Ce se întâmplă?

Cele șapte state membre ale Comunității Est-Africane (EAC) au convenit să

desfășoare o forță regională în estul Republicii Democrate Congo (RDC). La 15
august 2022, un contingent burundian a fost primul care a intrat în RDC sub EAC.
Nu există un calendar ferm pentru desfășurarea completă a forței.

RDC a aderat la EAC, la sfârșitul lunii martie. Președintele congolez Félix

Tshisekedi a profitat de ocazia aderării RDC pentru a le cere omologilor săi ajutor
pentru a aborda zecile de grupuri armate care s-au luptat între ele și cu
autoritățile din estul RDC de ani de zile. La scurt timp după aceea, cei șapte lideri
ai blocului au convenit să înființeze o forță comună compusă din trupe regionale
pentru a opri violența. În același timp, au lansat o primă rundă a discuțiilor
mediate de Kenya cu unii lideri de grupuri armate congoleze la Nairobi în aprilie.

Estul RDC se confruntă cu o creștere alarmantă a violenței grupurilor armate,

inclusiv a atacurilor sporite asupra civililor și a taberelor pentru strămutați. În
iulie, Înaltul Comisar al ONU pentru Refugiați a raportat că recentele lupte din
provincia Kivu de Nord între armata congoleză și Mișcarea 23 Martie (M23), un
grup armat învins de ONU și forțele congoleze în 2013, au strămutat peste
160.000 de persoane. Mai mult, din cauza redistribuirii atât a trupelor
guvernamentale, cât și a trupelor ONU în zonele în care M23 este cel mai activ, a
apărut un vid de securitate în provincia Ituri și în părți din Kivu de Nord. Alte
grupuri armate au intensificat, de asemenea, atacurile împotriva civililor din
aceste părți.
Țările din Africa de Est și-au făcut griji cu privire la insecuritatea din estul
RDC de ani de zile.
La 20 iunie, șefii de stat ai Comunității Africii de Est (EAC) au solicitat încetarea
imediată a conflictului în estul Republicii Democrate Congo (RDC) și au decis să
formeze o forță comună pentru a aborda situația. Planul propus prevede
desfășurarea unei forțe militare cu mandatul de a conține, înfrânge și eradica
grupurile armate din regiune. Forța de luptă va fi condusă de un comandant
kenyan și va avea sediul în Goma, capitala Kivuului de Nord.
Proiectul planului de luptă estimează că forța comună va fi formată din 6.500
până la 12.000 de soldați. Aceștia vor opera în patru provincii congoleze: Haut-
Uélé, Ituri, Kivu de Nord și Kivu de Sud. Mandatul inițial al forței va fi de șase luni,
dar acesta poate fi prelungit și va fi supus unei revizuiri strategice la fiecare două
luni. Burundi, Kenya, Sudanul de Sud, Tanzania și Uganda au fost solicitate să
furnizeze trupe pentru a lupta alături de forțele congoleze.
Obiectivele diferitelor țări implicate în forța comună sunt distincte. Soldații
ugandezi vor sprijini lupta împotriva Forțelor Democratice Aliate (ADF), o coaliție
rebelă ugandeză care a jurat credință Statului Islamic și operează în Kivu de Nord
și Ituri. Trupele kenyene vor acționa împotriva altor grupuri rebelă din Kivu de
Nord, în timp ce trupele tanzaniene și burundeze se vor concentra pe Kivu de Sud.
De asemenea, un mic contingent de sudanezi de Sud va lupta împotriva Armatei
Lordului Rezistență din Haut-Uélé.
Această inițiativă a forței comune are scopul de a consolida prezența militară în
RDC și de a aborda problema violenței și instabilității din estul țării. Prin
colaborarea între diferitele țări membre ale EAC și forțele congoleze, se
urmărește crearea unui mediu mai sigur și stabil în regiune.

Planul propus de Comunitatea Africii de Est (EAC) pentru desfășurarea unei forțe
comune în estul Republicii Democrate Congo (RDC) se confruntă cu diverse
provocări și incertitudini. Una dintre problemele majore este finanțarea, deoarece
fiecare țară participantă ar trebui să-și suporte costurile proprii, iar obținerea de
fonduri externe este dificilă. Există lacune semnificative în plan, cum ar fi lipsa
clarității cu privire la cooperarea între soldații EAC și forțele ONU deja prezente în
zonă. De asemenea, există îndoieli cu privire la angajamentul liderului Kenyei,
William Ruto, față de desfășurarea unei forțe regionale. În plus, există o
neîncredere larg răspândită în rândul populației congoleze față de o nouă forță
străină, iar protestele și violențele s-au manifestat deja. Aceste provocări pot
intensifica tensiunile și mai mult în estul RDC.
Care este locul Rwandei în forța regională?
Rwanda și-a jucat un rol controversat în estul Republicii Democrate Congo (RDC)
de-a lungul anilor, având un interes strategic și economic în regiune. Rwanda a
sprijinit rebeliuni și grupări armate în estul RDC, provocând suferințe populației
congoleze. Relațiile dintre Rwanda și RDC sunt tensionate, iar președintele
Tshisekedi și președintele Kagame au avut dispute legate de intervențiile militare
din regiune. Prezența Rwandei și activitatea grupului M23 în estul RDC au creat
tensiuni și ostilitate în rândul populației locale.

De ce a reapărut M23 și de ce este atât de tulburător pentru RDC?

Reapariția grupului rebel M23 a creat confuzie în rândul observatorilor. Grupul a
fost inactiv până în noiembrie 2021, când luptătorii săi au început să se mobilizeze
pentru repatrierea în Republica Democrată Congo (RDC) din Uganda și Rwanda.
M23 și autoritățile congoleze au semnat un acord de pace în 2013, care prevedea
amnistia pentru rebeli. Cu toate acestea, președintele Tshisekedi nu a respectat
acest acord și a evitat discuțiile cu delegații M23. Reînnoirea atacurilor M23
asupra armatei congoleze pare să exercite presiuni asupra lui Tshisekedi pentru a
onora acordul. Există dovezi că Rwanda a contribuit la reactivarea M23, iar
aceasta a fost susținută de un raport ONU și de analiști independenți. Rwanda a
negat aceste acuzații și a susținut că amenințarea reală provine de la gruparea
FDLR. Tshisekedi a afirmat că este pregătit să intre în conflict cu Rwanda în cazul
unui sprijin continuu pentru M23. Cu toate acestea, este posibil ca aceste
declarații să fi fost o mișcare tactică înaintea negocierilor cu președintele Kagame,
având în vedere puterea militară a Rwandei.

Care sunt beneficiile și riscurile principale ale desfășurării unei forțe EAC?
Desfășurarea unei forțe comune a Comunității Africii de Est (EAC) pentru a aborda
M23 și alte grupuri insurgente din estul Republicii Democrate Congo (RDC) are
anumite avantaje față de intervențiile bilaterale. O abordare multilaterală poate
ajuta la reducerea percepției că străinii intervin în RDC pentru a-și promova
propriile interese. Cu toate acestea, există riscuri semnificative asociate cu o astfel
de misiune. Istoricul intervențiilor armate în regiune nu este unul de succes pe
termen lung, iar implicarea țărilor cu interese strategice și economice în regiune
ar putea accentua situația instabilă. De asemenea, există riscul ca civilii să sufere
din cauza violenței armate. Grupurile armate din RDC au devenit adesea mai
brutale față de populație sub presiunea militară. EAC nu a desfășurat anterior
operațiuni de menținere a păcii sau de aplicare a legii, ceea ce ridică îngrijorări cu
privire la respectarea drepturilor omului. Pentru a reduce riscurile și a ajuta la
succesul misiunii, coordonarea strânsă cu forța de menținere a păcii a ONU
(MONUSCO) este crucială. Este, de asemenea, necesară punerea în aplicare a
mecanismelor de monitorizare și raportare a comportamentului trupelor și a
garanțiilor puternice pentru protecția civililor. Dialogul continuu cu grupurile
armate și implicarea vecinilor RDC în procesul de pace sunt, de asemenea,
importante pentru a asigura succesul misiunii.
În cele din urmă, țările EAC nu ar trebui să ezite să pună capăt operațiunilor dacă
nu reușesc să-și atingă obiectivele declarate și, mai ales, dacă constată că se
înrăutățesc mai degrabă decât să îmbunătățească situația de securitate din estul
RDC. În măsura în care acordă asistență, organizații precum UA și UE ar trebui să
rămână atent la rapoartele de pe teren și să fie pregătite să-și reducă sprijinul în
cazul în care intervenția ar eșua. Consiliul de Securitate al ONU ar trebui să fie
foarte precaut când pare să susțină misiunea, cel puțin până când va avea un
istoric care să demonstreze că face mai mult bine decât rău. Civilii din estul RDC
au suferit accese repetate de violență armată timp de aproape trei decenii. Deși
eforturile de a aborda situația lor sunt lăudabile în principiu, ele trebuie să fie
viabile în practică pentru a merita continuarea și sprijinul.
Al Treilea Război din Congo a fost complicat de izbucnirea luptelor dintre
grupurile tribale din zona de nord-est. Potrivit rapoartelor Human Rights Watch,
masacrele din regiunea Ituri au cauzat 50.000 de decese și 500.000 de refugiați în
2003, iar conform IRC, majoritatea deceselor au fost rezultatul violenței
generalizate, lipsei de facilități medicale și insecurității alimentare cauzate de
"perturbarea serviciilor de sănătate și aprovizionarea cu alimente din țară".
Caracteristica dominantă și tragică este că "cea mai mare parte a deceselor au
fost printre civili și au fost cauzate de boli ușor de prevenit și de tratat".
Trupele ONU au avut dificultăți în menținerea ordinii în RDC, deoarece "grupuri de
luptători, unii dintre ei fiind copii soldați, s-au obișnuit cu o viață fără lege și au
impus taxe populației locale". În 2005, forța ONU, în loc să caute menținerea
păcii, a devenit sursă de insecuritate atunci când "un număr dintre ei au fost
acuzați de viol și abuz sexual asupra copiilor" și când "au fost înregistrate
aproximativ 60 de cazuri de abuzuri care implicau viol, pedofilie și prostituție".