Inocenții - Ioana Pârvulescu

În anumite privințe, casele seamănă mult cu oamenii: le privești învelișul exterior, afli poate
când s-au născut și alte repere importante din existența lor, dar nu prea ai cum să cunoști
ce s-a petrecut înlăuntru. De câte ori, uitându-mă la o clădire interesantă, nu m-am întrebat
ce întâmplări se leagă de acele ziduri și încăperi! Iată că, prin intermediul unei cărți precum
„Inocenții”, putem păși în intimitatea unei case, aflând câteva dintre poveștile oamenilor
care au locuit-o sau i-au trecut pragul. Cartea Ioanei Pârvulescu - nu tocmai roman, dar nici
proză scurtă - ne poartă din pivniță până pe acoperiș, prin istoria, camerele și tainele unei
case din Brașov, „născută” cândva prin secolul 17, sau chiar mai devreme.

Într-un alt timp și o altă lume, când nu existau telefoane mobile, internet, laptop și e-mail,
iar copiii născoceau jocuri și povești cu propria lor imaginație, pe o stradă din Brașov locuiau
într-o casă veche opt adulți și patru copii. Cum încăpeau toți acolo e un mister, căci nu era
vreun palat, nici măcar un conac, dar casa de pe strada Maiakovski (fostă și viitoare Sfântu
Ioan) pare o întruchipare a raiului pentru copiii care mereu găsesc aici ceva de explorat, dar
și ceva interesant de învățat de la adulții care aplică metode pedagogice destul de relaxate.
Cei patru copii - Ana și fratele ei, Matei, plus verișorii Dina și Doru - sunt liberi să cutreiere
străzile orașului sau să pornească în expediții pe Tâmpa, în căutarea unor tuneluri iluzorii
care, după cum spune legenda, ar lega Piața Sfatului de șaua unde se afla cândva un altar
al cetății Brassovia.

Ana, mezina familiei, este cea care relatează diferite episoade din viața casei și a
generațiilor care o locuiesc. Lumea mea era simplă și se repeta fără să mă plictisească.
Cineva mi-a spus mai târziu că asta e chiar definiția Paradisului. Văzută prin ochii ei,
această existență pare una idealizată, însă necazurile și neajunsurile se ghicesc la periferia
unei copilării petrecute în anii comunismului. Este o lume mică, aparent statornică și
armonioasă, care se destramă însă treptat, începând cu lucrurile înstrăinate de nevoie și
terminând cu plecarea unor oameni ce păreau că vor face parte întotdeauna din universul
străzii Maiakovski.

Ăsta e marele avantaj al unei case „de familie”, poţi cere tot ce-ţi lipseşte în clipa aia. Uneori te
alegeai doar cu răspunsul „N-am, de unde să am, crezi că-s Madam Mălai?” Am aflat, într-o zi,
de ce spuneau aşa. În copilăria mamelor noastre exista, în vecini, un mic magazin la stradă, ţinut
de o doamnă pe care-o chema în mod nu prea fericit Mălai. Însă proprietara îşi transformase
numele în atracţie şi pusese deasupra uşii o firmă frumoasă: „Tot ce vrei şi tot ce n-ai/Găseşti la
Doamna Maria Mălai”. Într-adevăr, avea de toate, mâncăruri diverse, ca la băcănie, obiecte de
mercerie şi o mulţime de fleacuri, ca la talcioc. Singurul lucru pe care nu-l găseai la Doamna
Maria Mălai era chiar mălaiul. Iar asta pentru că, spunea ea, „Nu mă vând”. (pag. 219)

În casă trăiesc oameni cu povești care mai de care mai interesante: Nenea Ionel și
strămătușa Magda (zisă Tanti), tata-mare, de meserie doctor, și mama-mare, care
înființează o societate secretă, SIL (adică Societatea de Îndreptat Lumea), în care cei patru
copii devin membri pe viață. La fel de captivante sunt și poveștile celorlalți membri ai
familiei, care vin uneori în vizită: fratele bunicului, Nenea Gheorghe, un excentric cu idei
bune, din păcate în contratimp cu epoca, sau Nenea Gyuri Baci, fratele bunicii, care le
vorbește copiilor despre dragoste și „izgonirea din Rai”.
Toți adulții casei sunt de părere că ești de atâtea ori om câte limbi străine știi - iar româna,
germana și maghiara apăreau în repertoriul tuturor. Educația se face simplu, cu subtilitate,
în decursul conversațiilor. Fiecare poveste, călătorie sau întâmplare este un prilej pentru a
învăța lucruri noi, iar Tanti strecoară abil informații de cultură generală și întrebări prin care
îi testează pe copii - și, indirect, pe cititorii cărții (aflăm, de pildă, despre cerneala invizibilă,
efectul Tyndall, limba esperanto sau originea numelui „Brașov”). Însă Ana învață multe
lucruri și pe cont propriu, cum ar fi faptul că viața se întinde dincolo de zidurile casei, că o
casă adăpostește și oameni invizibili, care produc tot felul de încurcături, sau că dragostea e
o calamitate pentru orice grup. Pe-atunci nu știam încă nici despre oameni că mor, darămite
despre case sau orașe, despre civilizații sau stele. Asta am învățat eu toată viața: că nimic
nu-i deloc așa.

N-am văzut pe nimeni din casă citind cu atâta poftă, ca tata. Cum avea un ban, cum își lua sau ne
lua o carte, pe care o deschidea de parcă ar fi vrut să se mute cu totul acolo, înăuntru. Nici nu mă
auzea, dacă-i vorbeam când citea. Tata avea la îndemână un Larousse în care mă punea să caut
cuvinte franțuzești, chiar înainte de a ști limba asta, mi le spunea pe litere, și așa franceza s-a
amestecat încetul cu încetul între cuvintele mele. (pag. 277)

Ana privește lucrurile și din perspectiva casei, care este înzestrată cu trăsături umane:
pereții îi transpiră, ochii ei urmăresc casele de vizavi, suferă când îi moare un om, știe tot
felul de secrete, pe care copiii încearcă să le descifreze - precum sertarul încuiat din scrinul
lui Tanti sau misterioșii cocoșei ascunși în ziduri. Dacă enigmele îi preocupă în mod deosebit
la vârsta explorării și a aventurii, istoria, prezentă peste tot în casă, îi atrage mult mai
puțin. Vaza lucrată dintr-un obuz de tun, sabia de Toledo din care se făcuseră mai multe
cuțite sau pătura de cal folosită de bunic în război, pe care mama-mare călca rufele, sunt
tot atâtea obiecte infuzate cu o istorie pe care copiii nu știu să o recunoască. Abia mai
târziu, când importanța întâmplărilor și a lucrurilor crește odată cu ei, ajung să-și pună
întrebări și să regrete ocaziile pierdute. Pe toți adulții de la mesele la care participam aș
avea să-i mai întreb o mulțime de lucruri. Dar se vede că trecutul trebuie să rămână, în
viețile noastre, la fel de plin de posibilități ca viitorul.

Ți-am spus, nu-i aşa, că eu mă simţeam încă de pe-atunci rudă de sânge cu casa noastră? Era un
membru al familiei. Avea în codul ei genetic câte ceva din toţi cei cu care, în anii copilăriei, m-
am intersectat în lăuntrul ei, cu toţi cei pe care i-a găzduit o vreme. Îşi încrucişaseră şi ei acolo
vocile, vieţile, istoriile personale, rupte, nu fără răni, din istoria cea mare. Aerul casei era dat de
respiraţia lor, se mişca în acelaşi ritm cu mişcările lor. (...) ADN-ul casei e amestecat într-al meu.
(pag. 322)

Miraculosul își face loc în poveștile Anei, aflată la vârsta la care lumea mare nu are limitări,
iar supranaturalul face parte firesc din viața de zi cu zi. Într-o după-amiază, Ana vede cum
ninge în tabloul cu un peisaj de iarnă din camera lui Tanti; bunica, despre care se spune că
în tinerețe avea o capacitate neobișnuită de a detecta apele subterane, poate ghici culoarea
la care se gândește fiecare; tatăl le povestește despre misteriosul bărbat care l-a salvat de
la înec în adolescență; bunicul a trecut și el printr-o pățanie ciudată la cutremurul din
noiembrie 1940. Chiar și la vârsta adultă, aceste întâmplări își păstrează aura de miracol și,
cu excepția ninsorii din tablou, rămân undeva într-un tărâm al tuturor posibilităților, fără o
rezolvare certă.

Mai toate episoadele relatate în carte sunt savuroase, dar mi-au plăcut în mod deosebit
aventurile câinelui Miticuțu, povestea anticarului care inventase un pix de lemn cu pastă și
le dădea copiilor probleme de logică, descoperirea unei pietre cu o inscripție ciudată în șaua
Tâmpei, tradiția de a pune un buchet de flori la mormântul lui Andrei Mureșanu (Brașovul
făcea parte din Austro-Ungaria și tradiția devenise o operațiune primejdioasă, pentru care
era ales un elev de la gimnaziul Șaguna), precum și poveștile membrilor familiei, care se
dezvăluie treptat, pe măsură ce Ana află amănunte noi despre istoriile vechi, ca în
foiletoanele de la televizor.

Ce mi-a plăcut foarte mult la „Inocenții”, pe lângă întâmplările pline de farmec și informațiile
interesante despre istoria și locurile Brașovului, a fost felul în care povestește Ioana
Pârvulescu, cu umor și o abia simțită nostalgie, cu un limbaj simplu, nepretențios, cu un ton
încrezător și optimist, dar și echilibrat, fără ca evenimentele triste să devină apăsătoare și
fără a ridica în slăvi virtuțile familiei, ai cărei membri sunt, în mod evident, niște oameni
deosebiți. Naratoarea se adresează unui auditor (nu aflăm cui, poate fiecărui cititor în
parte), căruia îi istorisește toate aceste întâmplări, subliniind, din loc în loc, lucrurile pe care
le-a învățat de-a lungul timpului.

Ţi-am mai spus că până la o vârstă destul de înaintată nu înţelegeam metaforele, iar asta făcea ca
lumea celorlalţi, plină de explicaţii logice şi banalitate, să devină, pentru mine, ciudată,
copleşitor de puternică şi, nu de puţine ori, supranaturală. Mă obişnuisem cu asta şi nimic nu era
imposibil în lumea mea, altfel spus mă aşteptam oricând la orice. Poate că din cauza acestui
defect de percepţie am devenit scriitoare, aşa cum unii oameni care au un defect la ochi şi văd
lumea altfel decât noi toţi devin pictori. (pag. 164)

Deși cartea Ioanei Pârvulescu nu poartă eticheta de „memorii” sau „autobiografie”, ispita de
a o identifica pe autoare cu naratoarea Ana este foarte mare. Totul pare atât de autentic,
încât tind să cred că poveștile relatate aici chiar s-au petrecut în realitate sau, cel puțin, au
pornit de la o bază reală. Naratoarea stă undeva pe muchia dintre copilărie și maturitate,
privind spre trecut prin ochii fetiței de odinioară, dar percepând totuși lucrurile cu mintea de
adult. E, poate, o încercare de regăsire a inocenței, a acelei stări de spirit binecuvântate,
când grijile ce țin de lumea adulților sunt departe, la marginea înțelegerii, iar viața e o
înșiruire de momente pline de bucurie, mister și revelații. Micșorată, precum Alice, pentru a
încăpea în casa ce aparține tărâmului copilăriei, Ana recuperează mirarea, fiorul și
încântarea proprii felului naiv de a privi lumea.

Încercasem mai demult să citesc „În intimitatea secolului 19”, era o carte împrumutată și
am fost copleșită de cantitatea informațiilor, așa că am dat-o înapoi cu gândul să mi-o
cumpăr (ceea ce nu s-a întâmplat nici în ziua de azi). În schimb, „Inocenții” m-a atras de
îndată ce am aflat că poveștile sunt istorisite din perspectiva unui copil (una dintre
slăbiciunile mele în materie de literatură, cred că v-am mai zis treaba asta). N-am fost deloc
dezamăgită, ba din contră, lectura s-a dovedit o încântare. Știți sentimentul acela
contradictoriu când îți vine să citești o carte pe nerăsuflate, dar în același timp n-ai vrea să
se termine? „Inocenții” e genul acesta de carte: sărind din poveste în poveste, nici nu mi-
am dat seama cum am ajuns la ultima pagină, când și noi, asemenea Anei, suntem izgoniți
din raiul unei copilării extraordinare, populate de figuri și întâmplări memorabile.

Casa noastră cu pod şi pivniţă supravieţuise într-o lume de blocuri. Era o eroină. Ne depăşea în
toate privinţele. Trecuse prin două războaie mondiale, două cutremure, un bombardament. (...)
Casa însăşi, cândva nesfârşită, mi se pare acum mică de statură şi neîncăpătoare. E limpede că
am trecut şi eu dintr-o casă în alta, şi ştiu ce înseamnă asta: am altă vârstă. Tot ce am scris aici e,
poate, ca să reintru pentru un timp în casa cealaltă şi în singura vârstă la care poţi s-o vizitezi.
(pag. 334)
 ***
Ironia sorții este că, în urmă cu doar trei luni, am fost într-o scurtă vacanță la Brașov și am
stat chiar pe strada Sfântu Ioan, la Hotel Aro Sport (unde am avut o cameră luminoasă, cu
vedere spre acoperișurile cu țiglă roșie - cine știe, poate de acolo aș fi zărit și mica terasă a
casei) - așadar, la o aruncătură de băț de casa în care a locuit familia Anei și unde s-ar
părea că mai locuiește și astăzi mama naratoarei. Din carte am aflat că la Aro Sport s-a
sinucis fratele poetului Mircea Ivănescu, la numai 22 de ani. Citind mai multe pe internet,
am aflat din acest articol că Emil Ivănescu a decis să se sinucidă la o anumită dată,
anunțată din timp tuturor cunoscuților (hmm!), și chiar și-a dus gestul la îndeplinire, deși l-a
amânat un pic pentru a audia recitalul de la București al pianistului Walter Gieseking
(hmm!). Se pare că tot el spunea că „viața nu e decât un pretext pentru o sinucidere
reușită”. În 2006, Institutul Cultural Român a publicat cartea Artistul și moartea, de care
sper să dau la un moment dat.

Cum una dintre plăcerile mele este să pornesc pe urmele cărților, m-am boscorodit un pic
pentru că n-am citit cartea mai devreme. Știu, nu se compară cu experiența reală, la fața
locului, dar nu m-am putut abține și am căutat casa pe Google maps, cu street view. Am
găsit o posibilă candidată la numărul 10, deși la fel de bine ar putea să fie și casa de la nr.
12 - ambele au câte cinci „ochi” și o „gură”. Dacă e să ne luăm după descrierea Anei, casa
ar trebui să aibă și o intrare pentru mașini, dar musai cinci ferestre, trei sus și două jos:

Cu ochii nu stătea tocmai grozav, avea unul în plus sau în minus, depinde cum voiai s-
o iei: doi la parter, cam înghesuiţi, şi trei la etaj. Dacă te uitai bine, acoperişul cu
ţigle avea şi el doi ochişori bulbucaţi, dintre care numai unul se lumina seara, în mod
misterios. Gura îi era subţire şi dreaptă, exact cât să poată înghiţi, la nevoie, în burta
ei, o maşină. Însă asta se întâmpla rar, când veneau musafiri din alt oraş, de-obicei
se-ndopa doar cu oameni, patru familii şi noi, cei patru copii ai casei. (pag. 12)

Noi, copiii casei, ne-am risipit prin lume, dar ne regăsim uneori, toţi patru, la vechea
adresă, în vechea casă, în care doar mama a stat de gardă toată viaţa. S-au îngrijit
una pe alta. (pag. 327)