Arhiepiscopia Dunării de Jos

Seminarul Teologic Liceal Ortodox

„Sfântul Apostol Andrei”

LUCRARE ÎNTOCMITĂ ÎN CADRUL

EXAMENULUI DE ATESTARE
A COMPETENŢELOR PROFESIONALE

COORDONATOR,
Pr. Prof. Mihai Adrian

SUSŢINĂTOR,
Burlacu Marian Valeriu

GALAŢI
2010

1
 Seminarul Teologic Liceal Ortodox
„Sfântul Apostol Andrei”
Disciplina: Studiul Vechiului Testament

CĂSĂTORIA ŞI FAMILIA
ÎN VECHIUL TESTAMENT
ŞI ÎN TRADIŢIA IUDAICĂ

COORDONATOR,
Pr. Prof. Mihai Adrian

SUSŢINĂTOR,
Burlacu Marian Valeriu

GALAŢI
2010

2
 CUPRINS

1. Introducere……………………………………………………………………4
2. Căsătoria în Vechiul Testament……………………………………………...5
2.1.Logodna şi nunta……………………………………………………........5
2.2.Însuşiri ale căsătoriei veterotestamentare. Problema poligamiei…….......8
2.3.Leviratul. Sclavii. Alte prescripţii ale Legii lui Moise cu privire la
căsătorie……………………………………………………………….....9
3. Familia în Vechiul Testament: Temeiuri fundamentale…………………….12
3.1.Soţ şi soţie, părinţi şi copii……………………………………………..12
3.2.Poziţia socială a femeii în Israelul veterotestamentar...………………...13
3.3.Grija faţă de văduve la poporul evreu antic…………………………….15
3.4.Naşterea, creşterea şi educarea copiilor la evrei în spiritul adorării lui
Dumnezeu şi al respectului pentru părinţi………………………………16
3.5.Combaterea imoralităţii de către Legea Mozaică……………………….20
3.6.Importanţa familiei la vechii israeliţi………………………………...…22
4. Căsătoria şi familia în decursul perioadei Vechiului Testament. Împlinirea
căsătoriei veterotestamentare prin Taina Sfintei Cununii…………………..24
5. Concluzii…………………………………………………………………....27
6. Bibliografie………………………………………………………………....29

3
 1.Introducere

Lucrarea de faţă nu pretinde a fi una academică, ci una accesibilă oricărui cititor,

oricărui pasionat de istoria poporului evreu antic, a lui Israel, oricărui pasionat de Vechiul
Testament şi de Teologie in general. În lucrarea pe care o veţi străbate mai departe am
încercat să aduc in discuţie o temă care este foarte actuală chiar şi in zilele noastre, o
problemă des dezbătută de numeroşi teologi ai Noului Testament, dar foarte rar luată in calcul
de către exegeţii biblici şi de către cler atunci când vorbim despre ea raportată la perioada
Vechiului Testament.

Este vorba despre căsătorie si despre familie aşa cum sunt ele prezentate in
Vechiul Testament şi in tradiţia iudaică. În redactarea acestei lucrări am folosit scrierile de
specialitate a doi mari teologi contemporani români: Preot Conferenţiar Doctor Petre Semen,
Facultatea de Teologie Oortodoxă din Iaşi şi Preot Doctor Constantin Mihoc, Facultatea de
Teologie Ortodoxă Sibiu, opera de referinţă a marelui istoric evreu din diaspora Iosif Flaviu –
Antichităţi iudaice, precum şi alte câteva articole şi studii din periodicele Patriarhiei Române
şi ale Mitropoliei Moldovei şi a Bucovinei.

Am încercat să aduc în discuţie câteva aspecte mai puţin discutate care ne prezintă
o cu totul altă mentalitate a oamenilor de atunci faţă de oamenii zilelor noastre şi un cu totul
alt mod de a privi lumea. În explorarea acestei lucrări veţi găsi numeroase informaţii desepre
căsătorie şi familie in general, dar şi despre particularităţile ritualului nunţii, despre caracterul
social al contractului matrimonial, despre legile care fac referire directă la căsătorie (ex.
Legea Leviratului), despre poziţia fiecărui membru al familiei, despre statutul văduvelor,
despre naşterea, creşterea şi educarea copiilor, despre respectul copiilor faţă de părinţi, despre
importanţa familiei in societatea israelită, şi despre implinirea scopului suprem al căsătoriei in
Sfanta Taina a Cununiei instituită de Mântuitorul Iisus Hristos prin minunea săvârşită la
nunta din Cana Galileii.

Acestea fiind spuse, am speranţa că prezenta lucrare vă va aduce un plus de

cunoştinţe şi va elimina şi anumite îndoieli sau nelămuriri ale dumneavoastră cu privire la
temă.

4
 2.Căsătoria în Vechiul Testament

2.1.Logodna şi nunta

Societatea din cele mai vechi timpuri nu a fost la fel ca şi cea din zilele noastre,
existând diferenţe de la cer la pământ între modelul antic şi cel actual. Un exemplu concret
este societatea israelită veterotestamentară, complet diferită faţă de societatea contemporană.
Astfel atât logodna cât şi nunta vechilor evrei nu sunt aceleaşi ca şi cele de astăzi. O deosebire
important constă in faptul că părinţii mirelui erau cei care îi căutau fiului lor o logodnică,
jucând rol de peţitori, după cum vedem în exemplul lui Avraam care a trimis pe sluga sa la
Laban, o rudă de a sa să îi caute soţie fiului său Isaac. Cel mai concret exemplu însă este cel al
lui Adam, căruia Părintele Ceresc i-a creat din coasta luată dintr-însul pe Eva femeia, ”ca să
nu fie singur şi fără de ajutor”. În contextul lumii actuale când logodna şi nunta se fac prin
liberul consimtământ al celor doi tineri, mai găsim totuşi rămăşiţe ale acestui model social:
lumea rromilor, unde în cadrul şatre aranjamentele pentru căsătorie se fac chiar înainte de
naşterea copiilor şi lumea indiană unde tot părinţii sunt aceia care hotărăsc cu cine se vor
căsători fiii sau fiicele lor bazându-se in special pe criteriul social.

Există, însă, în Vechiul Testament şi exemple de bărbaţi care şi-au ales singuri soţie
după cum vedem in cartea II Regi exemplul regelui şi proorocului David care si-a luat de soţie
pe Batşeba, femeia lui Urie. Cu toate acestea in majoritatea cazurilor părinţii erau cei care în
societatea israelită căutau fiului lor o soţie. Odată ce aceasta era găsită şi se hotăra căsătoria
cei doi tineri erau consideraţi logodiţi.

Evreii făceau o distincţie clară între logodnă şi căsătorie, cei doi fiind consideraţi
căsătoriţi abia după ce bărbatul ”o lua la sine”, la casa sa pe femeia sa (Deuteronom XX, 7).
Căsătoria propriu-zisă însemna tocmai această ”luare” în sensul de ”luare în posesiune”, în
ebraică hakhnachah.1 În Evanghelia după Matei îngerul îi spune în vis dreptului Iosif: ”Nu te
teme a lua pe Maria femeia (logodnica) ta” (Matei I, 20), fapt ce arată că aceea care îi fusese
până atunci logodnică din acel moment al luării ei la sine va conta în ochii tuturor ca soţia sa.

În ciuda acestei distincţii clare între logodnă şi căsătorie Legea prevedea aproape
aceleaşi drepturi şi obligaţii atât pentru cei logodiţi cât şi pentru cei căsătoriţi. Atât femeia
1
Pr. Dr. Constantin Mihoc, Taina căsătoriei și familia creștină în învățăturile marilor Părinți ai Bisericii din
secolul IV, Ed. Teofania, Sibiu, 2002, p. 20-21.

5
logodită, cât şi femeia căsătorită, în cazul în care era bănuită de infidelitate, trebuia să facă
jurământul de zelotipie2. Atât pentru femeia logodită cât şi pentu cea căsătorită, în cazul în
care era găsită vinovată pedeapsa era moartea prin uciderea cu pietre. Ca şi soţia, logodnica
nu putea fi repudiată decât printr-o ”carte de despărţire”. Dealtfel dacă în timpul logodnei se
întâmpla să moară logodnicul, logodnica era socotită ca văduvă, iar copilul conceput în
periopada logodnei era socotit legitim3.

O caracteristică aparte a căsătoriei evreilor este faptul că înainte de încheierea

perioadei logodnei trebuia rezolvată problema dotei, a zestrei un lucru extrem de interesant
tatăl fetei nu dădea zestre aşa cum până de curând şi în tradiţia poporului român era obiceiul,
ci primea zestre de la mire. Acest lucru întăreşte ideea că femeia devenea dupa căsătorie doar
o parte din averea soţului ei. Această zestre mai era numită şi mohar sau preţ de
răscumpărare. Când preţul de răscumpărare nu putea fi plătit de către tânăr din cauza stării
sale materiale, putea fi suplinit fie printr-un act de vitejie, cum a fost în cazul căsătoriei
regelui David cu Micol (I Samuel XVIII, 17-27), a lui Otniel cu fiica lui Caleb (Iosua XV, 16;
Judecători I, 12) sau a judecătorului Samson cu Dalila; fie prin prestarea unui serviciu,
amintind aici cazul lui Iacov care a muncit 14 ani la curtea unchiului său Laban, păscându-i
oile pentru cele două fiice ale sale. Moharul sau preţul de răscumpărare era un fel de
compensaţie faţă de familia tinerei căsătorite pentru pierderea unui potenţial social-economic
pe care aceasta îl reprezenta4 în familia sa: păştea turmele de oi (Facere XXIX, 6-9), aducea
apă de la izvor (Facere XXIV, 11-16; I Samuel IX, 11) sau strângea spice în urma
secerătorilor (Rut II, 2).

Bărbatul trebuia să poată să-şi întreţină familia sa, după cum se spune în cartea
Înţelepciunea lui Isus, fiul lui Sirah XXIV, 24: ”Sminteală, urâciune şi ruşine este când femeia
hrăneşte pe bărbatul său”.

La sfârşitul perioadei logodnei şi după ce toate cele necesare pentru căsătorie erau
bine orânduite, toate acestea durând de obicei cam un an, avea loc căsătoria propriu-zisă sau
”ziua de nuntă” la care Însuşi Mântuitorul Iisus Hristos face aluzie în unele dintre parabolele
Sale. Aceasta era o zi de mare sărbătoare, căreia Biserica Creştină îi va da un sens mistic ,

2
Flavius Josephus, Antichități iudaice 1: Cărțile I-X – De la facerea lumii până la captivitatea babilonică, Ed.
Hasefer, București, 1999, p. 166-167.
3
Pr. Dr. Constantin Mihoc, op. cit., p. 21.
4
Pr. Conf. Dr. Petre Semen, Arheologie biblică în actualitate, Ed. Mitropoliei Moldovei și a Bucovinei, Iași,
1997, p. 78.

6
vorbind de ”nunta Mirelui” Hristos cu Biserica Sa5. La nuntă erau chemaţi toţi cei de o
rudenie cu cei căsătoriţi, satul şi toţi prietenii lor; chiar Iisus Hristos şi Maica Sa au fost
chemaţi la o nuntă în Cana Galileii, însă despre aceasta vom vorbi într-un capitol viitor.

Mirele pornea în ajunul nunţii, îmbrăcat în haine de sărbătoare şi cu cunună pe cap şi

însoţit de prietenii săi spre casa miresei pe care o lua şi o aducea în casa părinţilor săi.

Odată ajunşi în casa mirelui asupra lor era rostită o formulă de binecuvântare pentru
fericire şi fecunditate. Restul serii îl petreceau cu toţii în veselie, mireasa rămânând însă într-o
încăpere aparte cu prietenele ei. Dacă prima zi l-a avut în prim plan pe mire în cea de a doua
zi cea care ieşea în evidenţă era mireasa care apărea frumos împodobită, ca o regină (de altfel
întreaga ceremonie era ”regală”) alături de fecioare, prietenele ei care prin analogie cu
Parabola celor zece fecioare (Matei XXV, 1-13) s-ar părea că purtau lămpi aprinse 6, iar
aruncând o privire în ”Cântarea Cântărilor” ne putem da seama că ele cântau imne(VI, 9) .

Sărbătoarea dura după aceasta şapte zile la rând sau chiar mai mult, timp în care
toate rudele şi prietenii mirilor veneau în grupuri rând pe rând să împărtăşească bucuria
tinerilor căsătoriţi.

Trebuie reţinut faptul că toate aceste ceremonii de nuntă nu aveau un caracter

sacramental, religios, ci mai mult un caracter juridic.

2.2.Însuşiri ale căsătoriei veterotestamentare. Problema poligamiei

Este bine ştiut faptul că evreii au avut dintotdeauna o preţuire deosebită faţă de Sfânta
Scriptură şi faţă de cele înscrise în ea ca mijloc de descoperire al lui Dumnezeu şi al voilor
Sale.

Cuvintele lui Dumnezeu de la Facere I, 28: ”Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi

Pământul şi-l stăpâniţi!” au devenit lege în conştiinţa iudaică creându-se astfel o obligativitate
morală a căsătoriei ca formă de ascultare a voinţei lui Dumnezeu şi de preamărire a Sa.
Celibatul era socotit ca şi nenaşterea de prunci o ruşine mare pentru evrei. Exista printre evrei

5
Pr. Dr. Constantin Mihoc, op. cit., p. 21.
6
Ibidem, p. 22

7
chiar şi o zicere rabinică care spune:”un celibatar nu este cu adevărat om” 7. Totuşi se pare că
în timpul Mântuitorului existau printre israeliţi şi celibatari dintre care amintim comunitatea
cvasimonastica a esenienilor de pe ţărmul apusean al Mării Moarte şi nazireii care practicau
abstinenţa pe o perioadă limitată de timp, însă aceştia preferau abstinenţa din motive
religioase.

Familia instituită de Dumnezeu prin crearea omului, bărbat şi femeie, în sânul

oamenilor, pe lângă faptul că impunea o obligativitate morală a căsătoriei, prezenta şi
caracteristici şi însuşiri primordiale, menite să devină norme morale. Căsătoria era aşadar, în
primul rând indisolubilă, soţii putând fi despărţiţi doar de moarte, regulă care nu va fi deloc
respectată de către evrei. Indisolubilitatea familiei se baza pe însăşi geneza omului, Eva fiind
creată din coasta lui Adam. Familia era menită să fie curată şi sfântă. Ea avea pe lângă rolul
de perpetuare a speciei umane şi rolul de a păstra legătura cu Divinitatea 8 şi nu cunoştea pofta
carnală, după cum spune Sfânta Scriptură despre Adam şi Eva, că „goi erau şi nu se ruşinau”
(Facere II, 25).

Totuşi apare o tulburare a fundamentelor primordiale ale familiei apare atunci când
setea mare a bărbaţilor israeliţi de a avea câţi mai mulţi urmaşi, şi de preferat câţi mai mulţi fii
pentru ca numele familiei şi spiţa lor să dăinuiască în continuare, a dus încet, încet la
poligamie. Deşi un puternic curent iudaic considera că numai unirea monogamă este în
perfectă concordanţă cu voia lui Dumnezeu, mulţi comentatori rabinici bazându-se în special
pe textul de la Facere II, 23:”ea se va numi işah ,pentru că este luată din iş al ei”, totuşi
cunoaştem în Sfânta Scriptură numeroase exemple de judecători şi regi bineplăcuţi lui
Dumnezeu, ca Ghedeon, David sau Solomon (Cântarea Cântărilor VI, 8) care au avut
haremuri, numărul mare de soţii şi de concubine fiind un semn al puterii lor 9 (Judecători VIII,
30; IIRegi II, 2 ; IIIRegi XI, 1). Oamenii de rând însă din cauza stării materiale modeste
păstrau în majoritatea lor modelul căsătoriei monogame, şi doar în cazul în care prima soţie,
”soţia din tinereţe” era sterilă îşi lua o a doua soţie sau o concubină fără ca prima soţie să fie
repudiată, însă bineînţeles nu şi fără anumite dificultăţi. Primul poligam de care ne vorbeşte
Sfânta Scriptură a fost Lameh, unul dintre urmaşii lui Cain, care a avut două femei, dar însăşi
spiţa acestuia, din neamul lui Cain, ne dovedeşte că poligamia nu era calea de urmat, ea fiind
una dintre consecinţele decăderii morale a lui Cain, datorită uciderii fratelui său Abel, şi a

7
Genesis Rabbah ,IV, 3, apud Pr.Dr.constantin Mihoc ,op. cit.,p. 18.
8
Pr. Lector Univ. Arion Leon, Familia în Sfânta Scriptură, revista Biserica Ortodoxă Română, Anul CXIII, Nr.
1-6, Ianuarie – Iunie, Tipografia Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 1995, p. 224
9
Pr.Dr.Constantin Mihoc, op. cit., p. 19.

8
lepădării sale de către Dumnezeu. Din istorisirea lui Tobie, care era totuşi un om înstărit,
vedem că monogamia era ceva uzual, normal, el însuşi având o singură femeie, iar faptul că
marelui preot nu-i era îngăduit să aibă decât o singură femeie este un adevărat exemplu că
monogamia era singura care era pe placul lui Dumnezeu 10. Însuşi poporul evreu era considerat
ca fiind logodnica lui Iahve, una între mii aşa cum astăzi, Una Sfântă Biserică Creştină este
Mireasa lui Hristos.

Se pare însă că şi în timpul venirii Mântuitorului pe Pământ în cadrul poporului

evreu predomina monogamia. Chiar dacă Mântuitorul Iisus Hristos nu ne vorbeşte direct în
cuvântările Sale despre monogamie şi poligamie, ne putem da seama că poligamia nu-şi avea
rostul în cadrul noii învăţături şi a noii morale instituite de El pentru creaţia Sa

2.3.Leviratul. Sclavii. Alte prescripţii ale Legii lui

Moise cu privire la căsătorie

Principalul scop al căsătoriei în Vechiul Testament era naşterea de prunci şi dăinuirea

numelui şi a spiţei neamului pe veci. În acest scop a apărut în poporul israelit şi o lege mai
specială pentru căsătorie numită „Legea Leviratului” sau a „căsătoriei de levirat”.

Această lege prevedea ca în cazul în care un bărbat murea fără ca femeia sa să-i
dăruiască un copil, fratele răposatului era obligat să o ia pe văduvă de soţie pentru ca sămânţa
răposatului să nu se piardă. Astfel primul copil ce se năştea urma să poarte numele primului
soţ al femeii. Toate acestea erau atât în interesul familiei cât şi al statului, deoarece familiile
nu se sting şi averea lor se păstrează, iar căsătoria cu o rudă apropiată a primului soţ mângâie
femeia văduvă pentru cele întâmplate11. Dacă se întâmpla ca fratele în cauză să refuze
căsătoria cu văduva răposatului, atunci aceasta se putea duce la Adunarea bătrânilor cetăţii,
unde îl putea reclama pe cumnatul său pentru ofensa adusă celui răposat prin refuzul de a se
căsători ce ea. Idiferent de argumentul adus de fratele răposatului Adunarea bătrânilor îi dădea
întotdeauna dreptate văduvei. Aceasta îl descălţa pe cumnatul ei de încălţămintea picioarelor,
îl scuipa pe obeaz şi îi spunea că merită această înjosire oricine pângăreşte amintirea fratelui

10
Ibidem, p. 19.
11
Flavius Josephus, op. cit., p. 220.

9
său, iar el pleca acoperit cu rişine pentru tot restul vieţii, pe când văduva se putea recăsători cu
cine poftea. Această lege se pare că nu a fost dată de Moise, ci ar fi existat cu mult înainte de
el, fapt pentru care nu a putut să o combată, dar nici nu a impus-o prin Lege, ci a lăsat-o la
latitudinea celor în cauză (Deuteronom XXV, 7-10). Cel mai cunoscut exemplu al aplicării
acestei legi este cel al căsătoriei lui Booz cu ruda sa Rut, de unde vedem şi faptul că această
practică cuprindea un cerc mult mai larg de rude (Rut cap. IV) şi nu doar fraţii răposatului.

La căsătoria de levirat fac referire şi saducheii care în discuţia lor cu Mântuitorul

invocă ca temei al necredinţei lor în învierea morţilor căsătoria unei femei cu şapte fraţi.

O altă situaţie aparte o constituie situaţia sclavilor sau a robilor, care la israeliţi spre
deosebire de alte popoare (greci, romani) erau consideraţi ca ”făpturi ale lui Dumnezeu”, după
cum reiese din cartea lui Iov şi erau consideraţi ca făcând parte din familie bucurându-se în
mare parte de aceleaşi drepturi ca şi ceilalţi membri ai familiei. Astfel un rob putea ajunge să
moştenească pe stăpânul său (Facere XV, 3) şi chiar să o ia în căsătorie pe fiica acestuia
(I Paralipomena/Cronici II, 35)12, însă în schimb bărbaţilor nu le era îngăduit să se însoţească
cu nişte roabe chiar dacă făceau aceasta din dragoste, deoarece ei trebuiau să pună mai presus
buna cuviinţă decât pasiunea şi să aleagă calea demnităţii13.

Există însă şi o situaţie aparte când un bărbat liber se putea căsători cu o roabă însă
doar dacă aceasta era prizonieră de război şi făcea parte din neamul israeliţilor, indiferent dacă
fusese sau nu măritată. Femeia trebuia lăsată ca timp de o lună să-şi plângă rudele şi prietenii
care s-au stins în război, însă nu fără ca înainte să-i fie tuns părul şi să fie îmbrăcată în
veştminte de doliu. Acest lucru era necesar deoarece nu trebuia să se urmărească doar
satisfacerea propriilor plăceri, ci şi atragerea persoanei respective şi înduplecarea voinţei ei,
ca una cu care urma să aibă copii. Abia după împlinirea celor treizeci de zile se putea face
nunta. În cazul în care bărbatul şi-a schimbat părerea despre ea în această perioadă şi şovăie să
o mai ia pe aceasta de soţie, atunci nu i se mai permitea acestuia să o ţină în robie, ci era
obligat să o elibereze, ea putând să plece unde vroia, păstrându-şi libertatea.

Cu privire la logodnă şi căsătorie Moise face referire şi la alte probleme ale timpului
prin legile lăsate poporului evreu.

12
Pr. Conf. Dr. Petre Semen, op. cit., p. 95.
13
Flavius Josephus, op. cit., p. 220.

10
 Era stabilită o oarecare vârstă de însurătoare atât pentru băieţi (18), cât şi pentru fete
(12 – 13)14. Odată ajunşi la această vârstă tinerii erau aproape obligaţi să se căsătorească însă
numai cu tinere fecioare de neam bun, şi nicidecum să nu caute femei măritate. La fel erau
interzise şi căsătoriile cu prostituatele, deoarece îşi întinaseră trupurile, iar sufletele copiilor
vor fi libere numai dacă se trag dintr-o căsătorie cuviincioasă.

O altă problemă era nerecunoaşterea fecioriei unei fete, lucru ce implica o judecată
foarte amănunţită şi necesita folosirea unor argumente şi dovezi foarte grele. În cazul în care
fata era găsită vinovată era fie omorâtă cu pietre (dacă se trăgea dintr-un neam de rând), fie
arsă de vie (dacă era dintr-un neam de preoţi) fiindcă nu şi-a păzit fecioria până la căsătorie,
iar în cazul în care acuzaţiile se dovedeau a fi false, acuzatorul primea drept pedeapsă treizeci
şi nouă de lovituri de ciomag pentru calomnie şi plătea tatălui fetei o despăgubire de cincizeci
de sicli.

În cazul necinstirii unei logodnice de către un alt bărbat se dădea pedeapsa cu

moartea amândurora în cazul în care ea îşi dădea consimţământul, iar numai lui în cazul în
care logodnica fusese silită la acea faptă. Cel care a siluit o fată incă nelogodită era obligat să
o ia pe aceasta de soţie şi să-i plătească tatălui fetei o amendă de cincizeci de sicli pentru
jignirea adusă (Deuteronom XXII, 29).

Daniel Rops, La vie quotidienne en Palestine au temp de Jesus, Paris, 1961, p. 145-146 apud Pr. Dr.
14

Constantin Mihoc, op. cit., p. 19.

11
 3.Familia în Vechiul Testament:

Temeiuri fundamentale

3.1.Soţ şi soţie, părinţi şi copii

Ca oricare altă instituţie din Israelul veterotestamentar care aveau ca şi conducător

suprem pe rege şi indirect pe Dumnezeu, Împăratul a toate, aşa şi instituţia casnică a familiei
avea la vechii evrei un caracter centralizator, avându-l în frunte pe bărbat, rege al propriei sale
familii, tată şi soţ, ca şi cap, conducător al familiei, a cărui proprietate erau şi sub a cărui
stăpânire se aflau toţi membrii familiei: soţie, copii, robi. Însăşi noţiunea de familie fiind
repetată prin expresia ”casa tatălui”. Chiar soţia se adresa deseori soţului cu termenul de baal
(domn) sau adon (stăpân) – conform Facere XVIII, 12; I Petru III, 6; iar copiii erau şi ei
consideraţi ca fiind proprietatea tatălui lor, care le putea hotărî chiar şi pedeapsa cu moartea în
cazul unor abateri grave sub controlul bătrânilor cetăţii. Din porunca a V-a a Decalogului
reiese clar că bunăstarea copiilor, dar şi a familiei este condiţionată de respectul lor faţă de
părinţi: ”Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi fie bine şi să trăieşti mulţi ani pe
pământul pe care Domnul Dumnezeul tău ţi-l va da ţie” (Ieşire XX, 12), iar necinstirea lor
duce la pedeapsa cu moartea după cum reiese din Legea lui Moise, dar şi din cartea lui Isus
Sirah (III, 1-16), care explică pe larg în ce constă cinstirea părinţilor, ”cu fapta şi cu cuvântul”
(Isus Sirah III, 8).

În familia israelită, drepturile de posesiune ale tatălui, capul familiei se extindeau în

bună măsură şi asupra soţiei care era văzută ca un ”bun” al soţului ei, o posesiune a sa. Astfel
soţia era datoare soţului ei cu o fidelitate absolută, lucru ce nu-l putea pretinde de la soţul ei.
Acestea fiind date putem observa foarte uşor că femeia era plasată într-un raport de
inferioritate faţă de bărbatul ei15. Totuşi femeia are de partea sa şi un ajutor din partea Legii
lui Moise care dă şi anumite prescripţii menite să o protejeze pe femeie de abuzurile soţului ei
(Deuteronom XXI, 11-17; XX, 13-19). Astfel soţul era obligat să asigure întreţinerea familiei
sale: locuinţă, hrană şi îmbrăcăminte după posibilităţi, căci ”sminteală, urâciune şi ruşine este
când femeia hrăneşte pe bărbatul său” (Isus Sirah XXV, 24); însă soţia avea şi ea obligaţia
morală de a-şi aduce din plin contribuţia la acoperirea necesităţilor materiale ale familiei
(Pilde XXXI, 10-31).
15
Daniel Rops, op. cit., p. 156-157 apud Pr. Dr. Constantin Mihoc, op. cit. p. 23.

12
 Chiar dacă uneori în Vechiul Testament, mai ales la scrierile profeţilor găsim cuvinte
grele împotriva femeilor, care sunt acuzate de felurite păcate (Isaia III, 16; Ieremia III,1),
totuşi unele texte biblice (în special scrierile sapienţiale) îl fericesc pe bărbatul care a aflat o
femeie bună (Pilde XVIII, 22; Isus Sirah XXVI, 1-4). În schimb femeia rea este socotită drept
cauză principală a nefericirii soţului ei şi a decăderii familiei (Ecclesiastul VII, 26; Isus Sirah
XXV, 15). Dintre toate păcatele femeii, cel mai urât era infidelitatea, adulterul fiind pedepsit
prin uciderea cu pietre. Legea lui Moise face clar referire la gravitatea adulterului şi a
desfrâului în porunca a VII-a a Decalogului: ”Să nu desfrânezi!”, ce priveşte atât femeia, cât
şi bărbatul, însă mai greu era cazul unei femei, căci aducea ”moştenitori din străini” (Isus
Sirah XXIII, 30). Pedeapsa pentru adulter, după cum am amintit, era uciderea cu pietre care
s-a păstrat până în vremea Mântuitorului, exemplu stând textul de la Evanghelia după Ioan
cap. VIII unde este relatată aducerea la Iisus Hristos a unei femei, ce fusese prinsă comiţând
adulter, spre a fi condamnată la moarte.

3.2.Poziţia socială a femeii la vechii evrei

Conform învăţăturii Sfintei Scripturi, după textul de la cartea Facerii, vedem că omul a
fost creat bărbat şi femeie, după chipul şi asemănarea Sa pentru a stăpâni pământul, întâi pe
bărbatul Adam din ţărână şi apoi a creat-o din coasta acestuia pe Eva, femeia sa, pentru a-l
completa, ca el ”să nu fie singur şi fără de ajutor”, pentru ca omul să fie deplin, complet.
Astfel femeia se pare că are mai mult rolul de a restabili un echilibru, lucru acceptat la început
de către evrei. Unii spun în sprijinul acestei idei că ”Dumnezeu nu a creat-o pe femeie nici din
capul bărbatului ca să nu-l depăşească, dar nici din picioarele sale ca să nu fie mai prejos
decât el, ci din coasta sa, dintr-o parte, ca să fie egală cu el, să fie lângă inima lui, ca să-i fie
dragă”16.

Deşi în Vechiul Testament poligamia a fost practicată de numeroase persoane, ne dăm

totuşi seama că monogamia a fost dorită din veşnicie de către Dumnezeu pentru umanitate
(Matei XIX, 4-5), însuşi faptul că Dumnezeu i-a creat-o lui Adam numai pe Eva şi nu un
harem de femei, stă dovadă în acest sens. Poligamia apare ca o stare anormală şi ca o
nedreptate pentru femeie care putea fi repudiată oricând doar cu o carte de despărţire, fără să

16
Pr. Conf. Dr. Petre Semen, op. cit., p. 80.

13
poată să spună nimic în apărarea ei, era negociată când venea vorba de căsătorie de către tatăl,
tutorele sau fratele ei mai mare ca oricare alt bun material fără a i se cere măcar părerea. De
asemenea, de cele mai multe ori femeia sterilă (prima soţie) era dispreţuită de celelalte
tovarăşe ale ei, iar cea care nu năştea era geloasă pe cea care avea copii, cum s-a întâmplat în
cazul Sarrei şi al lui Agar, soţia şi concubina lui Avraam. Iată de ce cea mai fericită căsătorie
era cea monogamă, în care femeia se bucura de fericirea căminului ei.

Revenind însă la căsătorie, vedem că tatăl sau fratele mai mare al unei femei o putea
chiar vinde înainte de căsătorie, însăşi căsătoria fiind o vânzare propriu-zisă, căci femeia, prin
achitarea moharului către tutorele bărbatului, devenea proprietatea bărbatului ei, pentru că la
baza căsătoriei se afla un contract, un legământ berit, femeia fiind numită încă de la logodnică
”femeia legământului” (Maleahi II, 14).

Observăm că în perioada Vechiului Testament, spre deosebire de perioada Noului

Testament şi epoca modernă şi contemporană, când femeilor le sunt acordate drepturi egale cu
cele ale bărbatului, iar prin mişcarea feministă se urmăreşte în ascuns chiar o dominare a
femeii în viaţa socială şi politică şi nu doar o aşa zisă egalitate, femeia nu era altceva decât un
bun oarecare al bărbatului şi cel mult un mijloc prin care se asigura continuitatea numelui
familei în cadrul poporului evreu; în viaţa religioasă femeia nu putea sluji la templu, iar în
privinţa votului de nazireat, acesta nu putea fi depus decât cu acordul tatălui sau al soţului.
Tot aceştia erau cei care trebuiau să valideze votul acesteia pentru a fi considerat valid şi
puteau să îl retragă oricând17.

Totuşi au existat în istoria poporului evreu şi exemple de femei care s-au remarcat în
special în viaţa politică şi religioasă a poporului. Dintre acestea amintim în primul rând pe
eroinele naţionale Yaela (Judecători IV, 17-22; V, 24-27), Iudith (capitolele VIII – XVI) şi
Estera (II, 7 – 10), care s-au remarcat în viaţa poporului evreu prin acte de vitejie, prin care au
salvat poporul de la ananghie; dar şi pe cele care s-au învrednicit de la Dumnezeu de darul
proorociei, cum sunt Mariam, sora lui Moise (Iesire XV, 20; Numerii XII, 1-2; Miheia VI, 4)
şi Debora (Judecători IV, 4).

17
Ibidem, p. 79.

14
 3.3.Grija faţă de văduve la poporul evreu antic

Ca şi în zilele de astăzi femeia israelită a Vechiului Testament putea ajunge în starea

nefericită de văduvă din numeroase motive, în special din pricina numeroaselor războaie şi a
bolilor care au constituit principalele cauze ale mortalităţii ridicate a popoarelor antice. Astfel
o văduvă putea ajunge uşor într-o situaţie foarte nefericită datorită condiţiilor materiale
precare, mai ales datorită faptului că nu avea dreptul să-l moştenească pe soţul său şi mai ales
dacă nu avea un fiu care să o îngrijească. Exista o portiţă de scăpare, pentru femeile cărora le
murea soţul, prin căsătoria de levirat în cazul în care nu aveau nici un copil cu soţul decedat,
însă nici aceasta nu era sigură, mai ales că exista posibilitatea refuzului cumnatului, caz în
care văduva rămânea pe drumuri. Cel mai sinistru scenariu era acela în care văduva, din cauza
datoriilor, putea ajunge sclavă la cel căruia îi era datoare.

Din nou intervine şi aici Legea lui Moise care cuprindea numeroase prescripţii
umanitare menite să protejeze pe cei săraci, pe străini şi în special pe văduve şi pe orfani,
căutând să le ofere acestora o minimă protecţie socială (Ieşire XXII, 22). Acest lucru
dovedeşte că acţiunile umanitare din vremurile noastre nu sunt ceva nou, ci au o puternică
rădăcină străveche. Astfel la diferite sărbători se organizau numeroase ospeţe pentru cei săraci
şi pentru văduve în special (le putem asemăna cu agapele frăţeşti ce s-au organizat în Biserică
încă de la întemeierea ei, dar şi cu cantinele sociale). Tot în sprijinul văduvelor, orfanilor şi
săracilor, Legea lui Moise prevedea ca ceea ce rămâne nestrâns pe ogor după secerarea
recoltei şi în pomii fructiferi să le revină tot văduvelor şi orfanilor (Deuteronom XXIV, 17;
XXIV, 19-21). De asemenea, se interzicea clar ca în cazul împrumutului către una dintre
aceste categorii sociale menţionate mai sus să nu se ia zălog şi nici să nu se pună camătă
(Deuteronom XXIV, 17).

Chiar şi unii profeţi (Isaia I, 17; Ieremia VII, 6; XXII, 3; Maleahi III, 5) observând în
ce stare deplorabilă au ajuns unele văduve din pricina decadenţei morale a poporului evreu
din anumite perioade de rătăcire a sa, au sărit în ajutorul lor, luându-le apărarea şi amintind
poporului evreu prescripţiile Legii ce prevedeau ocrotirea lor. Cel mai concret exemplu pe
care l-au dat profeţii de-a lungul timpului a fost compararea lipsei de respect faţă de văduve şi
neprotejarea lor cu abandonarea de către Iahve a poporului evreu (Isaia LIV, 4).

15
 Existau şi situaţii când văduva refuza să trăiască în continuare în concubinaj cu
altcineva sau să se prostitueze, cum făceau unele dintre ele (Facere XXXVIII, 14), caz în care
nu le rămânea altceva de făcut decât să se refugieze la Templul Sfânt, după cum vedem din
psalmii LXV, 6 şi CXLIX, 9, dar şi din Evanghelia după Luca la capitolul II.

În ciuda tuturor inconvenientelor de care o femeie se lovea în societatea israelită nu

trebuie să trecem cu vederea şi faptul că în cadrul familiei femeia se bucura totuşi de o cinste
deosebită, în primul rând din partea soţului care o asculta adesea şi o preţuia ca un egal
(II Regi IV, 8-24) pentru faptul că ea era cea care dădea naştere copiilor săi, mai ales în cazul
în care aceştia erau băieţii şi în al doilea rând din partea copiilor care datorau respect ca
răsplată pentru faptul că ea era cea care îi adusese pe lume şi pentru educaţia oferită. Ca să ne
dăm seama mai bine de rolul femeii, profetul Isaia Îl compară pe Iahve Însuşi cu o mamă
iubitoare pentru poporul său (Isaia XLIX, 15).

3.4.Naşterea, creşterea şi educarea copiilor la evrei în spiritul adorării lui

Dumnezeu şi al respectului pentru părinţi

Încă de la crearea omului, bărbat şi femeie, Adam şi Eva, rolul său a fost de a procrea:
”Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l stăpâniţi” (Facere I, 28). Astfel nu există o
mai mare bucurie în familia israelită ca aceea a unui număr mare de copiii, ca o dovadă a
iubirii şi a binecuvântării familiei de către Dumnezeu, după cum spune şi psalmistul: ”Femeia
ta ca o vie roditoare în laturile casei tale; fiii tăi ca nişte vlăstare tinere de măslin împrejurul
mesei tale. Iată, aşa se va binecuvânta omul, cel ce se teme de Domnul!” (Psalmul CXXVII,
3-4). În textul de la Psalmi CXXVI, 3 se spune că „fiii sunt moştenirea Domnului, răsplata
rodului pântecelui” şi se arată în continuare că în cadrul unei familii cuantumul de bunătate
terestră, de stabilitate, de armonie conjugală şi de binecuvântare din partea lui Dumnezeu este
în raport direct cu numărul copiilor 18. Cel care avea copii mulţi era socotit de către popor
drept şi plăcut înaintea lui Dumnezeu. Aşa putem înţelege mâhnirea arhiereului Zaharia şi a
soţiei sale, Elisabeta (părinţii Sfântului Ioan Botezătorul), dar şi a drepţilor Ioachim şi Ana
(părinţii Fecioarei Maria), pentru faptul că nu aveau copii.
18
Pr. Lector Univ. Arion Leon, art. cit. , p. 225.

16
 Imediat după naştere i se dădea numele noului născut, iar la opt zile era circumscris ca
semn al legământului dintre Dumnezeu şi oameni prin Avraam (Facere XVII, 5-10), instituit
de Dumnezeu ca şi lege prin Moise (Levitic XII, 2-3). Un aspect important de reţinut este
faptul că mama era cea care dădea numele pruncului ei şi foarte rar tatăl, după cum vedem
chiar din exemplul Mântuitorului Căruia Fecioara Maria a fost cea care i-a confirmat numele
la tăierea Sa împrejur.

Numele pus pruncului era chintesenţa existenţei sale având legătură directă cu el,
exprimând de cele mai multe ori destinul ce urma să-l aibă pruncul, exemplul cel mai potrivit
fiind şi de această dată tot cel al Mântuitorului, al Cărui nume este chintesenţa întregii Sale
vieţi pe pământ: ”Iisus Hristos” sau „Emanuel” înseamnă „Izbăvitor”, „Mângâietor”. Cel ce
nu avea un nume era ca şi inexistent neavând nici o valoare (Ecclesiastul VI, 10; Iov XXX,
8).

Cât priveşte educaţia copiilor, datorită faptului că Vechiul Testament era prin excelenţă
o carte educativă, principalul scop al părinţilor era ca tânărul sau tânăra israelită să înveţe mai
întâi Legea Domnului, primele lucruri învăţate fiind elementele esenţiale de morală. Primii
paşi în educaţie îi reveneau spre împlinire mamei care îşi educa copiii începând de la cea mai
fragedă vârstă, tatăl intervenind în educaţia copiilor săi mult mai târziu. Ambii aveau interesul
însă ca pruncii lor să înveţe Legea lui Dumnezeu şi în special Decalogul, centrul întregii
învăţături vechitestamentare nu doar teoretic, ci şi practic aplicând cele în viaţa de zi cu zi,
fapt pentru care nu ezitau să folosească deseori băţul sau chiar biciul (Pilde XIII, 24;
XXII, 15; Deuteronom VIII, 5). Acesta este poate şi motivul pentru care tinerii israeliţi erau
numiţi ”copiii lui Dumnezeu” ca mijloc de evidenţiere al legăturilor strânse dintre popor şi
Dumnezeu. Observăm aşadar că pe lângă rolul de perpetuare a speciei, familiei israelite îi era
menit şi rolul de a-i învăţa pe copii religia cea adevărată şi de a-i feri de influenţele negative
ale neamurilor păgâne dimprejur, în special ale canaaneilor care erau vestiţi pentru
imoralitatea lor.

De menţionat este faptul că în baza textului de la Deuteronom VI, 4-9 tatăl se simţea
direct răspunzător pentru educaţia spiritual-religioasă a copiilor fapt pentru care pune la
tocurile uşilor şi pe braţul stâng acele mezuzot (la uşi) şi filacterii (la braţ), bucăţi de piele pe
care erau scrise versete importante din Sfânta Scriptură pentru ca astfel să-L aibă pe
Dumnezeu aproape, la orice pas. Învăţătura se făcea şi prin exemplul personal al părinţilor,
pentru ca tinerii evrei să-şi dea seama că este obligaţie fiinţială aceea de a-L cinsti pe

17
Dumnezeu ”din toată inima ta”, ca Acela Ce este Creatorul tuturor şi Cel Care a scos pe Israel
din robia egipteană. Cei din familii mai înstărite îşi trimiteau fiii la unii educatori anume, din
rândul preoţilor şi leviţilor cum a fost exemplul judecătorului Samuel, dat de tânăr în
încredinţarea preotului Eli.

Educaţia copilului începea foarte de timpuriu încât la vârsta de doisprezece ani

instruirea în Torah-Iahve era aproape completă, numai astfel copilul putând ajunge un fiu al
Legii, un ”fiu al lui Israel”.

Pe lângă educaţia religioasă, copiii erau de asemenea instruiţi şi în muncile câmpului,

în îngrijirea turmelor şi în alte meşteşuguri învăţate din timpul şederii în Egipt, dar şi de la
popoarele învecinate şi transmise din tată în fiu ceea ce a dus şi la formarea unor familii de
meşteşugari ce excelau în prelucrarea lemnului (I Cronici IV, 14), a bisonului (I Cronici
IV, 21), dar şi a unor corporaţii de olari ce se pare că existau şi la curtea regelui (I Cronici
IV, 23)19.

Educaţia fetelor este mai puţin tratată în cărţile sfinte faţă de educaţia băieţilor, dar
asta nu înseamnă că era neglijată. Fetele erau şi ele educate în spiritul profundei credinţe în
Dumnezeu şi al respectării Legii, implicând o înaltă ţinută morală şi un umanism desăvârşit.
Ele trebuiau să-şi asume şi îndeletnicirile de mamă şi soţie pentru a fi capabile mai târziu să
educe pe copiii lor. Ele trebuiau să ştie să pregătească locuinţa pentru marile sărbători
religioase, trebuiau să ştie însemnătatea datinilor strămoşeşti şi după cum reiese din textele de
la Pilde XXXI, 10-31 şi I Samuel XVIII, 6 ele erau învăţate şi cu unele îndeletniciri practice
ca ţesutul, torsul şi prelucrarea inului, tratarea anumitor boli şi chiar cu folosirea unor
instrumente muzicale.

Iată că în ce priveşte educaţia copiilor tatăl, capul familiei nu numai că are o

autoritate de drept în faţa celorlalţi, dar are asupra sa şi responsabilitatea pentru educaţia
religioasă şi morală a întregii sale familii.

Conform cărţii Leviticului pe lângă părinţi un rol decisiv în educaţia religios-morală

a poporului îl aveau preoţii şi leviţii care aveau menirea ”de a deosebi cele sfinte de cele
nesfinte şi cele curate de cele necurate, şi ca să-i înveţe pe fiii lui Israel toate legile pe care le-
a poruncit lor Domnul prin Moise (cap. X, 10-11). Funcţia educaţională a preoţilor şi leviţilor
este precizată în Sfânta Scriptură, în special de către Profeţi, dintre care amintim pe Maleahi:

19
Pr. Conf. Dr. Petre Semen, op. cit., p. 86-87.

18
”Buzele preotului vor păzi ştiinţa şi din gura lui se va cere înţelepciunea, căci el este solul
Domnului Savaot.” (Maleahi II, 7).

Întreg cuprinsul cărţilor Vechiului Testament abundă de îndemnuri şi aluzii la

respectul către părinţi, cea mai concludentă probă fiind chiar porunca a V-a a Decalogului
care spune clar: ”Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi fie bine şi să trăieşti ani mulţi pe
pământul pe care Domnul Dumnezeul tău ţi-l va da ţie” (Ieşire XX, 12). Rezultă de aici că
cinstirea fiilor trebuie să se îndrepte către ambii părinţi, iar îndemnul lui Tobie către fiul său:
”Fiule, să n-o părăseşti pe mama ta, cinsteşte-o în toate zilele vieţii tale, fă ce-i place ei şi să
nu-i pricinuieşti amărăciune! Adu-ţi aminte fiule că ea a înfruntat multe primejdii pentru tine
când te-a purtat în pântece. şi când ea va muri s-o îngropi lângă mine, în acelaşi mormânt!”
(Tobit IV, 3-4) ne dezvăluie alte două aspecte ale cinstirii părinţilor de către copii. Primul ar fi
faptul că cinstirea lor înseamnă nu numai respectul ca şi atitudine datorat părinţilor, ci şi
îngrijirea acestora la bătrâneţe şi asigurarea hranei, îmbrăcămintei şi locuinţei celui rămas în
viaţă, în cazul morţii unuia dintre ei. Al doilea aspect este acela că femeia se bucură în sânul
familiei de un respect aparte pentru statutul ei de mamă şi soţie, fapt pentru care de multe ori
voia ei era lege atât pentru tată, dar mai ales pentru copii, care-i datorau respectul şi o
preţuiau.

Exemplul cel mai concludent în ceea ce priveşte respectul, supunerea şi ascultarea

faţă de părinţi, îl dă tot Mântuitorul Hristos atunci când la 12 ani după ce rămâne la Templu,
se întoarce în cele din urmă cu Maica Sa şi dreptul Iosif în Nazaret „şi le era supus” (Luca
II, 15), iar când Se afla pe Sfânta Cruce, încredinţează pe Mama Sa, ucenicului iubit (Ioan
XIX, 26-27)20

Neascultarea faţă de părinţi se pedepsea foarte greu. În cazul în care un copil îi

dispreţuia făţiş pe părinţii lui, nu le arăta cinstirea cuvenită, sau îi ocăra şi îi defăima înadins
pe părinţii săi, întâi era dojenit de părinţii săi, amintindu-i-se faptul că ei l-au născut ca să aibă
un ajutor la bătrâneţe şi nu spre satisfacerea capriciilor proprii, amintindu-i-se şi chinurile şi
durerile suferite de mama sa pe când îl purta în pântece ei 21. Dacă acesta se îndrepta era iertat,
în caz contrar însă era dus în faţa Adunării bătrânilor cetăţii care îl condamnau la moarte sau

20
Pr. Lector Mihai Vizitiu, Familia în învăţătura Mântuitorului şi a Sfinţilor Apostoli, revista Teologie şi Viaţă,
Serie Nouă, Anul IV (LXX), Nr. 5-7, Mai – Iulie, Tipografia Trinitas a Mitropoliei Moldovei şi a Bucovinei,
Mănăstirea Neamţ, Jud. Neamţ, 1994, p. 31.
21
Flavius Josephus, op. cit., p. 220-221.

19
aruncau asupra sa blestemul22. Pedeapsa era uciderea cu pietre după care rămânea toată ziua
acolo în văzul tuturor ca pildă pentru alţii, urmând a fi înmormântat la lăsarea nopţii23.

La fel se pedepseau şi alte abateri ale fiilor contra părinţilor cum ar fi: lovirea
părinţilor (Ieşire XXI, 15), furtul de la părinţi (Pilde XXVIII, 24).

Tot profeţii sunt cei care constată starea de decădere morală a copiilor şi pledează în
favoarea respectului faţă de părinţi: Miheia: ”Feciorul defaimă pe tatăl său şi fiica se scoală
împotriva mamei sale, iar duşmanii omului sunt cei din casa lui.” (VII, 6), Isaia I, 17; Ieremia
VII, 6; XXII, 3; însă cel mai important argument pentru importanţa respectului faţă de părinţi
este textul din Levitic XIX, 3 care pune cinstirea părinţilor pe acelaşi plan cu respectarea
zilelor Sabathului a cărora încălcare atrăgea după sine pedeapsa cu moartea.

Respectul şi cinstirea părinţilor la evrei, cuprindea însă, pe lângă latura socială, şi o

latură religioasă. Copiii erau obligaţi să le acorde părinţilor cinstea cuvenită nu doar pentru
simplul fapt că le-au dat naştere şi i-au crescut oferindu-le condiţiile materiale şi educaţia
necesară, ci şi pentru faptul că părinţii sunt reprezentanţii lui Dumnezeu pe pământ, ei
făcându-se direct răspunzători înaintea lui Dumnezeu pentru educaţia dată odraslelor lor. Cea
mai bună dovadă este mustrarea dată de Dumnezeu lui Eli prin profetul Samuel pentru faptul
că nu s-a îngrijit de educaţia celor doi fii ai săi, Ofni şi Fineeas, lucru care a dus la
îndepărtarea israeliţilor de la cinstirea lui Dumnezeu (I Samuel II, 27-34).

Problematica respectului faţă de părinţi, după cum vom vedea, nu a fost străină nici
celorlalte popoare antice într-o oarecare măsură.

3.5.Combaterea imoralităţii de către Legea Mozaică

Instituirea căsătoriei şi familiei de către Dumnezeu, direct, prin crearea omului, bărbat
şi femeie – Adam şi Eva şi indirect prin legile date prin slujitorii săi pe pământ, proorocii, are
ca scop principal perpetuarea speciei umane, dar din el derivă un scop de o importanţă poate
egală şi anume combaterea imoralităţii dintre oameni şi din sânul lui Israel în special. Legea
lui Moise urmăreşte aşadar eliminarea actelor de imoralitate din cadrul poporului evreu şi

22
Pr. Conf. Dr. Petre Semen, op. cit., p. 89.
23
Flavius Josephus, op. cit., p. 221.

20
punerea la adăpost a acestuia din faţa influenţelor negative ale popoarelor păgâne
înconjurătoare. În acest scop părinţii se străduiau să acorde copiilor lor o aleasă educaţie
religios-morală căutând pe orice cale să le imprime un model de viaţă în slujirea lui
Dumnezeu.

Legea lui Moise condamnă clar orice abatere de la legile morale, prin pedepse foarte
grave, de cele mai multe ori chiar pedeapsa cu moartea. Păcatul cel mai greu şi mai urât
înaintea feţei lui Dumnezeu era desfrânarea care a cunoscut forme variate, identice cu cele din
societatea modernă a zilelor noastre.

Cele mai multe referiri în Lege se fac la păcatul adulterului, care este amplu dezbătut în
cărţile lui Moise, cu precădere în Levitic şi în Deuteronom. Un impediment însă în atingerea
perfecţiunii acestor legi este faptul că femeia nu este pusă pe picior de egalitate cu bărbatul
nici când vine vorba despre astfel de chestiuni. Vedem că femeia căsătorită sau logodită în
cazul în carte era găsită vinovată era pedepsită cu moartea indiferent de situaţie căci aducea
”moştenitori din străini” (Isus Sirah XXIII, 30), pe când infidelitatea bărbatului era adeseori
trecută cu vederea, găsindu-i-se circumstanţe atenuante, el fiind pedepsit numai în cazul în
care ar fi păcătuit cu logodnica sau soţia altui bărbat datorită faptului că îi leza acestuia
demnitatea de bărbat. Şi în cazul în care era aflat păcătuind cu o văduvă, tot bărbatul era cel
care scăpa basma curată, femeia fiind cea care era pedepsită cu moartea.

De asemenea numai bărbatul era cel care putea pretinde fidelitatea partenerului de
viaţă, a femeii, şi o putea chiar supune pe această la o probă de fidelitate (proba Ordaliilor sau
a apei amare) înaintea Cortului Sfânt, iar mai târziu înaintea Templului Sfânt, probă în urma
căreia femeia acuzată fie murea în ruşine dacă era vinovată, fie peste zece luni avea să dea
naştere unui prunc în cazul în care era nevinovată 24, femeii însă nefiindu-i permis a cere
acelaşi lucru din partea bărbatului. Totuşi Sfânta Scriptură arată clar că acest păcat era grav
înaintea lui Dumnezeu indiferent de genul făptaşului şi-l face pe om necurat (Levitic XVIII,
20), de unde putem deduce că bărbatului i se recomanda totuşi o fidelitate absolută pentru că
aceasta avea să aducă cu sine şi liniştea conjugală.

Nici cu privire la frecventarea prostituatelor de către bărbaţi nu se arată nici o

interdicţie clară, însă la Pilde XXIII, 27-28 vedem că femeia prostituată spurcă şi înşeală pe
cei ce merg la ea.

24
A se vedea mai pe larg la Flavius Josephus, op. cit., p. 166-167.

21
 O altă formă monstruoasă a desfrânării, pedepsită greu de către Dumnezeu
dintotdeauna ca o jignire şi urâciune adusă creaţiei Sale, omul – bărbat şi femeie, este
homosexualitatea. Cel mai bun exemplu pe care îl putem da este distrugerea cetăţilor Sodomei
şi Gomorei care au practicat acest păcat urât lui Dumnezeu, dar şi textul de la Levitic XX, 13:
”De se va culca cineva cu bărbat ca şi cu femeie, amândoi să se omoare că au făcut urâciune,
că sângele lor asupra lor este.” Aceasta este până în ziua de astăzi şi poziţia oficială a Bisericii
Ortodoxe faţă de acest păcat oribil şi monstruos păcat de moarte, de care se ocupă, printre
altele, o latură nouă a disciplinei „Morală”, numită „Bioetică”.

Din toate aceste prescripţii ale Legii mozaice enumerate mai sus putem conclude că
singura instituţie care garanta o adevărată trăire în afara acestor rătăciri este instituţia casnică
a familiei, de unde se explică şi vârsta fragedă la care erau obligaţi să se căsătorească tinerii şi
tinerele israelite.

3.6.Importanţa familiei la vechii israeliţi

După ce am observat numeroase aspecte ale căsătoriei şi ale familiei în viaţa de zi cu

zi în Israelul vechitestamentar putem caracteriza familia într-o singură frază ca fiind unitatea
structurală şi funcţională a întregii societăţi israelite, ea având caracter social, politico-
administrativ şi religios-moral. Familia era celula de bază fără de care societatea nu putea
exista.

Importanţa familiei la evrei este covârşitoare dacă ne gândim şi la relaţiile care se

stabileau între membrii, mai ales că rudeniile se considerau între ele ca fiind din aceeaşi carne
şi acelaşi sânge după se adresează Laban nepotului său Iacov/Israel la sosirea acestuia: ”Tu
eşti din oasele mele şi din carnea mea!” (Facere XXIX, 14), iar a avea acelaşi os, a avea
aceeaşi carne şi a avea acelaşi sânge însemna a avea acelaşi suflet25.

De asemenea la marile sărbători toţi membrii familiei se reuneau şi celebrau cele

cuvenite în sânul lor, capul familiei având de cele mai multe ori rolul de oficiant, ceea ce arată
că familia avea şi un rol religios şi nu numai unul social.

25
Daniel Rops, op. cit., p. 142 apud Pr. Dr. Constantin Mihoc, op. cit., p. 17.

22
 Vedem însă că familia în Israelul vechitestamentar nu se limita doar la mamă, tată,
frate, soră, soţ şi soţie, părinţi şi copii, ea desemnând o realitate mult mai largă. În limba
ebraică ah (în aramaică aha) însemna deopotrivă: frate, frate vitreg, văr, rudă apropiată 26.
Astfel Avraam i se adresează nepotului său Lot: ”Să nu fie sfadă între mine şi tine… căci
suntem fraţi!” (Facere XIII, 8), iar în I Cronici/Paralipomena fiii lui Chiş sunt numiţi fraţii
fiicelor lui Eleazar, deşi în realitate erau veri (cap. XXIII, 21-22).

Trebuie ca această problematică a diferitelor sensuri ale cuvintelor şi ale unor

particularităţi de expresie ale limbii ebraice să fie bine aprofundată pentru a nu se face
confuzii grave cum a fost în cazul aşa zişilor fraţi ai Domnului, care erau de fapt verii săi, fiii
Mariei lui Cleopa, verişoara Maicii Domnului. Problema fraţilor Domnului a fost şi este
invocată dintotdeauna de către protestanţi şi neoprotestanţi ca argument împotriva învăţăturii
despre pururea fecioria Maicii Domnului.

Pentru a putea înţelege cât mai bine uriaşa importanţă a familiei la israeliţi în câteva
cuvinte, putem spune că fericirea sau nefericirea unuia dintre membrii familiei era împărtăşită
şi resimţită de către toţi membrii familiei, ”cel ce nu se simţea <păzitorul fratelui său> (Facere
IV, 9) trebuia socotit asemenea lui Cain”27.

26
Pr. Dr. Constantin Mihoc, op. cit., p. 18.
27
Ibidem, p. 18.

23
 4.Căsătoria şi familia în decursul perioadei VechiuluiTestament.

Împlinirea căsătoriei veterotestamentare

prin Taina Sfintei Cununii

De-a lungul întregii perioade a Vechiului Testament situaţia, atât a căsătoriei cât şi a
familiei, a fost una oscilantă fiind influenţată în mare parte şi de situaţia politică a statului, a
poporului Israel.

O caracteristică aparte a căsătoriei şi a familiei vechitestamentare este aceea că situaţia

sa în timp apare ca o anomalie în comparaţie cu evoluţia celorlalte lucruri, fiind în strânsă
legătură cu evoluţia omului ca şi creatură a lui Dumnezeu. Astfel, dacă la început totul era
într-o stare paradiziacă, după căderea în păcat a omului şi după alungarea sa din Eden, familia
a cunoscut o stare de decădere continuă, până la venirea în lume a Mântuitorului Iisus Hristos,
în ciuda unelor intervenţii divine prin prooroci, care au încercat să readucă anume lucruri pe
făgaşul normalului.

La început Dumnezeu l-a creat pe om bisexual, bărbat şi femeie şi a instituit în Eden

prin Adam şi Eva prima căsătorie a unor oameni. Această căsătorie reprezenta cea mai sfântă
legătură pe care Dumnezeu a instituit-o între oameni, omul fiind într-o stare paradisiacă în
care nu cunoştea răul şi iubirea era legea care domina peste toate. Odată însă cu căderea
omului în păcat şi neascultarea poruncii lui Dumnezeu, atât omul cât şi întreaga creaţie au
intrat într-o cădere liberă din care îi era cu neputinţă să se ridice de unul singur. Decăderea
căsătoriei şi a familiei s-a produs treptat până la venirea şi în ciuda intervenţiei lui Moise,
trimisul lui Dumnezeu, care a dat Legea, şi a altor prooroci, nu s-a realizat decât o ameliorare
a situaţiei instituţiei casnice evreieşti. Dacă ar fi să împărţim acest declin în etape am putea
distinge trei mari etape.

Primul pas spre declinul căsătoriei şi a familiei israelite vechitestamentare a fost

punerea bărbatului pe picior de superioritate faţă de femeie în cadrul familiei, dar şi în
societate în general şi eliminarea treptată a caracterului religios al căsătoriei prin accentuarea
caracterului social-juridic. Femeia a devenit încet, încet un bun material mai întâi al tatălui
sau al tutorelui, iar mai apoi, după căsătorie, un bun al soţului ei, încât ea putea vândută de
către tatăl ei şi negociată la căsătorie.

24
 Al doilea pas în decăderea morală a căsătoriei, dar şi a familiei a fost introducerea
poligamiei în sânul poporului evreu, datorită dorinţei arzânde a bărbaţilor israeliţi de a avea
cât mai mulţi urmaşi, dar şi a dorinţei de a-şi manifesta puterea, întâi prin acceptarea
concubinelor (a se vedea cazul Sarrei şi al lui Agar soţia şi concubina lui Avraam), iar apoi
prin luarea celei de a doua femei (Ghedeon, David, Solomon). Acest tip de căsătorie înjoseşte
şi mai mult femeia, care era ofensată făţiş prin aducerea unei alte femei în casă.

Ultima etapă a acestei decăderi urâte înaintea lui Dumnezeu a fost pierderea
respectului copiilor pentru părinţi şi a societăţii în general faţă de femeile văduve.
Neascultarea faţă de părinţi era cel mai greu de suportat înaintea lui Dumnezeu, pentru că El
Însuşi era ca un Părinte pentru poporul Său Israel şi se mâhnea când acesta se abătea de la
calea cea dreaptă şi de la ascultarea faţă de El.

Venirea Mântuitorului Iisus Hristos în lume, reaşează familia pe temelii noi,

evanghelice, El fiind cel care a adus prin activitatea Sa toate lucrurile spre măsura deplinătăţii
lor, însuşii omul fiind îndumnezeit până la măsura în care înceta a mai fi om prin jertfa de pe
cruce a lui Hristos.

Prin lucrarea Mântuitorului ştim că atât omul cât şi întreaga Creaţie au fost
îndumnezeite prin jertfa Sa de pe cruce. Acelaşi lucru se petrece şi cu căsătoria prin ridicarea
acesteia de către Dânsul la rang de Sfântă Taină. Prin participarea Mântuitorului la nunta din
Cana Galileii căsătoria a fost binecuvântată şi sfinţită; a cinstit nunta prin prezenţa Sa, Cel ce
e veselia şi bucuria tuturor, ca să elibereze naşterea de prunci de vechea tristeţe, după cum
spune Sfântul Apostol Pavel: „Cele vechi au trecut, iată toate noi s-au făcut” (II Corinteni
V, 17)28. Prin aceasta se ridică şi blestemul femeilor de a naşte prunci în dureri, Hristos
binecuvântând însăşi începuturile noastre29. Se impune ca unică soluţie religios-morală
căsătoria monogamă. Poligamia nu-şi mai are locul în morala de înaltă ţinută instaurată în
lume de Hristos prin creştinism. Femeia îşi recapătă rolul său, devenind egală bărbatului în
cadrul familiei şi în societate, având doar interdicţia de a oficia cultul divin. Este abolită
pedeapsa cu moartea în cadrul familiei. Adulterul este acum de acum de o gravitate egală atât
pentru femeie cât şi pentru bărbat. Atât adulterul cât şi neascultarea faţă de părinţi nu mai sunt

28
Sfântul Chiril al Alexandriei, Scrieri – Partea a IV-a: Comentariu la Evanghelia după Ioan, Ed. Institutului
Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2000, PSB, p. 157.

29
Ibidem, p. 159.

25
pedepsite cu moartea trupească pentru că ”Hristos nu vrea moartea păcătosului, ci să se
întoarcă şi să fie viu”, ci răsplata pentru acestea o primea fiecare în viaţa de apoi.

Prin binecuvântarea dată de Iisus Hristos prin participarea Sa la nunta din Cana
Galileii şi prin minunea săvârşită acolo nu numai că este ridicată la stadiul de Sfântă Taină
căsătoria, dar sunt readuse la viaţă valorile căsătoriei paradisiace dintre Adam şi Eva,
împlinindu-se astfel Scopul creării omului bisexual, bărbat şi femeie – Adam şi Eva.

26
 5.Concluzii

După cum am putut observa, societatea israelită a fost una deosebită, din aproape toate
punctele de vedere: social, politic, administrativ, economic şi mai ales din punct de vedere
religios, ca unica păzitoare a adevăratei credinţe, nefăcând excepţie de la aceasta nici căsătoria
şi nici familia. Vedem aşadar că familia israelită a Vechiului Testament este cu totul diferită
faţă de lumea din ziua de astăzi în care societatea cade pradă din ce în ce mai mult
imoralităţii, chiar dacă unele modele sociale au avantajele lor.

La rubrica dezavantaje, am putea vorbi în primul rând despre aspectul juridic al

căsătoriei vechilor evrei, unde lipsea cu desăvârşire partea sacramentală, iar dragostea era
trecută pe plan secund punându-se un accent deosebit pe interesele de procreare ale bărbaţilor
şi de dăinuire a numelui familiei în Israel, iar apoi un alt aspect negativ a fost inferioritatea
femeilor pe aproape toate planurile vieţii sociale, politice şi religioase. Totuşi punând în
comparaţie aceste lucruri vedem că se petrece cam acelaşi lucru în ceea ce priveşte căsătoria,
interesul fiind axat acum pe vânarea unei cât mai bune situaţii financiare, iar în ceea ce
priveşte poziţia femeii în societate datorită impulsului oferit de mişcarea feministă începând
cu prima jumătate a secolului XX uşor, uşor se tinde a se ajunge la cealaltă extreme dovadă că
în unele confesiuni de factură neoprotestantă, femeia săvârşeşte cultul divin aducând aminte
de vestalele de la templele romane şi de preotesele păgâne de la oracolele greceşti, care
slujeau zeilor şi idolilor păgâni.

Pe de altă parte, societatea israelită vechitestamentară câştigă un avantaj deosebit faţă

de societatea noastră contemporană, care a pierdut treptat valorile înscrise de Hristos, atunci
când vine vorba despre creşterea şi educarea copiilor în spiritul cinstirii lui Dumnezeu şi al
respectului faţă de părinţi. Vechii puneau un accent deosebit în creşterea şi educarea copiilor
lor încă de la o vârstă fragedă pe învăţarea Legii lui Dumnezeu, pe iubirea Acestuia cu toată
inima şi cu toată fiinţa ca mijloc de mulţumire adresată lui Dumnezeu pentru faptul că i-a scos
din pământul Egiptului şi nu în ultimul rând pe respectul necondiţionat pentru părinţi ca aceia
care i-au dat viaţă şi ca reprezentanţi ai lui Dumnezeu. Aceste principii ale vechilor israeliţi au
fost însă uitate în ziua de astăzi când puţini sunt copiii care mai primesc cât de cât o educaţie
sănătoasă din partea părinţilor lor, când lumea se secularizează pe zi ce trece, iar Hristos şi
Biserica Sa sunt trecuţi în uitare, când copiii uite de adevăratele valori morale şi de multe ori
nu numai că nu le arată părinţilor respectul cuvenit, dar şi ridică mâna asupra părinţilor lor.
27
 Singurul punct comun al oamenilor din ziua de astăzi şi al vechilor israeliţi rămâne
doar preocuparea umanitară, faţă de văduve şi faţă de orfani, cu un plus şi de astă dată pentru
societatea iudaică vechitestamentară.

Acestea fiind spuse îmi reexprim speranţa că prezenta lucrare vă va aduce un plus de
cunoştinţe şi va elimina eventualele îndoieli sau nelămuriri ale dumneavoastră cu privire la
temă.

28
 Bibliografie

1) Izvoare:
a) Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, Bucureşti, 2006, tipărită cu binecuvântarea Prea Fericitului
Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române
2) Volume:
a) Mihoc, Preot Doctor, Constantin, Taina căsătoriei și familia creștină în
învățăturile marilor Părinți ai Bisericii din secolul IV, Editura Teofania, Sibiu,
2002
b) Semen, Preot Conferenţiar Doctor, Petre, Arheologie biblică în actualitate,
Editura Mitropoliei Moldovei și a Bucovinei, Iași, 1997
c) Flavius Josephus, Antichități iudaice 1: Cărțile I-X – De la facerea lumii până la
captivitatea babilonică, Editura Hasefer, București, 1999, traducător Ion Acşan
d) Sfântul Chiril al Alexandriei, Scrieri – Partea a IV-a: Comentariu la Evanghelia
după Ioan, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, Bucureşti, 2000, Colecţia Părinţi şi Scriitori Bisericeşti
3) Studii şi articole:
a) Semen, Preot Conferenţiar Doctor, Petre, Familia şi importanţa ei in perioada
Vechiului Testament, volum Familia creştină azi, Editura Trinitas, Iaşi,
România, 1995
b) Arion, Preot Lector Universitar, Leon, Familia în Sfânta Scriptură, revista
Biserica Ortodoxă Română, Anul CXIII, Numărul 1-6, Ianuarie – Iunie,
Tipografia Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 1995
c) Vizitiu, Preot Lector, Mihai, Familia în învăţătura Mântuitorului şi a Sfinţilor
Apostoli, revista Teologie şi Viaţă, Serie Nouă, Anul IV (LXX), Numărul 5-7,
Mai – Iulie, Tipografia Trinitas a Mitropoliei Moldovei şi a Bucovinei,
Mănăstirea Neamţ, Judeţul Neamţ, 1994

29