ani si unul
de treisprezece, era doar teoretica. Copiii erau adeseori numarati, in scopul creării unui minyan (o adunare
de zece oameni, necesara pentru anumite rugăciuni), aşa încât atingerea vârstei de 13 ani, nu era asociata cu
nici un fel de ritual sau sărbătorire. Semnificaţia rituala a maturitatii, se schimba insa, drastic, undeva intre
secolele 14 si 16 in Germania si Polonia, unde minorilor nu le mai era permis sa citească din Tora, sau sa
participe intr-un minyan. Din acel moment al istoriei, bar miţva-ul a devenit un eveniment important in
ciclul exitentei din lumea Evreiasca. Baietii erau chemaţi la Tora, ca simbol al dobândirii statutului de
adult, in viata religioasa a comunitatii. Actul principal al acestui ritual era onoarea primirii unui aliyah,
(chemarea la binecuvântare si/sau citire din Tora). Cu toate astea, ceremonia s-a imbogatit in scurt timp cu
noii elemente. In secolul 16, deja baietii care trecuseră de Bar Miţva, ţineau deraşot (cuvântări referitoare la
fragmentele citite din Tora). In secolele 16 si 17, unele sinagogi permiteau studentilor care s-au desavarsit,
sa conducă o parte a ceremoniei. Din punct de vedere religios, la împlinirea vârstei de 13 ani, băieţii
deveneau responsabili pentru acţiunile lor.
După Legile Mozaice, fetele se maturizau mai devreme, devenind deci responsabile pentru propriile
acţiuni înaintea baietilor, la vârsta de 12 ani. Responsabil înseamnă "supus legilor". Bar/Bat Miţva nu
1
Tatăl rosteşte binecuvântarea, iar numele copilului este anunţat. Numele unei fete este anunţa în primul Sabat de după naşterea
ei sau într-o ceremonie care prilejuieşte în mod special acest lucru.
4
marchează decât trecerea de la copilărie la maturitate. In zilele noastre, pentru a marca acest moment,
băiatul este chemat sa citească din Tora - pasajul saptamanii-, sau ultima parte, sau măcar sa rostească
binecuvântările respective. In unele comunitati, Bar Miţva-ul este prilej de rugăciune, si daca studiază
Yeşiva trebuie sa vorbească in fata congregaţiei despre un subiect conţinut in pasajul din Tora al
respectivei saptamani, sau un alt subiect Talmudic potrivit datei sau ocaziei respective. După terminarea
ceremoniei, in sinagoga se serveşte un Kiduş (gustare) special, sau se ia prânzul. Bar se poate desfasura in
oricare zi a saptamanii in care se citeşte Tora. Multi prefera ca ceremonia sa se desfasoare de sfântul Sabat.
Dar pentru ca de Sabat este interzisa muzica si fotografierea, multe familii Ortodoxe, sărbătoresc după
Sabat, in noaptea sau in ziua următoare. Amploarea si natura acestor festivitati sunt date de obiceiurile
locale, gustul personal, si mijloacelor de care dispune familia. Celebrarea Bar Miţva-ului este un obicei
recent. Înainte de distrugerea Iudaismului European, comunitatile ortodoxe nu făceau mare lucru pentru a
marca acest eveniment. Nu se organiza vreo mare sărbătoare, dar uneori se închina un toast, după
rugăciunile obişnuite din dimineaţa de Sabat. După Bar Miţva, copiii sefarzi (Evreii din Spania) isi
demonstrează noul statut, purtând tallit (salul de rugăciune). Askenazii (Evreii din Europa) asteapta pana la
casatorie, pentru a purta tallit. Asta pentru a da de veste fetelor cine este casatorit, si cine nu.
Bat-Miţva: Pentru ca femeile din comunitatile Ortodoxe nu conduc slujbele din sinagogi, pana de
curând nu exista o ceremonie care sa marcheze Bat Miţva-ul. Cea de-a 12 aniversare a unei fete, trecea
neobservata. Fetele aşteptau de obicei împlinirea vârstei de 15 ani, in America Latina, iar in Statele Unite
împlinirea vârstei de 16 ani, pentru a sărbători "un moment crucial in existenta". Astăzi, in mare parte din
ei, Evreii Ortodocşi au inteles importanta ceremoniei pentru fetele lor. Cu toate astea Bat Miţva-ul Ortodox
nu se desfasoara in sinagoga, pentru ca in sinagogile Ortodoxe fetele inca nu citesc din Tora si nu conduc
slujbe. In ultimii cinci sau zece ani, unele grupuri de femei Ortodoxe, au început sa se roage separat de
barbati, in locaţii diferite. In acest fel, ele si fetele lor pot sa citească Tora, si sa tina slujbe, fara a încălca in
vreun fel legea Halahica a modestiei -kol isha erva- care este de fapt, singura obiecţie care inca mai
împiedica participarea femeilor la toate activitatile religioase ale comunitatii. Este previzibil faptul ca
ceremonia Ortodoxa de Bat Miţva se va schimba mult in anii ce vor urma, astfel încât sa îndeplinească
dezideratul femeilor de a participa la toate slujbele, de a fi auzite, si de a se tine cont de ele.

I. Convertirea
Atitudinea Evreilor fata de Convertire s-a schimbat neaşteptat de mult. Cu toate ca tradiţia cere ca
rabinii sa încerce sa îi respingă pe cei interesaţi de convertire, astăzi uşile sunt deschise. Convertirea
adulţilor are aceleaşi reguli de baza ca si convertirea copiilor, descrise in paragraful despre adopţie. Aceasta
presupune Bris't-ul, scufundarea in Mikve pentru barbati, si scufundarea pentru femei. Aceste ritualuri
trebuie precedate totuşi de un studiu aprofundat de Iudaism, si Legi Mozaice, ca garanţie ca noul/noua
converit/a, se angajează sa respecte poruncile ca pe un nou fel de viata, si asta pentru tot restul vieţii.
Durata convertirii depinde de persoana in cauza. Disponibilitatea timpului acordat studiului, cunostintele
anterioare de Iudaism, si motivaţia interioara sunt elementele de care depinde durata in timp a convertirii.
In acceptarea noii credinţe, convertitul isi va lua un nume Evreiesc - care de obicei este cel de Abraham,
primul Evreu, pentru barbati, si Sara sau Ruth pentru femei - si trebuie sa se considere ca un/o nascut/a din
nou, nu ca fiu/fiica a parintilor sai naturali, ci ca fii/fiice ai lui Abraham si a Sarei. Scufundarea in Mikve -
apa sfanta- reprezintă matricea creaţiei, iar când cineva se scufunda, acesta se supune la toate forţele
creaţiei, pasind in lumea celor nenascuti inca. Explicaţia etimologica a fost data de răposatul Rabin Aryeh
Kaplan: Mayim (apa in Ebraica) înseamnă Ma = ce? Sinele se pierde in efemer (apa) şi se deschide in
căutarea lui “Cine sunt eu?” ieşind la suprafaţa cu un răspuns.

J. Căsătoria
In Ebraica, cuvântul tradiţional pentru casatori este Kiduşin. Este derivat din kadosh - sfânt si
descrie destul de precis atitudinea Evreilor fata de casatorie. In Biblie casatoria este descrisa ca fiind stare a
naturala lăsata de Dumnezeu. "De aceea va lăsa omul pe tatăl sau si pe mama sa si se va uni cu femeia sa si
vor fi amândoi un trup". Iar rabinii merg mai departe: "Acela care este fara soţie va ramane fara
binecuvântare, viata, bucurie, bunătate si pace."
Prezenţa lui Dumnezeu este văzută ca fiind în cadrul casatoriei, conform tradiţiei Evreieşti. "Când
omul si femeia sa sunt vrednici, Prezenta Divina va sta cu ei... Ideea ca taina casatoriei este sacra si
veşnica, ca urmare berit-ului făcut intre Dumnezeu si poporul lui Israel, ne duce cu gândul la Biblie, si mai
cu seama la profeţiile lui Ieremia, Iezechel si Osea. In Evul Mediu, poezia mistica a lui Safed, a împodobit

5
liturghia de Sabat cu imaginea bucuriei conjugale ca simbol al berit-ului dintre Dumnezeu si poporul lui
Israel. In aceasta tradiţie a convieţuirii sacre dintre barbat si femeie, ei sunt facuti sa construiasca impreuna
mikdash meat (micul sanctuar), un camin Evreiesc - locul linistit si calm, sfintit in fiecare zi de infaptuirea
miţvot-ului. Aceasta este atmosfera in care Israel va dainui in veci ca "taram al preotilor si celor sfinti".
Prezent cu consecventa in toate traditiile Evreiesti ce sarbatoresc bucuria, salutul calduros Mazel Tov este
intrebuintat si cu ocazia casatoriei. Familia este miezul comunitatii Evreiesti si centrul vietii religioase.
Existenta si continuitatea poporului Evreu depind de ea. De aceea Legea mozaica prevede legi cu privire la
toate aspectele casatoriei.
Caminul Evreiesc este acela datorita caruia valorile si traditiile Evreiesti s-au perpetuat de-a lungul
secolelor de dezradacinare. Iudaismul Ortodox recunoaste faptul ca procreerea este unul din scopurile
principale ale casatoriei. Cu toate astea, casatoria are propria sa semnificatie, în taina si implinirea sa, afara
de copii. "De aceea va lasa omul pe tatal sau si pe mama sa si se va uni cu femeia sa si vor fi amandoi un
trup" (Geneza 2:24). Acei oameni care nu pot avea copii - datorita infertilitatii sau menopauzei,- pot gasi in
casatorie satisfactie sexuala, companie si dragoste. Astfel, principalul scop al casatoriei este acesta de a
gasi calea cea "sfânta" spre fericire. Atat Talmudul cât si intelepciunea Evreiasca contin multe sfaturi
referitoare la implinirea fericirii conjugale. De exemplu: "Bărbatul trebuie sa isi iubeasca sotia cel putin la
fel de mult cum se iubeste pe sine, dar trebuie sa o respecte mai mult decat se respecta pe sine." (Yevamot
62b, Sanhedrin 76b).
Legea Biblica considera satisfacerea sexuala ca fiind o obligatie, si o responsabilitate a barbatului
casatorit fata de sotia sa (Onan). Trasaturile de caracter, chiar si sanatatea mostenitorului erau considerate
de intelepti a fi determinate de calitatea relatiilor sexuale ale cuplului casatorit. De aceea, in iudaismul
Ortodox, sexul este considerat a fi o componenta esentiala a casatoriei, si de aceea trebuie practicat regulat
(sau poate mai mult decât regulat?). De exmplu Legea Mozaica pedepseste abuzul de a-ti obliga nevasta sa
intretina relatii sexuale, de a intretine relatii sub influenta bauturilor alcoolice, sau in timpul certurilor,
manati de ura..." Maimonide insumeaza viziunea halahica a asupra sexului :"Uniunea sexuala trebuie
consumata numai ca produs al dorintei, si ca urmare a fericirii conjugale." Cu toate astea, Halaha prevede
că scopul vieţii sexuale în cadrul căsătoriei este atingerea perfectiunii in cuplu.
*
* *
În vremurile biblice şi talmudice, căsătoria era un proces constând din două etape, începând cu
logodna, kiduşin (sau erusin) şi sfârşind cu nisuin (căsătoria). Acestea se defăşurau la distanţă de aproape
un an.
1. Logodna (kiduşin)
Termenul românesc corespunde, la evrei cu două etape diferite: 1) Şiduhin: aranjamentul luat de un
cuplu de a se căsători la o dată ulterioară şi aranjamentele de ordin financiar sau altele, pe care familiile se
angajează să le întreprindă. 2) kiduşin (sau erusin): ceremonia prin care se stabileşte o relaţie maritală,
înainte şi separat de ceremonia căsătoriei, singura care permite consumarea căsătoriei prin coabitare. Este
ceremonia care conferă partenerilor statutul de cuplu şi prima etapă a procedurii de căsătorie în epocile
biblică şi talmudică; ea putea avea loc cu cel mult 12 luni înainte căsătoriei propiu-zise.
Şiduhin: Găsim în Gen 34 un exemplu de negocieri preliminare în vederea căsătoriei, în care suma
de bani pe care tatăl mirelui trebuie s-o dea viitorului cuscru poată numele de mohar. În epoca talmudică,
termenul a căzut în desuetudine, negocierile dintre părinţii respectivi exprimându-se prin formulele: “Cât
dai pentru fiul tău?” “Cât dai fiicei tale (Kid. 9b). Tot atunci a folosit şi cuvântul şiduhin , vocabulă
aramaică însemând “linişte” (Termenul ebraic curent pentru logodnă este erusin, care are de fapt alt sens
legal.) Termenii acordului erau înscrişi într-un document numit şetar pesikta, iar suma dată fiului se numea
nedunia (“zestre”), termen utilizat ulterior, în limbaj curent, pentru suma oferită.
Începând din Evul Mediu târziu, până în zilele noastre, acordul prenupţial comportă două etape: mai
întâi un acord verbal (pe care aşchenazii îl numesc în idiş Vort-cuvânt); o ceremonie, kinian, semnificând
acceptarea obligaţiei de a se căsători, se celebrează, în general, în cursul unei mese organizate pentru vort.
Actul de acceptare se efectuează apucând un obiect, în general colţul unei batiste pe care oficiantul îl ţine în
mână. Participanţii se tin de capetele batistei albe. Aceasta ceremonie a "batistei albe", care simbolizeaza
totodata intelegerea, este cunoscuta sub numele de kahbahlas kiyan ceea ce inseamna "dobandirea
acceptarii". Într-o a doua etapă, angajamentul astfel luat este înscris într-un document numit tenaim
(termeni – ai acordului). În afară de condiţiile financiare, tenaim stipulează data şi locul ceremoniei
nupţiale. Încălcarea acestor “termeni” este un lucru foarte puţin recomandabil. Tenaim prevede o pedeapsa

6
sau o amenda in cazul in care logodna este rupta Ceremonia de tenaim se consideră îndeplinită atunci când
mamele viitorilor soţi sau un vas. Spargerea farfuriei 2 are acelaşi sens ca spargerea unui pahar sub hupa.
Această ceremonie de logodnă se celebrează adesea printr-o masă după care logodnicii de daruri numite
sivlonot.
Kiduşin sau erusin: Biblia desmnează ceremonia nupţială anterioară căsătoriei şi coabitării soţilor
prin termenul de erusin (Deut 20,7), termen folosit sub aspectele sale juridice, şi de Talmud. Totuşi,
înţelepţii care au codificat desfăşurarea ceremoniei au denumit-o kiduşin sau “sfinţire”, vrând să spună că
femeia devine astfel interzisă oricărui alt bărbat decât soţul ei, tot aşa cum este interzis să foloseşti în
scopuri profane un obiect închinat Templului (hekdeş, Kid. 2b).
Această etapă a căsătoriei începea cu următoarele cuvinte ale viitorului soţ: “Tu îmi eşti închinată
(mekudeşet) prin acest inel3, potrivit lui Moise şi a lui Israel.” Urmau apoi binecuvântarea asupra vinului şi
încă o binecuvântare: “Binecuvântat fii Tu, Doamne, Domnezeul nostru, Regele Universului care ne-ai
sfinţit prin poruncile Tale şi ne-au poruncit castitatea şi ne-ai îngăduit să ne unim legăturile căsătoriei.
Binecuvântat fii Tu, Doamne, care sfinţeşti pe Israel prin baldachinul nupţial şi prin căsătorie”.
Binecuvântarea logodnei, rostita înainte cu aproape un an de cea nupţiala, prevedea, după cum am văzut, o
notificare specifică conform căreia, cuplurile logodite nu au voie sa intretina relaţii sexuale pana după
ritualul următor.
Câteodată, de logodnă4, se folosesc adăugiri personale la ceremonie, cum ar fi: cântece, poezii, sau
rugăciuni personale rostite de membri familiei si de prieteni.
După ceremonia soţia continuă să locuiască la tatăl ei până la nisuin. După logodna, mireasa si
mirele erau consideraţi casatoriti in mod legal, si pentru a se destrăma era nevoie de o nota formala de
divorţ. Chiar si aşa, casatoria nu era desavarsita decât după ceremonia următoare, nupţiala sau nisuin.
2.Nisuin
Nissuin deriva din verbul nasa care inseamna a căra, a ridica, si probabil se refera la timpurile când
mireasa era purtata pe strada pana la noul ei cămin.5
Aceasta a doua etapă a procesului matrimonial, după care soţia merge să locuiască la soţul ei, era
însoţită recitarea a şapte binecuvântări (şeva berahot). Un element al acestei etape este prezenţa a doi
martori care trebuie să asiste şi să urmărească desfăşurarea ceremoniei şi fără de care procedura căsătoriei
nu ar fi valabilă.
În evul mediu, din cauza situaţiei precare a comunităţilor, evreii aşkenazi şi-au luat obiceiul să
întârzie ceremonia logodnei, care a ajuns astfel să se desfăşoare înaintea cele propriu-zise de căsătorie.
Aceste obicei este urmat şi de evreii sefarzi. Deşi au trecut secole de când aceste două ceremonii, logodna
şi căsătoria propriu-zisă, au devenit una singură, totuşi casatoria Evreiasca puncteaza inca îmbinarea dintre
ele. Prezenta celor doua pahare cu vin, cate una pentru fiecare ceremonie, este o rememorare a timpului
când cele doua ceremonii distincte începeau cu kiduş, o rugăciune de sfinţire a vinului.
Preliminarii la nisuin: În comunităţile aschenaze, oifrufn, (chemare in idis) este obiceiul
sărbătoririi mirelui inainte de nunta. El primeşte un aliyah ca acela de bar miţva. Se obisnuieste ca oifrufn
se desfasoare in Sabatul din ajunul nuntii. El este chemat la Tora de un cantor care intonează o anumita
melodie pentru a-l "anunţa". De asemenea se obişnuieşte sa fie "udat" de o ploaie de stafide, nuci si
bomboane. Femeile si barbatii îl "ploua" cu acest vechi simboluri ale fertilitatii si blandetii. De obicei
2
Saprgerea farfuriei este raspunsul traditional la "noroc", care contine alungarea demonilor si a spiritelor, si un preambul al
spargerii paharului din cadrul ceremoniei de nunta.
3
Ceremonia inelului întregea logodna/kiduşin, iar în decursul secolelor s-a încetăţenit acest obicei de a se pune pe degetul soţiei
un inel simplu.
4
In mod traditional, cu această ocazie se citeşte ketuba, sau o parte din contract, şi in general, acesta este momentul in care
rabinul ţine un mic discurs.
5
Pilda celor zece fecioare se referă la ultima parte dintr-o nuntă. Prima parte era logodna, după care urma un legământ propiu-zis
(kiduşim) pe care îl rosteau cei doi. Mirii îşi făceau promisiunu unii altora, iar apoi mirele îi plătea după obice o sumă de bani
tatălui miresei şi îi făcea acesteia un cadou. După această etapă cuplul era declarat căsătorit, însă căsătoria nu era declarată
consumată pentru un timp de aproape un an, deoarece urma a doua etapă, aceea a festivităţilor (nisuin). Într-o anumită zi începea
festivitatea în casa miresei, iar seara mirele trebuia să vină acolo. Apoi ambii miri trebuia să se deplaseze la casa părinţilor
mirelui. (Mirele isi ducea mireasa acasă la el pentru a desavarsi casatoria.) Pe drum cei care dorea să-i felicite şi se pregătiseră
pentru aceasta le ieşea în întâmpinare cu torţe şi se alăturau procesiunii pentru a participa la ospăţul festiv. Acţiunea pildei se
referă tocmai la această călătorie pe care mirii o făceau împreună de la casa miresei la cea a mirelui şi care de cele mai multe ori
se făcea cu întârziere. Fecioarele înţelepte sunt numite aşa pentru că au luat în calcul tocmai eventualitatea acestei întârzieri.l
astfel de nunţi erau şi mesageri falşi, care anunţau trecerea mirilor doar pentru a crea diversiune. (Vezi Ciprian Terinte, Pleroma)
Mai trebuie amintit şi obiceiul evreisc, specific comunităţilor din Afganistan şi Yemen, ca ceremonia nupţială să se ţină în
noaptea precedentă zilei anunţate. Dimineaţa se repetă celebrarea, scopul fiind îndepărtarea duhurilor rele.
7
întreaga parohie ia parte la acest eveniment.(bomboanele sunt recuperate si mâncate de copiii din parohie).
Mirele nu rosteşte numai binecuvântările din Tora, ci si, daca are educaţia necesara, el rosteşte si Haftorah.
Aceasta ceremonie este foarte vesela, si foarte întâlnita in ziua de azi.
Mireasa trebuie, potrivit tradiţiei, să se cufunde într-o baie rituală (mikve) înainte de căsătorie, în
general în seara precedentă ceremonieisau într-un moment cât mai apropiat de aceasta. Dadta căsătorie era
fixată cu grijă, ca să nu cadă în perioada menstruaţiei, şi nici în săptămâna imdeiat următoare. În câteva
comunităţi sefarde şi orentale vizita la mikve este o cremonie publică.
Majoritatea comunităţilor sefarde organizează o serbare pentru viitoarea mireasă care-şi vopseşte
mânile cu hena (o vopsea vegetală) roşie şi le întâmpină astfel pe prietenele ei care vin s-o viziteze în
ajunul nunţii. În ţările musulmane, o ceremonie importantă este împodobirea miresei, ceremonie comparată
cu îmbrăcarea unei regine pentru încoronare. În Yemen, de exemplu, femei specializate în această artă
îmbrăcau mireasa cu straie foarte colorate şi cântând, o împodobeau cu bijuterii şi o vopseau cu hena
pentru a îndepărta deochiul.
Ceremonia
Înconjurarea: În lumea aşkezază, obiceiul cel mai răspândit constă în aceea că femeile conduc
mireasa la baldachin purtând lumânări aprinse şi făcând 7 hakafot (ocoliri) în jurul mirelui şi a
baldachinului. Astfel, chiar înainte de începerea ceremoniei, se obisnuieste ca mireasa sa meargă de jur
împrejurul mirelui, de trei sau de şapte ori. Înconjurarea este o modalitale magică de protecţie, aşa încât
mireasa construieşte un zid împotriva spiritelor rele, mergând in jurul mirelui. Cercul miresei poate fi
interpretat si ca un gest de posesie asupra mirelui.
Procesiunea: Mirele semnează Ketuba. Dacă ceremonia are loc înainte de căderea serii, se
celebrează slujba de după amiază iar mirele, care posteşte recită confesiunea de Kipur.
Mirele este condus la mireasă căreia îi acoperă faţa cu un voal.
Ceremonia Evreiasca de casatorie se desfasoară sub un hupa (de fapt un baldachin susţinut de patru
stâlpi). Cu toate că există obiceiuri si reguli privind locul de desfasurare a unei nunti, hupa-ul poate fi
amplasat oriunde, întărind convingerea Evreiasca conform căreia aproape orice loc poate fi sfinţit de
acţiunea sau intentia umana. Hupa-ul este un simbol multivalent al căminului, al imbracamintii, al patului
conjugal, si o amintire a corturilor in care trăiau Evreii in antichitate. În secolul XVI, moda era ca
baldachinul sa fie portabil, si sa fie susţinut de patru prieteni, obicei care este la modă si in zilele noastre.
Unele cupluri adera la vechea tradiţie de a folosi un tallit, pe post de baldachin. Cu toate ca un hupa poate fi
inaltat aproape oriunde, Legea Mozaica este cu mult mai restrictiva in ceea ce priveşte data nuntii.
Căsătoriile nu pot avea loc de Sabat, si nici in timpul sărbătorilor importante de peste an sau a festivitatilor.
Cuplul este condus până sub baldachinul nupţial (hupa). Ambii parinti isi conduc fii si fiicele la
hupa pentru a se casatori. (Conform unui alt obicei, taţii merg cu mirele, iar mamele cu mireasa.) Nimeni
dintre miri nu este "dat". Procesiunea Evreiasca demonstrează ca nunta este o uniune familiala, nu doar
individuala.
În unele comunitati, se obisnuieste ca participanţii, care însoţesc cuplul la procesiune, sa isi
lumineze calea cu lumânări. Însă cea mai intrebuintata metoda de întâmpinare a mirilor la hupah este cu
muzica. In antichitate, sunetele flautilor ii întâmpinau pe mire si pe mireasa. Miresele Yemenite sunt
câteodată precedate de un cor de femei. In America, cvartete de coarde, orga coruri, solişti sau oaspeţii
insisi indeplinesc acest rol.
Prezenţa a doi martori care trebuie să asiste şi să urmărească desfăşurarea ceremoniei, şi fără de
care procedura căsătoriei nu s-ar putea desfăşura, este de asemenea necesară.
O dată ce mirii sunt sub hupa, rabinul recită binecuvântarea vinului şi binecuvântarea de erusin.
Mirele şi mireasa beau din aceeaşi cupă.
Mirele recită apoi formula consacrată (Tu îmi eşti închinată (mekudeşet) prin acest inel, potrivit lui
Moise şi a lui Israel.”) şi pune inelul pe arătătorul mâinii drepte a miresei. 6
În acest moment pentru a marca că sunt două ceremonii, fiecare cu propriile sale se citeşte ketuba şi
abia apoi se trece mai departe, la nisuin. Se recită apoi cele şapte binecuvântări asupra unei alte cupe cu
vin.7

6
În prezent aceasta este o reminescenţă a ceremoniei logodnei din trecut. Logodna şi căsătoria, propriu-zisă sau unit într-una
singură.
7
1. Binecuvântat fii Tu, Doamne, Domnezeul nostru, Regele Universului care ai creat rodul viţei.
2. Binecuvântat fii Tu, Doamne, Domnezeul nostru, Regele Universului care ai zidit toate spre Slava Ta.
3. Binecuvântat fii Tu, Doamne, Domnezeul nostru, Regele Universului care l-ai plăsmuit pe om.
8
 In general rabinul sau cantorul intonează binecuvântările pentru casatorie, dar exista o întreaga
tradiţie a onorarii oaspeţilor aleşi, prin a-i ruga pe ei sa citească sau sa intoneze una sau mai multe dintre
binecuvântări. In tradiţia Sefardica, parintii acoperă mirele si mireasa cu un tallit înainte de intonarea celor
şapte binecuvântări. Cu toate ca cele şapte binecuvântări constituie partea cea mai lunga a liturghiei de
nunta, doar ultimele doua se refera la nunta, mire si mireasa. Citite in întregime insa, ele ii pozitioneaza pe
miri in interiorul întregii desfasurari temporale a Evreilor. Cele şapte binecuvântări pomenesc de vremurile
din Eden, când viata era perfecta, si despre sfarsitul zilelor când aceasta perfecţiune va fi reimplinita. Ca o
legătura intre început si sfarsit, fiecare nunta un simbol al uniunii si a unitatii. Cu toate ca sunt necesari
doar doi martori pentru a valida nunta, minyan-ul - zece Evrei adulţi - trebuie sa fie prezent pentru rostirea
binecuvântărilor.
În încheierea ceremoniei, mirele sparge un pahar (cest interpretat în diverse moduri, inclusiv ca o
evocare a distrugerii templului). În prezent mirele zdrobeşte paharul cu piciorul. În evul mediu acesta era
aruncat într-un perete.
Ichud: După ceremonie soţii sunt conduşi într-o cameră numită ihud – izolare, care simbolizează
consumarea căsătoriei. Ichud-ul este văzut ca fiind acea perioada de legătura, o insula de intimitate si
linişte, înaintea celebrării publice. Este momentul in care mirii se ţin in braţe, se privesc in ochi, pentru a
lăsa toate celelalte deoparte.
Banchetul: "Banchet" este un cuvânt prea formal pentru a denumi petrecere cu ocazia casatoriei.
Simcha pare un termen mai potrivit. Simcha înseamnă bucurie in aceeasi măsura in care înseamnă
sărbătorirea unui eveniment fericit, iar scopul nuntii Evreieşti este acela de a mari bucuria mirelui si
miresei. In Talmud se spune ca acela care se bucura de ospatul de nunta, dar nu face nimic pentru a fericii
inimile miresei si a mirelui, a păcătuit in fata "celor cinci glasuri": glasul bucuriei, glasul fericirii, glasul
mirelui, glasul miresei si glasul ce îl preamareste pe Dumnezeu.
Masa ce urmează după ceremonia nuntii Evreieşti este numită seudat miţva, fiind o masa care
indeplineste porunca religioasa de a te bucura. In timpul nuntii, tot ce poate marii bucuria - cuvinte din
Tora, binecuvântări, cântece, dansuri, toasturi, ghicitori, glume si parodii, si intr-adevăr orice ii poate face
pe miri sa rada - este considerat un act religios, un mod de a preaslăvi pe Dumnezeu. Pentru a asigura
distracţia mirilor, unele cupluri au reînviat rolul de badchan (păcălici). Sarcina badchanului este de a fi
maestrul de ceremonie în cadrul festivitatii şi sa intretina atmosfera, spunând glume, tinand toasturi,
organizând si solicitând ceilalţi oaspeţi sa participe la destinderea atmosferei. Sentimentalismul, dar si
prostia jucata isi au locul lor in interpretarea personajului, astfel încât badchanul poate începe prin a citi o
poezie de dragoste, pentru ca mai apoi sa cânte un cântec, sau sa felicite mirii cu "mazel tov", sa încoroneze
cuplul "regal" cu coroane de hârtie, sau sa comande orchestrei o melodie romantica. Probabil cel mai
cunoscut dintre toate dansurile Evreieşti de nunta, este acela in care mirele si mireasa sunt urcaţi pe scaun
si se învârtesc unul in jurul celuilat, tinand fiecare cate un capăt al unei batiste. Semnificaţia acestui obicei
este ca mireasa si mirele sa se zărească unul pe celălalt deasupra barierei care desparte sărbătoarea femeilor
de cea a barbatilor. Dar poate fi de asemenea considerat ca o imitaţie a privilegiului regal din antichitate de
a fi purtat in scaune sau in litiera.
*
* *
La sfârşitul banchetului se recită iarăşi cele 7 binecuvântări.

K. Căminul evreiesc
Un bărbat si o femeie trebuie sa “construiască” împreuna un mikdash meat (un mic sanctuar). Cu
alte cuvinte căminul Evreiesc trebuie să fie un loc liniştit si calm, sfinţit in fiecare zi de înfăptuirea miţvot-

4. Binecuvântat fii Tu, Doamne, Domnezeul nostru, Regele Universului care l-ai creat pe om după chipul, după chipul
asemănător esenţei tale, şi i-ai hărăzit o altă fiinţă pentru a perpetua genul uman. Binecuvântat fii Tu, Doamne, care l-ai creat pe
om.
5. Bucură-te şi veseleşte-te, femeie stearpă, văzând cum se adună la sânul tău copiii în bucurie. Binecuvântat fii Tu,
Doamne, care înveseleşte Sionul, prin copiii săi.
6. Înveseleşte-i, Doamne, pe soţii care se iubesc, precum ai înveselit odinioară pe creatura ta în crădina Edenului, la
originea lumii. Binecuvântat fii, Doamne, care înveseleşti mirele şi mireasa.
7. Binecuvântat fii Tu, Doamne, Dumnezeul nostru, care ai creat veselia şi bucuria, mirele tânăr si tânăra mireasă,
cântul, plăcerea şi desfătarea, frăţia, pacea şi afecţiunea, fie ca să se poată auzi curând in orasele Iudeei şi pe strazile
Ierusalimului, glasul tânărului soţ si glasul tinei soţii, glasul răsunător de sub baldachinul nupţia si acela al tinerilor răsunând la
ospăţul lor. Binecuvântat fii Tu, Doamne, Dumnezeul nostru, care înveseleşti tânărul mire şi tânăra mireasă.

9
lui. In aceasta atmosfera, ei isi pot creste copii vrednici sa perpetueze tradiţiile evreieşti, aşa încât Israelul
să dăinuiască in veci ca "taram al preotilor si celor sfinţi". Întemeierea unui cămin care să fie demn de
numele de mikdash meat (micul sanctuar) este o obligaţie, căminul Evreiesc, împreuna cu sinagoga, fiind
păstrătorii tradiţiilor şi valorilor iudaice.

L. Moartea
Talmudul decretează că moartea intervine atunci când încetează respiraţia (Ioma 85a) (însoţită de
stop cardiac sau încetarea activităţii cerebrale). Un individ situat într-o situaţie critică - între viaţă şi moarte
– un goses, după cum I se spune în ebraică, este, în toate privinţele, considerat viu. Dispoziţiile verbale ale
unui goses sunt au putere legală ca un document semnat de faţă cu martori (Ghit. 13a); astfel schimbarea
unui testament pe patul de moarte este socotită irevocabilă. Este interzis să fie grăbită moartea unui goses.
Pe de altă parte, este permis să înlături orice factor exterior care I-ar putea prelungi agonia (un zgomot).
Atitudinea evreiască faţă de moarte este un amestec de sfidare şi acceptare. Moartea trebuie
combătută, iar viaţa trebuie iubită şi apărată. Moartea este un rău. Moartea timpurie este considerată o
nenorocire. Halaha spune că nu trebuie cruţat nici un efort pentru a salva un muribund. Există credinţa în
Talmud că se poate evita moartea în cazul unui muribund printr-o schimbare de nume (de obicei Haim –
viaţă, Rafael – Dumnezeu vindecă). Totuşi, pe de altă parte, iudaismul prezintă un puternic element de
acceptare a morţii. Potrivit Midraşului (Gen. R. 9,5), atunci când Dumnezeu declară că lumea pe care a
creat-o este foarte bună, la moarte se referă; Dumnezeu ar fi creat moartea ca o parte pozitivă şi necesară a
universului.
Rugăciunea Ţiduk ha-Din, pe care îndoliaţii o recită în timpul slujbei funebre, îl descrie pe
Dumnezeu ca pe un Judecător drept şi acceptă caracterul irevocabil al hotărârilor sale. Înţelepţii
Talmudului credeau că – iar această credinţă este admisă ca fundamentală în iudaism – că sufletul omului
se întoarce la Dumnezeu.
Iudaismul impune un respect deosebit faţă de muribund şi faţă de trupul lui., după ce sufletul l-a
părăsit. O persoană pe moarte nu trebuie lăsată singură şi se consideră un fapt meritoriu de a fi de faţă la
moartea celor apropiaţi. Deşi în iudaism mărturisirea nu are valoarea unei taine , muribundul trebuie
îndemnat, cu toate menajamentele, să-şi împlinească datoria spovedaniei. În această situaţie, este bine să I
se spună: “Mulţi care s-u spovedit nu sunt morţi şi mulţi care nu s-au spovedit au murit. […] Prin
spovedanie vei trăi. Toţi câţi se spovedesc îşi au locul lor în lumea viitoare.” (I.D. 338,1) Cei care asistă la
moartea cuiva recită binecuvântarea Baruh Daian ha-emet (Binecuvântat fie adevăratul judecător.).
Măsurile legate de grijirea corpului şi de pregătirea înmormântării poartă numele de hesed şel emet
(adevărata bunătate), fiindcă beneficiarul nu va putea să returneze niciodată acest serviciu. O dată moartea
definitiv confirmată, se închid ochii şi gura mortului, care este aşezat pe podea , acoperit de un cearceaf şi
cu o lumânare la cap. (Este obiceiul să se aprindă o flacără a amintirii – ner neşama – sau – lumânare de
iarţait – care arde timp de 24 de ore în casa celui decedat, căci sufletul omului este o flacără divină - Pv.
20:27) În locuinţa mortului se acoperă oglinzile şi se varsă apa din vase, în aşa fel să nu fie nici o suprafaţă
de apă stătătoare (I. D. 339, 5)Originea acestor obiceiuri este obscură şi poate fi atribuită unor rămăşiţe de
folclor şi de superstiţii. Respectul datorat mortului are o însemnătate fundamentală: cadavrul nu trebuie
lăsat singur şi este o miţva să stai lângă el şi să citeşti psalmi. Cel care veghează un mort este scutit de
obligaţia de apune tfilin. Înaintea înmormântării se trece la toaleta corpului (tahora şi tahara) care mai apoi
este învelit într-un giulgiu (tahrihin). (Există o societate evreiască care se ocupă de acest întreg proces al
spălării şi înmormântării trupului neînsufleţit – Hevra Kadişa.)
Textele prescrise pentru citire şi ordinea lor în cadrul ceremoniei variază de la un rit la altul şi chiar
în interiorul riturilor aşkenaz şi sefard. Totuşi se constată unele trăsături comune tuturor riturilor. Printre
acestea se numără keria (sfâşierea veşmintelor de către cei îndoliaţi), ca şi versetele biblice şi extrasele
litugice psalmodiate de rabinul care conduce serviciu funerar. Această procesiune poate comporta opriri
înaintea sosirii la mormânt, iar adesea este rostit un elogiu funebru fie în ohel (capela funerară), fie atunci
când coşciugul este coborât în mormânt, iar cei care asistă ajută la acoperirea acestuia cu pământ. Kadişul
şi rugăciunea de pomenire îndoliaţilor încheie slujba propriu-zisă. Apoi participanţii spun câteva cuvinte de
consolare familiei defunctului şi părăsesc cimitirul, nu înainte de a se spăla pe mâini.
Ţiduk ha-Din (îndreptăţirea judecăţii –divine) cum se numeşte în limbaj curent slujba funebră,
exprimă recunoaşterea de către om a voii divine şi supunerea lui faţă de aceasta. De fapt, este un apel la
dresa celor în doliu ca, dând frâu durerii să accepte totuşi inevitabilul şi să-şi reafirme credinţa în
Dumnezeu.

10
 În general, slujbele funebre de rit aşkenaz se conformează toate unui ritual de bază. Rămăşiţele
pământeşti ale rabinilor şi savanţilor distinşi pot fi onorate printr-o scurtă oprire la sinagoga lor. La cimitir,
rudele şi prietenii defunctului se întrunesc, unde cei îndoliaţi recită Baruh Daian ha-emet, sfâşiindu-şi
veşmintele. Cei care nu au fost într-un cimitir în ultimile 30 de zile trebuie să recite o binecuvântare
specială. În Israel, în mod deosebit, elogiul funerar este rostit la capela cimitirului în faţa coşciugului care
apoi este purtat de bărbaţi până la mormânt. Rabinul citeşte apoi a doua binecuvântare din Amida cotidiană,
numită după primele sale cuvinte: Ata ghibor (Tu eşti Atotputernic!). Începe apoi Ţiduk ha-Din-ul propriu-
zis care deschide cu Ha-ţur tamim poolo (Deut. 32:4) şi se continuă cu o serie de versete biblice pentru a se
încheia cu Ier. 32:19, Ps 92:16, Iov 1:21 şi cu Ve-Hu rahum (Ps. 78:38). În ajun de şabat şi de sărbători
versetele care urmează în mod normal după Ata Ghibor sunt fie înlocuite prin Mihtam le-David (Ps. 16) ,
fie pur şi simplu omise.
În timp ce conduce cortegiul până la mormânt rabinul psalmodiază, de obicei, Ps. 91. El poate
marca 3 pauze în drum pentru a le da posibilitatea celor apropiaţi defunctului să-şi exprime durerea.
Atunci când coşciugul este coborât în mormânt oficiantul spune: Odihnească-se în pace! Un elogiu
funebru poate fi atunci rostit. Familia mortului, urmată de bărbaţii adulţi aruncă câteva lopeţi de pământ
până ce mormântul este omorât. Apoi rudele defunctului recită o versiune amplificată a Kadişului, care face
referire la învierea morţilor şi la restaurarea Ierusalimului, şi azkara – rugăciune de comemorare care
cuprinde El male rahamim (Dumnezeu plin de îndurare.). Asistenţa se înşiră pe două rânduri printre care
trec cei îndoliaţi pentru a primi formula tradiţională de consolare: Fie ca Atotputernicul să te întărească pe
tine ca şi pe ceilalţi loviţi de jale ai Sionului şi ai Ierusalimului. Potrivit unei tradiţii, înainte de părăsi
cimitirul se smulg câteva fire de iarbă, recitând un verset din Psalmi (72:16 sau 103:14) Toţi cei prezenţi se
spală pe mâini, ia unii recită Isaia 25:8.
Sefarzii încojoară de 7 ori coşciugul, rugându-l pe Dumnezeu să se îndure de cel mort. Sefarzii
încep adeseori slujba funerară la sinagogă, nu la capela cimitirului, iar femeile pot să asiste numai la
aceasta şi să lipsească de la înhumarea propriu-zisă. Sefarzii recită Ps. 91 pentru un bărbat şi Pv. 31 pentru
o femeie. Cortegiul face 7 opriri în drum spre mormânt în faţă căruia se recită de 3 ori Ps. 78:38 în timp ce
trupul este coborât în groapă. Spre deosebire de ordinea aşkenază, ţiduk ha-Din se recită după înhumare,
apoi îndoliaţii îşi sfâşie veşmintele şi recită Kadiş, după care spune Haşkava (rugăciune pentru odihna
sufletului celui decedat.). La înmormântarea unei femei se înlocuieşte Ps. 91 cu Ps 16.
După înmormântare, persoanele îndoliate se adună la domiciliul defunctului (sau orice altă locuinţă
în care perioada de doliu urmează să fie respectată) unde iau masa tradiţională compusă din pâine şi ouă
fierte tari. Pregătirea mesei cade în sarcina celorlalţi membri ai comunităţii care îşi arată astfel
compasiunea.
Începând din ziua înmormântării, urmează perioada de doliu, cunoscută sub numele de şiva (7) care
durează 7 zile. În acest timp cei îndoliaţi nu se bărbieresc, nu se tund, nu se spală, nu-şi spală rufăria şi nu
îmbracă haine proaspăt spălate, nu muncesc nu studiază Tora, nu întreţin relaţii conjugale, nu salută, nu
poartă încălţăminte de piele şi nu se aşează decât pe podea sau pe bănci.
În această perioadă prietenii îi vizitează pe cei aflaţi în doliu pentru a-şi exprima compasiunea şi
pentru a-i îmbărbăta. În nici un caz vizitatorii nu-i vor saluta pe cei în doliu, ci se vor mulţumi să le
adreseze cuvinte blânde de îmbărbătare. Este intezis să atragi atenţia în public asupra doliului tău în timpul
şabatului. În unele comunităţi de şabat, persoanele îndoliate nu stau la locul lor obişnuit din sinagogă. La
sefarzi, pentru a-şi exprima simpatia, membrii comunităţii îşi părăsesc dese ori locurile obişnuite, venind să
şadă lângă cei în doliu.
Perioada şiva ia sfârşit în dimineaţa cele de-a 7 ziele, fiind urmată de şloşim o perioadă de doliu mai
moderat care durează până a 30-a zi de la moartea persoanei. În timpul şloşim cei îndoliaţi nu se tund, nu se
bărbieresc, nu poartă haine noi şi nu merg la petreceri. În unele comunităţi, familia cu excepţia rudelor
celor mai apropiate îşi încheie doliul la capătul acestor 30 de zile. În alte părţi familia ţine doliu timp de un
an de zile, timp în care nu se tund şi nu să bărbieresc până când prietenii îi imploră să pună capăt întristării.
Ceilalţi membrii ai familiei reîncep să se tundă şi să se radă după trecerea perioadei de şloşim. În timpul
anului de doliu rudele apropiate nu asistă la ceremonii publice, nu participă la petreceri, iar bărbaţii spun
Kadiş în fiecare zi. Cei care ţin doliul de un an pot înceta să spună kadiş cu o lună sau cu o săptămână,
înaintea aniversării morţii.
La vestea morţii unei rude apropiate sfâşierea unui veşmânt este obligatorie. În schimb nu eşti
obligat să faci acest gest dacă este vorba de o rudă mai îndepărtată de a cărui moarte afli abia după mai bine
de 30 de zile. În ambele cazuri se recită în mod obligatoriu binecuvântarea “Doamne, Judecător adevărat”.

11
 Dacă defunctul era un păcătos notoriu doliul devine facultativ. La fel şi în cazul sinucigaşilor.
De aniversarea morţii unei rude se spune Kadiş şi o rugăciune în memoria defunctului. Cu acelaşi
prilej se petrece o vreme cu studiul Torei, se citeşte o haftora şi se aprind lumânări.

ANUL EBRAIC

În cărţile biblice, înaintea exilului babilonean, lunile erau indicate, de regulă, prin numărul lor de
ordine (luna intâi, a doua etc.). După exilul babilonean apar alte denumiri ale lunilor anului care derivă din
limba babilo-aramaică. Astfel, prima lună a primăverii, care se chema înaintea exilului babilonean "Aviv"
-"luna coacerii cerealelor" se va chema "Nisan", după denumirea babiloniană "Nissaan". În timp ce anul
începea altădată cu aceasta lună de primăvară, in timpul stăpânirii persane începutul anului a fost stabilit in
prima zi a lunii de toamnă -"Tişri".
Luna TIŞRI
În calendarul ebraic prima lună a anului poartă numele Tişri. Termenul este de origine arameica şi
înseamnă început. Luna Tişri are 30 de zile şi ca simbol Balanţa. Este luna marilor sărbători mozaice: Roş-
Haşana (Anul nou), Yom Kipur (Ziua ispăşirii), Sucot (Sărbătoarea corturilor), Simhat Tora (Sărbătoarea
dăruirii Torei). După tradiţie, in aceasta lună s-au născut patriarhii Avraham, Iţhak şi Iaakov şi a fost
eliberat din inchisoare Iosef.
Luna HEŞVAN
Denumirea lunii Heşvan este de origine babilo-aramaica şi a intrat in calendarul ebraic după
întoarcerea evreilor din exilul babilonean. Anterior exilului aceasta lună purta numeşte de Bul. Zodia lunii
este Scorpionul. Luna Heşvan are 29 de zile. Istoria spune ca in luna Heşvan a terminat regele Solomon
construcţia primului Templu.
Luna KISLEV
În luna Kislev celebrăm sărbătoarea de Hanuca. Zodia lunii este Săgetătorul.
Luna TEVET
Termenul "Tevet" este de origine babilo-aramaică. Numele lunii Tevet este menţionat pentru prima
oară in Cartea Esterei. Luna Tevet are 29 de zile şi zodia ei este Racul.
Luna ŞVAT
Originea denumirii acestei luni este necunoscută. La data de 15 Şvat este Anul Nou al pomilor.
Luna Şvat are 30 de zile. În Israelul antic, Şvat era luna plantării pomilor.
Luna ADAR
La 15 Adar este Purimul. Potrivit tradiţiei la 7 Adar este ziua naşterii şi a morţii lui Moise. Luna
Adar este in zodia Peştilor şi are 29 de zile.
Luna NISAN
În luna Nisan sărbătorim Pesahul. Ea are 30 de zile şi este in zodia Berbecului. În luna Nisan se
incepe Omer-ul - numărătoarea celor 49 de zile ce despart Pesah-ul de Şavuot.
Luna YIAR
Termenul "Yiar" este împrumutat de la babiloneni şi are semnificaţia de "lumina puternica". La 17
Yiar este sărbatoarea Lag Baomer. Potrivit tradiţiei, in aceasta luna a început construcţia Templului de
către regele Solomon. Luna Yiar are 29 de zile şi se afla in zodia Taurului.
Luna SIVAN
La 6-7 Sivan sărbătorim Şavuot, in amintirea primirii Torei. Potrivit tradiţiei, in prima zi din luna
Sivan a murit regele David. Luna Sivan are 30 de zile şi se afla in zodia Gemenilor.
Luna TAMUZ
La 17 Tamuz e zi de post şi încep cele 3 săptămâni de doliu in amintirea asediului Ierusalimului de
către legiunile lui Titus. Luna Tamuz are 29 de zile şi se afla in zodia Capricornului.
Luna AV
Luna Av este plina de semnificaţii tragice pentru poporul evreu. Tişa Beav, ziua a noua, a lunii Av,
a fost stabilită ca zi de doliu. La 9 Av a fost distrus primul Templu (586 î.d.Hr.) de către Nabucodonosor,

12
regele Babilonului. Distrugerea celui de-al doilea Templu din ordinul lui Titus, impăratul romanilor, se
situează in anul 70 d.Hr., tot in ziua de 9 Av. Luna Av are 30 de zile şi se afla in zodia Leului.
Luna ELUL
În această lună se fac pelerinaje la mormintele celor dispăruţi. În ultimele 10 zile din luna Elul se
spun rugăciuni ce poartă numele de Slihot, pentru iertarea păcatelor comise in decursul anului. Luna Elul
are 29 de zile.

SĂRBĂTORI

A. ŞABATUL
Şabatul este una dintre cere mai sacre instituţii iudaice. După şase zile de muncă neobosită, ziua a
şaptea este menită să fie. o încununare a săptăminii, o zi de odihnă, dar şi de înălţare
Ideea Şabatului este de esenţă divină. Ea este formulată in Biblie.
În focarul său de lumină Şabatul concentrează, de asemenea, ideea ieşirii din robia faraonică. De
asemenea şabatul se întemeiază pe două coordonate: datoria morală de a munci şi dreptul la odihnă,
proclamat pentru prima data cu toata claritatea in Biblie. Versetele din Deuteronomul, 5,8-11 atestă dubla
semnficatie a Şabatului: una pur religioasă, de "Simbol al Creaţiei" menit să amintească de existenta unui
Creator, şi cealaltă, de factură naţională, "in amintirea ieşirii din Egipt", de sub robia faraonică, evident
memorabilă, de profundă rezonanţă istorică, adevărat act de naştere al poporului evreu.
Evadarea din cenuşiul cotidianului, regăsirea cu cartea, cu obştea, cu sine însuşi, cu Dumnezeu au
făcut şi au rămas opera Şabatului in toate veacurile, in toate generaţiile. Şabatul a devenit Ziua de odihna
activa, in care mintea se imbogateşte cu cunoştinţe noi şi inima se înnobilează cu simtaminte alese. Zi de
invatatura, de reconfortare sprituala, zi de identificare iudaica, ea indreptateşte cuvântul Talmudului, care
invata: "Şabatul a spus Israelului: păzeşte-mă tu pe mine şi te voi păzi şi eu pe tine" (Talmud Baba Meţia,
fol.9o). Marele scriitor Ahad Haam a parafrazat. aceasta idee, spunând: "Mai mult decit a păzit Israelul
Şabatul, l-a pazit Şabatul pe Israel."
Şabatul începe vineri după apusul soarelui, printr-o ceremonie pe cit de simpla, pe atât de
mişcătoare: binecuvântarea lumânărilor in căminul fiecărui credincios de către gospodina casei: "Baruh Ata
Adonai Eloheinu Meleh Ha-Olam Aşer Kideşanu Bemiţvotav Vetivanu Lehadlik Ner Şel Şabat. Amein!"
-"Laudat fii Tu, Doamne, Dumnezeul nostru, Regele Universului, care ne-ai sfinţit cu poruncile tale şi ne-ai
poruncit a aprinde luminarea de Şabat. Amin!"
Vineri seara, in cadrul serviciului divin din sinagoga, se intoneaza poezii, precum şi psalmi adecvaţi
prăznuirii Şabatului. La terminarea rugăciunii se face Kiduş, binecuvântarea vinului.
În fiecare Şabat se citeşte o pericopa din Tora (Vechiul Testament). Când evreul este cinstit cu
citirea unui pasaj din Tora, rosteşte, atât inainte, cit şi după lectura textului sfânt, următoarea rugăciune:
"Barhu Et Adonai Ha-Mevorah. Barhu Adonai Ha-Mevorah Leolam Vaet: Barhu Ata Adonai Eloheinu
Meleh Ha-Olam Aşer Bahar Banu Mikol Ha-Amim Venatan Lanu Et Torato. Barhu Ata Adonai Noten Ha-
Tora: Barhu Ata Adonai, Eloheinu Meleh Ha-Olam, Aşer Natan Lanu Torat Emet Vehaiei Clam Nata
Betoheinu Barhu Ata Adonai Notem Ha- Tora." - "Laudati pe Domnul Cel Proslăvit! Laudati pe Domnul
Cel Proslavit in vecii vecilor! Lăudat fii Tu, Doamne, Dumnezeul nostru, Regele Universului, care ne-ai
ales pe noi dintre toate popoarele pentru a ne da noua invaţatura Ta! Lăudat fii Tu, .Doamne, Cel care ne
dai Tora! Lăudat fii, Doamne, Dumnezeul nostru, Regele Universului, care ne-ai dat noua o invaţatura de
adevăr şi viata veşnica ai sădit in mijlocul nostru! Lăudat fii Tu, Doamne, Cel care ne dai Tora!" Cele trei
mese de Şabat (vineri seara, sâmbata la prânz şi spre seara) au un caracter festiv. În timpul şi la sfârşitul lor
enoriaşii intonează cântece religioase (zmirot).
În general, femeia ocupa un loc deosebit in cadrul sărbătorii de Şabat. Ea împodobeşte locuinţa,
prepară bucatele tradiţionale şi aprinde luminările care simbolizează sfinţenia acestei zile. Prilej de bucurie
pentru credincioşi, venirea Şabatului este marcata prin ceremonialul de Oneg Şabat, a cărui origine se
pierde in negura timpului. Dintotdeauna Şabatul a fost nu numai o zi sfinta de odihna şi reculegere, ci şi o
zi de bucurie. Aceasta interpretare a Şabatului o intilnim pentru prima data la profetul Isaiahu: "Şi tu să
numeşti Şabatul bucurie (oneg)". Adunaţi in jurul mesei festive după întoarcerea de la sinagogă,
credincioşii întimpină vinerea -"Mireasa Şabat" - cu binecuvântari, Kiduş, recitări din psalmi, zmirot, intr-o

13
atmosfera destinsa, dar de o deosebită elevaţie spirituala. Sfârşitul Şabatului este marcat prin ceremonia de
Havdala. Ziua de Şabat se considera terminata odată cu inserarea, când apar pe cer cel puţin trei stele.

B. ROŞ HAŞANA Anului Nou

Multiplele semnificaţii ale Anului Nou iudaic sunt desemnate prin denumiri diferite: Roş Haşana -
"Cap al Anului", Yom Hadin -"Ziua Judecaţii", Yom Terua -"Ziua sunării din lofar".
Zilele de 1 şi 2 Tişri -Roş Haşana, Anul Nou, este "Ziua facerii lumii şi a omului", "Coroana
Creatiunii". Este ziua Judecaţii, in care Dumnezeu trece in revistă şi judeca faptele noastre, hotărindu-ne
soarta, înscriindu-ne in cartea vieţii sau a morţii. În cea mai emoţionantă rugăciune, Unetane Tokef, rostită
de Roş Haşana şi Yom Kipur, ni se infatişeaza in culori vii tabloul impresionant al Judecaţii divine, in care,
precum pastorul îşi cercetează turma, tot astfel Creatorul, aşezat pe scaunul de judecată, face sa treacă pe
dinaintea sa întreaga suflare omeneasca. Ideea principală care se desprinde din rostirea rugăciunii este că
trebuie să unim hesed -"mila" cu emet -"adevarul". Numai adevărul care are ca urmare mila, mila
adevărată, poate fi o fericire pentru oameni şi popoare.
Anul Nou, din luna Tişri, aparţine deci, in concepţia evreiască, întregii umanităţi. Este ziua aducerii
aminte, în care credincioşii sunt indrumati sa-şi cerceteze trecutul şi sa mediteze asupra lui, să-şi facă
bilanţul activităţii, sa-şi examineze conştiinţa şi să analizeze daca au trăit şi au muncit în conformitate cu
prescripţiile biblice şi să se pocăiască.
Întâmpinarea Anului Nou iudaic constituie o piatră de hotar pe drumul existentei pământeşti, un
papas menit să pună în fata conştiinţei marile probleme ale vieţii, spre a împlini un sever examen de
conştiinţă (heŞbon nefeş), spre a putea găsi un răspuns întrebării dacă ne-am împlinit sau nu menirea de fii
ai poporului Torei. Roş HaŞana este ziua sunatului din Şofar. Această prescripţie biblică are numeroase şi
profunde semnificaţii. Maimonide (1135-12o4), în celebrul său cod Hilhot Tşuva - Legile Pocăinţei - scrie
că sunetele Şofarului constituie un apel către noi, de parcă ne-ar spune: - Treziţi-vă, adormiţlor, din somnul
vostru, cercetaţi-vă, analizaţi-vă faptele şi pocăiţi-vă.
Aceste trei nume - Yom Hadin, Yom Hazicaron, Yom Terua - conferă zilei de Roş HaŞana un
caracter de austeritate, similar celui de Yom Kipur; de aici şi termenul-sintagmă de Zamim Noraim -Zile
înfricoşătoare - cu care este desemnată în literatura rabinică sau in limbajul popular.
Cuvântul - sliha- înseamnă iertare. Utilizat la plural, - slihot -, el desemnează rugăciunile rostite de
către credincioşi pentru iertarea păcatelor. Zilele de Roş HaŞana şi de Kipur sunt precedate de slihot, care
pregătesc sufletele credincioşilor pentru Ziua iertării. Întreaga lună Elul este considerată Luna rugăciunilor
de iertare. Ele se spun înainte de răsăritul soarelui sau chiar la miezul nopţii.
Sărbătorile de Roş HaŞana şi Yom Kipur au ca notă dominantă caracterul lor universal. Tema
acestor sărbători, spre deosebire de toate celelalte, care au caracter national, nu este raportul dintre Creator
şi poporul evreu, ci raportul dintre Creator şi făptura omenească in general. Roş Haşana ne aminteşte nu
numai de cea dintâi zi a anului, ci şi de Marele Început, de Creaţie, de Ziua cea dintâi a Existentei
Universului; Haiom Harat Olam - Azi e şi Ziua Creării Universului – se proclamă în rugăciuni.
În această zi se hotărăşte destinul nu numai al indivizilor, ci şi al tuturor naţiunilor. Splendidă
dovadă a spiritului universal al iudaismului, caracteristica sărbătorilor de toamnă, este că, in aceste zile,
evreul părăseşte cercul strimt al persoanei sale şi se simte unit cu poporul său, cu întreaga creatiune,
aşteptând momentul in care toată lumea va forma aguda ahat - un singur tot-. Idealul este ca întreaga
omenire să fie unită printr-o coeziune puternică, având drept scop îndeplinirea voinţei lui Dumnezeu.
În rugăciuni se îmbină interesul pentru Univers şi omenire cu iubirea de neam şi cu fidelitatea
religioasă. Roş Haşana are deci un caracter universal, evreiesc şi religios.
În această zi serviciul divin se distinge prin evlavie. Sinagoga se înveşmântează în alb, culoarea
inocentei şi purificării. Unii dintre credincioşi îşi îmbracă kitl - halatul alb al neprihănirii, care îl însoţeşte
pe om pe ultimul sau drum, amintindu-ne prin aceasta ca omul este muritor. După rugăciunea de seară,
credincioşii îşi urează: "Leşana Tova Tikateivu!" -"Sa fiţi înscris pentru un an bun!".
Un obicei care îşi are obârşia în epoca talmudică recomanda ca la masa festiva sa se servească
mâncaruri ale căror nume sau dulceaţa sa fie de bun augur. De aceea, după Kiduş, se ia o felie de pâine pe
care se rosteşte binecuvântarea şi apoi se înmoaie în miere. Aceasta simbolizează anul bun pe care
Dumnezeu ni-l va dărui. Se gusta şi o felie de măr muiată în miere. Se recomanda să nu se consume
mâncaruri acre sau piperate. În cea de-a doua zi, saara, se obişnuieşte sa se servească un fruct care nu a mai

14
fost consumat in anul respectiv. Rugăciunea de dimineaţa, Şaharitul 8, este amplificată de numeroase pasaje
poetice - piiutim (poezii sinagogale intrate in canonul rugăciunilor) - care scot in evidenta multiplele
semnificaţii ale solemnităţii. Recunoaşterea maiestăţii lui Dumnezeu, Unul pe întregul Univers, ca o
condiţie fundamentală a progresului moral şi a păcii mondiale, este tema paragrafului intercalat in Şemone
Esre şi învăţătura principală a zilei. in cadrul serviciului divin se recită in picioare Avinu Malkeinu ("Tatăl
nostru, Regele nostru"), în care Dumnezeu este implorat să-i pe credincioşi înscrie in cartea vieţii pentru
anul viitor. Rugăciunea este repetata in fiecare zi, până la Yom Kipur.
Lectura Torei în prima zi relatează despre naşterea tui Iţhak, in timp ce Haftaraua ne povesteşte
despre naşterea lui Samuel; astfel sunt evocate cele doua mame, Sara şi Hana, a căror aşteptare plina de -
încredere a fost binecuvântată de Dumnezeu.
Urmează momentul cel mai solemn, când se suna din şofar. Sunetele sale sunt menite sa trezească
conştiinţele adormite ale credincioşilor. Tradiţia ii atribuie şi alte semnificaţii evocatoare: Crearea lumii,
Sacrificarea lui Iţhak, Revelaţia sinaitică, predicile rostite de profeţi, darâmarea Templului, învierea
morţilor, Judecata de apoi şi Venirea lui Mesia.
Sunatul din şofar se desfăşoară după cum este prescris: treizeci de sunete in trei serii (sedarim de
câte 12, 9 şi 9 sunete) - sunete simple (Tekia); sunete prelungi (Şvarim); sunete sacadate (Terua); la sfirşit
se emite un sunet prelung (Tekia Ghedola), simbol al fericirii recâştigate.
Daca prima zi de Roş Haşana cade intr-un Şabat, se va suna din şofar a doua zi. Potrivit lui Moses
Rosen, Tekia, evocă "Facerea Lumii" şi are menirea sa aducă reflecţie în conştiinţe privitor la divina
armonie – dacă nu cumva a fost tulburata şi daca nu îi pândeşte pe credincioşi primejdia reîntoarcerii in
haos. Armonia, coeziunea presupune dreptul la viata al fiecăruia, al indivizilor şi al colectivitatilor. În
sunetele modulaţiei Şvarim "răsuna nu numai povestea primei Akeida, a sacrificiului de pe muntele Moria
al celui dintâi evreu, Avraham, şi al fiului sau, Iţhak, ci şi o istorie multimilenara plina de jertfe", Cea de-a
treia chemare a şofarului, Terua, este confirmarea încrederii neclintite in Dumnezeu şi in umanitate,
vestindu-ne realizarea nobilelor nazuinte spre Pace, Dreptate şi Libertate pentru intreaga omenire. Copleşit
de sunetele şofarului, credinciosul incepe rugaciunea (tefila) de Musaf, Ea este mult mai lunga decât cea de
Şaharit, căci i se adaugă trei grupe de rugi biblice, fiecare prevăzuta cu o introducere, o binecuvintare şi o
încheiere, Aceste adăugiri poarta numele de malhuiot, zihronot şi şofarot. Repetarea rugăciunii este des
întrerupta de intercalari poetice. Cea mai de seama, a treia culme pe care o urca credinciosul in ziua de Roş
Haşana, este poemul Unetane Tokef. După un ultim imn, Haiom Teatmeinu -"Azi ne vei întări", slujba de
dimineaţa se încheie.
După amiaza, la rugăciunea de Minha, se recita din nou Uvinu Malkeinu, Unii credincioşi se duc
apoi la marginea unei ape pentru ceremonia de taşlih. Recitind anumite versete ale profetului Miha,
credincioşii îşi scutura buzunarele, gest care simbolizează despartirea de păcatele trecutului.
A doua zi de Roş Haşana, cu aceeaşi emoţie şi evlavie se spun rugăciuni din prima zi, dar din Tora
se recita versetele referitoare la Akeida Ithak -"Sacrificarea lui Ithak" - eveniment care, potrivit tradiţiei, a
avut loc de Roş Haşana.
Legătura de cauzalitate intre Akeida şi Roş Haşana, după cum, observa Eminenta Sa, Moses Rosen,
se dovedeşte totuşi mult mai profunda, definind însăşi esenţa iudaismului: "A fi evreu înseamnă a face din
Akeida, din spiritul de sacrificiu crezul vieţii noastre". De Anul Nou evreii îşi urează unul altuia: "Leşana
Tova Tikateivu!". Urarea se face prin viu grai sau in scris.
De Roş Haşana sentinţa este scrisa, dar mai sunt zece zile până la Yom Kipur, până la pecetluirea
ei, Zece zile de pocainta, in care credincioşii vor căuta să înduplece pe Supremul Judecător Ceresc, căci,
după cum spune imnul Unetane Tokef, căinţa, rugăciunea şi fapta bună îndulcesc asprimea sentinţei.
Zodia lunii Tişrei este Balanţa, simbolizind dreptatea statornicită intre oameni şi intre popoare -
supremul ideal. Păşind intr-un nou an, există convingerea că printr-un sentiment nobil, printr-un gând
frumos, prin fiecare fapta bună pusă in slujba progresului se participă la Haiom Harat Clam, la
perfecţionarea lumii şi la realizarea idealurilor de pace, dreptate şi libertate pentru întreaga omenire.

C. YOM KIPUR Ziua ispăşirii

Yom Kipur este Ziua ispăşirii şi a iertării, consacrată în mod exclusiv rugăciunii şi pocăinţei. Este
cea mai mare sarbătoare mozaică care începe din seara zilei de 9 Tişrei şi tine până în ziua următoare când

8
Şaharit este numele rugăciunii de dimineaţă. Minha este numele rugăciunii de dupămasă. Maariv este numele rugăciunii de
seară. Musaful reprezint rugăciunile adaos. Paraşaua reprezintă pasajul din Tora citit potrivit corespondenţei calendarului, iar
haftaraua reprezintă pasajul din profeţi cititit după paraşa.
15
apar stelele, cu post total, început înaintea rugii de Maariv din seara precedenta, şi care tine până după
Maariv al acestei zile. După cum explica Maimonide, postul nu reprezintă o modalitate de răscumpărare a
păcatelor, ci doar un stimulent pentru ridicarea la puterea renunţării in folosul aproapelui, pentru
disciplinarea voinţei de a sluji pe semen, pentru simţirea pe propria piele ceea ce îndură cel ce nu are
mijloace de trai şi căruia i se datorează sprijin. Dacă Yom Kipur impune credincioşilor o înfrânare
riguroasă, aceasta nu reprezintă un scop in sine, ci un mijloc prin care fiecare este ajutat să se elibereze de
slăbiciunile sale, să le învingă.
Primele zece zile ale lunii Tişrei sunt denumite iomim noraim -"zile cutremurătoare",
Cutremurătoare sunt, pe drept cuvânt, acele zile în care omul rămâne fată in faţă cu sine însuşi şi îşi zăreşte
goliciunea morală în oglinda propriului său suflet. Ele culminează cu Yom Kipur -"Ziua împăcării", zi pe
care inteleptii au numit-o ahat başana -"unică în an". Unică e, intr-adevăr, ziua de Yom Kipur, pe care o
vestesc acordurile de Kol Nidrei, căci ea are de a înălţa până la Dumnezeu, de a smulge pe om din
vâltoarea existentei cotidiene şi a-l aşeza acolo, sus, pe muntele magic al perfecţiunii".
Pregătirile pentru Marea Sărbătoare se fac din timp. Toate preceptele cerute de legile sfinte trebuie
îndeplinite pentru ca credinciosul să păşească astfel in faţa lui Dumnezeu purificat sufleteşte şi trupeşte.
Yom Kipur are, prin sfinţenia sa, puterea inerentă de a ierta. Forta sa purificatoare are valabilitate pentru
păcatele săvârşite faţă de Dumnezeu. Totuşi ea se dovedeşte insă fără efect când e vorba de greşeli comise
faţă de oameni. De aceea, fiecare evreu este dator sa se împace cu cei cărora le-a cauzat vreo supărare sau
paguba. Tine de tradiţia iudaica ca in ajun de Yom Kipur sa se facă donaţii pentru nevoile sinagogilor,
pentru instituţiile de cultura şi de cult, precum şi pentru săraci.
Potrivit unui obicei numit Kaparot -"ispaşire", credinciosul ia un cocoş (femeia - o găina), îl
învârteşte de trei ori in jurul capului, pronuntând formula: "Aceasta este răscumpărarea mea, aceasta este
ispăşirea mea". De regula, pasarea sau contravaloarea ei in bani este oferita săracilor.
Pentru pregătirea fizica in vederea Marii sărbători, se obişnuieşte a se merge la baia rituala. Cu o
ora: înainte de inserare se ia ultima masa înainte de post, alcătuita, conform tradiţiei, din supa de pasare,
carne de pasare şi mâncăruri dulci (morcovi).
Înainte de sosirea sărbătorii mesele se acoperă cu fete de masa sărbătoreşti, ceea ce luminează, iar
femeile aprind luminări, pronunţând binecuvântarea: Baruh Ata Adonai Eloheinu Meleh Ha-Olam Aşer
Kidşanu Bemiţvotav, Vetivanu Lhadlik Ner Şel Yom Ha-Kipurim -"Lăudat fii Domnul, Dumnezeul nostru,
Regele Universului, care ne-ai sfinţit prin poruncile tale şi ne-ai poruncit sa aprindem luminarea Zilei de
ispăşire!". După ce soţia rosteşte rugăciunea luminărilor, urmează binecuvântarea copiilor de către parinţi.
Respectarea stricta a postului este prevăzuta in Tora: "In ziua a zecea din aceasta luna - a şaptea -
este Ziua ispăşirii, in ea sa ţineţi o adunare în sfântul lăcaş şi sa va înfrânaţi cu post sufletele, şi sa aduceţi
Domnului jertfe arse in foc" (Leviticul 23, 27).
Legea orala cere evreului ca de Yom Kipur sa se abţină de la orice mâncare şi orice băutura in orice
cantitate, oricât de infima. Şi copiii intre 8 şi 10 ani trebuie sa postească câteva ore pentru a dobândi
deprinderea respectării Legii. La vârsta de 11-12 ani, copiii trebuie sa postească toata ziua, dobândind
astfel obişnuinţa împlinirii poruncilor Torei. Se prevăd excepţii numai pentru cazurile de boala sau
debilitate grava. Toate activităţile interzise de Şabat sunt interzise şi de Yom Kipur.
Sinagoga se umple înainte de crepuscul. Credincioşii înlocuiesc încălţămintea de piele cu una de
pânza sau de cauciuc, ca un act de umilinţa, precum a făcut Moşe in fata tufişului arzând. Ei îmbracă kitl,
un veşmânt ce evoca imaginea marelui preot care in acea zi îşi îndeplinea slujba in haina alba de in. Kitl
simbolizează, totodată, îmbracamintea pe care a va purta omul pe ultimul sau drum. Se intonează de trei ori
Kol Nidrei de către cantori şi doi enoriaşi fruntaşi ai comunitatii. Kol Nidrei este cea mai cunoscuta şi cea
mai impresionanta dintre rugăciunile sărbătorilor de toamna nu numai prin conţinutul ei, prin intensitatea
cu care exprima întreaga gama a bucuriilor şi suferinţelor omeneşti, ci mai ales prin solemnitatea pe care i-
au acordat-o rabinii.
Serviciul din dimineaţa zilei de Yom Kipur începe in zori şi se termina la ivirea stelelor. La
oficierile obişnuite: Şaharit Musaf, Minha se adaugă Neila - Încheierea. După tefilot obişnuite urmeaza
numeroase Piiutim. Şemone Esre, cele şapte binecuvântări, care se rostesc cu voce scăzuta, şi se termina cu
Vidui -"Spovedania".
Repetarea se desfăşoară îndelung, întrerupta de piiutim înainte şi după Keduşa, după care urmează
slihot, din care cea finala se termina cu o ultima mărturisire publica, de data aceasta intonata de cantor şi
rostita de întreaga comunitate: Aşamnu, Bagadnu ."Am pacatuit", "Am stăruit in păcat". Şi astfel, in ordine
alfabetica, se enumera greşelile de care, fără îndoiala, nu s-a făcut vinovat fiecare credincios, dar de care

16
obştea, în ansamblul ei, nu este Scutita. În ziua de Yom Kipur credinciosul se prezintă in faţa Marelui
Judecator şi a propriului cuget şi păcatele săvârşite personal. Nu se rosteşte aşamti -"Eu am păcătuit", ci se
spune Aşamnu, folosind pluralul, deoarece in procesul moral individual se angajează şi colectivitatea.
Aceasta pentru a releva ca, potrivit concepţiei iudaice, în nici o clipa din viaţa credinciosului acesta nu se
poate desprinde de răspunderile lui sociale. După aceea urmează alheturile (rugăciuni în care credincioşii
îşi mărturisesc păcatele săvârşite, in ordine alfabetica, fiecare păcat enumerat fiind marcat printr-o uşoara
bătaie cu pumnul în piept; denumirea deriva din ebraicul heta" -"pacat"), apoi o nouă înşiruire a păcatelor,
de asemenea, în ordine alfabetica.
Lectura Torei de Şaharit descrie oficierea de către marele preot a ritualului din. Templul din
Ierusalim. Haftaraua, care reprezintă un apel la adevărata ispăşire, este din profetul Isaiahu. Se rosteşte
Izkor, ruga de pomenire a morţilor.
Rugăciunea de Musaf evoca în termeni patetici oficierea marelui preot in Templu, in momentul cel
mai solemn, când intra în Sfânta Sfintelor, mărturisind pe rând greşelile preoţilor şi ale tuturor
credincioşilor care, la auzul numelui venerat, rostit de marele preot in sfinţenie, se aruncau cu faţa la
pământ. În timpul evocării acestei scene credincioşii se închina de patru ori, reînnoind tradiţia unui trecut
îndepărtat.
La rugăciunea de Minha se scoate un singur sul pentru trei enoriaşi chemaţi şi se citeşte din
pericopa Ahrei Mot. Haftaraua este întreaga carte a lui Iona. Profetul arata ca toţi credincioşii pot obţine
iertarea divina tot aşa, precum au dobândit-o 1ocuitorii Ninivei - nu atât datorita rugăciunii şi postului, cât
purtării lor corecte. Neila sau Neilat Şearim, cum e denumita în scrierile mai vechi, înseamnă "închiderea
porţilor", fiind încoronarea zilei de Yom Kipur, închiderea porţilor Templului sau ale Cerului la sfârşitul
acestei zile sfinte. La aceasta ora soarta va fi pe deplin hotărâtă. Judecata "pecetluită", După Avinu
Malkeinu, cuvintul Kotveinu -"înscrie-ne" - este înlocuit peste tot prin Hotmeinu - , "Pecetluieşte-ne,
Când se înnoptează, credincioşii repeta după cantor, cu voce tare, profesiunea de credinţa: Şema
Israel- Asculta, Israel!", Slujba se termină odata cu ivirea stelelor pe cer. Se suflă o singură data din şofar
Tekia Gdola, anunţându-se incheierea postului, Toata lumea îşi urează: Leşana Haba Biruşalaim! -La anul,
la Ierusalim!.
Ziua de Yom Kipur este o zi de post, nu una de doliu. În Mişna se noteaza că, din contră, Ziua
iertării păcatelor era considerata o zi de veselie şi era sărbătorita ca atare.
Şulhan Aruhul (cod juridic religios, baza legis1aţiei iudaice religioase, redactat de Iosef Karo
impune o ţinută sobră, dar nu trista. Ziua de Yom Kipur este o uşă care se deschide spre viitor, este primul
pas spre anul care vine.

D. SUCOT “Sărbatoarea corturilor”

Hag Hasucot, Hag Haasif, Hag Simhatenu – “Sărbatoarea corturilor”, “Sărbatoarea recoltei",
“Sărbatoarea bucuriei noastre".
Caracteristica acestei sarbatori consta in construirea de sucot, un fel de corturi in care, vreme de
şapte zile, credincioşii evrei îşi petrec cât mai mult din timpul lor. Explicaţia şederii in suca o găsim in
Tora: "Ca sa ştie neam de neamul nostru ca am pus pe fiii Israelului să locuiască in corturi când i-am scos
din ţara Egiptului" (Leviticul, 24, 43).
Înălţarea de sucot şi petrecerea timpului in ele sunt menite să perpetueze in conştiinţa urmaşilor,
generaţie după generaţie, amintirea perioadei peregrinării prin deşert, când evreii au locuit in corturi.
Noţiunea de "sucot" fie că semnifica, in sens propriu, corturile care au adăpostit pe evrei, aşa cum
crede Rabi Eleazar, fie ca se referă, in sens figurat (aşa cum susţine Rabi Akiva) la norii protectori care
înconjoară suca şi care apar ca un simbol al mântuirii poporului Bibliei de către Providenţă.
Suca este o baracă construită din lemn sau din alt material, împodobită cu cuverturi, mobilă uşoară,
tapiserii, vesela bogată. Ornamentele cu fructe şi ghirlande de flori au drept scop să realizeze semnificaţia
agricolă a sărbătorii. Suca se amplasează in aşa tel, incit să fie ferită de umbra vreunui copac sau a vreunei
alte construcţii şi se acoperă numai cu frunze sau crengi. Prin spatiile libere ale acoperişului trebuie să se
vadă, în mod obligatoriu, stelele.
Este răspindit obiceiul de a se construi in curtea sinagogii o suca a obştii, destinată acelor
credincioşi care nu au posibilitatea de a-şi ridica ei înşişi una în curţi sau pe balcoane.
Timp de o săptămână suca este locuinţa credinciosului. Aici el ia masa dimineaţa, la prânz şi seara
(cu excepţia intervalelor când ploua), aici citeşte, studiază şi primeşte prieteni. De fiecare data când intră în
suca şi, in orice caz, înainte de mese, credinciosul rosteşte rugăciunea: Baruh Ata Adonai Eloheinu Meleh

17
Ha-Olam Aşer Kidşanu Bemiţvotav Vtivanu Laşev Basuca - Lăudat fii Tu, Doamne, Dumnezeul nostru,
Regele Universului, ce ne-ai sfinţit prin poruncile tale şi ne-ai poruncit sa stăm în suca.
Însemnătatea sărbătorii reiese şi din faptul ca regele Solomon a aşteptat pâna la Sucot pentru
sfinţirea sfântului locaş pe care l-a durat, marele Templu din Ierusalim. Talmudul ne învaţă ca suca are o
profunda semnificaţie sociala: parasindu-şi locuinţele confortabile pentru a se instala in corturi, cei bogaţi
îşi dau mai bine seama cum trăiesc săracii şi, drept consecinţa, resimt mai puternic dorinţa de a-i ajuta.
Precum, maţot -pâinea uniforma de Pesah, talit -haina de rugăciune a tuturor, nu implicau nici o deosebire
între credincioşi, Suca, coliba în care bogaţi şi săraci, invatati şi oameni simpli îşi stabilesc locuinţa timp de
şapte zile, este menită a completa acest tablou al egalităţii sociale şi al înfrăţirii.
Daca Pesahul reprezinta perioada eliberării din lanţurile robiei, Şavuot - epoca in care a fost primită
Legea, Sucot este vremea bucuriei, bucurie, potrivit concepţiei iudaice, de factura divina, precum
mentioneaza versetele biblice: Să vă veseliţi în faţa Domnului Dumnezeul vostru… (Leviticul, 24,40).
Sucot este sărbătoarea care îi cheamă pe credincioşi la suprema satisfacţie, la o bucurie
spiritualizata, intimă a fiinţei purificate şi împăcate înaintea lui Dumnezeu. Roş Haşana şi Yom Kipur, care
preced sărbătoarea de Sucot, creează premisele necesare pentru o mare bucurie: “Zgura a fost înlăturata,
filonul de aur al sufletului a fost scos la iveală, iar acum bucuria nu poate întimpina nici un obstacol”
(Moses Rosen).
Caracteristicile concepţiei iudaice despre simţământul bucuriei sunt pregnant relevate de următorul
gând: “Şi în clipa unei astfel de bucurii evreul trebuie sa aibă in faţă sa pe acel Dumnezeu unic şi abstract
care ne uneşte pe toţi oamenii, care ne-a dăruit inepuizabile resurse sufleteşti, care ne îndeamnă la un
permanent echilibru intre trup şi suflet, intre materie si spirit. Chiar si bucuria satisfacerii nevoilor trupului
devine, in aceste condiţii, un serviciu divin, Tora, învăţătura egalităţii şi dreptăţii, se adresează pentru
prăznuirea sărbătorii bucuriei tuturor deopotrivă, indiferent de origine sau rang social: "Şi la praznic să fii
vesel tu, fiul tău şi fiica fa, robul tău şi levitul, străinul, orfanul şi văduva care locuiesc in aşezările tale"
(Deuteronomul, 16, 14).”
În Iudeea antică bucuria era atât de generală şi de completă, incit autorul talmudic ajunge la
concluzia: "Cine n-a văzut aceasta bucurie, nu a văzut bucurie in viata lui" (Suca, 51).
Sărbătoarea de Sucot mai poartă denumirea de Hag Haasif – “Sărbătoarea recoltei”, care avea lac in
Iudeea antica cu prilejul strângerii roadelor pământului, a fructelor şi strugurilor: “după ce aţi adunat
roadele ţării, prăznuiţi şapte zile praznicul Domnului" (Leviticul, 34, 40).
Eveniment de seama in viata poporului, strângerea recoltei, culesul fructelor şi al viilor vorbeşte
despre binecuvântarea dumnezeiască a pământului vis-a-vis de munca celui care a investit sudoare in glie
spre a dobândi rod bogat, precum glăsuieşte psalmistul: "Cei ce seamănă in lacrimi, in bucurie vor secera".
Preamărind şi proslăvind munca truditorilor de pe ogoare, sărbătoarea recoltei insuflă stimă şi respect faţă
de cei care asigura pâinea cea de toate zilele. În tot timpul sărbătorii de Sucot, cu excepţia Şabatului,
trebuie îndeplinită miţva (porunca) de Arba minim (pentru specii de plante): "În ziua întâi să luaţi fruntea
poamelor din pom, o ramură de palmier, ramuri de copaci cu frunze late şi sălcii de râu" (Leviticul, 23, 40).
Arba minim cuprinde: etrog (chitra), lulav (ramuri de palmier), hadas (ramuri de mirt) şi arava
(ramuri de salcie). Ele alcătuiesc un buchet numit generic lulav, care se leagă cu fibre de palmier prinse in
trei noduri. Buchetul evocă simbolic pământul strămoşesc şi sărbătoarea recoltei, prăznuită în Iudeea antică
cu mult fast şi bucurie. După rugăciunea de Şmone Esre se ia lulavul in mâna dreaptă, in timp ce se ţine
etroul vertical, in mâna. stânga, şi se agita de trei ori in direcţia celor patru puncte cardinale, apoi in sus şi
in jos. Aceste gesturi, precedate de o binecuvântare, se repetă de mai multe ori in cursul recitării psalmilor
de Halel.
Primele două zile de Sucot sunt zile de sărbătoare, serviciul divin cuprinde piiutim: poeme in
legătură cu suca şi cu lulavul. Se citeşte din Tora pericopa Emor. În prima zi de Sucot se citeşte Haftara,
ultimul capitol al Cărţii profetului Zaharia. În ziua următoare se citeşte Haftaraua din Cartea Regilor,
despre fastuoasa inaugurare de Sucot a Marelui Templu de către regele Solomon. La Musaf se formează o
procesiune credincioşii, purtând lulavim şi un Sefer - Tora in frunte, înconjoară sinagoga cântând Hoşanot
(de la cuvântul hoşana - izbăveşte-ne!). Sărbătoarea de Sucot e fixată in calendarul mozaic intre 15 şi 21
Tişrei.
Primele două zile sunt sărbătoare, iar următoarele cinci sunt semisărbătoare - Hol Hamoed. Practic,
zilele de semisarbătoare nu prezintă nici o diferenţă faţă de zilele obişnuite. În serviciul divin intervin insa
unele schimbări: se intonează rugăciunea de Halel, se citeşte din Tora, se oficiază Musaf cu Hoşanot.

18
Totodată, se permit unele activităţi de regulă cele legate de nevoile sărbătorii. Încă in epoca Templului
ultima zi de Hol Hamoed ocupa un loc aparte.
În timp ce in primele zile ale sărbătorii preoţii in procesiune făceau înconjurul altarului împodobit
cu ramuri de salcie, în ziua a şaptea î1 înconjurau de şapte ori strigând: Hoşia-na - Doamne, ajută-ne!
În amintirea acestei ceremonii toţi credincioşii, cu lulav in mână, fac de şapte ori inconjurul
almemorului, pe care se află un Sefer Tora. Pentru a reaminti un vechi obicei, se îndeplineşte miţva
denumită Hoşanot; după ce s-au depus lulavim, fiecare ia un mănunchi format din cinci ramuri de salcâm,
le leagă cu o frunză de palmier, apoi le despoaie de frunze, lovindu-le de trei ori de podea sau de o mobilă.
După unii, acest obicei caracterizează bucuria sărbătorii, simbolizând abundenţa ploilor şi fecunditatea
pământului. Pentru alţii, el prefigurează dispariţia răului. Această ultimă zi de Hol-Hamoed poartă numele
de Hoşana Raba.
De Sucot se citeşte Eclesiastul.

E. ŞEMINI AŢERET epilog festiv Sucot

Cele şapte zile ale Sărbătorii Corturilor - Sucot - se incheie cu un epilog festiv care constituie o
sinteză a principalelor ei elemente şi care ridică tensiunea plină de voioşie a zilei de Zman Simnatenu
–“Ziua bucuriei noastre” la punctul ei culminant, Şemini, aţeret – A şaptea zi a adunării”. Considerată o
sărbătoare aparte, deşi final al zilelor Sărbătorii Corturilor, ea îşi are specificul ei, însemnătatea ei
deosebită. În Tora găsim câteva menţiuni speciale cu privire la această sărbătoare. “În ziua a cincisprezecea
a lunii a şaptea, după ce aţi adunat roadele ţării, prăznuiţi şapte zile praznicul Domnului. in ziua întâi este zi
de odihnă şi in ziua a opta este zi de odihnă.” (Leviticul, 23, 39) “A opta zi, adunări de praznic să faceţi şi
nimic să nu lucraţi.” (Numeri, 29, 35).
Considerată sărbătoare aparte, Şemini Aţeret marchează începutul sezonului ploios. Acest moment
era simbolizat in Iudeea antică de obiceiul de a vărsa apă pe altarul din Templu. În fiecare zi la ivirea
zorilor, un grup de preoţi se îndrepta spre izvorul Şiloah, de unde scoteau apa cu un vas de aur, pe care o
vărsau pe altarul Templului. La poarta Templului preoţii erau intâmpinati cu sunete de şofar. După
săvârşirea jertfei, marele preot vărsa apa in faţa pelerinilor adunaţi, simbolizind astfel ploaia. După
terminarea acestor ceremonii, preoţii, cu ramuri de salcie in mâna, înconjurau altarul, spunând: "Doamne,
te rugam, ajuta-ne!"
În amintirea rugii pentru ploaie din Templu, la sărbătoarea Şemini Aţeret, in partea a doua a
serviciului divin, la Musaf se rosteşte Tefilat Gheşem -"Ruga pentru ploaie". Rugaciunea pentru ploaie
cuprinde o serie de poeme intonate pe o melodie tradiţionala speciala. La Musaf, rostind cu glas tare
rugăciunea de Şmone Esre, cantorul intercalează versete din rugăciunea Gheşem.
Şeata Hu Adonai Eloheinu
Maşiv Ha-Ruah Umorid
Ha-Guşem
Livraha V'lo Liklala
Amen
Livraha V'lo Lrazan
Amen
Lehaim V'lo Lemavet
Amen

Căci Tu eşti Domnul Dumnezeul nostru.

Faci sa sufle vântul şi sa cada ploaia.
Spre binecuvântare şi nu spre blestem,
Amin.
Spre săturare şi nu spre flămânzire,
Amin.
Spre viata şi nu spre moarte,
Amin.
Daca zilele de Sucot erau consacrate mai ales trecutului, având menirea să-i mulţumească lui
Dumnezeu pentru roadele culese, Şemini Aţeret îşi îndrepta îndeosebi privirile spre viitor, implorind pe
Atotputernicul sa binecuvânteze anul care vine.

19
 De fapt, Şemini Aţeret se împarte in doua sărbători: prima zi este consacrată nevoilor fizice,
cotidiene, iar a doua zi introduce elementul permanent şi imuabil al nevoilor sufleteşti, pentru a face pe
credincios sa nu uite că nevoile fizice nu-şi au rostul decât dacă sunt puse in slujba sufletului, in slujba
înălţării şi purificării morale.
Sărbătoarea de Şemini Aţeret este caracterizata printr-o atmosfera de sobrietate şi evlavie. Toate
elementele care confera zilelor de Sucot fostul lor specific dispar: încetează obligativitatea de a sta in suca,
Arba minim -"buchetul celor patru" e parasit. Sinagoga este îmbrăcată in alb, ca în zilele Judecăţii divine.
Cu toate ca în rugăciuni Şemini Aţeret continua a fi numita “Zman Simhatenu” -"Ziua bucuriei noastre",
aceasta bucurie este estompată de neliniştea firească a celui care se gândeşte la viitor. "Şemini Aţeret este
situat la inceput de anotimp ploios, când omul simte nevoia unei interiorizări şi cind se simte apăsat de
capriciile naturii. Atmosfera sobră a sărbătorii este accentuată de rugăciunea Izkor - "pomenirea morţilor" ,
care se rosteşte de Şemini Aţeret, inaintea rugii de Musaf.
Începând cu Şmone-Esre ("Ruga celor 18 binecuvântări"), care se citeşte la Musaf, se intercalează o
modificare formulată astfel: Maşiv Haruah Umorid Ha-Guşem -"Cel ce face ca vântul să sufle şi ploaia să
cadă". Aceasta formulă se rosteşte până la Pesah.

F. SIMHAT -TORA "Sărbătoarea bucuriei Torei",

Simhat - Tora -"Sărbătoarea bucuriei Torei", după cum arata şi numele, este ziua in care
credincioşii dau expresie bucuriei fără seamăn la adresa moştenirii spirituale, purtând in braţe sulurile
Torei, dănţuind intr-un extaz divin.
De când se consideră ultima zi de Sucot ca sărbătoare de Simhat
Asupra anului precis nu se poate da un răspuns exact. În ori orice caz, se pare că, începând cu epoca
amoraimilor - generaţie de renumiţi învăţaţi din şcolile babiloniene de la Nahardeea, Şura şi Pumpedita
care au fiinţat până in secolele IV-V d.Hr. Simhat-Tora desemna la început pur şi simplu Sărbătoarea
incheierii ciclului de lecturi din Tora şi a reînceperii citirii ei, de la capăt. Ziua respectivă purta initial
numele de Yom Habraha -"Ziua binecuvântării", după ultimul capitol din Tora, care conţine binecuvântarea
lui Moşe. Tot in această zi regele Solomon a binecuvântat poporul in noul lăcaş sfânt, Marele Templu
(Împ., 1, 8, 22). Rav Saadia Gaon (892-942) vorbeşte şi el, in comentariul său la "Cartea de rugăciuni",
despre "Ziua Binecuvântării". Abia după perioada gaonică (marele învăţat, capul marilor seminarii rabinice
din epoca babiloneană, purta numele de "gaon") se foloseşte pentru prima dată in Spania noua denumire de
Yom Simhat- Tora. Ulterior denumirea a fost adoptată şi de celelalte comunitati evreieşti din alte ţări.
Simhat-Tora apare ca o încununare a zilelor de sărbătoare. În aceasta zi se termină citirea in
sinagogă a sulului Torei cu pericopa Braha - "Binecuvântarea", -din cartea "Dvarim" (Deuteronomul) şi se
reincepe citirea cu primul capitol din Bereşit: Bereşit Bara Elohim Et Haşamaim V'Et'Haareţ -"La început a
creat Dumnezeu Cerul şi Pământul". Astfel, studiul Torei nu va fi niciodată terminat.
În ajunul şi în dimineaţa zilei de Simhat-Tora toate sulurile sunt scoase din chivot şi. purtate de toţi
credincioşii in jurul altarului (hakafot) într-o procesiune cu cântece şi dansuri, după exemplul dat de Rabi
Luria, renumit cabalist din secolul al XVII-lea. O luminare aprinsă este aşezata in chivotul gol, caci "miţva
este flacăra, iar Tora reprezintă lumina".
Toţi credincioşii sunt chemati in aceasta zi la Tora chiar şi cu Col hanearim - toţi baietii care nu
sunt încă majori din punct de vedere religios (sub 13 ani). Aceştia din urma sunt asistaţi de un adult care
recita împreună cu ei, sau in locul lor, binecuvântarea Torei : Barhu Et Adonai Ha-Mevorah; Baruh Adonai
Ha-Mevorah Leolam Vaet. Baruh Ata Adonai Eloheinu Meleh Ha-Olam Aşer Banur Banu Micol Ha-
Amim Venatan Lanu EtTorato, Baruh Ata Adonai Noten Ha-Tora. Baruh Ata Adonai Eloheinu Meleh Ha-
Olam Aşer-Natan Lanu Torat Emet Vehaiei Olam Nata Besoheinu Baruh Ata-Adonai Noten Ha-Tora
-"Lăudaţi pe Domnul Cel Proslăvit! Lăudat fie Domnul Cel Proslăvit in vecii vecilor! Lăudat fii tu,
Doamne, Dumnezeul nostru, Regele Universului, care ne-ai ales pe noi dintre toate popoarele pentru a ne
da nouă învăţătura Ta! Lăudat fii, Doamne Cel care ne dă Tora. Lăudat fii Doamne, Dumnezeul nostru,
Regele Universului, care ne-ai dat nouă o învăţătură de adevăr şi viaţă veşnică ai sădit in mijlocul nostru!
Lăudat fii Tu, Doamne, Cel care ne dai Tora!"
Credinciosului căruia ii revine onoarea de a recita ultimele versete, din Tora i se conferă titlul de
Hatan Tora -"Mirele Torei", Credinciosul care este invitat să reinceapă lectura primelor versete din Bereşit
primeşte titulatura de Hatan Bereişit -"Mirele începutului". Cei doi "miri" se află sub baldachin sau sunt
acoperiţi cu un talit ţinut de patru mâini, simbolizind cununia poporului credincios cu învăţătura lui
Dumnezeu.

20
 G. HANUCA "Sărbătoarea luminilor"
Hanuca-Hag-haorim, Hag haniţahon. Hanuca - "Sărbătoarea luminilor", "Sărbătoarea victoriei".
Hanuca cu a sa Menora reprezintă triumful luminii asupra întunericului, a cauzei independentei naţionale şi
spirituale asupra dominaţiei străine.
Hanuca - "Sărbătoarea Macabeilor", cei cinci fii ai bătrânului preot Matitiahu Haşmoneul care, in
frunte cu Ha-Makabi, la 25 Kislev in anul - 165 î.d.Hr. l-au invins pe Antiohus Epifanus, regele seleucid al
Siriei, cel care pângărise Templul din Ierusalim, prigonindu-i pe evrei.
Cuvântul "macabi" are două semnificaţii: una provine din cuvântul ebraic Macava -"ciocan",
sugerând că macabeii au lovit şi sfărâmat pe vrăşmaşi; cea de a doua derivă din iniţialele versetului Mi
Camoha Baeilim HaŞem! ("Cine e ca Tine, intre puternici o, Doamne!") - deviza luptătorilor pentru
eliberarea Ţării Sfinte de sub jugul străin.
Sărbătoarea de Hanuca îşi are originea într-unul din episoadele dramaticei istorii a poporului evreu,
petrecut cu 22 de secole in urmă. Ataşamentul evreilor antici pentru idealul libertăţii naţionale şi spirituale
şi-a găsit expresia pregnantă in pagina eroică înscrisă de macabei in încercata istorie a celui de al doilea
veac î.d.Hr. Răscoala reprezintă reacţia sentimentului lor religios şi naţional la crâncenul regim de asuprire
şi împilare instaurat odată cu înglobarea Iudeii in Regatul Seleucizilor. Aservirea tot mai făţişă, dominaţia
din ce in ce mai neîndurătoare, persecuţiile de tot felul ating punctul culminant sub monarhul seleucid
Antiohus Epiphanus -"Măreţul" (169 î.d.Hr.), supranumit de contemporani Epimanus - Smintitul. Tiran
fără seamăn, crud, sadic, Antiohus a emis legi draconice, menite să desfiinţeze religia şi cultura iudaică.
Prin edictele promulgate se interzicea prăznuirea Şabatului, studierea Torei, circumcizia. La ordinele lui
Antiohus ierusalimul a fost prădat, Templul profanat şi închinat lui Zeus, cărţile sfinte mistuite de flăcări.
Nerespectarea edicte1or regale atrăgea după sine pedeapsa cu moartea. Numeroase episoade istorice
mărturisesc uluitoarea forţă de rezistenţă a popoarelor împotriva duşmanului. O parte din populaţie s-a
refugiat in pustiu şi in grotele munţilor, iar alţii şi-au apărat credinţa cu preţul vieţii.
Rezistenţa pasivă a evreilor s-a transformat, în aceste condiţii, într-una activă. Dintr-un mic orăşel
din munţi, Modiin, a venit chemarea la revoltă împotriva lui Antiohus. Preotul Matitiahu, din familia
Haşmoneilor, a preluat conducerea răscoalei şi a pornit lupta împotriva duşmanului..
Chemarea preotului din Modiin: Mi l'Adonai elai! ("Cine e cu Domnul să mă urmeze!") a avut mare
ecou în rindul populaţiei dornice de libertate. După moartea lui Matitiahu, comanda este încredinţată fiului
său Iehuda Makabi (166-161 î.d.Hr.), sub conducerea căruia răsculaţii au repurtat mari victorii.
La 25 Kislev 165 î.d.Hr. Iehuda a eliberat Ierusalimul şi reinaugurat Templul. Prima lui grijă a fost
sa reaprindă Menora pe care o stinsese Antiohus când a pătruns în Ierusalim. Preoţii au găsit în Templu o
infimă cantitate de ulei sfintit, suficientă pentru a lumina sanctuarul doar o singură noapte. Printr-o minune
uleiul a ars, totuşi, fără întrerupere, opt zile şi opt nopţi. În amintirea acestui fapt se aprind an de an
lumânările de Hanuca, simbol al victoriei luminii asupra întunericului, a spiritului asupra forţei brutale.
Când duşmanul i-a ameninţat cu exterminarea, evreii nu au avut altă alternativă decât să pună mâna
pe sabie pentru a da agresorului o ripostă pe măsură. Dar, de undată ce primejdra trecea, arma se
transforma în unealtă paşnică, în Menora. Aşa se face că in Şabatul care cade in ziua de Hanuca, in loc de
ode închinate biruitorilor răsună versetele profetului Zaharia: "Lo V'hail V'lo V'koah Ki im B'ruahi" -"Nu
prin forţă, nu prin putere, ci prin duhul Meu!". Aceasta este, in ultimă instanţă, semnificaţia profundă a
Sărbătorii de Hanuca. Vreme de opt zile, cât durează ea, se aprind seară de seară lumânările in amintirea
miracolului rămăşiţei de ulei care a ars timp de opt nopţi şi opt zile.
La 24 Kislev, in ajun de Hanuca, se aprinde prima luminare şi se rosteşte binecuvintarea: Baruh Ata
Adonai, Eloheinu Meleh Ha-Olam, Aşer Kidşanu Bemiţvotav Veţivanu Lhadlik Ner Şel Hanuca -"Lăudat
fii Tu, Doamne, Dumnezeul nostru, Regele Universului, care ne-ai sfinţit prin poruncile Tale şi ne-ai
poruncit să aprindem luminarea de Hanuca!". La aprinderea lumânărilor de Hanuca, in prima seara, se
adaugă rugăciunea Şeehianu: Baruh Ata Adonai Eloheinu Meleh Ha'Olam Şeehianu Vekimanu Lazman
Haze - "Lăudat fii Tu, Doamne, Regele Universului, care ne-ai sfinţit, ne-ai susţinut şi ne-ai făcut să
ajungem ziua aceasta!".
În cele opt zile de Hanuca, in cadrul Şmone-Esre şi al rugăciunii de Bircat Hamazon se spune
capitolul Al Hanisim, iar după Şmone-Esre de Şaharit se oficiază Halel complet. Zilnic se citeşte din Tora
un fragment din pericopa Naso pentru trei din enoriaşii prezenti.
Jocuri de Hanuca: În timp ce ard luminile Menorei se joacă tot felul de jocuri de societate, dintre
care cel mai cunoscut este "dreidelul" (titirezul). Dreidel este jocul cel mai popular de Hanuca. Cele patru

21
litere ebraice: Nun, Ghimel, Hei, Şin sunt iniţialele inscripţiei: Nes gadol haia şam. -"O minune care s-a
petrecut acolo." Când dreidelul cade cu ghimelul in sus inseamnă "gur", adică, se iau toti banii. "Hei"
indică "halb" - "jumătate". Nun" -"nit", adică nimic, iar "Şin" -"ştelt", însemnând că jucătorul "pune".

H. HAMIŞA-ASAR BIŞVAT "A cincisprezecea zi a lunii Şvat

Hamişa-Asar Bişvat -"A cincisprezecea zi a lunii Şvat"- se mai numeşte Roş Haşana le-ilanot
-"Anul Nou al pomilor". E ziua care simbolizează renaşterea naturii. Nu numai oamenii îşi deapănă firul
vieţii pe pământ potrivit îndrumării şi cârmuirii Atotputernicului, ci şi întreg regnul animal şi vegetal, parte
integranta din coroana Creatiunii divine. "Cât de multe sunt făpturile tale, Doamne, pe care le-ai săvârşit cu
intelepciune, e plin pământul cu Creatiunea Ta" (Psalmi, 1o4, 241.
Învăţaţii din Iudeea antică au formulat printr-un paragraf din Halaha (legislaţie iudaică) interdicţia
dezrădăcinării pomilor, plantarea de puieti constituind o obligaţie pentru toţi. Şcoala lui Şammai susţinea
că plantarea ar trebui sa aibă lac la întâi Şvat. Şcoala lui Hilel aducea argumente in favoarea zilei de
cincisprezece Şvat ca data pentru plantarea pomilor şi instituirea sărbătorii de Roş Haşana le-ilanot. În
Israel s-a statornicit un obicei, o tradiţie ca in aceasta zi tineretul, in special copiii, sa planteze, fiecare, câte
un pom în livezi şi in păduri.
Pentru evreii din diaspora, celebrarea zilei de Hamişa-Asar Bişvat se configurează ca o alta
modalitate de conservare a conştiinţei identităţii evreieşti. De-a lungul celor doua milenii de răspândire,
fiindcă in exil porunca de a sădi s-a izbit adesea de interdicţia de a poseda pământ, s-a introdus datina de a
consuma simbolic fructe din Ţara Sfântă. S-a petrecut un act de spiritualizare a materiei: nu se sădesc pomi,
dar se consumă fructe din Eret Israel, îndeplinindu-se prin aceasta un act sacru. Aşa cum Biblia şi
Talmudul s-au constituit ca o patrie spirituală, ca o geografie afectivă şi un mod de supravieţuire naţională,
tot astfel Hamişa-Asar Bişvat are a valoare simbolica, dăruind sentimentul spaţiului-matrice al Israelului,
ţara din care evreii au fost izgoniţi, dar pe care a fost purtată in noi pretutindeni.
Poporul evreu, prin intermediul profeţilor, şi-a exprimat întotdeauna speranţa ca va reveni in patrie,
va fertiliza pământurile strămoşeşti pustiite, va reclădi satele şi oraşele distruse, va înalta noi aşezări, va
reînvia întreaga natura, transformând ţara străbuna intr-o gradina înfloritoare: "Voi întoarce din robie
poporul Meu, evreii, şi ei vor zidi cetăţile cele dărâmate şi le vor locui, vor sădi vii şi vor bea vinul lor, vor
face grădini şi vor mânca din rodul lor" (Amos, 9, 14). Pentru poporul evreu este caracteristica, chiar
definitorie încrederea nestrămutata intr-un viitor mai bun, exprimata plastic printr-o sugestiva comparaţie:
"Omul este aidoma copacului de pe câmp" (Deuteronomul, 19, 20).
Semn al reînnoirii naturii in Tara Sfântă, Hamişa-Asar Bişvat întăreşte convingerea ca, asemenea
sevei ce urca in trunchiurile amorţite ale copacilor şi face mugurii sa spargă coaja crengilor in regnul
vegetal, Binele va triumfa asupra Răului, Lumina va împrăştia întunericul care se abate uneori asupra vieţii
individului sau colectivitatii.
Viziunea temerar prospectiva a iudaismului asupra existentei umane este evidenţiata prin
cuvinţelele lui Moses Rosen: "Strădania şi munca omului trebuie sa fie mereu îndreptate spre ziua de
mâine, sa aibă drept ţel îmbunătăţirea vieţii celor ce vor veni după dânsul, sa fie animată de convingerea
nestrămutata ca, până la urma, umbrele morţii se vor risipi şi izbânda vieţii se va afirma in plenitudinea ei".
Acţiunea de plantare a pomilor din antichitate, dobândeşte in zilele noastre noi dimensiuni,
devenind un act de riposta împotriva poluării, împotriva secătuirii resurselor naturale, in ultima instanţa -
împotriva distrugerii echilibrului, ecologic de pe planeta noastră.
Civilizaţia actuala este moştenirea pe care ne-au lăsat-o generaţiile anterioare. Anul Nou al pomilor
învaţă adevărul elementar, dar fundamental, ca generaţiile, in succesiunea lor, au avut, au şi vor avea rolul
şi contribuţia lor in conservarea şi îmbogăţirea valorilor materiale şi spirituale de care să se bucure
generaţiile următoare.
În ziua in care se înfiripa din nou viata in arbori -Hamişa-Asar Bişvat, luând in mâna un fruct şi
rostind binecuvintarea: Baruh Ata Adonai, Eloheinu, Meleh Ha-Olam Bore Pri Ha-Eţ -"Binecuvântat fii
Tu, Doamne, Dumnezeul nostru, Regele Universului, Cel care ai creat fructul copacului", se exprimă de
fapt încrederea in biruinţa vieţii asupra morţii. Prin celebrarea zilei de Hamişa-Asar Bişvat iudaismul
exprimă totodată năzuinţa sa ca acest pamânt sa devină o mare şi înfloritoare gradina a tuturor.

I. PURIM
La 14 Adar soseşte Purimul - sărbătoare populara veselă şi pitoreasca. Daca de Hanuca se
prăznuieşte salvarea credinţei ce fusese ameninţata de tiranul Antiohus, de Purim se celebreză salvarea

22
fizică din faţa nimicirii a poporului evreu. Dupa cum relateaza Cartea Esterei, evreii răspindiţi prin cele 127
de provincii ale imperiului lui Ahaşveroş au fost ameninţaţi cu exterminarea, la instigarea lui Haman.
Etimologic, "purim" deriva de la cuvântul "pur" -"sorti" din vechea persană. În Cartea Esterei se
relatează că Haman a stabilit prin tragere la sorţi data de 14 Adar pentru a-şi pune in aplicare planul de
lichidare a colectivitatii evreieşti. Numai ca sortii s-au întors împotriva călăului, iar deznodământul a fost
cu totul altul.
Postul Esterei. Ziua de 13 Adar, in ajun de Purim, a fost stabilita ca zi de post sub numele de Tanait
Ester, in amintirea zilelor de post pe care regina Ester şi le-a impus sieşi, precum şi evreilor din Susa,
înaintea intervenţiei sale pe lângă rege pentru salvarea poporului evreu.
În ajun de Purim, după rugăciunea de Maariv se citeşte cu solemnitate Meghilat Ester. Lectura se
repeta şi a doua zi dimineaţa, după ce se citeşte din Tora pericopa saptamânii. Tradiţia a statornicit obiceiul
ca enoriaşii să se manifeste zgomotos, bătând din picioare de fiecare data când e pronunţat numele lui
Haman şi al fiilor săi. Copiii întrebuinţează învârtitoarea - grager - pentru a-şi manifesta dispreţul faţă de
curteanul hain şi lipsit de scrupule care a urzit pieirea populaţiei evreieşti din Persia.
Există obiceiul ca de Purim prietenii să-şi trimită reciproc daruri alcătuite mai ales din dulciuri,
prăjituri cu miere, hamentaşen, fructe. Se recomanda sa se ofere mai multe daruri oamenilor nevoiaşi, iar
nimeni nu trebuie sa refuze o mână care i se întinde. Domneşte peste tot o atmosfera de veselie şi prietenie
din care nu lipsesc nici farsele. În seara zilei de 14 Adar s-a statornicit tradiţia de a se organiza o masa
festiva - Seudat Purim. În numeroase comunitati exista obiceiul organizării de baluri mascate, mese festive
şi vizite care se fac in familie. Purimul a fost sărbătorit întotdeauna ca un simbol al justiţiei imanente, al
victoriei celor asupriţi asupra asupritorilor. Cartea Esterei ramâne de-a pururi, căci conţinutul ei reprezintă,
după cum însăşi se caracterizează, "cuvintele păcii şi adevărului."

J. PESAH
Sărbătoarea de Pesah, numita şi Zman Heiruteinu -"Sarbatoarea libertăţii", Hag Heaviv
-"Sarbatoarea primăverii", Hag Hamaţot - "Sărbătoarea azimilor" evoca ieşirea evreilor din Egipt, izbăvirea
lor din robia faraonica, marcând actul de naştere al poporului evreu.
În Aseret Hadibrot -"Decalogul", epoca sclaviei este menţionată chiar in prima porunca: "Eu sunt
Domnul Dumnezeul tău care te-am scos din casa sclaviei (Şemot 20, 2). Este semnificativ faptul ca autorul
divin al Bibliei nu se refera mai întâi la principalul atribut al lui Dumnezeu - de Creator al Cerului şi al
Pământului, ci reliefează rolul acestuia de Eliberator.
Rai Iehuda Halevi subliniază ca aceasta formulare exprima concepţia evreiască despre viata: mai
presus decât însăşi creaţia este libertatea. Legiuitorul biblic a căutat prin toate mijloacele sa tina treaza in
conştiinţa obştii amintirea ieşirii din Egipt. Iată de ce toate sărbătorile, sau majoritatea lor, evocă acest
memorabil eveniment.
Kiduşul de Şabat, toasturile festive rostite de sărbători, tefiloturile, toate pomenesc de Zeher Liţiat
Miţraim - " Amintirea ieşirii din Egipt". În "Hagada", care relatează şi ea epopeea exodului din Egipt,
întâlnim trei termeni cu valoare simbolica: Pesah, Maţot, Maror. Care este semnificaţia lor?
Cuvântul "Pesah" derivă din verbul ebraic "pasoah" -"a sari", sugerând ca moartea a sarit peste
casele evreilor. "Maţot" -"azima" pâine din aluat nedospit, cu care s-au hrănit strămoşii evreilor. Când au
părăsit in grabă Egiptul, ei nu au mai avut timp sa-şi coacă pâine dospită şi au luat cu ei nişte turte
nedospite. "Maror" sunt nişte ierburi amare care au menirea de a evoca viaţa amara, plina de durere şi
suferinţă de care a avut parte poporul evreu în robia egipteana. Pesah, Maţot şi Maror, aceste trei simboluri
au drept scop sa ţină trează conştiinta.
Ieşirea din Egipt, act de o covârşitoare importanta istorica, a marcat eliberarea poporului evreu din
robia egipteana, constituind, totodată, prima victorie a sclavilor, istoriceşte atestată, împotriva unui sistem
social crud şi opresiv.
Sărbătoarea de Pesah dureaza opt zile, de la 14 Nisan, ora 9,30, dimineaţa până la 22 Nisan seara.
Sărbătoarea de Pesah are următoarea structura: primele şi ultimele doua zile sunt sărbători, iar zilele dintre
ele sunt semisărbători şi poarta denumirea de Hol-Hamoed (17, 18, 19, 2o Nisan).
Timp de opt zile, cât durează sărbătoarea, este interzisa consumarea pâinii şi a oricăror produse
făinoase (hameţ), precum şi a oricărui aliment care nu a fost preparat in condiţii rituale speciale de Pesah.
În ajun de Pesah stăpânul casei face o cercetare amanuntita in toate incaperile şi in toate colturile
pentru a verifica daca nu se afla pe undeva ceva hamet. Nici o farimitura de aluat dospit, sub nici o forma,
nu trebuie sa se găsească in acest interval de timp in casa crediciosului. În ziua de 14 Nisan consumarea

23
hameţului este permisa pâna la ora 9,30, dimineaţa. Toate alimentele sunt înlocuite cu altele, special
preparate de Pesah - pachete de matot, pungi cu faina de azima, sticle cu vin cu etichete care atesta ca nici
un ferment nu a pătruns in ele. Toate pachetele de alimente poarta sigiliul unei autoritari rabinice care
garantează că fabricarea a decurs potrivit prescripţiilor religioase.
Vesela de fiecare zi este înlocuita cu servicii noi, scoase din lăzi sau dulapuri care le-au adăpostit
timp de 12 luni: cratiţele şi tacâmurile sunt şi ele înlocuite. În ziua de 14 Nisan, la prânz, pe masa este pusa
vesela de Pesah, dar nu se serveşte nici maţot, nici pâine. Maţot vor fi consumate cu ocazia solemnităţii
respective, la Seder.
În primele doua seri de Pesah, 14 si 15 Nisan, in casa fiecărui credincios se organizează un Seder.
Reuniţi in jurul mesei, toţi membrii familiei ascultă lectura Hagadei, care evoca epopeea ieşirii evreilor din
Egipt. Masa este aranjata cu fast şi potrivit ritualului. La mijloc se afla platoul de Seder, care are in fiecare
din cere trei despărţituri o bucata de maţa. Pe platou se afla alimente cu conţinut simbolic: karpas
(patrunjel), apa sărată cu oţet, morcov, laptucă şi hrean, ierburi amare, ca amărăciunea evreilor din Egipt.
De asemenea, se mai afla haroset, o pasta din miere, migdale, scorţişoară şi vin roşu sugerând lutul din care
slavii făceau cărămizi. În sfârşit, zeroa, un os cu carne friptă care evoca mielul pascal de altădată, şi un ou
răscopt care simbolizează distrugerea Templului din Ierusalim. În cursul ceremonialului fiecare comesean
este invitat sa golească paharul cu vin de patru ori, ca expresie a recunoştinţei faţă de Dumnezeu. Cere
patru cupe, arba kosot, corespund celor patru etape ale eliberării: "Am sa va scot ..., Am sa va izbavesc de
munca grea ..., Am sa va mântuiesc9..., Am sa va primesc sa-mi fiţi popor" (Exodul 6,6).
În faţa stăpânului casei se umple un pahar cu vin in cinstea profetului Eliahu, viitorul prevestitor al
mântuirii finale. Dupa Kiduş se goleşte primul pahar. Comesenii stau in poziţie înclinată, aşa cum făceau în
antichitate oamenii liberi. Apoi stapânul casei se spală pe mâini şi, muind karpas in apa sărată,
binecuvinteaza pe "Cel ce a creat fructele pământului", gusta din karpas şi-1 împarte comesenilor. De
asemenea, împarte azima din mijloc, păstrând cea mai mare parte pentru aficomen. Ridicind apoi platoul de
Seder, anunţă: Iata pâinea suferin1ei pe care au mâncat-o strămoşii evreilor in Egipt. Rugăciunea continua
cu exprimarea năzuinţei spre libertate. Este umplut cel de-al doilea pahar. Apoi, mezinul sau, cel mai tânar
dintre comeseni, pune părintelui cele patru întrebări: Ma niştana halaila haze micol haleilot şebhol haleilot
anu ohlim hamel uma1a, halaila haze culo ma1a? Şebhol haleilot anu ohlim şear ierakot halaila haze
maror? Şebhol haleilot ein anu matbilim afilu paam ehat, halaila haze ştei peamin? Şebhol haleilot anu
ohlim bein ioşevin uvein msubim halaila haze culanu msubim? "De ce se deosebeşte aceasta noapte de
celelalte nopţi? În toate celelalte nopţi putem mânca dospite şi nedospite, in aceasta noapte numai
nedospite. În celelalte nopţi mâncăm diferite verdeţuri, în aceasta noapte numai rădăcini (verdeţuri) amare.
În celelalte nopţi nu trebuie sa muiem nici măcar o dată, in aceasta noapte de doua ori. În celelalte nopţi
mâncam şezând sau rezemaţi, in aceasta noapte numai rezemaţi".
Versetele biblice alternează cu povestirile şi comentariile Minei, cu evocarea Sederului de la Bnei
Brak (localitate menţionata in "Hagada" in care se relatează ca mai mulţi rabini reuniţi in seara de Pesah au
povestit toata noaptea despre ieşirea din Egipt, până ce au sosit discipolii lor sa-i anunţe ca e timpul
rugăciunii de dimineaţă), a episodului cu cei patru fii, cu descrierea sclaviei in Egipt, a muncilor grele, a
celor zece calamităţi, cu explicarea celor trei miţvot - a mielului, a azimei şi a ierburilor amare, cu
proslăvirile cuprinse in Daieinu (poem liturgic in care fiecare verset il proslaveşte pe Dumnezeu,
enumerându-se miracolele prin care au trecut evreii, având in final, cuvântul "daieinu" care înseamnă ar fi
fost de-ajuns") şi, în sfârşit, cu golirea celui de-al doilea pahar.
După spălarea mâinilor urmează binecuvântarea pentru consumarea azimei. În amintirea Templului
se consuma un pic de hrean intre doua bucati de maţot. Urmează masa propriu-zisa. După umplerea celui
de-al treilea pahar se continua cu partea a doua a Sederului. După rostirea rugăciunii de incherere a mesei şi
golirea celui de-al treilea pahar se deschide larg uşa, cu invitaţia să intre profetul Eliahu. Se toarnă al
patrulea pahar şi urmează recitarea psalmilor de Halel. Sărbătoarea se încheie cu cântece vesele: Ehad Mi
Iodea, Had Gadia. În acelaşi mod decurge şi Sederul din, seara următoare.
La 15 Nisan este prima zi de Pesah. Dimineaţa credincioşii se duc la sinagoga unde se oficiază
serviciul divin, de sărbătoare.
La Musaf oficiantul îmbracă kitl şi recită rugăciunea Tal pentru roua binefăcătoare rodului
pământului. Tefilat Tal (Rugaciunea pentru roua) este îmbogăţita cu piiutim (poezii sinagogale care au

9
Se crede că Domnul Iisus a instituit cina cu a treia cupă, care vorbea despre mântuire. A patra cupă, potrivit concepţiei ebraice,
simboliza banchetul mesianic, ce va urma după instaurarea Împărăţiei mesianice. Astfel se justifica şi aluzia Mântuitorului cu
privire la banchetul prilejuit de reîntoarcerea sa.
24
intrat in canonul rugăciunilor) ale lui Elizar Ha-Kalir, unul dintre maeştrii literaturii sinagogale din Evul
Mediu.
La Minha se spune Morid hatal (Rugaciunea pentru roua) in loc de Morid hagheşem (rugaciunea
pentru ploaie). Aceasta se spune până la Şemini Aţeret. În primele doua zile de Pesah se spune Halel întreg.
În a doua seara de Seder începe Sfirat Haomer (numărătoarea Omerului). În cere 49 de zile, cât dureaza
numărătoarea Omerului, se obişnuieşte sa nu se facă petreceri, cu excepţia zilelor de Lag Baomer, Roş-
Hodeş, precum şi a ultimelor trei zile ce preced sarbatoarea de Şavuot. În acest interval nu se fac nunti,
credincioşii nu-şi imbraca haine de sărbătoare şi nu se tund. Sunt zile de doliu după cei 40000 de elevi ai
lui Rabi Akiva, omorâţi in timpul împăratului Adrian.
Zilele de 17-20 Nisan, numite Hol-Hamoed, sunt considerate semisărbatori şi au un caracter
semifestiv. În aceste zile sunt permise unele munci, îndeosebi cele necesare nevoilor sărbătorii. Şabat Hol-
Hamoed este Şabatul care cade in cursul sărbătorii de Pesah. În acest Şabat se face lectura din Şir-Haşirim
(Cântarea Cântărilor). Şevii şel Pesah (a 7-a zi de Pesah -21 Nisan) evocă ziua in care evreii au traversat in
mod miraculos Marea Roşie, scăpând de urmărirea oştilor faraonului. Se citeşte Cântecul Mării, imn de
triumf şi recunoştinţă, intonat de Moşe şi fiii Israelului.
22 Nisan este ultima zi de Pesah, in care se spune Izkor, rugăciunea pentru pomenirea mortilor din
familie.

L. LAG BAOMER
Lag Baomer este o semisarbatoare intru comemorarea încetării epidemiei ce izbucnise in anul 135
d.Hr. în rândurile luptatorilor care, sub conducerea lui Bar-Kohba, se răsculaseră împotriva stapânirii
romane.
Patruzeci şi noua de zile despart Pesah-ul - sărbătoarea eliberării din robia fizica -de Şavuot, ziua
primirii Torei, marcând eliberarea din robia spirituala.
Sefirat Ha-Omer (prescurtat Sefira) reprezintă denumirea celor 49 de zile incepind cu a doua zi de
Pesah, când se aducea prinosul primului seceriş la T emplu, până la Şavuot. Astăzi numărătoarea se face in
cadrul unei rugăciuni speciale.
Acum 2000 de ani, in zilele Sefirei (numărătorii), o epidemie cumplita cuprinsese armata 1ui Bar-
Kohba, formata din discipolii lui Rabi Akiva. Din a 33-a zi a Sefirei nici o viaţa nu se stinse, nici unul din
cei ce-l urmau pe Rabi Akiva nu pieri. Era Lag Baomer.
Dar pentru a înţelege cauzele insurecţiei este necesar sa prezentam evenimentele istorice care au
precedat-o. Ruinele Templului incendiat de ostaşii lui Titus in anul 70 d.Hr. fumegau inca. Legiunile
romane pustiiseră întreaga Iudee, dar învăţătura iudaica fusese salvata de Iohanan Ben Zakai, care reuşise
sa grupeze in jurul sau pe cei mai de seama învăţaţi ai vremii la Academia din Yavne, ce luase locul
Sanhedrynului din Ierusalim. Domiţian (81-96 d.Hr.), fratele şi urmaşul lui Titus, i-a tratat pe iudei cu mare
asprime, trecându-i pe sub ascuţişul sabiei pe acei locuitori care refuzau să plătească un impozit pentru
susţinearea cultului păgân. Mai blând i-a tratat Nerva (96-98 d.Hr.), care desfiinţase impozitul (Fiscus
Iudaiucus). Timpuri grele au venit in timpul domniei lui Traian (98-117 d.Hr.). Când acesta s-a luptat cu
parţii (107 d.Hr.), evreii au opus o rezistenţă îndârjită, deoarece in ţara parţilor se bucurau de autonomie
deplina. Iudeea a fost pustiita de cohortele romane. Dupa moartea lui Traian, pe tronul Imperiului Roman s-
a urcat Aelius Hadrianus (Adrian) (117-138 d.Hr.). La începutul domniei sale acesta a părut binevoitor faţă
de evrei, deoarece era nevoit să restabilească liniştea şi ordinea in provinciile imperiale răscolite de
expediţiile precursorului sau. El l-a destituit, astfel, pe Quietus, asprul guvernator al Iudeei. S-a răspândit
vestea că împăratul intenţionează reclădirea Ierusalimului şi chiar ridicarea Templului. De fapt, planul sau
a fost să reconstruiască fosta capitală a Ţării Sfinte, dar nu ca un oraş iudeu, ci ca un oraş roman, ca simbol
al victoriei religiei de stat a Romei asupra celei mozaice. Pe locul Templului Dumnezeului unic urma să fie
clădit un templu lui Jupiter. Lucrările de construcţie au început, dar s-au dovedit a fi picătura ce a umplut
paharul nemulţumirii poporului. Focul răscoalei a reizbucnit.
Ideologul mişcării insurecţionale a fost Rabi Akiva, iar comandantul militar Bar Kohba, supranumit
Bar-Kozba (Fiul Stelelor). Prigoana s-a inteţit in anul 127 d.Hr. O serie de şcoli au fost închise, iar viata
religioasă a fost din ce in ce mai mult stingherită. Ca urmare a acestor măsuri, un grup de învăţaţi evrei, in
frunte cu Rabi Akiva, a început să pregătească o răscoală populară contra puterii romane. Ani de-a rândul a
durat aceste pregătiri. Au fost amenajate peşteri, s-au săpat tunele de contact, au fost depozitate arme şi
tinerii efectuau exerciţii militare in condiţii de mişcare subterană. În anul 132 d.Hr. a început revolta. Sub
conducerea lui Rabi Akiva şi Bar-Kohba, războiul de eliberare a păşit din izbinda in izbinda. O forţă

25
militară romană venită din Siria a fost nimicită şi Ierusalimul eliberat. Într-un singur an insurgenţii au
cucerit 50 de cetăţi întărite, aproape 1000 de sate şi oraşe, reuşind să fie, la un moment dat, stăpânii întregii
ţări. Bar-Kohba a fost proclamat nasi al Iudeei. Monezile bătute in timpul răscoalei purtau inscriptia:
"Pentru eliberarea Ierusalimului". Timp de 3 ani Eret Israel a fost a ţară liberă.
Conform tradiţiei, denumirea de "Bar-Kohba", adică "Fiul Stelelor", porneşte de la Rabi Akiva, care
l-a identificat pe realizatorul planurilor sale (Mesia) de scuturare a jugului străin, pornind de la versetul 17,
capitolul 24 din a patra carte a Torei (Bamidbar), care notează: "o stea a răsărit din Iaakov şi va învinge pe
Edom".
Disperat, Tineus Rufus, guvernatorul acestei părţi a Orientului, a raportat la Roma şi a cerut întăriri
pentru a se putea face fată situatei. Adrian a trimis pe unul dintre cei mai faimoşi şi mai cruzi generali ai
săi, Iulius Severus, care-i învinsese pe rasculatii britani. Şi totuşi Severus nu a reuşit sa infringa armata lui
Bar-Kohba decât cu multa greutate. Luptele au durat până in vara anului 135 d.Hr. Covârşita de numărul
imens al unităţilor romane, armata lui Bar-Kohba a fost măcinată in doi ani de un război de uzura. Un punct
de rezistenta eroica devenise fortareata Betar, de lângă Ierusalim, unde şi-au pierdut viaţa, apărând cetatea
până in ultima clipa, Bar-Kohba şi luptătorii săi. Se apreciază ca peste 500000 de iudei au pierit in lupte.
O bună parte din Iudeea a fost jefuita şi pustiita. După înăbuşirea răscoalei a început o epoca de
mari represiuni împotriva evreilor. A fost interzisa studierea Torei şi respectarea prescripţiilor ei. Rabi
Akiva, curind a fost prins de romani. Din ordinul guvernatorului Rufus i s-a jupuit pielea cu cârlige de fier,
fiind mai apoi omorât.

M. ŞAVUOT Cinzecimea
Multiplele semnificaţii ale sărbătorii de Şavuot sunt desemnate prin mai mulţi termeni: Zman matan
Torateinu - "Sărbătoarea dăruirii Torei", Hag Ha-Katir -"Sărbatoarea secerişului", Yom Ha-Bicurim -"Ziua
primelor fructe".
La şapte saptamâni de la Pesah, la capătul "numărătorii" (Omer) evocam in zilele de 6 şi 7 Sivan un
eveniment de covârşitoare însemnătate: clipa revelaţiei sinaitice a proclamării celor 10 porunci. Iată de ce
sărbătoarea de Şavuot se mai numeşte şi Sărbătoarea dăruirii Torei. Organic legata de Pesah, ea
simbolizează totodată actul de naştere spirituală a poporului evreu. Cele 49 de zile ale "numărătorii"
constituie trăsătura de unire intre cere doua sărbători, evidenţiind unitatea lor indisolubila: libertatea fizica
are valoare in măsura in care e legata de libertatea sufleteasca.
Zdrobirea cătuşelor faraonice, eveniment crucial de ampla rezonanta istorică, a marcat eliberarea
fizica a evreilor. Era insa nevoie de eliberarea conştiinţelor de reminiscenţele robiei, pentru a se reda
poporului sentimentul demnităţii. Deşi acorda o importanta deosebita sufletului, iudaismul nu a uitat
niciodată că omul are şi un corp care îşi cere şi el drepturile. Tora nu a despartit nicicând materia de spirit,
sufletul de trup, ci dimpotrivă, le-a privit ca pe un tot unitar. De aceea, Şavuot nu este numai Zman matan
Torateinu "Sărbătoarea dăruirii Torei", ci şi Hag Ha-Bicurim - "Sărbătoarea culegerii primelor roade". Iată
de unde provine cea de-a doua denumire.
În antichitatea iudaica Sărbătoarea primelor fructe era celebrata cu mult fast. Din toate colturile
tarii, coşuri cu trufandale împodobite cu flori erau aduse la Templul din Ierusalim şi oferite Domnului in
sunete de instrumente muzicale, in cântecul de slava al levitilor şi în prezenta a sute de mii de pelerini.
Amintirea Sărbătorii primelor fructe şi a secerişului este evocata in prezent de florile şi crengile înverzite
cu care credincioşii îşi împodobesc casele şi sinagogile in zilele de Şavuot. Acest obicei respectat de
milenii conferă zilelor de Şavuot un caracter de sărbătoare a naturii, le imprimă un aer solemn, dar dătător
de bucurie.
Prima noapte de Şavuot, noaptea ajunului, este dedicata in întregime studiului. Sărbătoarea dăruirii
Torei este astfel întâmpinată cu cărţile sfinte deschise. Despre acest obicei se povesteşte in Zohar, carte
mistică iudaică redactată in secolul al XII-lea, el fiind respectat de unii credincioşi şi in zilele noastre.
Aniversarea primirii Torei este relevată şi de nota specifică a serviciului divin. Mahzorul de Şavuot
cuprinde, printre a1tele, un poem cu caracter didactic denumit Ahzarot -"Admonestari", care enumeră cele
613 porunci (Miţvot) ale Torei pentru a reîmprospăta aceste norme de conduita etico-regilioasa şi civica in
memoria credincioşilor. O a doua nota specifica a serviciului divin de Şavuot este cântarea, înaintea citirii
Torei, a minunatului imn aramaic cunoscut sub numele de Akdamut. Lectura biblica o constituie in prima
zi de Şavuot un capitol din pericopa Itro unde se afla Decalogul (Aseret Ha-Dibrot). În ziua a doua de
Şavuot se citeşte cartea Meghilat Ruth, consacrata figurii pline de duioşie şi modestie a moabitei căreia i-a
fost dat sa fie străbuna regelui David. După unii comentatori, introducerea in serviciul divin de Şavuot a

26
lecturii din Meghilat Ruth se explica prin aceea ca din ea se degaja atmosfera rustica a secerişului, a
culesului fructelor, specifica sărbătorii de Şavuot. După parerea altor comentatori, explicaţia ar fi aceea ca
in Meghilat Ruth se relateaza peripeţiile întemeierii familiei din care ulterior a provenit regele David,
tradiţia fixând decesul acestuia in ziua a doua de Şavuot.
Tot in ziua a doua de Şavuot se rosteşte Izkor, rugăciune de pomenire a morţilor. Exista obiceiul ca
de Şavuot sa se viziteze mormântul prezumtiv al regelui David, unde se citeşte, verset cu verset, din
Psalmi.
De Şavuot era obiceiul de a se aduce pentru prima oara la şcoala sau la sinagoga copiii care
împlineau in anul respectiv 5 ani. Drumul până acolo copilul îl făcea pe umerii tatălui. Ajunşi la sinagogă,
tatăl lua copilul de pe umeri şi îl dădea învăţătorului in braţe, apoi scotea o tăbliţa de lemn pe care erau
înşirate literele alfabetului şi câte 4 cuvinte formate din 4 litere. Literele erau citite in fata copilului şi apoi
erau unse cu miere. Copilul gusta mierea de pe tăbliţă şi repeta literele şi cuvintele citite. Apoi se aducea o
prăjitura făcuta din făina, lapte, miere şi ulei, pe care erau scrise diverse versete biblice. Acestea se citeau
in fata copilului, după care se împărţea prăjitura intre copiii adunaţi la festivitate.
Şi bucătăria de Şavuot ne rezerva o serie de surprize plăcute. Prima masa, potrivit tradiţiei, este
compusa din lactate din care nu lipseşte nici mierea. După părerea unora, laptele şi mierea simbolizează
Tora, căci despre ea se spune in Cântarea Cântărilor: "Mierea curge, laptele curge de sub limba ta..."(4, 2).
Alţii cred ca prin aceste mâncăruri se evocă prima masă luata de strămoşii evreilor după primirea Torei.
Oricare ar fi explicaţia obiceiului, faptul este ca, datorită lui, sărbătoarea are farmecul ei, graţie şi
delicioşilor colţunaşi cu brânza care se consuma cu plăcere, indiferent de motivele simbolice ce le-au
încetăţenit in meniul specific zilelor de Şavuot. Sărbătoarea de Şavuot a fost dintotdeauna una din cele mai
îndrăgite sărbători evreieşti.

TIŞA BEAV
Tişa Beav, ziua a noua a lunii Av, a fost stabilită zi de post, de doliu, de intensă rugă şi de cucernică
încordare acum peste 2500 de ani, după distrugerea primului Templu, in anul 586 î.d.Hr. din ordinul lui,
Nabucadneţar, regele Babilonului.
Distrugerea celui de-a doilea Templu din ordinul lui Titus, împăratul romanilor, se situează în anul
70 d.Hr., tot in ziua de 9 Av. Postul instituit pentru aceasta zi are, în primul rând, menirea de a ţine treaza
amintirea distrugerii celor două sanctuare.
În ziua de 9 Av, anul 135 d.Hr., legiunile romane sub comanda unuia din cei mai cruzi generali,
Iulius Severus, au înăbuşit in sânge răscoala condusă de Bar-Kohba, trecând prin foc şi sabie cetatea Betar,
ultimul punct de rezistenţă al răsculaţilor din Iudeea împotriva ocupantului străin. În anul 136 d.Hr., in ziua
de 9 Av, pământul Ierusalimului a fost arat din ordinul împăratului Adrian, ca simbol al nimicirii totale şi
definitive a statului iudeu. Două milenii n-au reuşit să aştearnă valul uitării asupra acestor tragice
evenimente care şi-au pus amprenta pe destinul dramatic al poporului evreu.
An de an, de 9 A v, credincioşii evrei stau pe jos, desculţi, cu sufletul îndoliat, cu ochii inlacrimati
şi citesc elegiile profetului Irmiahu care, in calitate de martor ocular a plâns, evocând ruinele Ierusalimului
şi ale Templului. Zilele de doliu ale credincioşilor nu incep in ajun de Tişa Beav, ci cu trei săptămâni
înainte, in a 17-a zi a lunii Tamuz, când legiunile romane au spart zidul Ierusalimului. Aceasta zi
marchează deci începutul celor trei săptămâni de doliu, când nu sunt permise cununii religioase. În prima zi
a lunii Av, credincioşilor le este interzis consumul cărnii şi al vinului, cu excepţia zilelor de Şabat. În
sâmbăta dinainte de Tişa Beav, la încheierea pericopei săptămânale, se recită primul capitol din Cartea
profetului Işaiahu. Este Şabat hazon -"sâmbăta viziunii". Doliul culminează cu postul din a noua zi a lunii
Av. Începutul lui este marcat in seara precedentă printr-o masă denumită seuda mafsechet , -"masa de
întrerupere". Ea constă dintr-o bucată de pâine presărată cu cenuşă (simbol antic al doliului), care se
consumă stând pe jos.
În aceiaşi seară perdeaua care acoperă chivotul sfânt este îndepărtata, rugăciunea de seara urmând
sa fie rostită in semiîntuneric, in linişte, cu evlavie deosebită şi cu o voce joasa şi tristă. Urmează recitarea
"Plângerilor lui Irmiahu" -Meghilot Eicha. În dimineaţa zilei de 9 Av, in sinagogă se citesc Kinot, o serie
de elegii scrise de mari poeţi religioşi medievali, printre care Iehuda Halevi, Avraham ibn Ezra şi alţii.
Rugăciunea de dimineaţa se face fără talit şi tefilin. Rugăciunea de Minha a zilei de 9 Av are şi ea ritualul
ei sinagogal deosebit. Este singura data din cursul anului când la rugăciunea de Minha, credincioşii îmbracă
tefilinul pentru a rosti câteva fragmente din rugăciunea de dimineaţă, pentru a citi un pasaj din Tora, pentru

27
a-şi exprima speranţa că zilele de doliu se vor transforma in zile de mângâiere şi bucurie. În multimilenara
istorie a poporului evreu luna Av, a zecea luna a anului iudaic, a fost nu o data prilej de jale şi de doliu.
În Mişna e consemnata ca dată a primei nenorociri care s-a abătut asupra evreilor ziua de 9 Av, zi in
care generaţia ieşită din Egipt a fost pedepsită să rătăcească 40 de ani prin deşert. După cum se relatează in
Tora, zece din cei doisprezece soli trimişi de Moşe să exploreze Ţara Sfântă au comunicat că le va fi
imposibil evreilor să o cucerească. Cuprinşi de neîncredere in promisiunea divină că a lor va fi ţara, dispuşi
sa plece urechea la cei care o defăimau, strămoşii evreilor au plâns toată noaptea de 8 spre 9 Av, temându-
se de ceea ce va urma. Atunci a fost luata hotarârea divină ca generaţia celor vârstnici sa nu vadă Ţara
Sfântă şi să piară in pustiu, iar ziua de 9 Av a rămas predestinata unor nenorociri, adevărate motive de
doliu.
Iată câteva din marile tragedii care s-au abătut asupra poporului evreu in decursul istoriei, in luna
Av: expulzarea tuturor evreilor din Anglia in anul 1290; expulzarea evreilor din Franţa în 1305; expulzarea
tuturor evreilor din Spania in 1492; expulzarea evreilor din Viena in anu11670. La 9 Av 1571 a fost
înfiinţat Ghetoul din Florenţa din ordinul Marelui Duce Cosima de Medicis. La 9 Av 1630 Ferdinand I a
ordonat expulzarea tuturor evreilor din oraşul Mantua. În 1684 a izbucnit un pogrom împotriva evreilor din
oraşul Padova, iar in 1929 a avut lac un pogrom in Ţara Sfântă. În 1939, in cursul lunii Av a izbucnit ce1
de-al doilea război mondial, in contextul căruia s-a produs Holocaustul, soldat cu asasinarea a 6 milioane
de evrei. În 1942, in luna Av, hitleriştii au adoptat "soluţia finala", hotărârea de a nimici poporul evreu.

28