Curs - ECONOMIE (Macroeconomie) - CIG - 2023

prof.univ.dr. habil.
Emilia HERMAN
ECONOMIE
(MACROECONOMIE)
Pentru uzul studenţilor
2023
Emilia Herman
CUPRINS
Modulul 1: ECONOMIA NAŢIONALĂ .......................................................................................... 3
ECONOMIA NAŢIONALĂ ŞI MACROECONOMIA ................................................................................ 4
INDICATORII MACROECONOMICI DE REZULTATE ............................................................................. 8
Modulul 2: CONSUMUL ŞI INVESTIŢIILE ÎN ECONOMIA NAŢIONALĂ........................ 18
CONSUMUL - ELEMENT ESENŢIAL AL CERERII AGREGATE ............................................................... 19
INVESTIŢIILE ÎN ECONOMIA NAŢIONALĂ........................................................................................ 25
INTERACŢIUNEA DINTRE VENIT, CONSUM ŞI INVESTIŢII ................................................................. 28
Modulul 3: PIAŢA MONETARĂ ................................................................................................... 35
PIAŢA MONETARĂ: DEFINIŢIE, CARACTERISTICI ŞI INSTITUŢII FINANCIAR-BANCARE ....................... 36
OFERTA ŞI CEREREA DE MONEDĂ. ECHILIBRUL PIEŢEI MONETARE .................................................. 41
POLITICA MONETARĂ ................................................................................................................... 49
Modulul 4: INFLAŢIA ..................................................................................................................... 55
CONCEPTUL ŞI MĂSURAREA INFLAŢIEI .......................................................................................... 56
FACTORII ŞI CAUZELE INFLAŢIEI ..................................................................................................... 59
POLITICI ANTIINFLAŢIONISTE......................................................................................................... 64
Modulul 5: PIAŢA FINANCIARĂ ................................................................................................ 70
PIAŢA FINANCIARĂ: CONCEPT ŞI OBIECT ........................................................................................ 71
STRUCTURA, FUNCŢIILE ŞI INSTITUŢIILE PIEŢEI FINANCIARE ........................................................... 76
Modulul 6: PIAŢA FORŢEI DE MUNCĂ .................................................................................... 85
PIAŢA FORŢEI DE MUNCĂ: CONCEPT, CARACTERISTICI ŞI FUNCŢII ................................................... 86
CEREREA ŞI OFERTA DE FORŢĂ DE MUNCĂ .................................................................................... 89
ECHILIBRUL PE PIAŢA FORŢEI DE MUNCĂ....................................................................................... 95
Modulul 7: ŞOMAJUL .................................................................................................................. 102
CONCEPT, CARACTERISTICI ŞI FORME ALE ŞOMAJULUI ................................................................. 103
CAUZELE, CONSECINŢELE ŞI COSTURILE ŞOMAJULUI .................................................................... 106
POLITICI ECONOMICE ANTIŞOMAJ. CORELAŢIA INFLAŢIE-ŞOMAJ.................................................. 109
Modulul 8: PIAŢA VALUTAR - FINANCIARĂ ....................................................................... 116
CARACTERIZARE GENERALĂ ........................................................................................................ 117
CURSUL DE SCHIMB VALUTAR. SISTEME ALE CURSULUI DE SCHIMB ............................................. 120
Modulul 9: PIAŢA INTERNAŢIONALĂ ................................................................................... 129
COMERŢUL INTERNAŢIONAL - COMPONENTĂ PRINCIPALĂ A PIEŢEI INTERNAŢIONALE. EFICIENŢA
ACTIVITĂŢII DE COMERŢ INTERNAŢIONAL ...................................................................................... 130
BALANŢA DE PLĂŢI EXTERNE ....................................................................................................... 133
Modulul 10: POLITICA ECONOMICĂ ...................................................................................... 140
POLITICA ECONOMICĂ: CONCEPT, OBIECTIVE ŞI TIPOLOGIE ......................................................... 141
POLITICA BUGETARĂ ................................................................................................................... 145
ECHILIBRUL MACROECONOMIC ȘI POLITICA ECONOMICĂ ............................................................ 151
Modulul 11: CICLICITATEA ECONOMICĂ ............................................................................ 173
FLUCTUAŢIILE ACTIVITĂŢII ECONOMICE. PRINCIPALELE TIPURI DE CICLURI ECONOMICE ............... 174
CAUZELE CICLICITĂŢII ECONOMICE. POLITICI ANTICICLICE ............................................................ 180
Modulul 12: CREŞTEREA ŞI DEZVOLTAREA ECONOMICĂ............................................ 186
CREŞTEREA ŞI DEZVOLTAREA ECONOMICĂ. DELIMITĂRI CONCEPTUALE ....................................... 187
FACTORII CREŞTERII ŞI DEZVOLTĂRII ECONOMICE ........................................................................ 190
2
Emilia Herman
MODULUL 1
ECONOMIA NAŢIONALĂ
Timp alocat –1,5 ore
CUPRINS
INTRODUCERE
Obiective
Organizarea sarcinilor de lucru
Tema 1 ECONOMIA NAŢIONALĂ ŞI MACROECONOMIA
Tema 2 INDICATORII MACROECONOMICI DE REZULTATE
REZUMAT
Rezultate aşteptate
TEST DE AUTOEVALUARE
BIBLIOGRAFIA
TEST DE EVALUARE
INTRODUCERE
Cursul este destinat prezentării obiectului de studiu al
macroeconomiei, punându-se un accent deosebit pe definirea
INTRODUCERE
sistemului economiei naţionale, a structurii, funcţionalităţii şi
caracterizării acestuia. Se prezintă, de asemenea, principalii
indicatori macroeconomici de rezultate, sub aspectul
conţinutului şi a semnificaţiei economice.
 Definirea sistemului economiei naţionale

 Prezentarea elementelor principale ce caracterizează economia
naţională
 Analiza circuitului economic naţional
OBIECTIVE
 Definirea macroeconomiei
MODUL  Descrierea indicatorilor macroeconomici de rezultate
3
Emilia Herman
 Parcurgeţi cele două teme ale cursului.

 Fixaţi principalele idei ale cursului, prezentate în rezumat.
 Completaţi testul de autoevaluare.
SARCINI  Timpul de lucru pentru parcurgerea testului de autoevaluare
DE LUCRU este de 10 minute.
TEMA 1
ECONOMIA NAŢIONALĂ ŞI MACROECONOMIA

Economia este privită ca un ansamblu de activităţi umane desfăşurate în sfera
producţiei, repartiţiei, schimbului şi consumului bunurilor economice (bunuri materiale şi
servicii). În acest context, economia naţională poate fi definită ca fiind ansamblul
activităţilor şi interdependenţelor economice la nivel macroeconomic şi microeconomic,
coordonat în plan naţional, prin mecanisme proprii de funcţionare.
În sens general, economia naţională reprezintă un sistem generalizat,
complex de activităţi economico-sociale, apărute şi desfăşurate între
Important diverşi subiecţi (agenţi economici), într-un cadru statal determinat din
punct de vedere istoric, economic şi social-politic, pe suportul resurselor
economice (componenta cantitativă) şi al mobilurilor comportamentale
manifestate (componenta calitativă).
Aceste activităţi interacţionează şi se condiţionează reciproc într-o reţea care
debutează la nivel micro-, continuă la cel mezo- şi apoi la nivel macroeconomic, interesul
naţional fiind elementul fundamentul ce le uneşte şi le orientează.
În cadrul economiei naţionale, sistemul activităţilor economico-sociale este
structurat:
 pe sectoare economice, pe ramuri şi subramuri de activitate
 pe tipuri de agenţi economici (potrivit Sistemului Conturilor Naţionale)
 pe trepte de agregare verticală (microeconomia, mezoeconomia, macroeconomia
şi mondoeconomia)
4
Emilia Herman
Structura1 orizontală a economiei cuprinde:

 sectorul primar (format din agricultura, silvicultura, piscicultura, industria
extractivă cu toate ramurile ei)
 sectorul secundar (industria prelucrătoare şi construcţiile)
 sectorul terţiar (transport şi telecomunicaţii; servicii financiar bancare, de
asigurare, de management şi consulting etc)
 sectorul cuaternar.
Pentru CARACTERIZAREA SISTEMULUI ECONOMIEI NAŢIONALE, de

regulă, se iau în considerare următoarele elemente principale:
 avuţia naţională;
 agenţii economici;
 diviziunea socială a muncii şi structura pe ramuri/sectoare de activitate;
 sistemul relaţiilor de producţie;
 rolul statului în economie; mecanismul de funcţionare şi conducere a economiei;
 distribuţia avuţiei naţionale, repartiţia finală a bunurilor şi serviciilor produse;
 participarea la diviziunea internaţională a muncii şi la circuitul economic mondial.
În general, AVUŢIA NAŢIONALĂ este definită ca totalitatea
produselor muncii omeneşti stocate la un moment dat, inclusiv valoarea
Important resurselor naturale regenerabile sau neregenerabile (sau totalitatea
bunurilor de care dispune o naţiune la un moment dat).
În statistica naţională, AVUŢIA NAŢIONALĂ ESTE STRUCTURATĂ astfel:
 Avuţia naţională acumulată formată din: bunuri ca mijloace de producţie şi bunuri
de consum; mijloace valutare (rezerve de valută), soldul balanţei de plăţi externe şi
rezerva de metale preţioase; investiţii în curs (fluxul de investiţii).
 Resursele naturale utilizate sau utilizabile: fondul funciar şi forestier; bogăţiile
solului, subsolului şi apelor; resursele de energie, clima, factorii de mediu şi calitatea lor.
 Resursele umane: populaţia ca număr, structură socio-profesională, educaţie şi
pregărire profesională etc. (capitalul uman).
 Potenţialul de cercetare, învăţământ, cultură, potenţialul creativ, experienţa de
producţie, opere de artă, invenţii, inovaţii etc.
Avuţia naţională diferă de la o ţară la alta, cunoscut fiind faptul că existenţa unei
avuţii fizice nu garantează ci doar favorizează un nivel de viaţă ridicat.
Desfăşurarea neîntreruptă şi eficientă a activităţii economice la nivel naţional este
asigurată de funcţionarea circuitului economic.
CIRCUITUL ECONOMIC reprezintă un ansamblu integrat, de
formă circulară al fluxurilor reale şi monetare, care concretizează
Important interacţiunile de natură tranzacţională dintre agenţii economici
componenţi ai unei economii naţionale.
1
Structura economiei reflectă totalitatea elementelor ei componente şi relaţiile multiple dintre acestea privite în
interdependenţa şi integralitatea lor.
5
Emilia Herman
Din punct de vedere structural circuitul economic la nivel naţional presupune

existenţa anumitor subdiviziuni:
 subiecţii economici (agenţii economici);
 obiectul activităţii desfăşurate la nivel macroeconomic (referitor la producţie,
repartiţie, schimb, consum) şi
 fluxurile intersectoriale.
O imagine de ansamblu a economiei naţionale este oferită de fluxul circular al
venitului (figura1.1), care are la bază gruparea agenţilor economici pe sectoare
instituţionale şi evidenţierea fluxurilor dintre aceste sectoare.
În acest circuit economic, pentru înţelegerea mecanismului de funcţionare al
economiei, trebuie avute în vedere două categorii de relaţii, şi anume:
 identitatea dintre venituri şi cheltuieli, în sensul că fiecare unitate monetară cheltuită
reprezintă o unitate monetară de venit, iar la nivelul economiei naţionale suma
cheltuielilor este egală cu suma veniturilor;
 identitatea dintre valoarea bunurilor produse şi valoarea vânzărilor.
Figura 1.1. Fluxul circular al venitului

În realitate, în fluxul circular, o parte din venit este retrasă din circuit; există, de
asemenea, şi intrări în circuitul economic. Astfel, din fluxul venitului se retrag:
← o parte din venitul gospodăriilor pe care acestea îl depun la bănci sau îl plasează pe
piaţa financiară (economiile);
← impozitele şi taxele plătite de posesorii de venit în favoarea administraţiilor publice;
← importurile, care reprezintă cheltuielile menajelor pentru bunuri de consum
din import şi cheltuielile întreprinderilor pentru importul de factori de producţie etc
Intrările sau injecţiile în fluxul circular al venitului pot fi:
→ investiţiile făcute de întreprinderi pentru creşterea stocului de capital;
→ cheltuieli publice sau guvernamentale care includ achiziţiile guvernamentale de
bunuri economice şi transferurile către alte sectoare;
6
Emilia Herman
→ exporturile, care reprezintă veniturile realizate de întreprinderi prin vânzarea

bunurilor în exterior, inclusiv investiţiile străine şi dividendele încasate de la firmele
străine.
Relaţiile dintre intrări şi ieşiri (economii-investiţii, export-import, impozite şi taxe
- cheltuieli publice) se realizează prin intermediul instituţiilor financiar-bancare,
administraţiilor publice şi „străinătăţii”.
Echilibrul dintre intrări şi ieşiri nu se realizează automat, fiind necesară intervenţia
statului, prin politica economică.
O politică economică expansionistă2 face ca investiţiile,
cheltuielile publice şi exporturile să crească, într-un cuvânt intrările
Exemplu în circuit, fapt ce poate crea un exces de intrări în raport cu ieşirile.
Acest dezechilibru dintre intrări şi ieşiri se manifestă sub forma
expansiunii cererii agregate, cu efecte favorabile asupra producţiei,
gradului de ocupare, veniturilor şi consumului populaţiei.
Creşterea veniturilor face să crească volumul retragerilor (cresc impozitele şi taxele,
economiile, cererea de consum pentru bunuri din import), care tind să reechilibreze fluxul
circular al venitului. Astfel, se manifestă tendinţa permanentă de reechilibrare a fluxului
venitului circular, dar la un nivel mai ridicat.
Macroeconomia presupune agregarea comportamentelor individuale ale agenţilor
economici dintr-o ţară, cu ajutorul unui complex de factori care prestabilesc şi determină
funcţionarea eficientă a economiei naţionale.
Macroeconomia se concentrează, în primul rând, asupra analizei calitative a
mecanismului de funcţionare al economiei naţionale, a corelaţiilor dintre variabilelor
macroeconomice, punând un accent deosebit pe aspectele de măsurare ale influenţelor
directe şi indirecte dintre acestea, având ca scop fundamentarea ştiinţifică a deciziilor de
politică economică.
Altfel spus, macroeconomia concentrându-se asupra aspectelor funcţional -
calitative reprezentate de activitatea economică la nivel naţional, studiază nu doar actele
şi faptele realizate de agenţii economici ci şi elementele ce le determină acestora un
comportament sau altul, o reacţie sau alta, cercetându-le în indisolubila legătură cu mediul
(mediul ecologic, mediul intern economic, social politic şi mediul internaţional economic
social-politic).
Macroeconomia studiază structura, funcţionalitatea şi comportamentul de
ansamblu al sistemului economiei naţionale, în strânsă legătură cu sistemul
economiei mondiale şi mediul înconjurător, în scopul determinării volumului total
de bunuri şi servicii şi a tuturor variabilelor macroeconomice care-l influenţează.
Important
Macroeconomia, afirmă autorii Samuelson şi Nordhaus (2000), se ocupă cu
studiul comportamentului economic în ansamblu şi are în vedere nivelul total al
producţiei, al ocupării forţei de muncă şi al preţurilor dintr-o ţară. Astfel obiectivele
fundamentale ale macroeconomiei sunt:
2
Reducerea ratei dobânzii, creşterea masei monetare, scăderea impozitelor şi taxelor etc.
7
Emilia Herman
 Un nivel ridicat şi cu tendinţă de creştere a producţiei interne (al PIB-ului real);

 O ocupare superioară a forţei de muncă (şomaj scăzut);
 O valoare stabilă sau în uşoară creştere a nivelului preţurilor, cu preţurile şi salariile
determinate de cererea şi oferta, exprimate pe pieţele libere;
 Echilibrarea balanţei de plăţi externe (echilibrul extern).
Indiferent de orientarea doctrinară, în gândirea macroeconomică, s-a conturat o
concepţie de bază, unanim recunoscută, prezentată în figura 1.2.
Figura 1.2. Cererea şi oferta agregată determină principalele variabile

macroeconomice
Se observă că cererea şi oferta agregată sunt conceptele de bază ale macroeconomiei
şi totodată elementele de bază în determinarea producţiei totale de bunuri economice
precum şi în determinarea nivelului general al preţurilor şi al ocupării forţei de muncă.
Această schemă simplificată a concepţiei de bază a macroeconomiei evidenţiază
principalele elemente şi conexiuni pe care trebuie să le studieze teoria macroeconomică.
Acestea vor fi analizate, în detaliu, în capitolele următoare.
TEMA 2
INDICATORII MACROECONOMICI DE REZULTATE
Indicatorii macroeconomici care exprimă rezultatele obţinute de

agenţii economici, într-o anumită perioadă de timp, la nivelul economiei
Important naţionale, ocupă un loc important în cadrul sistemului de indicatori
8
Emilia Herman
macroeconomici.
Indicatorii macroeconomici se determină printr-un proces complex care include
culegerea datelor de la agenţii economici, sistematizarea acestora pe ramuri, sectoare de
activitate, categorii de bunuri materiale şi servicii, sintetizarea şi generalizarea acestora pe
ansamblul economiei naţionale.
În prezent, indicatorii macroeconomici de rezultate se determină şi se analizează
după Sistemul Conturilor Naţionale (SCN) sau contabilitatea naţională, sistem de calcul
şi analiză macroeconomică, care răspunde cerinţelor informaţionale şi de analiză
macroeconomică ale societăţilor bazate pe economia de piaţă.
Măsurarea rezultatelor, în SCN, se fundamentează pe teoria factorilor de producţie,
conform căreia participanţii la activitatea economică sunt recompensaţi în funcţie de
serviciile aduse, iar evaluarea rezultatelor se bazează pe veniturile factorilor de producţie
care au participat la activităţile economice.
Conturile economiei naţionale reprezintă un ansamblu de conturi în
care sunt evidenţiate multitudinea tranzacţiilor economice efectuate la
Important nivelul economiei naţionale, în scopul de a furniza informaţiile necesare
analizei modului de funcţionare al mecanismului economic precum şi
fundamentării politicii economice.
Sistemul conturilor naţionale prezintă următoarele particularităţi:
 este o metodă de înregistrare şi prezentare cantitativă a economiei;
 este o reprezentare cantitativă sintetizată şi agregată a realităţii economice;
 realitatea economică reflectată în SCN se grupează după caracteristici de spaţiu
(conturi naţionale în profil naţional, plurinaţional - de exemplu, SCN pentru Comunitatea
Economică Europeană) şi timp (trimestrial, anual, pe mai mulţi ani sau la un moment dat);
 evidenţiază, prin conţinutul său, dimensiunea şi structura unei economii bazate pe
piaţă;
 foloseşte tehnica contabilă, principiul dublei înregistrări, conturile înregistrând pe de
o parte resursele, iar pe de altă parte, folosirea acestora.
Sistemul conturilor naţionale se caracterizează prin existenţa a TREI
ELEMENTE DE BAZĂ:
1). Agenţii economici - care sunt grupaţi în patru categorii: unităţi producătoare de
bunuri economice – mărfuri; producători de servicii guvernamentale; producători de
servicii casnice; instituţii cu caracter nelucrativ, care prestează servicii gospodăriilor.
2). Operaţiunile economice - care cuprind toate actele economice şi financiare
efectuate între agenţii economici şi se referă la fluxurile reale (materiale) şi fluxurile
financiare (monetare).
3). Conturile naţionale, stabilite în funcţie de natura economică a operaţiunilor
efectuate, evidenţiază distinct fluxurile materiale şi financiare şi delimitează bunurile
economice cu caracter marfar şi nemarfar. Fluxurile materiale şi financiare se înregistrează în
patru conturi sintetice: contul pentru producţie, contul pentru consum, contul pentru
acumulare (formarea şi creşterea capitalului); contul pentru schimburi cu străinătatea.
9
Emilia Herman
Preţurile la care sunt evaluate bunurile economice evidenţiate în

conturile naţionale sunt:
Important  preţurile factorilor de producţie (preţurile la producător);
 preţurile pieţei (pp) sau preţurile la cumpărător care se obţin prin
adăugarea la preţul factorilor de producţie (pf) a impozitelor indirecte (ii)
şi scăderea subvenţiilor (sv):
pp=pf+II-sv, iar II-sv= IIn (impozite indirecte nete)
Indicatorii sintetici ai rezultatelor macroeconomice calculaţi în SCN se
diferenţiază după mai multe CRITERII:
a). În funcţie de componentele luate în calcul:
 indicatori globali, care cuprind ansamblul producţiei realizate;
 indicatori sub formă brută, care cuprind doar bunurile finale, excluzând consumul
intermediar;
 indicatori sub formă netă, ce cuprind valoarea bunurilor finale diminuată cu
consumul capitalului fix (amortizarea).
b) În funcţie de criteriul apartenenţei teritoriale şi naţionale, se calculează:
 produs intern, care cuprinde rezultatele tuturor agenţilor economici ce îşi
desfăşoară activitatea în interiorul unei ţări, indiferent de naţionalitatea lor;
 produs naţional, care cuprinde rezultatele agenţilor economici naţionali, indiferent
de locul unde îşi desfăşoară activitatea (atât în ţară cât şi în străinătate).
c) În funcţie de preţurile utilizate şi comparativitatea lor în timp:
 indicatori nominali, calculaţi pe baza preţurilor curente, fapt ce nu permite
compararea rezultatelor în timp;
 indicatori reali, calculaţi pe baza preţurilor constante sau comparabile, respectiv
preţurile existente la un moment dat, considerat perioadă de referinţă.
Principalii indicatori macroeconomici sunt: produsul global brut,
produsul intern brut, produsul intern net, produsul naţional brut,
Important
produsul naţional net, venitul naţional, venitul personal, oferta şi
cererea agregată.
1. Produsul global brut (PGB) reprezintă, în expresie valorică, totalitatea

producţiei de bunuri economice, realizată în cadrul unei economii naţionale, într-o
perioadă de timp, de regulă, un an. Se calculează pe baza însumării veniturilor obţinute
din vânzarea producţiei de către toţi agenţii economici şi a veniturilor factorilor de
producţie. Acest indicator este mai puţin reprezentativ şi mai puţin util deoarece
cuprinde înregistrări repetate ale valorii unuia şi aceluiaşi produs: o dată la realizarea sa
efectivă şi a doua oară în preţul produsului în care a fost încorporat.
2. Produsul intern brut (PIB) este indicatorul de bază pentru măsurarea

rezultatelor activităţii economice în SCN. PIB reprezintă valoarea bunurilor economice
finale, realizate în economia naţională, de către agenţii economici naţionali şi străini,
pe parcursul unei perioade de timp, de regulă un an.
10
Emilia Herman
PIB = PGB – Ci sau PIB = Σ(VAB)internă,

unde Ci- consum intermediar; VAB- valoarea adăugată brută internă.
Consumul intermediar (Ci) reprezintă valoarea bunurilor (altele decât bunurile
de capital fix) şi serviciilor destinate pieţei, consumate pentru a produce alte bunuri
economice.
Statistica naţională şi internaţională utilizează trei metode de calcul a PIB-ului:
metoda de producţie, metoda veniturilor şi metoda cheltuielilor.
Conform primei metode, PIB este format din valoarea adăugată brută (VAB),
exprimată în preţuri de bază, impozitele pe produse (IP), taxele vamale (TV) diminuate
cu subvenţiile pe produse (SP):
PIB=VAB+IP+TV-SP
Prin metoda veniturilor, PIB se determină ca o sumă între remunerarea salariaţilor
(R), excedentul brut de exploatare (EBE)3, alte impozite pe producţie (AIP) diminuate
cu alte subvenţii pe producţie (ASP):
PIB=R+EBE+AIP-ASP
Din punct de vedere al contabilităţii naţionale, totalul veniturilor (PIB) se
descompune pe următoarele categorii de utilizări (metoda cheltuielilor): consum final
efectiv (consum final individual efectiv al gospodăriilor populaţiei şi consumul final
colectiv al administraţiilor publice - CF), formarea brută de capital fix (FBCF) sau
investiţiile brute (Ib), variaţia stocurilor (VS), exportul net de bunuri şi servicii.
Exportul net (export –import) exprimă diferenţa dintre valoarea bunurilor şi serviciilor
exportate şi valoarea celor importate.
PIB = CF + FBCF + VS + EN, EN = Export-Import
PIB nominal versus PIB real

PIB poate fi exprimat utilizând două categorii de preţuri: preţuri curente şi preţuri
constante sau comparabile. PIB nominal se obţine prin exprimarea bunurilor şi
serviciilor finale luate în calcul în preţuri curente, iar PIB real prin exprimarea acestor
bunuri economice în preţuri constante (preţuri curente ale perioadei anterioare).
Pentru o economie în care se obţin n bunuri economice finale, PIB nominal
rezultă din însumarea valorii curente a bunurilor economice finale, iar PIB real se
obţine ponderând cantităţile curente cu preţurile unei perioade anterioare, considerată
drept referinţă, astfel:
n n
PIBno min al   pi1  qi1 , iar PIBreal   pi 0  qi1
i 1 i 1
Deoarece PIB nominal poate creşte atât datorită creşterii preţurilor, dar şi datorită
creşterii cantităţilor realizate, creşterea lui nu reflectă întotdeauna îmbunătăţirea
3
este soldul contului de exploatare şi reprezintă ceea ce rămâne din valoarea adăugată creată în procesul de
producţie după remunerarea salariaţilor şi plata impozitelor pe producţie (INS, Anuarul Statistic al României,
2011).
11
Emilia Herman
condiţiilor de viaţă şi a bunăstării economice. PIB real creşte doar ca urmare a creşterii
cantităţii realizate, preţurile rămânând constante.
Raportul dintre PIB nominal şi PIB real reprezintă deflatorul PIB, cu ajutorul
căruia se poate determina evoluţia preţurilor în cadrul economiei naţionale:
DeflatorulPIB  PIBno min al
PIBreal  100
3. Produsul intern net (PIN) reprezintă valoarea netă de piaţă a bunurilor

economice finale realizate de agenţii economici într-o ţară, într-o anumită perioadă, de
regulă un an. Spre deosebire de PIB, acest indicator nu include consumul capitalului fix
sau amortizarea (CCF), reflectând valoarea adăugată netă (VAN) internă realizată în
perioada respectivă. PIN = PIB – CCF (A) sau PIN = Σ(VAN)internă
4. Produsul naţional brut (PNB) reflectă, în expresie valorică, producţia de

bunuri şi servicii finale, realizată de agenţii economici naţionali, care îşi desfăşoară
activitatea atât în ţară cât şi în străinătate, în decursul unei perioade, de regulă, un an.
PNB se determină prin scăderea din PIB a valorii producţiei brute finale realizate
de agenţii economici străini ce îşi desfăşoară activitatea în interiorul ţării (Ss) şi
adăugării valorii producţiei brute finale a agenţilor economici naţionali ce îşi
desfăşoară activitatea în străinătate (Sn).
PNB = PIB + Sn - Ss sau PNB = PIB ± SS
PNB = Σ(VAB)naţională,
unde SS - reprezintă soldul străinătăţii, care poate fi negativ sau pozitiv, în funcţie
de mărimea Ss şi Sn.
Când soldul este nul sau nesemnificativ se poate considera că PNB = PIB.
Chiar dacă produsul naţional brut sau produsul intern brut, în termeni reali,
constituie o măsură a performanţelor economiei, nu înseamnă că oferă o informaţie
exactă cu privire la producţia naţională sau bunăstarea rezidenţilor. Este posibil ca o
parte importantă a activităţilor din economie să fie omisă din calculul agregatelor
macroeconomice din următoarele considerente:
 fie sunt activităţi care nu generează tranzacţii pe piaţă şi astfel devin mai greu sau
uneori imposibil de măsurat, cum sunt activităţile destinate autoconsumului, serviciile
gratuite, munca voluntară etc;
 fie activităţi din cadrul economiei subterane.
5. Produsul naţional net (PNN) reprezintă valoarea netă a bunurilor şi serviciilor

finale produse de agenţii economici naţionali, în decursul unei perioade de timp.
PNN = PNB - CCF sau PNN = Σ(VAN)naţională
Produsul naţional net se mai poate determina ca PNN = PIN+ Sn - Ss, unde Sn şi Ss
reprezintă valoarea netă a producţiei finale realizată de agenţii economici naţionali în
străinătate respectiv de agenţii economici străini în ţară.
12
Emilia Herman
6. Venitul naţional (VN sau Y) exprimă valoarea netă a producţiei finale, realizată
de agenţii economici naţionali, într-o anumită perioadă, de regulă un an, exprimată în
preţul factorilor de producţie.
VN = PNNpf sau VN = PNNpp- iin
Evaluarea venitul naţional se face prin două metode:
a). metoda însumării cheltuielilor pentru cumpărarea de bunuri şi servicii (C) şi
pentru economisire (S): VN = C+S
b) metoda însumării veniturilor factorilor de producţie angajaţi în producerea
bunurilor şi serviciilor sau metoda repartiţiei veniturilor (metoda cea mai utilizată).
Conform acestei metode, venitul naţional cuprinde suma tuturor veniturilor brute (venituri
neimpozitate) obţinute de posesorii factorilor de producţie.
7. Venitul personal (VP) reprezintă venitul brut realizat şi/sau însuşit de persoanele
fizice. Venitul personal se obţine prin diminuarea VN cu veniturile cuvenite altor sectoare
(Vas) şi adăugarea unei sume reprezentând veniturile gospodăriilor provenite în urma
redistribuirii (Vm):
VP = VN - Vas + Vm,
unde:Vas- includ contribuţiile la asigurări sociale, profiturile nedistribuite şi
impozitele pe veniturile firmelor; Vm- cuprind transferuri guvernamentale de la stat către
populaţie (ajutoarele de şomaj, ajutoarele de boală, alocaţii pentru copii, pensii etc.) şi
dobânzile plătite populaţiei).
8. Venitul personal disponibil (VPD) reprezintă aceea parte din venitul personal ce
rămâne după plata impozitelor personale, fiind disponibilă a fi folosită pentru acoperirea
cheltuielilor personale (cumpărarea de bunuri şi servicii, plata dobânzilor, transferuri de
venituri în străinătate etc) şi economisire.
VPD = VP - Impozite pe veniturile personale
Mărimea venitului personal disponibil reflectă partea din valoarea producţiei care
intră în bugetul familiilor şi stă la baza cererii solvabile de bunuri economice.
9. Venitul naţional disponibil (VND) se obţine prin adăugarea/scăderea la venitul
naţional a soldului transferurilor curente în raport cu străinătatea (STCS) şi exprimă
posibilităţile economiei naţionale pentru investiţii nete, consum şi economisire:
VND = VN ± STCS
VND este un venit net, dar dacă adăugăm consumul capitalului fix sau amortizarea
se obţine venitul naţional brut disponibil.
10. Cererea şi oferta agregată
Cererea agregată (AD) reprezintă ansamblul cerinţelor solvabile de bunuri
economice manifestate pe piaţa naţională, într-o anumită perioadă.
Cererea agregată cuprinde valoarea totală planificată sau dorită a cheltuielilor în
economie într-o anumită perioadă de timp, fiind determinată de nivelul general al
preţurilor şi influenţată de nivelul investiţiilor interne, exporturile nete, cheltuielile
guvernamentale, funcţia consumului şi masa monetară. Prin urmare, putem să considerăm
13
Emilia Herman
că cererea agregată (AD) este suma dintre consum (C), investiţii (I), cheltuieli
guvernamentale (G) şi export net [Export-Import], adică suma dintre diferitele categorii
de cheltuieli ce se realizează din totalul veniturilor:
AD= C+I+G+(Export-Import)
Altfel formulat, cererea agregată reprezintă totalitatea cheltuielilor agregate pe care
agenţii economici intenţionează să le efectueze, într-o anumită perioadă, în raport cu
veniturile agregate şi nivelul general al preţurilor.
Oferta agregată (AS) reprezintă cantitatea totală de bunuri şi servicii pe care firmele
din interiorul unei ţări sunt dispuse să o producă şi să o vândă, într-o anumită perioadă de
timp dată, în funcţie de nivelul general al preţurilor. Nivelul ofertei agregate poate să
difere de cel al producţiei potenţiale, producţie corespunzătoare utilizării complete a
factorilor de producţie.
Oferta agregată cuprinde oferta internă (provenind de la agenţii economici care îşi
desfăşoară activitatea în ţară) şi oferta din străinătate sau oferta provenind de la
producătorii naţionali şi cea provenind de la producătorii străini.
Echilibrul macroeconomic se realizează atunci când cererea agregată este egală cu
oferta agregată.
Conform figurii 1.3., în care se prezintă modelul de echilibru macroeconomic AD-

AS, intersecţia dintre curba cererii agregate şi curba ofertei agregate determină nivelul
real al venitului de echilibru (Ye) şi în acelaşi timp nivelul de echilibru al preţurilor (Pe).
Cunoaşterea indicatorilor macroeconomici permite caracterizarea economiei
naţionale şi măsurarea performanţelor economice, fundamentarea măsurilor de politică
economică şi elaborarea strategiilor de dezvoltare economică.
 Economia naţională reprezintă un sistem generalizat, complex de activităţi

economico-sociale, interdependente, la nivel macroeconomic şi
microeconomic, coordonat în plan naţional, prin mecanisme proprii de
REZUMAT funcţionare.
 Macroeconomia se concentrează asupra aspectelor funcţional - calitative
reprezentate de activitatea economică la nivel naţional, analizând
mecanismului de funcţionare al economiei naţionale şi a corelaţiilor dintre
variabilele macroeconomice.
 Produsul intern (brut şi net), produsul naţional (brut şi net) şi venitul
naţional sunt modalităţi diferite de evaluare a valorii totale a bunurilor şi
serviciilor finale realizate într-un interval de timp dat.
14
Emilia Herman
 Echilibrul macroeconomic presupune egalitatea dintre cererea agregată şi

oferta agregată.
După studierea acestui modul, ar trebui să cunoaşteţi:

 Termenii de economie naţională, macroeconomie
naţională şi avuţie naţională
 Distincţia dintre economie naţională şi macroeconomie
 Elementele specifice Sistemului Conturilor Naţionale
 Termenii de produs intern, produs naţional, venit
naţional, cerere agregată, ofertă agregată etc.
Încercuiţi răspunsurile corecte la întrebările următoare.
ATENŢIE: pot exista unul sau mai multe răspunsuri corecte la aceeaşi
întrebare.
Timp de lucru: 10 minute
1. Avuţia naţională reprezintă:
a. totalitatea bunurilor de care dispune un popor, la un moment dat;
b. numai valorile materiale de care dispune un popor, la un moment dat;
c. totalitatea bunurilor şi serviciilor finale de care dispune un popor, la un moment dat
d. toate cele de mai sus
2. Sistemul conturilor naţionale se caracterizează prin următoarele:
a. venitul naţional se crează numai în sfera productivă
b. existenţa a 2 categorii de agenţi economici
c. existenţa a 3 elemente de bază
3. Când consumul intermediar creşte mai incet decât produsul intern brut, eficienţa
economiei naţionale este :
a. în creştere
b. constant
c. în scădere
4. Structura verticală a unei economii poate să cuprindă:
a. micro, mezo şi macroeconomia;
b. sectorul primar, secundar şi terţiar;
c. structura managerială, de ramură şi teritorială;
d. microeconomia şi sectorul quaternar.
5. Indicatorii macroeconomici:
a. exprimă, din punct de vedere cantitativ, rezultatele obţinute de agenţii economici într-o
anumită perioadă de timp, la nivel naţional.
b. sunt date numerice prin care se exprimă cantitativ rezultatele activităţii umane;
c. sunt date statistice prin care se exprimă calitativ rezultatele activităţii umane;
d. sunt instrumente de reflectare cantitativă şi calitativă a activităţii economice
15
Emilia Herman
6. Produsul global brut (PGB) reprezintă:

a. totalitatea bunurilor finale create în economia naţională;
b. valoarea totală a bunurilor şi serviciilor realizate în toate ramurile economiei naţionale în
decursul unui an;
c. valoarea adăugată brută a bunurilor create în interiorul unei ţări;
d. o parte din venitul naţional destinată consumului intermediar;
e. valoarea nou creată.
7. Care din următoarele formule sunt adevărate:
a. PIB = PGB+Ci;
b. PIN = PIB+A;
c. PNN = PNB-A;
d. PNB = PGB-Ci;
e. PIB = PIN+A.
Alegeţi varianta cu toate răspunsurile corecte: A(a, b, c, e); B(c, e); C(a, c, d, e); D(b, c, d).
Grila de evaluare: 1-a; 2-c; 3-a; 4-a; 5-a; 6-b; 7- B.
Recomandări bibliografice suplimentare

Pentru o detaliere suplimentară a aspectelor prezentate în acest curs puteţi parcurge lucrările:
[1] Anghelache, C., Capanu, I., Indicatori macroeconomici. Calcul şi
analiză macroecoconomică, Ed. Economică, Bucureşti, 2003
[2] ASE, Dicţionar de economie, Ed. Economică, Bucureşti, 2001
[3] Băbăiţă, I. şi alţii, Macroeconomie, Ed. Mirton, Timişoara, 2003
[4] Postelnicu, Ghe. (coord.), Economie politică, vol.2, Univ.”Babeş
Bolyai”, Cluj-Napoca, 2000, p.259 ;
[5] Herman, E., Macroeconomie. Evoluţii şi tendinţe ale economiei
româneşti, Ed. Universităţii “Petru Maior” Tg. Mureş, 2011.
[6] Samuelson, P., Nordhaus W., Economie (Economics), Ed. Teora,
Bucureşti, 2000.
[7] Stiglitz, J. E., Walsh, C. E., Economie (Economics), Ed. Economică,
Bucureşti, 2005.
TEST DE EVALUARE
întrebare.
1. PIB în preţul factorilor de producţie diferă de 1 punct

produsul naţional brut (PNB) în preţul pieţei cu :
a. consumul intermediar;
b. cheltuielile statului pentru bunuri şi servicii;
c. impozitele indirecte;
16
Emilia Herman
d. impozitele directe.
2. În componenţa avuţiei naţionale intră: 1 punct
a. resursele umane, potenţialul de cercetare;
b. avuţia naţională acumulată;
c. resursele naturale utilizabile şi utilizate;
d. toate cele de mai sus.
3. Venitul naţional reprezintă: 1 punct
a. produsul naţional net exprimat în preţurile factorilor;
b. produsul naţional net exprimat în preţurile pieţei;
c. produsul naţional brul exprimat în preţurile factorilor.
4. Faţă de PIB, PGB include şi: 1 punct
a. consumul guvernamental;
b. consumul menajelor;
c. consumul intermediar;
d. investiţia brută.
5. Oferta agregată: 1 punct
a. reprezintă ansamblul bunurilor şi serviciilor oferite pe piaţa naţională de către agenţii
economici naţionali;
b. cuprinde oferta internă şi oferta externă;
c. cuprinde numai oferta provenind de la agenţii economici naţionali.
6. Structura orizontală a unei economii poate să cuprindă: 1 punct
a. micro, mezo şi macroeconomia;
b. sectorul primar, secundar şi terţiar;
c. structura managerială, de ramură şi teritorială;
d. microeconomia şi sectorul quaternar.
7. La un PGB de 20 000 mld.u.m., consumul intermediar 1 punct
a fost de 12 000 mld u.m. Consumul capitalului fix a fost de :
a. 8 000 mld.u.m.;
b. 12 000 mld. u.m.;
c. mai mic decât amortizarea;
d. mai mic decât 8 000 mld. u.m.;
e. mai mare decât 8 000 mld.u.m.
8. Dacă valoarea producţiei obţinute de agenţii economici 1 punct
străini în interiorul ţării este mai mare decât cea obţinută
de agenţii economici naţionali în străinătate, atunci:
a. produsul naţional brut este mai mare decât produsul intern brut;
b. produsul naţional este mai mic decât produsul intern;
c. produsul naţional este mai mare decât produsul intern, cu soldul venit din străinătate;
Grila de evaluare: 1-c; 2-d; 3-a; 4-c; 5-b; 6-b; 7-d; 8-b.
17
Emilia Herman
MODULUL 2
1
CONSUMUL ŞI INVESTIŢIILE ÎN ECONOMIA

NAŢIONALĂ
Timp alocat-1,5 ore

CUPRINS
INTRODUCERE
Obiective
Tema 1 CONSUMUL - ELEMENT ESENŢIAL AL CERERII AGREGATE
Tema 2 INVESTIŢIILE ÎN ECONOMIA NAŢIONALĂ
Tema 3 INTERACŢIUNEA DINTRE VENIT, CONSUM ŞI INVESTIŢII
Rezumat Rezultate aşteptate
BIBLIOGRAFIA
TEST DE EVALUARE
INTRODUCERE
Pentru a înţelege viaţa economică, trebuie să înţelegem mai
întâi forţele care acţionează asupra consumului şi investiţiilor, ca
INTRODUCERE elemente componente ale cererii agregate. Condiţionarea reciprocă
dintre consumul curent şi investiţiile pentru viitor joacă un rol
important în determinarea echilibrului macroeconomic. Astfel, pe
termen scurt, atunci când consumul şi investiţiile cresc, producţia şi
gradul de ocupare cresc şi ele. Pe termen lung, distribuirea venitului
naţional între consum şi investiţii are o influenţă majoră asupra
dezvoltării economice durabile.
 Definirea consumului, economisirii şi a investiţiei
 Prezentarea principalilor factori ce influenţează consumul şi
investiţiile la nivelul economiei naţionale
OBIECTIVE
 Analizarea principiului multiplicatorului investiţional şi a
18
Emilia Herman
MODUL principiului acceleratorului

 Parcurgeţi cele trei teme ale cursului.
SARCINI  Timpul de lucru pentru parcurgerea testului de autoevaluare este
DE LUCRU de 10 minute.
TEMA 1
CONSUMUL - ELEMENT ESENŢIAL AL CERERII AGREGATE
DEFINIŢIE, CATEGORII, FUNCŢII ŞI FACTORI DE INFLUENŢĂ
Consumul reprezintă partea din venitul disponibil alocată pentru

achiziţionarea de bunuri şi servicii în vederea satisfacerii unor nevoi
Important personale sau colective.
De asemenea, consumul se referă la fluxul cheltuielilor menajelor, administraţiilor

publice şi al altor agenţi economici pentru bunuri şi servicii ce produc o anumită utilitate,
într-o perioadă de timp determinată.
Conform definiţiei dată de statistica naţională şi internaţională, consumul final
efectiv cuprinde bunurile şi serviciile achiziţionate de către unităţile instituţionale
rezidente pentru satisfacerea directă a nevoilor, individuale sau colective, ale membrilor
colectivităţii.
Partea din venitul disponibil neconsumată sau necheltuită în prezent şi destinată a
susţine venitul viitor reprezintă ECONOMIILE. Ştiind că venitul naţional disponibil
reprezintă suma dintre consum şi economii (YD = C + S) atunci S = YD – C.
Pentru determinarea consumului, la nivel macroeconomic, vom analiza în prealabil
comportamentul de consum al menajelor, deoarece în analiza macroeconomică se începe
prin a analiza activitatea economică la nivel individual şi apoi se procedează la o agregare
a rezultatelor individuale pentru a evidenţia modul de funcţionare al economiei în
ansamblu.
19
Emilia Herman
Determinarea consumului la nivel naţional este importantă, în primul rând, pentru că

acesta reprezintă o componentă importantă a cererii agregate. În al doilea rând, pentru că
ceea ce nu este consumat (economiile) este disponibil pentru a fi investit, iar investiţiile
reprezintă motorul creşterii economice pe termen lung. În al treilea rând, cunoaşterea
comportamentului de consum şi cel de economisire reprezintă elementul cheie în
înţelegerea creşterii economice şi a ciclurilor economice.
În funcţie de diferite criterii CONSUMUL POATE FI STRUCTURAT ASTFEL:

a). După subiectul consumului:
 consum privat, realizat de menaje (o persoană, o familie sau o asociaţie);
 consum public sau guvernamental, care cuprinde cheltuielile curente pentru
achiziţionarea de bunuri şi servicii de care are nevoie statul şi instituţiile sale
b). După obiectul consumului:
 consum material, format din consumul de bunuri alimentare şi consumul de bunuri
nealimentare;
 consum nematerial sau consum de servicii.
c). După durata consumului:
 consum propriu-zis sau consum de bunuri de folosinţă curentă, bunuri care îşi pierd
utilitatea printr-un singur act de folosinţă;
 consum de bunuri de folosinţă îndelungată, bunuri care se utilizează şi satisfac o
anumită nevoie într-o perioadă de timp mai mare.
d). După modul de procurare a bunurilor care fac obiectul consumului:
 consum de bunuri marfare;
 autoconsum (consumul bunurilor produse chiar de utilizator).
Studierea consumului, ca nivel şi structură, se realizează cu ajutorul BUGETULUI DE

FAMILIE. Acesta reprezintă un sistem de evidenţă prin care se înregistrează sistematic
şi cronologic, veniturile, în funcţie de sursa de provenienţă (din muncă, din surse
bugetare) şi cheltuielile, după destinaţia lor: hrană, locuinţă, transport, sănătate,
învăţământ etc.
Structura cheltuielilor pentru consumul personal diferă de la o ţară la alta şi de la o

perioadă la alta. De asemenea, consumul diferă de la o familie la alta, deoarece fiecare
familie dispunând de un anumit venit va fi preocupată să-şi procure bunuri şi servicii care
să-i permită obţinerea unei satisfacţii maxime.
In cadrul economiei naţionale, consumului îi sunt recunoscute multiple FUNCŢII:
 orientarea obiectivelor producţiei naţionale;
 realizarea scopurilor agenţilor economici;
 satisfacerea directă a nevoilor materiale şi spirituale ale populaţiei;
 recunoaşterea utilităţii bunurilor economice create;
 determinarea modificării contribuţiei muncii la crearea venitului naţional;
20
Emilia Herman
 consumul reprezintă o condiţie a creşterii calităţii nivelului de trai, principala

componentă a calităţii vieţii.
Indicatorii care reflectă calitatea vieţii, din punct de vedere al consumului, pot fi:
 consumul pe locuitor care reflectă nivelul mediu al consumului de bunuri
economice şi se determină ca raport între consumul total (CT), pe grupe de mărfuri, într-o
ţară, într-o anumită perioadă de timp, şi numărul mediul al populaţiei unei ţări (P):
CT
C / loc. 
P
 indicele costului vieţii (Icv) care reflectă modificarea medie a preţurilor bunurilor
materiale şi tarifelor serviciilor consumate respectiv utilizate de populaţie, într-o anumită
perioadă: I cv  Qi1  Pi 0 ,
unde: Qi1-cantitatea de produse şi servicii (i) consumate în perioada curentă; Pi0-
preţurile şi tarifele practicate în perioada de referinţă, pentru produsele şi serviciile ( i ).
Dacă indicele costului vieţii scade în timp are loc o creştere a nivelului de trai şi invers,
dacă se constată în timp o creştere a indicelui costului vieţii atunci nivelul de trai scade.
PRINCIPALII FACTORI CE INFLUENTEAZĂ CONSUMUL

A). Factori obiectivi ce influenţează consumul pot fi:
 mărimea şi dinamica venitului (nominal, real şi net);
 modificarea raportului dintre venitul curent şi cel prognozat;
 modificarea aşteptărilor în ceea ce priveşte raportul dintre consumul prezent şi
consumul în viitor, datorită schimbărilor care au loc în puterea de cumpărare a banilor,
rata dobânzii4 şi datorită altor riscuri (de exemplu: incertitudinea duratei de viaţă, plata
unor impozite, incertitudini externe etc);
 modificarea politicii fiscale, prin influenţa pe care o are asupra venitului disponibil.
B). Factori subiectivi (indirecţi) care influenţează înclinaţia spre consum:
 dorinţa oamenilor de a crea o rezervă bănească pentru situaţii neprevăzute, ceea ce
determină reducerea consumului prezent în favoarea consumului viitor;
 dorinţa de a obţine dobânzi sau alte venituri în viitor;
 influenţa pozitivă sau negativă a altor indivizi, consumatori ai aceleiaşi categorii de
bunuri;
 apariţia unor noi produse;
 dorinţa de apropiere a nivelului de viaţă cu cel al populaţiei înstărite, prin apelarea la
unele rezerve băneşti formate în timp; schimbări în sistemul de referinţă a cumpărătorului
(evoluţia nevoilor, cerinţelor personale etc.)
 sentimentul accentuat de libertate, dorinţa de a lăsa moştenire, avariţia, preocuparea
pentru acţiuni speculative şi comerciale (spirit de afaceri) etc.
4
De regulă se consideră că între mărimea ratei dobânzii şi cheltuielile de consum există un raport invers proporţional.
21
Emilia Herman
Toţi aceşti factori subiectivi pot influenţa negativ sau pozitiv consumul, respectiv
înclinaţia spre consum. Dacă mobilurile subiective stimulează menajele şi administraţiile
publice să nu consume o parte din venit atunci se creează economii. Factorii ce
influenţează agenţii economici să nu consume reprezintă factori (mobiluri) care-i
determină să economisească.
Relaţia dintre venit şi consum are la bază LEGEA PSIHOLOGICĂ

FUNDAMENTALĂ A LUI KEYNES, conform căreia, de regulă şi în medie, o
dată cu creşterea sau diminuarea venitului, oamenii înclină să-şi mărească sau
Important să-şi reducă consumul, dar într-o proporţie mai mică. Astfel, dacă venitul
disponibil creşte (ΔYd%), atunci creşte şi consumul, dar într-o proporţie mai
mică (ΔYd %>ΔC%) şi invers, dacă venitul disponibil se diminuează, consumul
va urma aceeaşi traiectorie, dar într-o proporţie mai mică.
Legătura funcţională dintre venit şi consum, respectiv dintre modificarea venitului şi

modificarea consumului este dată de înclinaţia medie spre consum şi înclinaţia marginală
spre consum.
Înclinaţia medie spre consum (c) se determină ca raport între consum şi venitul
disponibil. Pe măsură ce venitul disponibil creşte înclinaţia medie spre consum se reduce
C
şi invers. c , 0< c <1
Yd
Înclinaţia marginală spre consum (c’) exprimă modificarea consumului datorată
modificării cu o unitate a venitului disponibil şi se calculează ca raport între modificarea
C
consumului şi modificarea venitului disponibil. c,  , 0<c’<1
Yd
Relaţia funcţională dintre economii şi venit, respectiv dintre modificarea
economiilor şi modificarea venitului este dată de înclinaţia medie şi cea marginală spre
economii.
Înclinaţia medie spre economii (s) se determină ca raport între economii şi venitul
disponibil. Pe măsură ce venitul disponibil creşte, înclinaţia medie spre economii se
S
reduce şi invers. s , 0< s <1
Yd
Înclinaţia marginală spre economii (s’) exprimă modificarea economiilor datorată
modificării cu o unitate a venitului disponibil şi se calculează ca raport între modificarea
economiilor şi modificarea venitului disponibil. s ,  S 0< s’ <1
Yd
Înclinaţia marginală spre consum şi înclinaţia marginală spre economisire sunt
noţiuni complementare, deoarece partea din fiecare unitate de venit neconsumată este în
mod obligatoriu, economisită: s’= 1 - c’
FUNCŢIA MACROECONOMICĂ A CONSUMULUI

Funcţia consumului de tip keynesian
22
Emilia Herman
La nivel macroeconomic, consumul final şi economiile depind, în primul rând, de

venitul disponibil (Yd). Pe lângă venit există şi alţi factori ce influenţează decizia de a
consuma sau nu, la fiecare nivel posibil al venitului, şi anume:
a). stocul de avuţie sau active totale (W)- reprezintă un factor important în raportul
economisire–consum. Familiile pentru a-şi acumula o anumită avere în scopul finanţării
consumului în perioada postactivă se abţin în prezent de la consum şi economisesc. Cu cât
gospodăriile deţin o avere mai mare cu atât economisesc mai puţin cu acest scop.
b). structura stocului de avuţie (L) - influenţează consumul şi economisirea în
funcţie de gradul de lichiditate. Avuţia lichidă, reprezentată de depozite şi titluri pe
termen scurt, uşor transformabile în bani, influenţează mai mult consumul decât avuţia
nelichidă (active imobiliare şi titluri de valoare pe termen lung).
c). structura de vârstă a populaţiei (A) - influenţează consumul şi economisirea în
sensul că venitul creşte odată cu vârsta, în perioada activă, şi apoi scade brusc (în
perioada postactivă). Familiile mai tinere, din motive diferite, au o înclinaţie marginală
spre consum mai mare şi economisesc mai puţin.
d). rata dobânzii (d’) - influenţează consumul, în primul rând, prin dorinţa de
economisire: o rată a dobânzii mare stimulează economisirea în detrimentul consumului şi
invers. În al doilea rând, dacă rata dobânzii la depozitele bancare şi la titlurile financiare,
pe termen scurt, scade, menajele au tendinţa să păstreze mai puţine active şi să cumpere
bunuri durabile mai multe, crescând astfel cheltuielile pentru consum.
Corelaţia funcţională dintre consum şi factorii de influenţă este exprimată de
funcţia consumului care poate fi scrisă sub forma:
C = a+ c’•Yd + b •W + d •L + e• d’ + f •A
unde: W- avuţia, L-măsura lichidităţii averii, d’- rata dobânzii, A-vârsta populaţiei,
iar a, b, d, e, f sunt constante.
Într-o variantă mai simplă, având în vedere cele prezentate anterior, funcţia
macroeconomică a consumului se poate scrie: C = f (Yd)
Plecând de la faptul că panta funcţiei consumului este dată de înclinaţia marginală
spre consum, de regulă, pozitivă şi subunitară (c’ = ΔC/ΔYd), funcţia consumului se
poate scrie sub forma: C = c’•Yd
Astfel exprimată funcţia de consum, conform legii psihologice a lui Keynes, are
următoarea proprietate: dacă venitul disponibil creşte (ΔYd), atunci creşte şi consumul,
dar într-o proporţie mai mică (ΔYd>ΔC) şi invers, dacă venitul disponibil se diminuează,
consumul va urma aceeaşi traiectorie, dar într-o proporţie mai mică.
Consumul total include pe lângă consumul determinat de venitul disponibil, şi un
consum autonom (C0), ce asigură satisfacerea minimului de subzistenţă şi care este
pozitiv. Consumul autonom este consumul celor care chiar dacă nu obţin un venit
consumă; este cazul persoanelor casnice şi al copiilor care consumă din venitul realizat de
cei care îi întreţin.
În acest caz funcţia consumului ia forma unei funcţii afine:
C = c’*Yd + C0
23
Emilia Herman
Una dintre cele mai importante relaţii în teoria macroeconomică o reprezintă funcţia
consumului care descrie relaţia dintre nivelul cheltuielilor de consum şi nivelul venitului
personal disponibil: C=f(Yd).
Funcţia consumului, prezentată sub formă grafică, presupune reprezentarea pe
axa orizontală a venitului disponibil, iar a consumului pe axa verticală. Fiecărei
combinaţii venit - consum îi corespunde un singur punct, iar apoi punctele sunt unite
printr-o curbă continuă, conform graficului de mai jos (figura 2.1). Se observă că pentru
orice punct pe linia de 450, consumul este egal cu venitul disponibil, iar gospodăriile nu
au economii (S=0).
Dacă funcţia de consum se află deasupra liniei de 450 (punctul A, pe grafic),

menajele dezeconomisesc (S<0), iar dacă se află sub linia de 450 (punctul C, pe grafic)
menajele economisesc (S>0). Mărimea economiilor şi cea a dezeconomiilor este dată
de distanţa verticală dintre funcţia de consum şi linia de 450.
Panta funcţiei consumului este dată de înclinaţia marginală spre consum, care
măsoară modificarea valorii consumului în funcţie de modificările unitare ale venitului.
Legătura dintre nivelul economiilor şi nivelul venitului este dată de funcţia de
economisire, reprezentată grafic în figura 2.2.
Panta funcţiei de economisire este dată de înclinaţia marginală spre economii.
S = Yd – C = Yd – f(Yd) = S(Yd)
Din cele prezentate mai sus se poate concluziona că:
24
Emilia Herman
 Consumul şi economisirea sunt funcţii stabile ale venitului disponibil, cu caracter

general, iar relaţiile dintre consum şi economii, pe de o parte, şi venit, pe de altă parte,
sunt pozitive;
 Consumul poate depăşi venitul (se dezeconomiseşte), atunci când se înregistrează
niveluri scăzute ale venitului disponibil. Această situaţie poate avea loc numai pe
perioade scurte de timp. Diferenţa C-Yd poate fi acoperită, fie prin cheltuirea economiilor
realizate anterior, fie prin apelarea la credite de consum;
 Pe măsură ce venitul disponibil creşte înclinaţia marginală spre consum scade, iar
înclinaţia marginală spre economii creşte. Înclinaţia marginală spre consum este o mărime
pozitivă, dar subunitară.
TEMA 2
INVESTIŢIILE ÎN ECONOMIA NAŢIONALĂ
CONCEPT ŞI CLASIFICARE
Investiţiile au un dublu rol în economia naţională:

 reprezintă o componentă instabilă a cheltuielilor influenţând, prin modificările pe
care le înregistrează, nivelul şi dinamica cererii agregate. Aceasta va determina nivelul
producţiei pe termen scurt şi ocuparea forţei de muncă.
 efectuarea investiţiilor duce la acumularea de capital (creşterea stocului de clădiri,
echipamente etc) care contribuie la creşterea producţiei potenţiale a ţării respective.

În sens larg, investiţiile se pot defini ca fiind totalitatea cheltuielilor
private şi publice destinate menţinerii şi creşterii stocului de capital. Stocul
Important de capital este format din stocul de capital fizic şi stocul de capitalul uman.
Stocul de capital uman este alcătuit din stocul de sănătate, stocul de instrucţie şi
stocul de educaţie
În macroeconomie termenul de „investiţie” (în sens restrâns) este folosit pentru a
desemna suplimentări ale disponibilului de active productive, constituind investiţii doar
acţiunile în care se creează capitalul real. Deşi în sfera investiţiilor sunt incluse şi
„investiţiile financiare” acestea nu au ca rezultat sporirea capitalului şi avuţiei societăţii,
ci doar o schimbare a titularului dreptului de proprietate.
25
Emilia Herman
În sens economic, investiţiile reprezintă ansamblul cheltuielilor orientate

spre achiziţionarea bunurilor de capital, care spre deosebire de bunurile de
Important consum nu satisfac în mod direct nevoile umane ci contribuie la crearea de noi
bunuri indiferent de natura acestora. Aceste investiţii se numesc investiţii reale,
adică investiţii în bunuri fizice de capital. Investiţiile reale reprezintă una din cele
patru componente ale cererii agregate.
CLASIFICAREA INVESTIŢIILOR REALE

a). În raport cu modul de utilizare al bunurilor de capital achiziţionate:
 investiţii de înlocuire, destinate înlocuirii bunurilor de capital fix scoase din
funcţiune datorită deprecierii lor. Sursa de finanţare este amortizarea (A).
 investiţii nete (In) este partea din venit destinată formării (sporirii) nete a
capitalului. Sursa de finanţare este venitul economisit. Investiţiile nete împreună cu
investiţia de înlocuire (amortizarea) formează investiţia brută, care asigură formarea brută
a capitalului: Ib = In+A
b). După tipul de proprietate: investiţii publice, investiţii private şi investiţii mixte
c). După resursele utilizate: investiţii din resurse proprii şi investiţii din surse
atrase
d). După scopul urmărit:
 investiţii de modernizare - care vizează creşterea randamentului;
 investiţii de reamplasare – care urmăresc menţinerea capacităţii de producţie;
 investiţii de expansiune - asigură fie creşterea capacităţii de producţie existentă fie
lansarea de noi produse;
 investiţii strategice: ofensive (creşterea pieţei de desfacere) sau defensive
(menţinerea pieţei de desfacere) etc.
e) După destinaţie:
 investiţii pentru afaceri - se referă la cheltuielile făcute de firme pentru maşini,
utilaje instalaţii, construcţii, respectiv pentru constituirea stocului de capital fix;
 investiţii imobiliare (sau investiţii rezidenţiale)- cheltuieli pentru construirea sau
achiziţionarea de clădiri care servesc drept locuinţă;
 investiţii în stocuri. Stocurile se constituie din materie primă, semifabricate,
producţie neterminată şi produse finite destinate vânzării.
FACTORII CARE INFLUENŢEAZĂ INVESTIŢIILE LA NIVEL

MACROECONOMIC
1). La nivel macroeconomic creşterea ratei dobânzii poate să ducă la renunţarea

la unele proiecte de investiţii, în schimb reducerea ratei dobânzii stimulează investiţiile.
Investiţia agregată este invers proporţională cu rata dobânzii (figura 2.5.). Rata dobânzii
reprezintă costul capitalului, în varianta simplificată, şi anume costul suportat când
resursele necesare finanţării investiţiei sunt împrumutate şi costul de oportunitate, când se
utilizează o parte din resursele proprii pentru investiţii.
26
Emilia Herman
Din teoria maximizării profitului rezultă că, la nivel macroeconomic, se realizează

investiţii atunci când productivitatea marginală a capitalului (Wmgk) este mai mare decât
costul marginal al capitalului utilizat (Cmgk). Altfel spus, investiţia este cu atât mai mare
cu cât stocul curent este inferior stocului optim de capital.
Wmgk
Condiţia de bază: Wmgk = Cmgk, adică Wmgk=1+d’ sau 1
1 d ,
Wmgk
Funcţia investiţiilor se poate scrie sub forma: I = f( )
1 d ,
2). O investiţie va aduce venituri suplimentare în cazul în care contribuie la creşterea
vânzărilor. La nivel macroeconomic, atunci când creşte nivelul producţiei (sau PIB-ul),
investiţiile au şi ele o tendinţă de creştere, deoarece agenţii economici producători au
nevoie de capacităţi şi echipamente de producţie suplimentare. Pe de altă parte, scăderea
producţiei duce la scăderea investiţiilor. Această dependenţă este descrisă de principiul
acceleratorului.
Funcţia investiţiilor se poate scrie sub forma: I = f(Y)
3). Aşteptările şi încrederea în economie reprezintă un alt factor determinant al
investiţiilor. Acelaşi nivel al ratei dobânzii poate corespunde unor niveluri diferite ale
investiţiei, în funcţie de pesimismul sau optimismul investitorilor.
4). Nivelul investiţiilor este, de asemenea, influenţat de ritmul introducerii
progresului tehnic, astfel că apariţia unor tehnologii moderne, ameliorarea metodelor de
producţie şi îmbunătăţirea calităţii produselor constituie un impuls pentru creşterea
investiţiilor
5). Politicile economice implementate în ţara respectivă pot influenţa nivelul şi
dinamica investiţiilor, prin instrumente ca: impozite şi taxe, subvenţii, rata dobânzii.
Politica de investiţii poate fi directă în ceea ce priveşte investiţiile publice şi indirectă în
ceea ce priveşte investiţiile private.
6). Dacă avem în vedere că unele firme îşi finanţează investiţiile prin emisiunea şi
plasarea de acţiuni pe piaţa financiară, preţul acţiunilor influenţează nivelul investiţiilor
realizate. Conform factorului q al lui Tobin, între cele două variabile există o relaţie
directă. Factorul q a lui Tobin se calculează ca un raport între valoarea de piaţă a
capitalului instalat (valoarea firmei pe piaţa de acţiuni, adică valoarea totală a tuturor
acţiunilor existente) şi costul de înlocuire a capitalului instalat (valoarea de înlocuire a
27
Emilia Herman
stocului de capital al firmei, adică suma care ar trebui cheltuită pentru înlocuirea bunurilor
de capital încorporate în firmele existente).
Plecând de la analiza factorilor ce influenţează nivelul investiţiilor se poate
concluziona că funcţia agregată a investiţiilor se poate scrie sub forma:
I=f (dr’, ∆Y, q),
- + +
Investiţiile depind direct proporţional de modificările PIB-ului (∆Y) şi de factorul
q al lui Tobin, şi invers proporţional cu rata dobânzii reale (dr’).
În componenţa investiţiilor totale, la nivel naţional, intră o sumă numită investiţie
autonomă (I0) care nu depinde de venit (Y). Această investiţie autonomă este o
investiţie planificată care se va realiza chiar dacă venitul variază în anumite limite
acceptabile. Astfel, funcţia investiţiilor devine: I = I0+ f(dr’, ∆Y, q).
EFECTELE realizării investiţiilor la nivel macroeconomic

In teoria şi practica economică actuală se evidenţiază că investiţiile produc multiple
efecte pozitive asupra economiei naţionale, dintre care enumerăm:
 creşterea ofertei agregate (sub aspect cantitativ, calitativ şi structural);
 introducerea progresului tehnic cu consecinţe directe asupra productivităţii;
 modernizarea echipamentelor existente;
 crearea de noi locuri de muncă;
 îmbunătăţirea condiţiilor de muncă şi de trai etc.
Investiţiile eficiente produc un efect de antrenare propagat, în economie formându-
se un lanţ de acţiuni succesive, în sensul că investiţiile realizate într-o activitate creează
posibilitatea folosirii mai bune a capacităţii de producţie din alte domenii de activitate,
determinând creşterea producţiei şi a veniturilor, fără ca această creştere să fie rezultatul
direct al investiţiei iniţiale.
TEMA 3
INTERACŢIUNEA DINTRE VENIT, CONSUM ŞI INVESTIŢII
PRINCIPIUL MULTIPLICATORULUI
Creşterea investiţiilor stimulează cererea agregată şi activitatea economică, în

general. Analiza modernă a venitului demonstrează că o creştere a investiţiilor nete va
28
Emilia Herman
duce la o creştere a venitului (PIB) cu o valoare amplificată sau multiplicată şi, în

consecinţă, superioară investiţiei suplimentare. Acest efect al investiţiilor asupra venitului
este relevat de „principiul multiplicatorului”.
Pentru a surprinde elementele esenţiale ale mecanismului multiplicator se are în
vedere o economie simplificată, aflată iniţial în stare de echilibru, stare dată de ecuaţia de
echilibru: Y = C + I.
O creştere a investiţiilor determină creşterea venitului şi creşterea consumului astfel:
∆Y = ∆C + ∆I, iar ∆I = ∆Y - ∆C
Multiplicatorul arată că atunci când are loc creşterea investiţiilor, venitul

Important va creşte cu o mărime de K ori mai mare decât sporul investiţiilor.
Starea finală de echilibru va fi descrisă de ecuaţia:

Y + ∆Y = C + ∆C + I + ∆I
Y Y
K sau Y  K  I dacă înlocuim ∆I cu ∆Y-∆C atunci rezultă K  ,
I Y  C
divizând numărătorul şi numitorul cu ∆Y, se obţine K  1  1 ,  1,
C 1  c s
1
Y
Multiplicatorul investiţional este direct proporţional cu înclinaţia

marginală spre consum (c’) şi invers proporţional cu înclinaţia
Important marginală spre economii (s’), având o valoare mai mare decât 1 (K>1).
Acţiunea multiplicatorului poate fi ilustrată prin evenimentele care urmează unei

infuzii (injecţii) iniţiale. Explicarea principiului de multiplicare are drept premisă faptul
că ceea ce pentru un agent economic reprezintă cheltuială pentru altul reprezintă venit,
împărţit, ulterior, în cheltuieli pentru consum şi economii. Creşterea investiţiilor se
adaugă la venituri care, la rândul lor, sunt cheltuite parţial pentru bunuri şi servicii. Cei
care au produs bunurile, la rândul lor, s-au bucurat şi ei de o creştere de venit pe care l-au
cheltuit parţial, astfel încât şirul evenimentelor continuă, venitul transmis fiind tot mai
mic la fiecare etapă. Dimensiunea creşterii finale (totale) ale venitului este determinată de
cât de mult din venit se cheltuieşte la fiecare stadiu, adică de înclinaţia marginală spre
consum a participanţilor la această înşiruire de evenimente economice.
PRINCIPIUL ACCELERATORULUI
Dacă multiplicatorul a apărut în teoria economică pentru a exprima şi măsura efectul
creşterii investiţiilor asupra creşterii venitului, acceleratorul exprimă şi măsoară efectul
creşterii venitului asupra investiţiilor.
29
Emilia Herman
Formulat de A. Aftalion, principiul acceleratorului este interpretat în sensul că

creşterea bunurilor de consum începe prin a antrena o creştere mai mult proporţională a
producţiei de bunuri de capital.
Principiul acceleratorului evidenţiază relaţia directă existentă între

Important modificarea cererii de bunuri de consum (∆C) şi modificarea
I
investiţiilor (∆I): a 
C
J. Clark a demonstrat că între cererea de produse finite şi investiţii există o relaţie de

accelerare. Dacă toate mijloacele de producţie sunt utilizate la capacitatea maximă, o
schimbare a venitului determină în acelaşi sens o modificare a cererii de bunuri de
consum care generează la rândul ei o schimbare de o mai mare amplitudine a
investiţiei.
Astfel, orice schimbare în cererea de produse finite antrenează modificări mai
accentuate ale cererii de mijloace de producţie, care este în acest caz o cerere derivată.

It=β (Yt-Yt-1) şi I t  ,
Y
unde It- investiţia dorită în momentul t;Y-venitul naţionalβ- coeficientul
acceleratorului.
Investiţia în momentul t este influenţată de creşterea cererii de bunuri de consum,
creştere determinată de creşterea venitului. Creşterea venitului, respectiv a cererii, de Yt-Yt-
1, este considerată suficientă de către investitori pentru a-şi dori să realizeze investiţia It.
Coeficientul acceleratorului se poate scrie sub forma:
It I
  t , unde 0< β>1.
Yt  Yt 1 Y
De regulă, principiul acceleratorului acţionează împreună cu
cel al multiplicatorului, înregistrându-se o interacţiune între cei doi
Important indicatori: venitul îşi produce efectul asupra investiţiilor care la rândul
lor produc efecte multiplicatoare asupra venitului care din nou
accelerează investiţiile etc.
Teoria acceleratorului explică numai cererea de capital, respectiv investiţiile, ce
rezultă din cererea de bunuri finale. Acest gen de investiţii se numesc investiţii induse,
care se realizează ca urmare a unui nivel al cererii finale deja atins pe piaţă. Ele se fac
privind spre trecut.
Alături de investiţiile induse în economie există şi alte categorii de investiţii,
determinate de alte cauze care derivă din cererea de bunuri finale, numite investiţii
autonome. Acestea se realizează privind spre viitor, în vederea creşterii producţiei de
bunuri pentru care nu există o cerere efectivă pe piaţă, dar este aşteptată, prognozată.
Aceste investiţii autonome se materializează în invenţii tehnice, în cercetare-dezvoltare
30
Emilia Herman
care vor duce la apariţia de noi metode productive, noi produse etc, cu efect asupra
creşterii productivităţii muncii, reprezentând principala sursă a progresului tehnic.
 Condiţionarea reciprocă dintre consumul curent şi investiţiile pentru viitor
joacă un rol important în determinarea echilibrului macroeconomic. Astfel,
pe termen scurt, atunci când consumul şi investiţiile cresc, producţia şi
REZUMAT gradul de ocupare cresc şi ele.
 Consumul reprezintă fluxul cheltuielilor menajelor, administraţiilor
publice şi al altor agenţi economici pentru bunuri şi servicii ce produc o
anumită utilitate, într-o perioadă de timp determinată.
 Investiţiile influenţează atât producţia pe termen scurt, prin modificarea
cererii agregate, cât şi producţia pe termen lung, prin influenţa pe care o
are procesul de formare a capitalului asupra producţiei potenţiale şi ofertei
agregate.
 Principiul multiplicatorului reflectă influenţa investitiilor asupra venitului
naţional.

 Termenii de consum, economisire şi investiţie
 Caracteristicile şi factorii de influenţă a consumului şi
investiţiilor
 Rolul consumului şi a investiţiilor în economia naţională
 Principiul multiplicatorului şi cel al acceleratorului

întrebare.
1. Reprezintă factori obiectivi ce influenţează consumul:
a. venitul disponibil
b. politica fiscală
c. dorinţa de a lăsa moştenire
d. avariţia
e. rata dobânzii
Alegeţi varianta cu toate răspunsurile corecte: A(a, b, d); B(a, e); C(a, b, e); D(c, d).
2. Consumul autonom:
a. este nul
b. nu depinde de venitul disponibil
c. depinde de venitul disponibil
d. este consumul persoanelor întreţinute.
31
Emilia Herman
3. Legea psihologică fundamentală a lui Keynes este aplicabilă:

a. pentru orice nivel al venitului disponibil;
b. de la acel nivel al venitului necesar pentru satisfacerea nevoilor primare
c. sub acel nivel al venitului necesar pentru satisfacerea nevoilor primare
4. Dacă funcţia economiilor este S=80+0,2∙V atunci multiplicatorul investiţiilor este:
a. 5
b. 0,125
c. 0,5
5. Diferenţa dintre investiţiile brute şi investiţiile nete reprezintă:
a. Consumul capitalului fix
b. Investiţiile induse
c. Formarea netă a capitalului fix
6. În situaţia în care înclinaţia marginală spre consum este 0,6 creşterea investiţiilor pentru
a asigura o creştere a venitului de 100 mld u.m. trebuie să fie de :
a. 60,25 mld u.m.
b. 40 mld. u.m.
c. 400 mld u.m
7. Prin scăderea ratei dobânzii la nivelul economiei naţionale se poate înregistra creşterea:
a. înclinaţiei spre consum
b. investiţiilor
c. economiilor
d. şomajului
8. În funcţie de modul de utilizare a bunurilor de capital achiziţionate investiţiile reale pot fi:
a. Publice, private şi mixte
b. Ofensive şi defensive
c. De înlocuire, nete şi brute
d. Investiţii din surse proprii şi din surse atrase
Grila de evaluare: 1-C; 2- b,d; 3- b; 4-a; 5-a; 6-b; 7-a,b; 8-c

Pentru o detaliere suplimentară a aspectelor prezentate în acest curs puteţi parcurge
lucrările:
[1] ASE, Economie, Ed. Economică,2009

[3] Băbăiţă şi alţii, Macroeconomie, Ed. Mirton, Timişoara, 2003
[4] Burda, M. ,Wyplosz, C. Macroeconomie. Perspectivă europeană, Ed. All
Beck, Bucureşti, 2002
[5] Hardwick, P. Langmead, J. B. Khan, Introducere în economia politică
modernă, Ed. Polirom, Iaşi, 2002
[7] Postelnicu, Ghe. (coord.), Economie politică, vol.2, Univ.”Babeş
Bolyai”, Cluj-Napoca, 2000
32
Emilia Herman

Bucureşti, 2000.
Bucureşti, 2005.
TEST DE EVALUARE
întrebare.
1. Înclinaţia marginală spre consum: 1 punct
a. în mod normal este negativă;
b. este pozitivă şi supraunitară;
c. este pozitivă şi subunitară;
d. arată cu cât se modifică venitul dacă consumul creşte cu o unitate.
2. Reprezintă factori ce influenţează pozitiv investiţiile 1 punct
la nivel macroeconomic:
a. Rata dobânzii;
b. Nivelul PIB-ului
c. Optimismul agenţilor economici;
d. Impozitele şi taxele
3. Principiul multiplicatorului are în vedere: 1 punct
a. influenţa consumului asupra investiţiei;
b. influenţa venitului asupra investiţiilor;
c. influenţa investiţiilor asupra venitului
d. influenţa investiţiei asupra consumului;
4. La o funcţie a consumului egală cu C=100+0,8∙V, în condiţiile 1 punct
în care venitul naţional (V) este de 2000 mld. u.m. înclinaţia marginală spre consum
este:
a. 0,2
b. 0,8
c. 80%.
5. In mod normal atunci când venitul creşte: 1 punct
a. Consumul creşte strict proporţional cu venitul
b. Economiile cresc invers proporţional cu venitul
c. Consumul creşte într-o proporţie mai mică iar economiile într-o proporţie mai mare în raport
cu venitul
6. Rata dobânzii influenţează direct proporţional: 1 punct
a. Dinamica consumului menajelor
b. Dinamica investiţiilor
c. Dinamica economiilor.
33
Emilia Herman
7. Dacă valoarea cererii de bunuri de consum creşte cu 1 punct

200 mld u.m. pentru ca investiţiile să crească cu 1000 mld u.m. valoarea acceleratorului
trebuie să fie:
a. 0,5
b. 5
c. 0,2
d. 2
8. Panta funcţiei consumului este dată de: 1 punct
a. înclinaţia medie spre consum
b. înclinaţia marginală spre consum
c. rata consumului
Grila de evaluare: 1-c; 2-b,c; 3-c; 4-b; 5- c; 6-c; 7-b; 8- b
34
Emilia Herman
MODULUL 3
PIAŢA MONETARĂ
Timp alocat - 1,5 ore
CUPRINS
INTRODUCERE
Obiective
PIAŢA MONETARĂ: DEFINIŢIE, CARACTERISTICI ŞI INSTITUŢII
Tema 1
FINANCIAR-BANCARE
Tema 2 OFERTA ŞI CEREREA DE MONEDĂ. ECHILIBRUL PIEŢEI MONETARE
Tema 3 POLITICA MONETARĂ
BIBLIOGRAFIA
TEST DE EVALUARE
INTRODUCERE
Piaţa monetară, ca o componentă a pieţei naţionale în ansamblu, are
rolul de a asigura întâlnirea cererii de monedă, provenită de la agenţii
economici care au cheltuieli mai mari decât disponibilităţile lor, cu oferta
INTRODUCERE de monedă, care provine de la acei agenţi economici care, la un moment
dat, au o cantitate de monedă temporar disponibilă.Întâlnirea cererii cu
oferta de monedă se realizează, în principal, prin intermediul băncilor şi
instituţiilor financiare, care au un rol intermediar, activitatea lor
economică incluzându-se în sfera serviciilor, iar scopul acestora este de a
obţine profit.
 Definirea pieţei monetare, a cererii şi ofertei de monedă
 Prezentarea trăsăturilor pieţei monetare
 Evidenţierea rolului băncilor şi al altor instituţii financiar-ban
care în economie
OBIECTIVE
 Analizarea echilibrului pieţei monetare
CAPITOL
35
Emilia Herman
 Evidenţierea instrumentelor politicii monetare

SARCINI  Timpul de lucru pentru parcurgerea testului de autoevaluare este de
DE LUCRU 10 minute.
TEMA 1
PIAŢA MONETARĂ: DEFINIŢIE, CARACTERISTICI ŞI

INSTITUŢII FINANCIAR-BANCARE
Piaţa monetară este constituită din relaţiile, instituţiile şi
Important pârghiile prin intermediul cărora se realizează mobilizarea resurselor
băneşti, din sectoarele în care ele depăşesc necesităţile perioadei
respective şi transferarea lor spre sectoarele care au nevoie de monedă.
Altfel spus este piaţa capitalurilor pe termen scurt unde se întâlneşte cererea de
împrumuturi cu oferta de resurse financiare.
Obiectul pieţei monetare îl constituie masa monetară şi schimbul de lichidităţi, iar
rolul pieţei este de a compensa excedentul cu deficitul de disponibilităţi băneşti, pe
termen scurt, existent la diferiţi agenţi economici.
Piaţa monetară poate fi privită sub două nivele:
1) Piaţa monetară naţională - care cuprinde ansamblul tranzacţiilor băneşti desfăşurate
prin intermediul monedei naţionale a unui stat, între rezidenţii acestuia din urmă;
2) Piaţa monetară internaţională, care se referă la circuitul pe plan mondial al
disponibilităţilor băneşti generate de relaţiile inter-ţări.
Principalele trăsături ale pieţei monetare:
 Este o piaţă pe care se realizează operaţiuni pe termen scurt, de regulă, fără restricţii
cantitative în privinţa obiectului lor;
 Se referă la însemne monetare cu o lichiditate mai ridicată;
 Prin ceea ce presupune (instituţii, mijloace, componente) are trăsăturile unei pieţe
eterogene;
 Volumul tranzacţiilor desfăşurate şi frecvenţa schimburilor este foarte mare;
36
Emilia Herman
 Cuprinde segmente de piaţă specifice instrumentelor utilizate;

 Are în componenţă structuri bine dezvoltate, integrate pe orizontală şi verticală;
funcţionează pe baza unor proceduri monetar-bancare şi comerciale reglementate, cu grad
înalt de instituţionalizare;
 Subiecţii pieţei monetare au o mare varietate, dar actorii principali sunt: băncile,
trezoreria, multiplele instituţii monetar financiare, operatorii propriu-zişi şi intermediarii;
 Condiţia esenţială pentru ca un subiect economic să fie admis pe această piaţă este
bonitatea, respectiv solvabilitatea.
ROLUL BĂNCILOR ŞI AL ALTOR INSTITUŢII MONETAR FINANCIARE ÎN

ECONOMIE
Băncile şi celelalte instituţii financiare în ultimele decenii, au cunoscut, pe de o

parte, un simplu proces de dezvoltare şi diversificare, iar pe de altă parte, un proces de
universalizare al funcţiilor pe care le îndeplineşte fiecare unitate bancară.
În general, băncile îndeplinesc următoarele FUNCŢII:
I. Funcţii active:
 acordarea de împrumuturi agenţilor economici non-financiari, care îndeplinesc
condiţiile de bonitate financiară. Sursa împrumuturilor o constituie capitalul propriu şi
disponibilităţile temporare atrase ale clienţilor;
 gestionarea (administrarea) conturilor deponenţilor;
 organizarea înfiinţării de societăţi comerciale şi plasarea titlurilor de valoare ale
acestora (piaţa financiară primară);
 deschiderea de credite; crearea de instrumente financiare proprii; scontarea
cambiilor etc.
II. Funcţii pasive:
 primirea şi păstrarea în conturi de depozit a sumelor (economiilor) depuse de agenţii
economici (persoane fizice şi juridice);
 efectuarea de plăţi şi viramente pe baza ordinului clienţilor;
 reglarea şi conducerea operaţiunilor şi serviciilor de casă pentru clienţi: onorare de
cecuri, schimb valutar, plasamente;
III. Pe lângă funcţiile tradiţionale, băncile contemporane îndeplinesc funcţii noi,
macroeconomice. Asigură cadrul necesar emisiunii suplimentare de monedă şi retragerii
acesteia, respectiv gestionează moneda naţională. Au posibilitatea de a crea putere de
cumpărare adiţională, de a dimensiona creditul consimţit, realizează intermedierea
financiară la nivelul economiei naţionale şi gestionează fluxurile monetare în ansamblul
lor, ceea ce le conferă un rol strategic deosebit în economie.
Un sistem bancar dezvoltat cuprinde TREI TIPURI DE ORGANISME

MONETAR-FINANCIARE: Banca centrală, băncile specializate şi alte instituţii de
profil.
37
Emilia Herman
A). Banca centrală (Banca de emisiune) sau bancă de rang I, este o instituţie cu
o poziţie specială în sistemul bancar al ţării, ce creează şi gestionează puterea de
cumpărare în ţară. Prin intermediul ei se realizează politica monetară, de plăţi, de credit
şi valutară a ţării.
Principalele atribuţii ale Băncii Naţionale a României sunt:
 elaborarea şi aplicarea politicii monetare şi a politicii de curs de schimb;
 autorizarea, reglementarea şi supravegherea prudenţială a instituţiilor de credit,
promovarea şi monitorizarea bunei funcţionări a sistemelor de plăţi pentru asigurarea
stabilităţii financiare;
 emiterea bancnotelor şi a monedelor ca mijloace legale de plată pe teritoriul
României;
 stabilirea regimului valutar şi supravegherea respectării acestuia;
 administrarea rezervelor internaţionale ale României.
De asemenea, Banca Naţională a României sprijină politica economică generală a
statului, fără prejudicierea îndeplinirii obiectivului său fundamental privind asigurarea şi
menţinerea stabilităţii preţurilor.
Resursele Băncii Centrale provin din: capital propriu; depuneri ale băncilor
specializate; depuneri ale statului şi ale firmelor; emisiuni de bancnote; alte surse atrase.
B). Băncile specializate, de rangul II în raport cu Banca Centrală
Aceste instituţii desfăşoară operaţiuni precis conturate şi se pot diferenţia după mai
multe criterii:
1). După conţinutul principal al activităţii, după statut şi capitalul subscris: bănci
publice şi bănci private;
2). După specificul operaţiunilor: bănci comerciale, bănci industriale şi bănci
agricole;
3). După sfera teritorială de cuprindere: bănci locale (naţionale) şi bănci
internaţionale.
C). Alte instituţii de credit specializate. Acestea se referă, în general, la
următoarele categorii: băncii cooperatiste, societăţi de asigurare, societăţi cu scop de
finanţare (a vânzărilor pe credit, a construcţiilor etc.), uniuni de credit, negociatori ai
obligaţiunilor emise de stat, firme care se ocupă cu scontarea poliţelor etc.
TREZORERIA, privită ca o personificare financiară a statului, este în primul rând,
casierul - adică face încasări bugetare şi execută cheltuielile publice. Situaţia sa este
direct influenţată de cea a bugetului de stat, deoarece în caz de deficit această instituţie
trebuie să acopere nevoile de finanţare ale statului şi să gireze datoria publică. În cazul în
care încasările fiscale se dovedesc insuficiente pentru a finanţa ansamblul sarcinilor sale,
trezoreria dispune şi de alte surse, cum ar fi:
 depozitele la vedere ale agenţilor economici nonfinanciari;
 depozitele obligatare ale corespondenţilor trezoreriei (organisme publice,
colectivităţi locale, bugete anexe);
 împrumuturi obligatare;
38
Emilia Herman
 emisiune de bonuri de tezaur;

 sprijinul băncii centrale.
Exercitarea funcţiilor specifice le permite băncilor desfăşurarea unor operaţiuni ce se
desfăşoară pe cele două paliere ale economiei: cel monetar şi cel real. Dintre acestea o
importanţă deosebită o reprezintă OPERAŢIUNILE DE CREDITARE.
Deoarece componentele masei monetare (numerarul şi moneda scripturală) acoperă
doar o parte din totalul tranzacţiilor realizate pe piaţa bunurilor economice, în
completarea acestora se utilizează titlurile de credit.
Titlurile de credit reprezintă înscrisuri care nu au valoare proprie.

Ele sunt concomitent simbol al banilor şi document de expresie a relaţiilor
Important de credit, respectiv relaţii dintre debitori şi creditori.
În esenţă, creditul exprimă o relaţie bănească ce ia naştere în legătură cu

acordarea de împrumuturi băneşti. Creditul îmbracă mai multe forme, cum ar fi:
 creditul comercial care dă naştere titlurilor de credit sub forma cambiei etc.;
 creditul bancar, sub forma bancnotei şi a cecului;
 creditul obligatar care generează obligaţiuni, bonuri de tezaur, certificatele de
depozit etc.
CREDITUL COMERCIAL - este un credit pe termen scurt, până la 90 de zile,
acordat de furnizori cumpărătorilor, sub formă de livrări de mărfuri, prestări servicii şi
executări lucrări, cu plata la o dată ulterioară.
Instrumentele utilizate în cadrul creditului comercial sunt titlurile de credit
comercial, care reprezintă titluri negociabile ce fac dovada existenţei unei creanţe într-
o sumă determinată şi plătibilă imediat, pe termen scurt. Cambia îmbracă două forme:
trata şi biletul la ordin.
Cambia care cuprinde numai obligaţia de a plăti se numeşte bilet la ordin. Biletul
la ordin se eliberează creditorului de către debitor. În relaţia de credit apar două
persoane: debitorul şi creditorul.
Trata sau poliţa reprezintă un înscris prin care creditorul dă ordin debitorului să
plătească, la scadenţă, o anumită sumă, datorată unei persoane specificate în cambie.
Acest ordin se întemeiază, de regulă, pe relaţii de vânzare pe credit. În circuitul tratei
apar trei persoane: trăgătorul, acela care emite cambia şi dă ordin debitorului său;
trasul, acela care achită; beneficiarul, persoana care primeşte banii.
39
Emilia Herman
Aceste titluri de credit comercial pot fi scontate de către băncile de rangul II şi

rescontate, de către Banca centrală.
Scontarea reprezintă actul prin care o bancă achiziţionează de

la clienţii săi, la vedere şi înainte de scadenţă, titluri de credit pe
Important termen scurt (cambii), oferindu-le acestora suma de pe înscrisul
respectiv, din care se scade dobânda aferentă pentru durata de timp
cuprinsă între momentul achiziţionării creanţei şi scadenţa ei (scont).
Taxa scontului (mărimea relativă a scontului) depinde de o serie de factori, în

principal, de raportul dintre cererea de scontare şi posibilităţile băncilor comerciale de a
achiziţiona titlurile de credit. Mărimea taxei de scont depinde şi de mărimea taxei
rescontului.
Rescontarea este operaţiunea de achiziţionare de către banca de emisiune de la
băncile comerciale a titlurilor de credit deja scontate, operaţiune cu plata imediată (la
vedere) şi înainte de scadenţă (Rescontarea este considerată o favoare acordată băncilor
comerciale şi nu un drept al acestora). Valoarea acestor titluri este diminuată cu taxa
rescontului. Taxa rescontului este rata dobânzii stabilită de banca de emisiune în
momentul rescontării titlurilor de credit.
CREDITUL BANCAR reprezintă creditul acordat în bani, de către bănci, agenţilor
economici care au nevoie de disponibilităţi băneşti pe o perioadă determinată, în schimbul
unei sume de bani numită dobândă.
Creditul bancar şi cel obligatar utilizează următoarele INSTRUMENTE
SPECIFICE PIEŢEI MONETARE:
a). Obligaţiuni - sunt titluri de valoare ce atestă un împrumut pe termen lung;
b). Cecul - este ordinul de plată dat de titularul unui cont curent către banca la care
există depozitul, de a elibera o anumită sumă de bani persoanei înscrise în cec sau
prezentatorului acesteia. Titularii de depozite folosesc cecurile, în mod frecvent, pentru
achitarea mărfurilor cumpărate, fapt ce le atribuie rolul de instrumente de credit pentru
circulaţia mărfurilor.
c). Certificatele de depozit sunt titluri (înscrisuri) emise de către bănci, atestând
existenţa unor fonduri în depozit. Certificatele de depozit sunt purtătoare de dobândă; sunt
aliniate la nivelul pieţei şi sunt negociabile, uşor de transformat în bani.
40
Emilia Herman
d). Bonurile de tezaur (biletele de trezorerie) sunt instrumente de credit emise de

stat, în principal de administraţia bugetului de stat. Reprezintă un împrumut al statului pe
termen scurt, putând fi achiziţionate de agenţii economici şi de populaţie. Sunt purtătoare
de dobândă, iar după emisiune aceste titluri sunt intens comercializate pe piaţa secundară.
e). Biletele de bancă sunt instrumente de credit emise de către băncile de emisiune,
la valori diferite, la purtător şi fără termene de scadenţă. Bancnotele, ca instrumente de
credit ce satisfac nevoile circulaţiei sunt de o importanţă deosebită pentru viaţa economică
actuală, de aceea modul de emisiune al bancnotelor este reglementat în mod special.
TEMA 2
OFERTA ŞI CEREREA DE MONEDĂ. ECHILIBRUL PIEŢEI

MONETARE
OFERTA DE MONEDĂ
Oferta de monedă reprezintă disponibilităţile monetare şi

instrumentele de plasament, pe termen scurt, concentrate în principal la
Important
bănci şi care pot fi puse la dispoziţia agenţilor economici.
Cantitatea de bani existentă în economie, adică masa monetară (ca stoc), are două
componente importante:
 baza monetară sau disponibilităţile băneşti propriu-zise (numerarul)- acele
instrumente monetare ce se caracterizează printr-o lichiditate perfectă, ce pot stinge
imediat o datorie sau mijloci o tranzacţie comercială;
 disponibilităţile semimonetare (moneda scripturală)- acele instrumente de
plasament ce necesită realizarea unui număr de operaţiuni pentru ca posesorul lor să
ajungă la banii lichizi, ceea ce presupune timp, dar fără să existe riscul diminuării
cantităţii deţinute de posesor.
Atât masa monetară existentă la un moment dat în economie (ca stoc), cât şi masa
monetară medie care funcţionează în economie (masa monetară ca flux) se măsoară prin
indicatorul lichiditate monetară.
Rata lichidităţii monetare (mărimea relativă a lichidităţii

monetare) se poate calcula ca un raport între nivelul mediu anual al
masei monetare şi nivelul tranzacţiilor economice mijlocite de monedă
41 la nivelul economiei naţionale (PIB).
Emilia Herman
Important
Pentru a surprinde şi analiza modificările cantitative şi structurale ale masei

monetare se utilizează conceptul de agregat monetar.
Agregatele monetare sunt definite, în sistemul conturilor

naţionale, ca părţi constitutive ale masei monetare, autonomizate prin
funcţii specifice, prin agenţi specializaţi care emit instrumentele de
Important plată, prin organismele bancare care le gestionează şi prin fluxurile
economice reale pe care le mijlocesc.la nivelul economiei naţionale
Agregatele monetare regrupează mijloacele de plată deţinute de agenţii
(PIB).
nonfinanciari şi rezidenţi, iar dintre plasamentele lor financiare, pe acelea care sunt
susceptibile de a fi transformate, uşor şi rapid, în mijloace de plată fără risc important de
pierdere de capital.
În România, la ora actuală, s-au autonomizat trei agregate monetare:
 M1 (masa monetară în sens restrâns), care cuprinde numerarul în afara sistemului
bancar şi depozite overnight (depozite ON);
 M2 (masa monetară intermediară), ce include, pe lângă M1, depozite cu durata
iniţială de până la doi ani inclusiv (sunt incluse şi depozitele rambursabile după notificare
la cel mult trei luni inclusiv);
 M3 (masa monetară în sens larg), ce cuprinde pe lângă M2 alte instrumente
financiare (împrumuturi din operaţiuni repo, acţiuni/unităţi ale fondurilor de piaţă
monetară, titluri de valoare negociabile cu maturitatea de până la doi ani inclusiv).
Oferta pe piaţa monetară este alimentată mai ales de către bănci, care au capacitatea
de a crea bani. Diferitele componente monetare sunt create şi puse în circulaţie de: Banca
centrală, băncile comerciale şi Trezoreria.
BĂNCII CENTRALE îi revine responsabilitatea de a crea numerarul (bancnotele
şi monedele metalice) prin emisiunea monetară.
Emisiunea monetară reprezintă totalitatea operaţiunilor de confecţionare a
însemnelor băneşti, de păstrare a acestora la emitent şi de punere în circulaţie.
Crearea de monedă (numerar) de către Banca Centrală are ca scop:
a). Alimentarea nevoilor de resurse financiare ale statului (în cazul bugetului de stat
deficitar). Acoperirea deficitului bugetar se poate realiza prin intermediul unor operaţiuni
numite „open-market”, care constau în vânzarea sau cumpărarea obligaţiunilor emise de
stat pentru acoperirea deficitului bugetar. În cazul în care Banca centrală vinde altor bănci
sau chiar populaţiei obligaţiuni de stat are loc micşorarea cantităţii de bani din economie
şi invers; Dacă bugetul de stat este deficitar Trezoreria poate emite bonuri de trezorerie
pentru a acoperi cheltuielile publice. Băncile comerciale subscriu bonurile de Trezorerie,
care se pot revinde Băncii Centrale în totalitate sau numai o parte. Suma obţinută de bănci
din revânzarea bonurilor respective reprezintă oferta de bilete de bancă pentru circulaţie.
Aceasta se realizează, în primul rând, prin creditarea conturilor băncilor comerciale, apoi
42
Emilia Herman
prin scoaterea din conturi, prilej cu care biletele Băncii Centrale sunt puse în circulaţie
sub formă de monedă scripturală sau în numerar.
b). Acoperirea nevoilor de sume suplimentare ale băncilor comerciale pentru a face
faţă unor retrageri mai mari decât depunerile realizate în aceeaşi perioadă, adică pentru
refinanţarea băncilor comerciale. Într-un sistem monetar ierarhizat, Banca Centrală
îndeplineşte funcţia de casă centrală, de ultim rezervor de lichiditate, având loc o creaţie
secundară de monedă prin remonetarizarea creanţelor primare, adică prin refinanţarea
băncilor comerciale de către Banca Centrală.
c). Modificarea masei monetare naţionale în funcţie de nevoile de valută. Banca
Centrală creşte masa monetară atunci când cumpără devizele străine obţinute prin
exporturile de mărfuri şi diminuează această masă monetară atunci când vinde devizele
străine, pentru a finanţa importurile pe care le fac agenţii economici.
Trezoreria efectuează cea mai mare parte a plăţilor prin intermediul băncilor
comerciale şi al Băncii Centrale. Trezoreria creează monedă, prin trecerea dintr-un cont
bugetar într-un cont la vedere. De asemenea, oferă monedă prin împrumuturile pe care le
acordă diferitelor bănci sub forma obligaţiunilor emise şi negociate.
BĂNCILE COMERCIALE creează monedă de cont (scripurală) prin acordarea de
credite agenţilor economici nonbancari.
O bancă acordă un credit în valoare de 10.000 u.m.. Această
monedă intră în contul agenţilor economici care au solicitat
Exemplu creditul. Cu aceşti bani se achită datoriile agenţilor economici către
un alt agent economic, astfel încât suma este transferată în contul
acestuia.
Dacă banca reţine 20% din suma de bani sub formă de rezerve, ea poate acorda un
nou credit în valoare de 8.000 u.m. din suma depusă. Prin urmare, banii (8.000 u.m.) intră
în contul altui agent economic, iar după ce s-a reţinut 20% pentru constituirea de rezerve,
banca are disponibilităţi băneşti pentru acordarea unui nou credit (de 6400 u.m.). Procesul
va continua până când întreg numerarul este păstrat în băncile comerciale (figura 3.3.).
Acest proces de „expansiune a depozitelor la vedere”5 sau „de multiplicare a
banilor de cont” semnifică faptul că o unitate monetară depozitată într-o bancă, generează,
în ultimă instanţă, mai multe unităţi monetare în depozite. Mecanismul care stă la baza
creării depozitelor multiple este următorul: când o bancă oferă un împrumut unui client al
său, ea pierde o cantitate echivalentă de disponibilităţi, pe care le preia altă bancă, ce
acordă, la rândul ei, credite. Disponibilităţile rămân în sistemul bancar sub formă de
depuneri şi generează depozite, până ce acestea ajung, în final, să echivaleze cu un
multiplu al disponibilităţilor iniţiale. Masa banilor creaţi este un multiplu în raport cu
depozitele constituite iniţial prin depuneri de numerar.
5
Pentru ca acest proces sa aibă loc trebuie să fie indeplinite, in mod cumulativ, trei condiţii: să existe o rezervă
minimă obligatorie; numerarul intrat in sistemul bancar să nu fie expus scurgerilor în afara acestuia şi toate
plăţile trebuie efectuate de către bănci prin operarea în conturile deschise clienţilor lor.
43
Emilia Herman
Figura 3.3. Procesul de „expansiune a depozitelor la vedere”
Mărimea factorului de multiplicare depinde, în primul rând, de proporţia în care se

află rezervele faţă de totalul depozitelor, exprimată în coeficientul rezervelor obligatorii
(sau rata rezervelor obligatorii Rr). În condiţiile în care o persoană a depus 10.000 u.m. la
o bancă comercială şi rata de rezervă obligatorie este de 20%, atunci această operaţiune
de depozit produce următoarele efecte:
Într-o reprezentare simplificată MULTIPLICATORUL DEPOZITELOR (m) este
definit ca raportul dintre volumul noilor depozite şi al noilor rezerve, şi se calculează ca:
1
m unde Rr - rata rezervelor minime obligatorii.
Rr
Cantitatea de monedă nou creată (∆M) va fi de m ori mai mare faţă de
disponibilităţile iniţiale introduse în sistemul bancar (∆D):
1
M   D  m  D
Rr
Rezultă că prin constituirea unor depozite, banca multiplică banii, iar la nivelul
economiei naţionale procesul de expansiune a monedei are loc în mod continuu şi stă la
baza existenţei şi funcţionării sistemului bancar. Prin urmare, băncile creează bani
(monedă scripturală), iar la nivel macroeconomic acest proces poate fi controlat de Banca
Centrală prin instrumente restrânse.
Pentru a înţelege modalităţile de control ale masei monetare este necesar să definim
conceptul de bază monetară (BM). Aceasta este formată din totalitatea numerarului (N)
şi rezervelor bancare (R). Rezervele bancare sunt constituite din: bancnotele şi monedele
deţinute de bancă, la banca centrală precum şi din depozitele formate de către banca
comercială. BM = N + R
Rezervele băncilor depind de comportamentul băncilor şi mărimea depozitelor:
R = r•D,
unde r- reprezintă preferinţa băncilor pentru rezerve şi depozite, şi reflectă câţi bani
păstrează banca sub formă de rezerve la fiecare unitate monetară de cont.
Raportul rezerve bancare-depozite (r = R/D) este influenţat de:
 Mărimea rezervelor minime obligatorii, stabilite de Banca Centrală, pe care trebuie
să le constituie băncile comerciale, în raport cu resursele sale de împrumut;
 Mărimea rezervelor suplimentare pe care băncile le pot constitui din motive de
precauţie. Banca comercială păstrează rezerve mai mari pentru a face faţă cererilor de
numerar şi plăţilor către alte bănci. Dacă nu poate face faţă solicitărilor, banca se
împrumută de la banca centrală (operaţiuni de refinanţare) sau de la alte bănci care au
temporar un excedent monetar;
44
Emilia Herman
Pe de altă parte, făcând abstracţie de deosebirile existente între diferitele tipuri de

depozite, se poate afirma că banii existenţi în societate sunt formaţi din numerar (deţinut
de populaţie -N) şi depuneri la bănci (D). Ceea ce înseamnă că masa monetară (stocul
monetar) se exprimă matematic:
M=N+D
Numerarul este influenţat de comportamentul populaţiei şi de mărimea depozitelor.
Indicatorul ce exprimă comportamentul populaţiei, numit preferinţa pentru lichiditate a
populaţiei (c), se determină ca raport între numerarul deţinut şi depozitele bancare:
c = N/D
Acest indicator (coeficient) ne arată câţi bani păstrează populaţia sub formă de
numerar la fiecare unitate monetară depusă în conturi.
Numerarul devine N = c•D, iar în aceste condiţii masa monetară se poate scrie sub
forma:
M = N + D = c•D + D = D•(1+c)
Baza monetară devine: BM = N + R = c·D + r·D = D(c+r) ceea ce reflectă
dependenţa bazei monetare de comportamentul menajelor (populaţiei) şi al băncilor.
Masa monetară se modifică în permanenţă ca urmare a acţiunii unor factori dintre
care multiplicatorul monetar joacă un rol foarte important.
MULTIPLICATORUL MONETAR (m) se calculează ca raport între masa
monetară şi baza monetară (figura 3.4.) :
M
m ,m>1
BM
Multiplicatorul monetar este supraunitar şi creşte pe măsură ce scade ponderea bazei

monetare în masa monetară. Deoarece numerarul are aceeaşi mărime în baza monetară şi
în masa monetară, multiplicatorul este dependent de ponderea rezervelor în mărimea
depozitelor (r).
Dacă înlocuim relaţiile de calcul ale bazei monetare şi masei monetare în formula
multiplicatorului vom obţine:
M D(1  c) 1  c
m  
BM D(c  r ) c  r
Multiplicatorul monetar astfel calculat exprimă preferinţele populaţiei cu privire la
raportul numerar-depozite şi preferinţe băncilor cu privire la raportul rezerve-depozite,
ceea ce presupune că el sintetizează preferinţele legate de structura bilanţurilor. Este cu
atât mai mare cu cât este mai mică ponderea rezervelor şi creşte pe măsură ce scade
raportul dintre numerar şi depozite (c).
45
Emilia Herman
Plecând de la relaţia de mai sus masa monetară (M) se poate calcula astfel:
1 c
M  mBM  BM , unde c şi r sunt coeficienţi subunitari.
cr
Dacă, de exemplu, baza masei monetare este de 4 miliarde
u.m., c = 0,3 şi r = 0,2 , atunci mărimea mase monetare se poate
calcula după relaţia:
Exemplu 1 c 1  0,3
M  m  BM   BM   4mld .  10,4mld . u.m.,
cr 0,3  0,2
ceea ce reflectă că la o bază monetară de 4 mld. există 10,4 mld.
masă monetară. Cu cât r şi c sunt mai mici cu atât multiplicatorul
monetar va fi mai mare.
CEREREA DE MONEDĂ
Cererea de bani este expresia tendinţei agenţilor economici de a

deţine o anumită cantitate de bani. Cererea de monedă nu se confundă
cu masa monetară în circulaţie.
Important
Dacă masa monetară este reprezentată de stocul acestuia, cererea de monedă (a unei
perioade) este caracterizată de fluxul de monedă. Altfel spus, apare o cerere de monedă
atunci când există o decizie de a adăuga o cantitate de monedă sumelor lichide de care
deja dispune.
Moneda nu este cerută pentru calităţile ei intrinseci ci pentru funcţiile pe care le
îndeplineşte. Mărimea cererii de monedă depinde de utilităţile acesteia, care sunt
exprimate de facilităţile pe care le pot asigura disponibilităţile băneşti.
FUNCŢIA CERERII DE MONEDĂ
O modalitate de a reprezenta funcţia cererii de bani este de a folosi funcţia standard
a cererii din microeconomie. Se consideră că o un agent economic decide să deţină
monedă în aceeaşi manieră în care se hotărăşte să deţină alte bunuri.
Funcţia cererii pe piaţa bunurilor este de tipul:
Cbunuri= f(P, Ps, Pc, V,G), unde P-preţul bunului, Ps - preţul bunului substituibil, Pc
- preţul bunului complementar; Yp - venitul nominal, G-gusturile sau preferinţele de
consum.
Funcţia cererii de monedă (Md) poate fi exprimată în aceeaşi manieră, astfel:
Md=f (d’, Ps, Pc, v, Yp, G, A), unde:
d’- rata dobânzii;
Ps- preţul deţinerii mărfii-substituit (în cazul nostru, al cărţii de credit în locul
numerarului, al bancnotelor în locul monedelor etc);
Pc - preţul bunului complementar (de exemplu, al cardulului/legitimaţiei a cărei
deţinere selectează persoanele care pot accesa un bancomat);
v- viteza de rotaţie a banilor;
46
Emilia Herman
Yp - venitul cetăţeanului;
G- gusturile (preferinţele) pentru o monedă (valută) sau alta, convertibilă sau nu;
A-alte elemente (plata tehnicii utilizate, refuzul de plată etc).
Modificarea variabilelor poate determina oscilaţii puternice ale cantităţii de bani
cerute, fapt ce creează greutăţi în prognozarea (sau măsurarea) acestor factori, respectiv a
funcţiei cererii de monedă.
În consecinţă se utilizează o funcţie a cererii simplificată.
La nivel macroeconomic, cererea de bani creşte odată cu PIB-ul, respectiv cu
sporirea producţiei şi a preţurilor şi scade odată cu creşterea ratei dobânzii. In aceste
condiţii, funcţia cererii de bani simplificată se poate scrie:
Md = Md1 + Md2 = k·P·Y+ h·d’·P
Md1 = L1= k·P·Y,
unde: Y-reprezintă PIB-ul nominal; P- nivelul general al preţurilor, K- coeficient
pozitiv, care măsoară cu cât creşte cererea de bani atunci când venitul creşte cu o unitate.
Md2 = L2 = h·d’·P
unde h- reprezintă un coeficient pozitiv ce măsoară cu cât scade cererea de bani
atunci când rata dobânzii creşte cu o unitate.
Din relaţia de mai sus –funcţia cererii de bani, rezultă că aceasta

depinde de trei factori importanţi, şi anume: rata dobânzii, venitul
naţional (PIB) şi nivelul preţurilor.
Important
În condiţiile în care nivelul venitului naţional şi cel al preţurilor este dat, cererea de
bani, se poate reprezenta grafic în funcţie de rata dobânzii, conform figurii 3.5.
Figura 3.5. Curba cererii de monedă

În gândirea economică modernă se avansează un instrument specific de analiză a cererii
de monedă. Cu toată diversitatea de interpretare, se constată că, în marea majoritate a
lucrărilor de specialitate, se propune o ecuaţie tip a cererii de monedă, sub forma:
, unde : Md/P- cererea reală de bani; Y- volumul venitului sau al averii; d’-
rata dobânzii; α şi β- coeficienţi de elasticitate, determinaţi statistic.
Ecuaţia de mai sus scoate în evidenţă CARACTERISTICILE ESENŢIALE ALE

CERERII DE BANI, şi anume:
47
Emilia Herman
 Cererea reală de bani este invers proporţională cu rata dobânzii - creşterea ratei
dobânzii are ca efect scăderea cererii de bani;
 Cererea de bani este direct proporţională cu venitul, dar întrucât elasticitatea de venit
este subunitară, cererea de bani creşte într-o proporţie mai mică decât venitul;
 Cererea nominală de bani este direct proporţională cu nivelul preţurilor - nu există
iluzie monetară, adică cererea de bani este o cerere reală de bani;
 Această ecuaţie este utilă în practică numai în măsura în care variabilele cuprinse
sunt astfel alese încât legăturile dintre ele şi cererea de bani sunt stabile, adică parametrii
determinaţi statistic sunt relativ constanţi.
ECHILIBRUL PIEŢEI MONETARE
Echilibrul pieţei monetare este o componentă majoră a echilibrului

macroeconomic. Echilibrul pe piaţa monetară implică egalitatea cererii
Important cu oferta de monedă.
Funcţionarea pieţei monetare implică existenţa unor raporturi de proporţionalitate

între masa monetară (oferta de bani) existentă în economie şi cererea de monedă pe piaţă.
În condiţiile în care se presupune că nivelul preţurilor şi al venitului real este dat,
cererea de bani depinde de rata dobânzii, iar echilibru pe piaţa monetară indică egalitatea:
sau
Se poate spune că piaţa monetară este în echilibru atunci când, la o mărime d’e a
ratei dobânzii, cantitatea de monedă oferită se egalizează cu cea a monedei cerute, ambele
suprapunându-i-se lui Qe (conform figurii 3.6.).
Figura 3.6. Echilibrul pieţei monetare Figura 3.7. Modificarea cererii de monedă
Orice modificare în oferta sau în cererea de monedă va avea ca efect schimbarea

ratei dobânzii şi a masei monetare. În condiţiile în care rata dobânzii de echilibru este
48
Emilia Herman
considerată ca fiind redusă, cererea de bani creşte, deoarece costul păstrării banilor este
relativ coborât.
Schimbările ce apar în oferta de bani afectează, ca şi în cazul cererii, atât rata
dobânzii cât şi masa monetară existentă în economie.
Figura 3.8. Modificarea ofertei monetare
Problema care se pune este dacă se poate controla rata dobânzii şi masa monetară
existentă în circulaţie şi în ce măsură acest control poate fi efectuat simultan. Banca
centrală nu poate deplasa decât curba ofertei de bani nu şi pe cea a cererii de bani. Dacă
Banca centrală doreşte din diferite motive o rată a dobânzii mai ridicată decât cea
existentă atunci masa monetară existentă în economie va fi mai mică şi invers.
Putem concluziona că, banca centrală nu poate controla simultan, rata dobânzii şi
masa monetară existentă. Când decide a controla rata dobânzii, pierde controlul ofertei de
bani, iar când controlează stocul de bani, pierde controlul ratei dobânzii.
TEMA 3
POLITICA MONETARĂ
Politica monetară reprezintă totalitatea acţiunilor exercitate de către autoritatea

monetară (Banca Centrală, Trezoreria) asupra masei monetare şi activelor
Important financiare în vederea orientării economiei pe termen scurt, mediu şi lung.
Rolul politicii monetare este acela de a contribui la realizarea obiectivelor generale

ale politicii economice: stabilitatea preţurilor, deplina ocupare a forţei de muncă, creşterea
economică echilibrată, echilibrarea balanţei de plăţi externe (obiectiv extern).
49
Emilia Herman
În aplicarea politicii monetare, autoritatea monetară, utilizează multiple instrumente,

însă cele mai importante INSTRUMENTE ALE POLITICII MONETARE sunt:
manevrarea taxei rescontului, vânzarea şi cumpărarea pe piaţa deschisă „open-market de
obligaţiuni şi bonuri de tezaur, modificarea ratei minime de rezervă obligatorie,
modificarea ratei de refinanţare bancară etc.
A. MANEVRAREA TAXEI RESCONTULUI generează efecte directe şi indirecte
atât în sfera economiei monetare cât şi în cea reală. Creşterea ratei rescontului va
determina o scumpire a creditului, indiferent de canalele pe care are loc contractarea lor,
cu repercusiuni asupra investiţiilor, a gradului de ocupare al forţei de muncă, a creşterii
economice în general. O scădere a taxei scontului va avea efecte inverse, încurajatoare
pentru contractarea de credite, creşterea investiţiilor etc.
B. VÂNZAREA ŞI CUMPĂRAREA PE PIAŢA DESCHISĂ „OPEN-MARKET”-
se utilizează cu succes în cazul economiilor dezvoltate, atunci când se urmăreşte
modificarea lichidităţilor aflate pe piaţă. Prin intermediul operaţiunilor pe piaţa deschisă,
autoritatea cumpără şi vinde obligaţiuni şi bonuri de tezaur guvernamentale. Prin aceasta
este afectată baza monetară, deci cantitatea de bani existenţi pe piaţă, iar în consecinţă,
prin intermediul multiplicatorului monetar, este afectată oferta de bani.
Creşterea ofertei de bani se realizează prin cumpărarea de către autoritatea
monetară de obligaţiuni şi bonuri de tezaur guvernamentale. Acestea sunt, iniţial, în
posesia unor dealeri de obligaţiuni (bănci comerciale sau instituţii financiare private
autorizate). Prin aceste cumpărări, lichidităţile băncilor comerciale vor creşte, astfel vor
avea posibilitatea să acorde un volum mai mare de credite. Creşterea volumului creditelor
acordate va influenţa pozitiv nivelul activităţii productive, prin creşterea investiţiilor.
Creşterea producţiei duce la creşterea venitului disponibil permanent al sectorului privat,
ceea ce va impulsiona cheltuielile de consum. În urma acestor creşteri de cheltuieli (pentru
investiţii şi consum) cererea agregată creşte, iar oferta va fi influenţată în acelaşi sens.
Efectul unei operaţiuni de vânzare pe piaţa deschisă este simetric cu cel expus
anterior. Astfel, când autoritatea monetară vinde bonurile de tezaur şi obligaţiunile, baza
monetară scade. Băncile comerciale au mai puţine lichidităţi, deci volumul creditelor
acordate se va reduce, cu efecte asupra ratei dobânzii (care va creşte). Creşterea ratei
dobânzii şi reducerea volumului de credite din economie, duc la restrângerea activităţii
productive (se reduc investiţiile), respectiv la reducerea venitului disponibil permanent. Prin
urmare cheltuielile de consum se reduc, fapt ce atrage reducerea cererii agregate. Scăderea
cererii agregate atrage în final reducerea ofertei agregate şi a venitului naţional.
Putem concluziona că o cumpărare de obligaţiuni sau bonuri de tezaur de către
autoritatea monetară creşte baza monetară şi deci sporeşte oferta de bani, în timp ce o
vânzare descreşte baza monetară şi reduce oferta de bani. Mărimea creşterii, respectiv a
descreşterii este egală cu variaţia bazei monetare înmulţită cu multiplicatorul monetar.
C. MODIFICAREA RATEI DOBÂNZII DE REFERINŢĂ (rata dobânzii de
politică monetară): creşterea acesteia de către banca centrală va determina o scumpire a
creditului cu consecinţe negative asupra activităţii economice, în schimb scăderea acesteia
va impulsiona economia.
50
Emilia Herman
Politica monetară afectează economia naţională prin intermediul ratei dobânzii de

politică monetară şi al condiţiilor de creditare, care influenţează deciziile de consum şi
economisire, dar şi deciziile privind investiţiile la nivelul economiei naţionale.
D. POLITICA REZERVELOR BANCARE MINIME OBLIGATORII utilizează
drept instrument principal cota de rezervă pe care fiecare bancă comercială este obligată
să o depună la banca centrală (sub formă de numerar), ca procent din valoarea fiecărui
depozit deschis.
Atunci când se urmăreşte creşterea masei monetare, banca centrală va reduce
procentul rezervelor obligatorii, diminuând astfel partea din valoarea fiecărui depozit
bancar care va fi imobilizată la banca centrală. Partea astfel eliberată va rămâne la
dispoziţia băncii comerciale şi va putea fi utilizată de către aceasta pentru acordarea de
noi credite, care prin efectul de multiplicare va genera o creştere a monedei scripturale.
Creşterea ofertei de credit va determina scăderea ratei dobânzii care, la rândul său,
determină creşterea cererii pentru credite, care înseamnă un output mai mare, deci un
venit disponibil permanent mai mare pentru gospodării. În consecinţă cererea agregată va
creşte exercitând o influenţă în acelaşi sens asupra ofertei agregate.
În caz contrar, banca centrală va creşte cota de rezervă obligatorie, fapt ce va
determina reducerea ofertei de credite şi în consecinţă reducerea cererii agregate.
Modificarea cotei de rezervă nu afectează mărimea bazei monetare, ci efectele dorite
a acestei modificări se realizează prin intermediul multiplicatorului monetar.
În România, rezervele minime obligatorii (RMO) sunt reprezentate de disponibilităţi
băneşti ale instituţiilor de credit, în lei şi în valută, păstrate în conturi deschise la Banca
Naţională a României.
E. POLITICA DE ÎNCADRARE A CREDITULUI presupune stabilirea, de către
Banca centrală a unor limite maxime ale creditelor care pot fi acordate de către băncile
comerciale. Utilizarea acestei politici este proprie economiilor centralizate, dar poate fi
utilizată, în anumite limite şi pe termen scurt şi în economiile de piaţă dezvoltate.
Politicile prezentate mai sus pot fi completate prin utilizarea ALTOR
INSTRUMENTE, cum ar fi:
 modificarea ratei de refinanţare bancară, atunci când Banca Centrală furnizează
lichidităţi societăţilor bancare solicitante, pe termen scurt (de maxim 90 de zile);
 politica banilor ieftini prin care se urmăreşte creşterea artificială a ofertei de bani
prin cumpărarea de hârtii de valoare publice de la bănci şi de la populaţie sau reducerea
cotelor de rezervă obligatorie combinată cu reducerea taxei rescontului;
 politica banilor scumpi, aplicată mai ales în perioadele în care se înregistrează
creşterea peste anumite limite a inflaţiei. Această politică are drept scop reducerea
creditelor, în scopul de a limita multiplicarea masei monetare şi utilizează ca instrumente
vinderea de către stat de hârtii de valoare, creşterea ratei dobânzii de politică monetară şi
a ratei de rezervă obligatorie.
51
Emilia Herman
 Obiectul pieţei monetare îl constituie masa monetară şi schimbul de

lichidităţi, iar rolul pieţei este de a compensa excedentul cu deficitul de
disponibilităţi băneşti, pe termen scurt, existent la diferiţi agenţi economici,
REZUMAT prin intermediul instituţiilor bancare.
 Piaţa monetară reprezintă piaţa capitalurilor pe termen scurt.
 Oferta de monedă depinde direct proporţional de rata dobânzii,
multiplicatorul monetar şi baza monetară.
 Funcţia cererii de monedă depinde de trei factori importanţi: rata dobânzii,
venitul naţional (PIB) şi nivelul preţurilor.
 Politica monetară afectează economia naţională prin intermediul ratei
dobânzii de referinţă, rezervei bancare minime obligatorii, ratei dobânzii de
refinanţare bancară etc.

 Conceptele de piaţă monetară, ofertă de monedă, cerere
monetară, multiplicatorul depozitelor şi multiplicatorul monetar
 Mecanismul multiplicării monedei pe piaţa monetară
 Rolul băncilor în economie
 Principalele instrumente ale pieţei monetare şi politicii
monetare
întrebare. Timp de lucru: 10 minute
1. Rescontarea reprezintă:
a. operaţiunea de achiziţionare de către banca centrală a titlurilor de credit pe termen scurt,
înainte de scadenţă;
b. operaţiunea de achiziţionare de către banca comercială a titlurilor de credit pe termen scurt, înainte
de scadenţă
c. operaţiunea de achiziţionare de către banca de emisiune a titlurilor de credit pe termen lung, înainte
de scadenţă;
d. altă variantă
2. Creşterea masei monetare este cauzată de:
a. acoperirea deficitului bugetar;
b. creşterea vitezei de rotaţie a banilor;
c. creşterea volumului de bunuri şi servicii destinate vânzării
3. Dacă rata rezervelor obligatorii a băncilor creşte , atunci:
a. multiplicatorul banilor de cont scade;
b. multiplicatorul banilor de cont creşte;
c. scade rata dobânzii
d. multiplicatorul cheltuielilor publice creşte
52
Emilia Herman
4.Reprezintă funcţii active ale băncilor:

a.executarea plăţilor din ordinul clienţilor;
b.gestionarea conturilor deponenţilor;
c.conducerea operaţiunilor de casă pentru clienţi.
5.Pentru acoperirea deficitului bugetar se poate apela la:
a.emisiune de numerar de către băncile specializate
b.emisiune şi vânzare de bilete de trezorerie
c.emisiune de cecuri
6.Creşterea cererii de monedă este cauzată de :
a.Creşterea PIB-ului
b.Creşterea vitezei de rotaţie a banilor
c.Creşterea nivelului general al preţurilor
d.Creşterea ratei dobânzii
e.Altă variantă
7.Baza monetară:
a.Este formată din numerar şi depozite
b.Este formată din numerar şi rezerve bancare
c.Are un grad scăzut de lichiditate
Grila de evaluare: 1 -a; 2 -a,c; 3- a; 4 -b; 5- b; 6- a,c; 7- b.

lucrările:
[1] ASE, Economie, Ed. Economică, 2009
[2] Băbăiţă I. şi alţii, Macroeconomie, Ed.Mirton, 2003
[3] Huerta de Soto, J. Moneda, creditul bancar şi ciclurile economice,
Ed. Univ. „Al.I.Cuza”, 2010
[5] Roman, A. Politici monetare, Ed. „Al.I.Cuza”, 2009, p. 145-167
Bucureşti, 2000.
[7] Stiglitz, J. E., Walsh, C. E., Economie (Economics), Ed.
Economică, Bucureşti, 2005.
[8] Turliuc V. şi alţii, Monedă şi credit, Ed. Univ. „Al.I.Cuza”, 2008
TEST DE EVALUARE
întrebare.
53
Emilia Herman
1. Între cererea de monedă şi rata dobânzii există o relatie: 1 punct

a. Direct proporţională
b. Invers proporţională
c. Pozitivă
2.Reprezintă funcţii pasive ale băncilor: 1 punct
a. gestionarea conturilor deponenţilor
b. executarea plăţilor din ordinul clienţilor
c. plasarea titlurilor de valoare ale societăţilor comerciale
3.Creşterea masei monetare se poate realiza prin: 1 punct
a. creşterea ratei de rezervă obligatorie;
b. scăderea ratei de rezervă obligatorie
c. emisiune monetară, realizată de toate băncile;
d. schimbul valutar al monedelor convertibile în monedă naţională.
4.Scontarea reprezintă: 1 punct
a. operaţiunea de achiziţionare de către banca centrală a titlurilor de credit pe termen scurt,
înainte de scadenţă;
b. operaţiunea de achiziţionare de către banca comercială a titlurilor de credit pe termen scurt,
înainte de scadenţă
c. operaţiunea de achiziţionare de către banca de emisiune a efectelor de comerţ, înainte de
scadenţă.
d. altă variantă
5.Rata dobânzii de refinanţare bancară reprezintă un instrument al: 1 punct
a. politicii monetare
b. pieţei monetare
c. pieţei financiare
6.Numerarul este creat de: 1 punct
a. Băncile specializate
b. Băncile comerciale
c. Banca centrală
d. Trezorerie
7.Multiplicatorul monetar 1 punct
a. Este direct proporţional cu rata minimă de rezervă obligatorie
b. Este de regulă supraunitar
c. Se calculează ca raport între depozite şi rezerve
d. Se calculează ca raport între masa monetară şi baza monetară
8.Reprezintă instrumente ale politicii monetare: 1 punct
a. Taxa rescontului
b. Rata minimă de rezervă obligatorie
c. Cec-ul
d. Cambia
e. Impozitele şi taxele
Alegeţi varianta cu toate răspunsurile corecte: A( a, b); B(c, d); C(a, b, e); D(a,c, d).
Grila de evaluare: 1-b; 2-b; 3-b,d; 4-b; 5- a; 6-c; 7-b,d; 8- A.
54
Emilia Herman
MODULUL 4
INFLAŢIA
Timp alocat-1,5 ore

CUPRINS
INTRODUCERE
Obiective
Tema 1 CONCEPTUL ŞI MĂSURAREA INFLAŢIEI
Tema 2 FACTORII ŞI CAUZELE INFLAŢIEI.
Tema 3 POLITICI ANTIINFLAŢIONISTE
BIBLIOGRAFIA
TEST DE EVALUARE
INTRODUCERE
Inflaţia - un fenomen deosebit de complex, fiind prezentă în cele
mai intime resorturi ale economiei contemporane, afectează, într-un
INTRODUCERE fel sau altul, întregul mecanism de funcţionare al acesteia.
La baza declanşării şi manifestării inflaţiei au stat cauze şi factori
generali, particulari şi specifici. Ca fenomen macroeconomic, inflaţia
este provocată de cauze aparţinând unor sfere ample, în care au
prioritate factorii economici, monetari şi sociali, la care se adaugă şi
cei externi.
 Prezentarea conceptului de inflaţie şi măsurarea acestui
dezechibru macroeconomic
 Evidenţierea principalelor cauze ale inflaţiei şi formele acesteia
 Prezentarea efectelor economico-sociale ale inflaţiei
OBIECTIVE
 Descrierea principalelor politici antiinflaţioniste
MODUL
55
Emilia Herman

TEMA 1
CONCEPTUL ŞI MĂSURAREA INFLAŢIEI

Inflaţia constituie o realitate universală şi permanentă în economia contemporană.
Universală, pentru că, sub diverse forme, ea afectează toate ţările lumii şi permanentă,
pentru că, apărută înaintea ştiinţei economice, a parcurs mai multe etape şi nu a cedat
decât rareori.
Etimologic, termenul provine din latinescul „inflatio”, ceea ce semnifică, în sens
primar - umflătură, iar sub aspectul ce ne interesează - maladie a unui sistem economic.
În prezent există două tendinţe în interpretarea inflaţiei:
1). Economiştii Şcolii structuraliste susţin teza acceptării inflaţiei ca un rău necesar
al creşterii economice;
2). Economiştii monetarişti (inclusiv specialiştii FMI) combat inflaţia şi recomandă
preţuri şi salarii stabile, considerând inflaţia un flagel.
Într-o accepţiune generală, inflaţia contemporană, reprezintă un
dezechilibru structural monetar-material, care reflectă existenţa în circulaţie
a unei mase monetare ce depăşeşte nevoile economiei (volumul de bunuri
economice aflate efectiv pe piaţă). Această situaţie duce la creşterea
Important generalizată, cumulativă, durabilă şi inegală a preţurilor şi la deprecierea
monetară, manifestată prin scăderea puterii de cumpărare a banilor.
Deflaţia reprezintă procesul monetar-material caracterizat prin scăderea, pe termen

lung a nivelului general al preţurilor, scădere ce rezultă dintr-un ansamblu de măsuri care
vizează restrângerea cererii nominale pentru a reduce tensiunile asupra evoluţiei
crescătoare a preţurilor.
Dezinflaţia reprezintă procesul monetar-real, care se manifestă prin încetinirea
durabilă, controlată şi autoîntreţinută a ratei de creştere a nivelului general al preţurilor.
56
Emilia Herman
MĂSURAREA INFLAŢIEI
Pentru măsurarea inflaţiei se folosesc mai mulţi indicatori în mărime absolută şi
relativă.
Din punct de vedere teoretic, cel mai consistent criteriu de măsurare al inflaţiei este
ecartul (decalajul) absolut şi relativ dintre cererea nominală solvabilă (masa bănească
existentă în economie) şi oferta reală de bunuri materiale şi servicii.
Ecartul absolut reprezintă diferenţa dintre cererea nominală solvabilă şi oferta reală
de bunuri materiale şi servicii, pe care le pot oferi agenţii economici şi care sunt puse
efectiv în vânzare.
Ecartul relativ se determină ca raport procentual între ecartul absolut şi oferta reală
de bunuri şi servicii. Mărimile relative, la rândul lor, pot fi exprimate, prin indici cu bază
fixă şi/sau bază în lanţ.
La ora actuală, în literatura şi practica economică, inflaţia se măsoară prin intermediul
unuia din efectele sale principale şi anume acela al evoluţiei preţurilor în economie.
Evoluţia acestora se determină pentru fiecare domeniu şi sector de activitate, după norme
specifice institutului specializat din ţara în cauză.
Pentru cuantificarea inflaţiei se foloseşte ca modalitate de apreciere

rata inflaţiei, ce exprimă în fapt creşterea indicelui general al preţurilor
Important pentru mărfuri şi servicii sau scăderea puterii de cumpărare a banilor.
Ri = Igp -100%
Pentru determinarea indicelui general al preţurilor în teoria economică se folosesc,
de regulă, patru variante de calcul: indicele Laspeyres, indicele Paasche, indicele
Marshall-Edgeworth şi indicele Fisher.
a). INDICELE LASPEYRES- este un indice agregat al preţurilor pentru un coş de
bunuri şi servicii selectat, în care se iau ca ponderi cele avute în vedere la construirea
coşului în perioada de bază. Pune în evidenţă modificarea preţurilor unui coş de bunuri şi
servicii din perioada de bază, fiind necesar ca cantităţile din perioada de bază să fie
evaluate atât la preţurile perioadei de bază (p0) cât şi la cele ale perioadei curente (p1).
Relaţia de calcul este:
IgpL 
 p j1  q jo 100 ,
 p jo  q jo
unde: IgpL- indicele general al preţurilor de tip Laspeyres; pj1- preţul /tariful
sortimentului “j” în perioada curentă; pj0- preţul /tariful sortimentului “j” în perioada de
bază; qjo- cantitatea (volumul) de bunuri (servicii) de tipul „j” vândute (prestate) în
perioada de bază.
Indicele preţurilor de tip Laspeyres se foloseşte mult şi exprimă variaţia relativă a
preţului unui coş de bunuri cumpărate iniţial, într-o perioadă de referinţă. Are neajunsul
că menţine neschimbat coşul şi supraestimează creşterea nivelului general al preţurilor.
57
Emilia Herman
b). INDICELE PAASCHE, spre deosebire de indicele preţurilor de tip Laspeyres, ia

în considerare ponderile cantităţilor din perioada curentă (q1), indicându-ne, în acest fel,
modificarea relativă a preţurilor coşului actual de bunuri şi servicii. Ia ca punct de
referinţă coşul de bunuri cumpărate la sfârşitul perioadei şi surprinde schimbările
intervenite în structura cererii. Dar supraevaluează cheltuielile făcute la începutul
perioadei şi subestimează creşterea înregistrată în nivelul general al preţurilor.
IgpP 
 p j1  q j1 100
 p jo  q j1
c). INDICELE MARSHALL-EDGEWORTH
Acest indice aduce ca noutate faptul că ponderile cantităţilor se obţin prin adunarea
celor din perioada de bază cu cele din perioada curentă pentru a diminua şi mai mult
dezavantajele aferente celor două metode, anterior prezentate, prin eliminare şi conversie
în ponderi ale perioadei de bază sau perioadei curente. Relaţia de calcul este:
IgpM  E 
 p j1  (q j 0  q j1 ) 100
 p jo  (q jo  q j1 )
d). INDICELE FISHER - calculat ca o medie geometrică a celor două componente
prezentate de primii doi indici analizaţi de noi. Prin acest indice se încearcă o eliminare a
unor factori de influenţă corespunzătoare perioadei de bază şi a celei curente.
Relaţia de calcul este: Igp F 

p j1  q j0

p j1  q j1
 100
p jo  q j0 p jo  q j1
e). În conformitate cu metodologia de calcul al Uniunii Europene, indicele
preţurilor bunurilor de consum (IPC), se calculează după formula:
n
Ipc  W0i * I pi , unde W0i- ponderea fiecărui bun în “coşul general de bunuri” din
i 1
perioada de bază şi Ipi- indicele individual al preţurilor fiecărei grupe sortimentale care
intră în calculul IPC
În funcţie de ritmul de creştere a preţurilor (sau după amplitudinea, mărimea sau
intensitatea inflaţiei) există următoarele FORME ALE INFLAŢIEI:
 Inflaţie târâtoare sau latentă– când preţurile cresc cu un ritm anual între 3-5%;
 Inflaţie deschisă sau declarată, când preţurile cresc anual cu un ritm cuprins între 6-
10%;
 Inflaţie galopantă sau hiperinflaţie caracterizată prin creşterea preţurilor cu peste 15
% anual (inflaţie de două cifre).
Intensitatea inflaţiei trebuie judecată nu doar prin raportare la ea însăşi, în timp, ci
prin raportarea acesteia cu indicatorii de exprimare a dinamicii macroeconomice (ritmul
creşterii economice, rata şomajului).
O rată de creştere economică superioară ritmului de creşterea a preţurilor semnifică
o creştere economică neinflaţionistă, ceea ce atestă existenţa unui efect de antrenare
58
Emilia Herman
pozitiv al inflaţiei asupra dinamicii economice. O creştere economică inflaţionistă apare

atunci când rata inflaţiei depăşeşte ritmul mediu de creştere economică.
Stagflaţia reprezintă starea economiei caracterizată printr-o inflaţie rapidă şi prin
lipsa creşterii economice („creştere zero”), uneori chiar recesiune economică.
Slumpflaţia presupune coexistenţei inflaţiei rapide sau galopante cu recesiunea
economică şi şomaj ridicat.
Cel mai cuprinzător indice ce măsoară nivelul general al preţurilor la un moment
dat, este deflatorul PIB, care cuprinde în structura sa toate bunurile şi serviciile ce intră în
valoarea adăugată. Deflatorul PIB este un indice Paasche ce arată dacă bunurile ce
constituie PIB, evaluate la preţuri curente, sunt mai costisitoare în comparaţie cu preţurile
existente în anul de bază. Deflatorul PIB include atât preţurile bunurilor de consum cât şi
preţul investiţiilor şi al bunurilor exportate, cu care gospodăriile nu intră în contact direct,
motiv pentru care nu constituie un instrument ideal de măsurare a puterii de cumpărare a
banilor. De aceea, în practică, un rol important îl are indicele costului vieţii sau indicele
preţurilor bunurilor de consum.
TEMA 2
FACTORII ŞI CAUZELE INFLAŢIEI
Interdependenţa factorilor inflaţionişti se poate reprezenta schematic conform figurii 4.1.
Figura 4.1. Factori de influenţă şi mecanismul inflaţionist
59
Emilia Herman
1. FACTORII ECONOMICI cu influenţă asupra fenomenului inflaţionist au în

vedere următoarele aspecte:
 Conjunctura economică - exprimă starea generală a evoluţiei economiei unei ţări, la
un moment dat, referitor atât la situaţia internă cât şi la fluxurile economice internaţionale
şi la corelaţiile dintre ele. Caracterul instabil al economiei mondiale (din ultimul timp),
datorat crizei generalizate, determină tot mai mult modificări în ritmurile dezvoltării, în
caracterul crizelor economice (de supraproducţie şi subproducţie).
 Criza de materii prime care se datorează, pe de o parte, limitării resurselor la scară
mondială, iar pe de altă parte, creşterii preţurilor materiilor prime. Creşterea preţurilor
materiilor prime determină creştere costurilor fapt ce declanşează creşterea preţurilor la
bunurile finale şi activează bucla inflaţionistă;
 Tendinţa constantă de creştere a preţurilor, poate agrava inflaţia şi duce la scăderea
salariului real necesitând măsuri suplimentare de protecţie sociale.
2. FACTORII MONETARI ŞI FINANCIARI care declanşează şi întreţin
procesul inflaţionist se referă la:
 creşterea necontrolată a cantităţii de instrumente monetare aflate în circulaţie, fără
acoperire în mărfuri şi servicii pe piaţă;
 emisiune monetară fără acoperire;
 abaterea preţului bunurilor şi serviciilor de la valoare, adică fără a avea la bază
costul de producţie;
 datorii contractante faţă de sectorul public şi cel privat;
 dificultăţi în restituirea creditelor scadente (se poate crea blocaj financiar);
 diferenţierea între participanţii la schimburile internaţionale, în privinţa surselor şi
tipurilor de credit solicitate de ţările implicate în asemenea operaţiuni.
3. FACTORII EXTERNI cu influenţă asupra fenomenului inflaţionist vizează, în
mod special, diviziunea internaţională a muncii, specializarea inter- şi intra-ramură şi
comerţul exterior. Această grupă de factori include:
 factori de natură valutară: evoluţia cursurilor de schimb, raportul dintre cererea şi
oferta de monedă etc;
 preţuri şi restricţii vamale determinate de politica economică a fiecărei ţări.
În general, circuitele de propagare ale inflaţiei pe plan mondial sunt: preţurile
internaţionale, corelate cu mecanismul import –export; cererea externă, care duce la
modificarea volumului şi structurii exporturilor; gradul de lichiditate externă (deţinerea
sau nu a mijloacelor de plată necesare achitării obligaţiunilor scadente la operaţiunile
de export-import); anticipările eronate în privinţa inflaţiei şi a ratelor ei.
Inflaţia nu se poate caracteriza printr-un simplu raţionament cauză–efect,
deoarece ea reprezintă o înlănţuire de fenomene care se întrepătrund, prin antrenarea
provocată de diferitele ritmuri ale creşterii preţurilor. Principalele cauze ale inflaţiei
trebuie căutate în caracterul patologic al fenomenului, întrucât inflaţia este un reflex al
elementelor care o creează.
60
Emilia Herman
CAUZE PRINCIPALE ALE INFLAŢIEI
a. CAUZA MONETARĂ (monetariştii afirmă că inflaţia este un fenomen pur

monetar). Creşterea preţurilor este cauzată, în principal, de creşterea excesivă a masei
monetare în circulaţie în raport cu oferta de bunuri şi servicii. Creşterea masei monetare
este rezultatul emisiunii de monedă propriu-zisă, excesului de credite, creşterii vitezei de
rotaţie a masei monetare.
b. INFLAŢIA PRIN CERERE. Cauza creşterii preţurilor trebuie căutată în
dezechilibrul durabil dintre cererea şi oferta de bunuri economice, în elasticitatea cererii,
în creşterea şi rigiditatea ei, în evoluţia ofertei sau mai exact, în cantitatea cu care s-ar
cuveni să se reducă cererea globală pentru ca venitul de echilibru să se stabilească la
nivelul venitului (producţiei) utilizării depline.
Preţurile cresc prin intermediul fluxului ascendent, efectiv al cererii. Creşterea
preţurilor nu se poate produce decât în măsura în care capacităţile de producţie existente
sunt utilizate deplin, stocurile sunt insuficiente şi importul nu poate compensa oferta
internă insuficientă. Prin urmare, în mod normal, cererea trebuie să stimuleze producţia,
însă în situaţia în care creşterea cererii reale nu determină o sporire proporţională a
ofertei, are loc o creştere a preţurilor.
Figura 4.2. Inflaţia prin cererea agregată nominală

Excesul cererii globale poate proveni din: excesul cererii de consum a populaţiei (în
cazul în care creşterea veniturilor este superioară creşterii productivităţii), excesului
cererii de stat (care poate duce la deficite bugetare), excesul cererii întreprinderilor (prin
apelarea excesivă la credite) etc. Excedentul de masă monetară de care dispun agenţii
economici reprezintă o cerere de bunuri şi servicii nesatisfăcută. Dezechilibrul dintre
cerere şi ofertă rezidă mai ales din insuficienţa producţiei, a ofertei, când masa monetară
creşte. Acest tip de inflaţie se mai numeşte şi inflaţie reală.
Mecanismul producerii inflaţiei prin cerere poate fi prezentat printr-o diagramă
cerere agregată-ofertă agregată (figura 4.2.).
c. INFLAŢIA PRIN COSTURI
Inflaţia prin costuri este apreciată ca fiind un fenomen real, ce se manifestă în
economiile de piaţă, atât în condiţiile de utilizare deplină, cât şi în situaţia existenţei
subutilizării factorilor de producţie (şomaj involuntar etc).
61
Emilia Herman
Ideea de bază în explicarea acestui tip de inflaţie constă în faptul că inflaţia provine
dintr-o creştere a remunerării factorilor de producţie superioară sporirii productivităţii lor.
Se fundamentează pe legătura dintre nivelul costurilor, comportamentul producătorilor
şi eficienţa utilizării factorilor de producţie. Intervin aici ambele componente ale preţului
de vânzare: costul produsului (salarii, consum intermediar, cheltuielile generale,
prelevările obligatorii) şi profitul.
Astfel, inflaţia prin costuri (prin ofertă) apare în situaţia în care costurile de
producţie cresc independent de cererea agregată. Dacă firmele sunt confruntate cu o
creştere a costului de producţie ele vor răspunde parţial, prin creşterea preţului de vânzare
şi parţial, prin reducerea producţiei, respectiv a ofertei.
Figura 4.3. Inflaţia prin costuri (prin ofertă)

Influenţa costurilor asupra preţurilor se realizează prin mai multe circuite:
 Primul circuit inflaţionist este reprezentat de acţiunea întreprinderilor ce caută
creşterea resurselor necesare pentru autofinanţarea întreprinderii, înainte de a avea măsura
exactă a creşterii productivităţii muncii. Aceste surse sunt profitul şi amortizarea. Pentru
a asigura competitivitatea pe piaţa internă şi externă, producătorii sunt interesaţi de
modernizarea echipamentelor, iar o mare parte se finanţează prin recuperarea cât mai
rapidă a capitalului fix, fapt ce reduce durata de recuperare şi măresc cheltuielile cu
amortizarea, implicit costul de producţie.
 Al doilea circuit inflaţionist se referă la salarii. Sub presiunea sindicatelor,
încurajate de un anumit nivel al folosirii forţei de muncă, ecartul drepturilor salariale va
depăşi ritmul productivităţii muncii, iar ca urmare va avea loc o sporire a costurilor
unitare - ceea ce se va reflecta în preţurile practicate de agenţii economici. E suficient
apoi ca să se dorească salarii ajustate la creşterea preţurilor şi de aici prin înlănţuirea
relaţiilor preţ-salarii şi salarii–preţ se declanşează spirala inflaţionistă.
(Dacă ISN > IW → Costul de producţie creşte → P creşte→SN creşte…..).
 Cel de-al treilea circuit inflaţionist are la bază anticipările cu privire la inflaţie ale
agenţilor economici. În această situaţie inflaţia prin costuri ia naştere când agenţii
economici încearcă să-şi protejeze venitul real, ajustându-şi nivelul salariilor şi al
preţurilor la inflaţia aşteptată în viitor. Dacă un astfel de comportament determină
creşterea preţurilor, inflaţia rezultată se mai numeşte inflaţie de inerţie.
Delimitarea dintre inflaţia prin costuri şi inflaţia prin cerere este dificil de realizat,
deoarece, în ansamblul său, inflaţia se manifestă prin creşterea preţurilor. Cauzele sunt
diferite: cererea, care determină creşterea preţului suportat de cumpărător, şi costul, care
62
Emilia Herman
impune vânzătorului să solicite un preţ corespunzător efortului financiar cerut de el.

Există o delimitare (mai mult teoretică), determinată de faptul că inflaţia prin cerere există
numai în cazul utilizării depline, în timp ce inflaţia prin costuri se poate produce, într-o
anumită măsură, independent de nivelul utilizării.
d. INFLAŢIA STRUCTURALĂ este rezultatul unor dezechilibre ce rezidă din
structurile economico-sociale, din concentrarea puterii industriale; este rezultatul
rigidităţii comportamentelor economice etc., fenomenul inflaţionist fiind expresia
incapacităţii economiei de a opera reglările necesare. Inflaţia structurală presupune o stare
negativă a economiei, în care, de regulă, cererea agregată creşte, iar oferta agregată
scade (figura 4.4.).
Reprezintă atât o continuare a inflaţiei prin cerere cât şi a inflaţiei prin costuri, dar
are şi elemente specifice:
 funcţionarea neconcurenţială a pieţei, fapt ce presupune existenţa unor puternice
structuri monopoliste, de oligopol şi administrativ birocratice, care au capacitatea de a
stimula unele componente ale cererii globale, concomitent cu reducerea altor elemente ale
ofertei globale;
 rigiditatea care provine din comportamentul agenţilor economici: tendinţa de a
anticipa degradarea venitului real; rezistenţa la mobilitatea profesională şi geografică;
rigiditatea obiceiurilor de consum; fenomenele de imitaţie şi comportamentele de grup,
care elimină atomicitatea cererii şi ofertei;
 rigidităţi ce sunt consecinţa instituţiilor economice şi sociale
Inflaţia poate lua naştere într-un sector determinat al economiei (de exemplu,
energie, combustibil etc). Insuficienţa ofertei unor produse poate atrage, după sine,
limitarea sau creşterea gradului de utilizare a capacităţilor de producţie din sectoarele care
le utilizează. Aceste sectoare vor cunoaşte un proces inflaţionist care riscă să se extindă şi
la alte sectoare ale economiei. Altfel spus, la bunurile economice la care cererea este mai
mare decât oferta se va declanşa o tendinţă de creştere a preţurilor, care prin mecanisme
de autoîntreţinere, se generalizează în întreaga economie.
Figura 4.4. Spirala inflaţionistă (inflaţia structurală)

E . INFLAŢIA IMPORTATĂ
Explicarea inflaţiei importate are la bază trei teze:
 Teza venitului conform căreia o inflaţie prin cerere se produce atunci când în
economia unei ţări are loc o creştere a exporturilor (o creştere a cererii externe), ceea ce
determină o balanţă de plăţi excedentare. În consecinţă, surplusul exporturilor, respectiv
63
Emilia Herman
excedentul de valută va majora venitul naţional ceea ce determină o creştere a cererii

totale interne. În condiţiile utilizării depline, excedentul de cerere va declanşa procesul
inflaţionist, al cărei amploare pune în evidenţă efectele multiplicatoare ale schimburilor
externe asupra venitului naţional.
 Teza lichidităţii conform căreia inflaţia monetară este expresia lichidităţii interne, ca
răspuns la afluxul de devize ce provine din excedentul balanţei de plăţi externe sau din
mişcările autonome de capital, produse de diferenţele în nivelul dobânzilor sau de
previziunile asupra reevaluării monedei naţionale.
 Teza creşterii costurilor conform căreia o inflaţie prin costuri se poate declanşa
datorită creşterii preţurilor la materiile prime, semifabricate, energie şi ale altor bunuri
importate. Dacă acestea au o pondere semnificativă în costuri, preţul produselor finite se
majorează.
TEMA 3
POLITICI ANTIINFLAŢIONISTE
Efectele inflaţiei diferă de la o ţară la alta şi în cadrul fiecărei ţări de la o perioadă la

alta. Efectele sunt dependente de forma şi intensitatea inflaţiei, de capacitatea de
anticipare a participanţilor la activitatea economică, precum şi de eficienţa autorităţilor
monetare de a o ţine sub control.
CONSECINŢE ECONOMICE NEGATIVE:

 modificarea sistemului preţurilor relative, deoarece preţurile bunurilor luate în
calcul pentru determinarea indicelui general de preţuri nu evoluează în acelaşi sens şi cu
aceeaşi intensitate. Astfel, inflaţia nu afectează în mod identic indivizii, pentru că există
diferite structuri de consum.
 redistribuirea resurselor titularilor cu venituri fixe, a căror putere de cumpărare se
degradează prin neadaptarea venitului nominal la ritmul de creştere a preţurilor;
 Inflaţia dezavantajează pe creditori şi avantajează pe debitori, deoarece patrimoniul
se repartizează în favoarea debitorilor. Inflaţia face să se diminueze costul real al datoriei,
în funcţie de diferenţa dintre creşterea nivelului mediu al preţurilor şi rata dobânzii plătite
de debitor. Pe de altă parte, inflaţia reduce, prin devalorizare, mărimea reală a sumelor
împrumutate, iar rambursarea sumelor luate cu împrumut se soldează cu pierdere pentru
creditor.
64
Emilia Herman
 Inflaţia conduce la devalorizarea economiilor neinvestiţionale;

 Inflaţia necontrolată, cu un trend crescător descurajează investiţiile.
CONSECINŢELE POZITIVE ALE INFLAŢIEI:
 Inflaţia susţinută printr-o presiune a cererii stimulează activitatea economică,
reducând riscul şomajului;
 Avantajează pe debitori, care la scadenţă rambursează sume depreciate, având loc
astfel un transfer de valoare;
 Sunt avantajate persoanele care şi-au convertit disponibilităţile băneşti în valută mai
stabilă.
La nivelul economiei naţionale se înregistrează următoarele efecte negative ale
inflaţiei:
 Inflaţia afectează toate sferele reproducţiei (producţie, repartiţie, schimb, consum)
datorită creşterii necontrolate ale preţurilor;
 Sistemul monetar se dezorganizează deoarece interesul pentru semnele monetare
scade progresiv, fiind afectate şi funcţiile banilor;
 Sunt frânate funcţiile întregului sistem bancar;
 Investitorii nu sunt încurajaţi să manifeste interes pentru activităţi de producţie-
desfacere;
 Scad veniturile bugetare reale
 Scade progresiv competitivitatea economiei naţionale; este perturbat sistemul de
informare la nivel macroeconomic;
 Inflaţia puternică, scăpată de sub control, contribuie la decăderea societăţii civile, în
general.
Manifestarea acestor efecte economico-sociale negative atât la nivel de individ cât şi
la nivelul întregii societăţi impune luarea unor măsuri antiinflaţioniste.
POLITICI ANTINFLAŢIONISTE
Obiectivul general al politicilor antinflaţioniste este stabilitatea nivelului general al

preţurilor. Reducerea inflaţiei poate fi realizată prin mai multe căi, urmând strategii
variate şi utilizând instrumente specifice.
A). În condiţiile în care se apreciază că inflaţia este un rezultat al majorării cererii
globale, măsurile vor fi îndreptate către reglarea cererii globale, fie prin politică
monetară, fie prin politică bugetară.
Reducerea cererii globale, ca modalitate de stabilizare a preţurilor, prin intermediul
POLITICII MONETARE, implică soluţii care să contracareze cererea de monedă,
precum şi cererea de credite de către agenţii economici.
Împotriva masei monetare excesive din economie se poate acţiona prin creşterea
ratei dobânzii pentru credite, prin mărirea ratelor de rezervă minimă obligatorie, prin
limitarea vânzărilor pe credit (în cazul creditelor de consum).
Dar blocajul monedei riscă să provoace recesiune economică şi şomaj. Din acest
motiv, trebuie avut în vedere că, spre deosebire de acţiunea asupra volumului creditului în
65
Emilia Herman
economie, acţiunea asupra preţului creditului (rata dobânzii) poate afecta negativ costul la
nivel de întreprindere, fapt ce va favoriza inflaţia prin costuri.
Dacă creşterea preţurilor are la bază un exces al cererii agregate faţă de oferta
agregată, acestea pot fi reduse şi prin INSTRUMENTE ALE POLITICII BUGETARE
care acţionează asupra componentelor cererii globale: consum privat, investiţii, cheltuieli
publice şi export. Prin intermediul acestor politici se urmăreşte reducerea cererii globale,
fie prin reducerea cheltuielilor publice, fie prin creşterea fiscalităţii, care afectează venitul
disponibil al gospodăriilor.
Pentru reducerea deficitului bugetar statul poate apela la emisiunea monetară (care
amplifică fenomenul inflaţionist) sau la împrumuturi interne şi externe. Împrumutul
public intern determină o comprimare a cererii de consum a gospodăriilor, dar poate
antrena şi sporirea ratei dobânzii, care determină reducerea investiţiilor.
Cheltuielile publice măresc cererea globală şi în acelaşi timp capacitatea de
cumpărare pe piaţa internă. Ele sunt variabile în funcţie de obiectivele politicii economice
şi pot declanşa inflaţia sau pot rămâne neutre.
POLITICA FISCALĂ poate influenţa mărimea cererii globale, în sensul că o
sporire a impozitelor va incita la o anumită moderaţie spre consum, al cărei efect se
adaugă la cel al reducerii venitului disponibil. Dar creşterea peste o anumită limită a
impozitelor şi taxelor poate determina o stagnare sau o frânare a activităţii economice.
Căutarea unei reglări a cererii printr-o combinare a politicii bugetare şi
monetare se bazează pe faptul că politica monetară are o acţiune rapidă, dar indirectă
(ceea ce creează o incertitudine asupra naturii rezultatelor), pe când politica bugetară
acţionează direct, dar în cursul unei perioade de timp mai lung (ceea ce creează
incertitudine în ceea ce priveşte amploarea rezultatelor).
B). În condiţiile în care se apreciază că inflaţia este o inflaţie prin venituri, trebuie să
se acţioneze printr-o politică de reglementare a veniturilor.
POLITICA VENITURILOR are la bază ideea că în măsura în care creşterea
veniturilor este un factor ce determină majorarea costurilor şi a cererii, pentru a stopa
procesul inflaţionist, ar fi suficient controlul evoluţiei veniturilor.
Politica veniturilor în condiţiile luptei împotriva inflaţiei trebuie să urmărească
evoluţia veniturilor în concordanţă cu evoluţia echilibrată a economiei şi să asigure o cât
mai reală justeţe socială. În acest sens, mărimea venitului trebuie să crească în funcţie de
mărimea şi evoluţia producţiei reale.
CONTROLUL PREŢURILOR este o politică directă şi rapidă, ce priveşte mai
mult efectele decât cauzele inflaţiei. În cazul inflaţiei prin cerere blocajul preţurilor nu
este eficient, chiar dacă este însoţit de un sistem riguros de raţionalizări, deoarece există
riscul apariţiei pieţei negre. În inflaţia prin costuri controlul preţurilor are efect depresiv
asupra producţiei şi investiţiilor.
Aplicarea simultană şi cumulată a politicilor antiinflaţioniste este foarte dificilă
deoarece dacă pe termen scurt, de exemplu, este necesară frânarea cererii s-ar putea ca, pe
termen lung, priorităţile să se schimbe. Asigurarea stabilităţii monetare şi a preţurilor
66
Emilia Herman
trebuie să fie realizată nu la orice nivel al cererii agregate ci la acel nivel al cererii care
corespunde unui nivel al echilibrului economic general stabil.
 Inflaţia reprezintă un dezechilibru structural monetar-material, care reflectă
existenţa în circulaţie a unei mase monetare ce depăşeşte nevoile economiei
(volumul de bunuri economice aflate efectiv pe piaţă).
REZUMAT  Indicatorul de măsurare a inflaţiei îl reprezintă rata inflaţiei în funcţie de
indicele nivelului general al preţurilor: Ri=IGP-100%
 Inflaţia monetară este determinată de excesul de monedă manifestat pe
piaţă. Inflaţia prin cerere este cauzată de creşterea cererii agregate. Inflaţia prin
costuri este determinată de creşterea costurilor de producţie.
 Politica fiscală, politica cheltuielilor publice, politica monetară, politica de
preţuri şi de venituri sunt recomandate ca posibile măsuri de reducere a ratei
inflaţiei.

 Noţiunile de inflaţie, deflaţie, dezinflaţie, stagflaţie şi
slumpflaţie
 Principalii indicatori prin care se măsoară inflaţia
 Cauzele inflaţiei şi principalele forme ale inflaţiei
 Efecte pozitive şi negative ale inflaţiei
 Politicile antiinflaţioniste
întrebare.
1. Timp de lucru:
Deflaţia reprezintă 10 minute
procesul caracterizat prin:
a. scăderea pe termen lung a nivelului general al preţurilor;
b. încetinirea durabilă a ratei de creştere a nivelului general al preţurilor;
c. scăderea pe termen scurt a nivelului general al preţurilor;
d. încetinirea pe termen foarte scurt a ratei de creştere a nivelului general al preţurilor;
2. Economiştii monetarişti consideră inflaţia:
a. un rău necesar creşterii economice;
b. un flagel ce trebuie eliminat
c. o modalitate de stimulare a activităţii economice pe termen lung
3. Creşterea salariului nominal într-o proporţie mai mare decât creşterea productivităţii
muncii determină inflaţie:
a. monetară;
b. prin cerere;
c. prin costuri;
67
Emilia Herman
d. structurală;
e. importată.
4. Inflaţia apare atunci când:
a. masa monetară creşte;
b. creşterea masei monetare este mai rapidă decât creşterea ofertei de monedă ;
c. masa monetară existentă în economie depăşeşte volumul de bunuri economice aflate efectiv pe piaţă
5. Ecartul inflaţionist relativ:
a. se determină ca raport procentual între ecartul absolut şi oferta reală de bunuri şi servicii.
b. reprezintă diferenţa dintre cererea nominală solvabilă şi oferta reală de bunuri materiale şi
servicii;
c. indică câte unităţi monetare sunt în plus la 100 de unităţi de ofertă reală.
6. Deflatorul PIB:
a. măsoară nivelul general al preţurilor la un moment dat;
b. este un indice Paasche
c. este un indice Laspeyres
d. include atât preţurile bunurilor de consum cât şi preţul investiţiilor şi al bunurilor exportate.
Grila de evaluare: 1-a; 2- b; 3- c; 4-c; 5-a,c; 6-d.

lucrările:
[1] Anghelache, C. I. Capanu, Indicatori macroeconomici. Calcul şi
analiză macroeoconomică, Ed. Economică, Bucureşti, 2003
[2] Băbăiţă I. şi alţii, Macroeconomie, Ed. Mirton, Timişoara, 2003
[3] Isaic-Maniu Al (coord.), Dicţionar de statistică generală, Ed.
Economică, Bucureşti, 2003;
[4] Postelnicu, Ghe. Resorturile inflaţiei contemporane, Presa
Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 1999, p.99-111; p.134-137;
Bucureşti, 2000.
68
Emilia Herman
TEST DE EVALUARE
întrebare.
1. Ecartul inflaţionist absolut: 1 punct
a. indică câte unităţi monetare sunt în plus la 100 de unităţi de ofertă reală;
b. reprezintă diferenţa dintre cererea solvabilă reală şi oferta reală;
c. reprezintă diferenţa dintre cererea solvabilă nominală şi oferta reală de bunuri economice
2. Dezinflaţia reprezintă: 1 punct
a. scăderea preţurilor
b. creşterea preţurilor
c. scăderea ritmului de creştere a preţurilor
3. Slumpflaţia se caracterizează prin: 1 punct
a. existenţa inflaţiei şi a şomajului în economie;
b. coexistenţa inflaţiei şi a recesiunii economice;
c. existenţa simultană a inflaţiei, şomajului şi recesiunii economice
4. Inflaţia structurală este cauzată de: 1 punct
a. creşterea cererii agregate şi scăderea ofertei agregate;
b. creşterea cererii agregate şi creşterea ofertei agregate;
c. scăderea cererii agregate şi creşterea ofertei agregate;
d. dezechilibrul între cererea agregată şi oferta agregată.
5. Împotriva inflaţiei monetare se poate acţiona prin: 1 punct
a. creşterea ratei minime de rezervă obligatorie bancară
b. scăderea taxei rescontului
c. creşterea ratei dobânzii de referinţă
6. Inflaţia poate avantaja pe: 1 punct
a. Creditori
b. Debitori
c. Persoanele cu venituri mici şi fixe
d. Persoanele care au convertit disponibilităţile băneşti în valută stabilă
7. Inflaţia se poate manifesta prin: 1 punct
a. creşterea puterii de cumpărare a banilor;
b. creşterea generalizată a preţurilor;
c. creşterea mai lentă a cererii de bunuri comparativ cu oferta de bunuri
8. Dacă indicele general al preţurilor este de 107% atunci: 1 punct
a. Rata inflaţiei este de 7% iar preţurile cresc cu 107%;
b. Rata inflaţiei este de 7% iar inflaţia este deschisă
c. Rata inflaţiei este de 7% iar inflaţia este galopantă.
Grila de evaluare: 1-c; 2-c; 3-c; 4-a; 5- a,c; 6-b,d; 7-b; 8- b.

69
Emilia Herman
MODULUL 5
PIAŢA FINANCIARĂ
Timp alocat - 1 oră
CUPRINS
INTRODUCERE
Obiective
Tema 1 PIAŢA FINANCIARĂ: CONCEPT ŞI OBIECT
STRUCTURA, FUNCŢIILE ŞI INSTITUŢIILE PIEŢEI FINANCIARE.
Tema 2
BURSA DE VALORI
BIBLIOGRAFIA
TEST DE EVALUARE
INTRODUCERE
Piaţa financiară sau piaţa capitalurilor pe termen mediu şi lung
constituie locul de întâlnire a milioane de gospodării şi firme care doresc să-şi
transfere intertemporal resursele, atât prin intermediul economiilor şi
INTRODUCERE
investiţiilor cât şi prin diversificarea portofoliului, acţionând pe cont propriu
sau indirect, prin intermediari financiari, care dirijează resursele de la cei ce
economisesc către cei care contractează împrumuturi sau către investitori.
Pieţele financiare ajută la gestionarea riscului, permiţând celor care
economisesc să îşi reducă riscurile prin deţinerea averii sub diferite forme
(acţiuni, obligaţiuni etc).
 Definirea pieţei financiare şi evidenţierea obiectului de
tranzacţionare
 Descrierea tilurilor financiare- acţiuni şi obligaţiuni
 Prezentarea pieţei financiare primare şi secundare
OBIECTIVE
 Evidenţierea bursei de valori-concept, caracteristici şi operaţiuni
MODUL
70
Emilia Herman

DE LUCRU 10 minute.
TEMA 1
PIAŢA FINANCIARĂ: CONCEPT ŞI OBIECT

Spre deosebire de piaţa monetară care tranzacţionează active financiare pe termen
scurt, pieţele financiare sunt specializate în tranzacţionarea de active financiare pe
termen mediu şi lung.
Pieţele financiare au rolul de a dirija disponibilităţile de capitaluri,

atât de pe piaţa internă, cât şi de pe pieţele altor ţări, către agenţii
economici ale căror nevoi financiare depăşesc, de regulă, resursele.
Important
OFERTA DE CAPITAL este făcută de entităţile care dispun de capitaluri financiare

disponibile: bănci, societăţi de asigurare, întreprinderi, administraţii publice şi nu în
ultimul rând populaţia.
CEREREA DE CAPITAL pe termen lung provine de la:
 Întreprinderile private, pentru finanţarea unor activităţi;
 Întreprinderi publice;
 Administraţiile publice centrale şi locale pentru finanţarea unor investiţii
productive şi acţiuni sociale, pentru acoperirea deficitelor publice locale şi centrale,
pentru finanţarea unor programe de dezvoltare etc;
 Societăţile mixte;
 Băncile şi instituţiile financiare. O parte dintre sumele solicitate de acestea
pot fi destinate lărgirii activităţii sau acoperirii nevoilor de finanţare ale clienţilor (care
pot fi întreprinderi, administraţii, menaje sau alte persoane juridice).
Titlurile financiare (valorile mobiliare) care fac obiectul acestei pieţe sunt
titluri de proprietate sau de creanţă care conferă deţinătorului de titluri un drept
mobiliar (participaţii şi creanţe), ce pot fi transmise altor entităţi juridice sau
persoane fizice pe calea negocierii lor pe pieţele financiare.
71
Emilia Herman
Important
Altfel spus, titlurile financiare sunt instrumente negociabile emise în formă
materială sau evidenţiate prin înscrierile în cont, ce conferă drepturi patrimoniale asupra
emitentului.
Valorile mobiliare pot fi: acţiuni, obligaţiuni, instrumente financiare derivate şi
orice alte titluri de credit.
Din punct de vedere al structurii lor există două categorii de titluri financiare:
 titluri financiare cu venit variabil – acţiuni
 titluri financiare cu venit fix - obligaţiuni, titluri de rentă, alte înscrisuri financiare etc.
TITLURI FINANCIARE CU VENIT VARIABIL – ACŢIUNI
Acţiunile sunt titluri de valoare ce atestă un drept de proprietate

asupra unei părţi din capitalul social al unei societăţi pe acţiuni. Sunt
emise de o societate comercială pentru constituirea, mărirea sau
Important restructurarea capitalului propriu (pe piaţa financiară primară) şi se
negociază pe piaţa secundară financiară.
Tipul acţiunilor se determină prin contractul de societate şi statutul societăţii pe
acţiuni. Acestea pot fi:
 Acţiuni nominative – presupun înscrierea pe acţiune sau în Registrul acţionarilor
a numelui, prenumelui şi domiciliului acţionarului, respectiv denumirea şi sediul acestuia.
Dreptul de proprietate asupra acţiunilor nominative se transmite prin declaraţie, făcută în
„Registrul acţionarilor” de emitent, subscrisă de cedent şi de cesionar sau de mandatarii
lor şi prin menţiunea făcută pe acţiune.
 Acţiuni la purtător - nu se înscrie pe acţiune sau în Registrul acţionarilor numele
acţionarilor
În condiţiile actului constitutiv se pot emite următoarele categorii de acţiuni:
 Acţiuni ordinare care dau dreptul la o cotă variabilă de venit, în funcţie de
dimensiunile profitului; acestea implică riscul participării la gestiunea unui an şi au o
mare mobilitate;
 Acţiuni de garanţie - sunt atribuite administratorilor societăţii sau membrilor
consiliului de administraţie, garantând seriozitatea lor prin deţinerea unui minim de
capital social al întreprinderii. Ele sunt mai puţin mobile, decât acţiunile obişnuite.
 Acţiuni preferenţiale - acţiuni care conferă titularului drepturi speciale, cu
dividend prioritar, dar fără drept de vot. Acţiunile preferenţiale se deosebesc de cele
ordinare prin următoarele caracteristici:
- acţionari au drept la un dividend prioritar, prelevat asupra beneficiului distribuit al
exerciţiului financiar, înaintea oricărei prevederi;
- acţionarii au drepturile recunoscute acţionarilor cu acţiuni ordinare, cu excepţia
dreptului de a participa şi de a vota în temeiul acestor acţiuni, la adunările generale ale
acţionarilor. Pot avea drept de vot numai dacă se dispune prin contractul preferenţial.
După forma lor acţiunile pot fi:
72
Emilia Herman
 Acţiuni materializate, sub formă de înscrisuri, care vor cuprinde: denumirea şi

durata societăţii; data contractului de societate; numărul Registrului Comerţului sub care
se află înmatriculată societatea la Camera de Comerţ, capitalul social, numărul
acţionarilor, valoarea nominală a acţiunilor, iar în cazul majorărilor de capital social şi
vărsămintele efectuate, avantajele acordate fondatorilor societăţii etc.
 Acţiuni nematerializate, care nu apar ca înscrisuri (evidenţiate prin înscrierile în
cont).
Deţinătorul de acţiuni are anumite DREPTURI PATRIMONIALE ŞI
SOCIALE:
 orice acţiune dă dreptul la un vot deţinătorului;
 participarea cu vot deliberat la AGA;
 participarea la administrarea şi controlul societăţii;
 participarea la împărţirea profitului.
Principala obligaţie a posesorului de acţiuni constă în suportarea unei părţi din
pierderile societăţii, corespunzător cu numărul şi valoarea acţiunilor.
TITLURILE FINANCIARE CU VENIT FIX
Titlurile financiare cu venit fix (titlurile de creanţă) exprimă angajamentul
debitorului faţă de creditor, care pune la dispoziţia primului fondurile sale temporar
disponibile (economii). Angajamentul cuprinde modalităţile de rambursare ale fondurilor
precum şi modul de remunerare a împrumutătorului (creditorului) în cadrul perioadei
până la răscumpărarea titlului.
Remunerarea creditorului se poate face: fie la o rată fixă a dobânzii pe toată durata
împrumutului, fie la o rată a dobânzii variabilă, în funcţie de evoluţia indicelui general al pieţei.
Obligaţiunile, titluri financiare cu venit fix, sunt considerate titluri de

valoare care atestă un credit pe termen mediu şi lung (titluri de credit),
Important creanţe care dau dreptul posesorului să primească anual un venit fix sub
formă de dobândă.
Spre deosebire de acţiuni, obligaţiunile sunt purtătoare de dobânzi fixe, plătibile de
către emitentul debitor, indiferent de rezultatele financiare obţinute de societatea emitentă.
Obligaţiunea conferă două drepturi celui ce o deţine:
 dreptul de a încasa o dobândă fixă sau un venit fix, adică cuponul
obligaţiunii, în urma angajamentului de plată al emitentului;
 dreptul de a primi, la o dată determinată numită scadenţă, valoarea
nominală a obligaţiunii, în urma angajamentului de plată al emitentului.
Evoluţia cursului obligaţiunii nu depinde de rezultatele activităţii emitentului, cu
excepţia când acesta se află în încetare de plăţi sau faliment. Valoarea obligaţiunii
depinde de rata dobânzii, care este influenţată la rândul ei de schimbarea cursului
monedei şi de o serie de alţi factori.
Dacă rata dobânzii creşte, cursul obligaţiunii scade şi invers, dacă

rata dobânzii scade cursul obligaţiunii creşte.
73
Emilia Herman
Important
Obligaţiunile pot fi emise de stat, administraţii locale şi centrale şi de societăţi
comerciale (pe acţiuni).
Pe piaţa financiară sunt emise şi negociate mai multe TIPURI DE OBLIGAŢIUNI
clasice (directe), grupate după mai multe criterii:
a). După forma de reprezentare:
 obligaţiuni nominative, emitentul are obligaţia de a înscrie numele deţinătorului ei;
 obligaţiuni la purtător, deţinătorul obligaţiunii nu este specificat pe titlul respectiv.
b). După locul de contractare şi condiţiile de emisiune:
 obligaţiuni interne
 obligaţiuni străine
 euroobligaţiuni
c) După modalitatea de garantare:
 obligaţiuni negarantate - reprezintă împrumuturi pe termen lung, emisiunea lor se
bazează pe încrederea de care se bucură societatea emitentă;
 obligaţiuni garantate - cu fondurile fixe ale societăţii emitente fie direct, fie prin
intermediul ipotecii.
Creşterea capitalurilor disponibile a antrenat pe piaţa financiară o permanentă
diversificare a formelor şi tipurilor de obligaţiuni emise de instituţii publice sau private. În
ultimul timp, au apărut obligaţiuni cuprinzând NOUTĂŢI LEGATE DE DOUĂ
ELEMENTE ESENŢIALE care caracterizează aceste titluri: dobânda fixă şi
rambursarea împrumutului.
În primul rând, s-a renunţat la emisiunea de obligaţiuni cu dobândă fixă, măsură
care vine să protejeze creditorul de eroziunea monedei în care este exprimată valoarea
nominală a obligaţiunii, fiind emise noi tipuri de obligaţiuni:
 obligaţiuni indexate - sunt acele obligaţiuni în care emitentul îşi asumă
responsabilitatea de a reactualiza valoarea acestor titluri, în funcţie de un indice convenit
cu creditorul. Această indexare se poate aplica fie asupra dobânzii sau asupra preţului de
rambursat, fie asupra ambelor elemente simultan, cazul cel mai utilizat.
 obligaţiuni de participare - sunt obligaţiuni care leagă creditorul de
bunurile rezultate din investiţiile la care a contribuit finanţarea respectivă.
În al doilea rând, în ceea ce priveşte rambursarea împrumutului (al doilea element)
s-a introdus noutatea constând în dreptul creditorului de a renunţa la suma de rambursat şi
de a cere transformarea acestei părţi din obligaţiuni în acţiuni. Ca urmare au fost emise
noi tipuri de obligaţiuni:
 obligaţiuni convertibile în acţiuni - presupun ca împrumutul obligatar să aibă
o prevedere expresă prin care creditorul, cumpărătorul obligaţiunilor, îşi rezervă dreptul
ca, în cadrul unui termen fixat în contractul de emisiune, de regulă, până la 6 luni, să
opteze pentru convertirea titlului obligatar într-o acţiune. De regulă, deţinătorul de
obligaţiuni îşi exercită acest drept atunci când dividendele la acţiuni sunt mai mari decât
nivelul dobânzii atribuite pentru obligaţiuni.
74
Emilia Herman
 obligaţiuni schimbabile - dau deţinătorului dreptul de a le preschimba în

acţiuni pe toată durata împrumutului, fără să existe o perioadă de opţiune în care să-şi
exercite dreptul de convertire în acţiuni;
 obligaţiuni convertibile în orice moment - dau dreptul deţinătorului ca din
momentul emiterii obligaţiunilor să le poată converti în acţiuni, prin care devin acţionari.
CEREREA DE TITLURI FINANCIARE depinde de anticipările cumpărătorilor

potenţiali în privinţa următoarelor aspecte:
1. Randamentului titlului financiar: randamentul acţiunii (Ra) şi obligaţiunii (Ro).
dividend
Ra   100 , unde Pa-preţul acţiunii
Pa
dobândă
Ro   100 , unde Po-preţul obligaţiunii
Po
Orice cumpărător va căuta să achiziţioneze acele titluri financiare pentru care
anticipează randamente ridicate. Dacă un deţinător de disponibilităţi băneşti este pus în
situaţia de a alege destinaţia banilor săi, fie să achiziţioneze titluri financiare, fie să-şi
creeze un depozit bancar, va compara randamentul titlului cu rata dobânzii bancare (d’).
Astfel:
 dacă randamentul titlului (R) <d’, atunci cumpărarea titlului nu este avantajoasă;
 dacă R>d’, atunci cumpărarea titlului este avantajoasă;
 dacă R=d’, atunci cumpărătorului îi este indiferent dacă cumpără un titlu de
valoare sau realizează un depozit bancar.
2. Câştigurile potenţiale din cumpărarea de titluri
Investirea în titluri financiare pe termen este motivată de obţinerea unor câştiguri
care pot să apară ca urmare a creşterii preţurilor acestor titluri de valoare. Câştigurile
devin efective în momentul vânzării titlurilor.
Câştigul potenţial sau randamentul total al unui titlu (Rt) se calculează prin
însumarea randamentului cu creşterea preţului:
P P dividend  P1  P0
Rta  Ra  1 0  100 , sau Rta   100
P0 P0
P1  P0 dobândă  P1  P0
Rto  Ro   100 , sau Rto   100
P0 P0
unde Rta- randamentul total al acţiunii, Rto- randamentul total al obligaţiunii, Po-
preţul în momentul cumpărării titlului, P1 -preţul în momentul vânzării titlului.
3. Riscul investirii în titlurile financiare
Titlurile financiare prezintă diferite grade de risc. De regulă, obligaţiunile sunt mai
puţin riscante decât acţiunile şi aceasta deoarece fluxurile de venituri viitoare a
obligaţiunilor pot fi estimate cu mai multă precizie decât cele ale acţiunilor. Cele mai
puţin riscante sunt obligaţiunile publice (guvernamentale).
Acţiunile privilegiate (sau preferenţiale) prezintă un grad de risc similar
obligaţiunilor. Acţiunile ordinare sunt cele mai riscante.
75
Emilia Herman
4. Lichiditatea titlurilor financiare - exprimă posibilitatea vânzării rapide a acestora şi

la costuri tranzacţionale minime. Titlurile financiare cotate la bursă au un grad ridicat de
lichiditate.
TEMA 2
STRUCTURA, FUNCŢIILE ŞI INSTITUŢIILE PIEŢEI

FINANCIARE
Pieţele financiare pot fi structurate, în general, pe două niveluri: piaţa financiară
primară şi piaţa financiară secundară.
A. PIAŢA FINANCIARĂ PRIMARĂ
Piaţa financiară primară reprezintă piaţa pe care are loc

emisiunea şi plasarea de titluri financiare noi, respectiv vânzarea şi
Important
cumpărarea de titluri de valoare pe termen mediu şi lung, nou emise, de
regulă, prin intermediul băncilor.
Emisiunea de acţiuni are drept scop atragerea de capitaluri financiare pentru
constituirea sau majorarea capitalurilor sociale ale unor societăţi comerciale (societăţi pe
acţiuni). Aceste emisiuni au loc prin exprimarea acestora în monedă naţională sau valută.
Preţul acţiunilor emise se numeşte curs, care se identifică cu valoarea nominală, cursul
fiind ferm şi ne-negociabil.
Valoarea nominală sau preţul acţiunii pe piaţa financiară primară se determină prin
raportarea capitalului social la numărul de acţiuni emise de o societate.
În mod excepţional, pentru atragerea rapidă de disponibilităţi băneşti plasarea
titlurilor se poate realiza la un curs sub valoarea nominală (sub pari); în situaţia inversă
când există o ofertă excedentară de fonduri, acţiunile se pot plasa la un curs peste valoarea
nominală.
EMISIUNILE DE ACŢIUNI pot fi făcute de emitent sub două forme:
 Plasament privat care reprezintă vânzarea întregii oferte de acţiuni unui număr
redus de investitori ce au capacitatea să evalueze caracteristicile de risc şi randament ale
76
Emilia Herman
valorilor mobiliare respective şi au resursele financiare necesare pentru a-şi asuma riscul
economic. Aceşti investitori au acces la toate informaţiile emitentului, motiv pentru care
nu mai este necesară întocmirea unui prospect.
 Emisiune prin ofertă publică de valori mobiliare pe o piaţă financiară. Oferta
publică primară (pe piaţa financiară primară) are ca obiect valori mobiliare, acţiuni
propuse de emitent pentru a fi subscrise la data emisiunii, cu scopul de a fi plasate pe
piaţa financiară.
EMISIUNEA DE OBLIGAŢIUNI se realizează prin intermediul băncilor, după
aprobarea prealabilă a adunării generale a acţionarilor. Banca difuzează informaţii publicului
investitor şi colectează fondurile prin vânzarea obligaţiunilor prin ofertă publică.
Emisiunea unui împrumut obligatar se realizează în trei etape:
1. Definirea împrumutului, prin prezentarea unui proiect de emisiune unei bănci, pe
care îl va prezenta unui Comitet de emisiune (din care fac parte Trezoreria, băncile mai
mari şi banca centrală). În acest context se decide asupra sumei împrumutate, valorii
nominale a unei obligaţiuni, duratei împrumutului şi datei lansării pe piaţă.
2. Anunţarea de către firma emitentă a acţionarilor şi pregătirea campaniei de
publicitate financiară;
3. Plasarea obligaţiunilor de către bănci.
În legătură cu lansarea unui împrumut obligatar apar DOUĂ PROBLEME
MAJORE:
 stabilirea dobânzii anuale avându-se în vedere că la o dobândă prea mică
obligaţiunile nu sunt atractive şi riscă să nu fie vândute, iar dacă dobânda este prea mare
cresc foarte mult datoriile financiare ale firmei, iar rentabilitatea scade, nemulţumind
acţionarii;
 durata împrumutului ştiind că firma emitentă este interesată să deţină împrumutul
pe o perioadă cât mai mare de timp, în schimb obligatarii au interese contrare datorită
riscului modificării ratei dobânzii.
Obligaţiunile şi acţiunile emise şi plasate au atât avantaje cât şi dezavantaje.
Dacă pe baza unui împrumut obligatar firma a reuşit să-şi dezvolte
activitatea şi să-şi consolideze poziţia pe piaţă, obţine profituri mai mari,
Exemplu ceea ce avantajează pe acţionari (care vor putea primi dividende mai
mari), în timp ce posesorii de obligaţiuni vor primi acelaşi venit
(dobândă).
În situaţia inversă, când firma emitentă se confruntă cu o situaţie economică
nefavorabilă (se reduce activitatea şi în acelaşi timp şi profitul sau chiar obţine pierderi)
acţionarii vor primi dividende mai mici sau nule, iar deţinătorii de obligaţiuni vor primi
dobânda înscrisă pe titlu. Pentru a îmbina avantajele celor două categorii de titluri se recurge
la obligaţiunea convertibilă în acţiuni.
77
Emilia Herman
B. PIAŢA FINANCIARĂ SECUNDARĂ
Piaţa financiară secundară reprezintă segmentul de piaţă pe care se

tranzacţionează titluri de valori emise şi puse în circulaţie pe piaţa
Important
primară (titluri emise anterior). Este constituită din bursele de valori
(piaţa organizată sau oficială) şi piaţa extrabursieră (Over The Counter
Market) sau piaţa interdealeri.
Cursul la care se fac tranzacţiile poate fi egal, mai mare sau mai mic decât valoarea
nominală a titlului de valoare.
CURSUL TITLURILOR ESTE INFLUENŢAT DE O SERIE DE FACTORI:

 raportul dintre cererea şi oferta de titluri;
 rata dobânzilor bancare;
 dimensiunea veniturilor anterioare aduse;
 situaţia economico-financiară a firmei emitente;
 perspectivele de viitor;
 starea economiei naţionale (rata inflaţiei, criză sau expansiune economică etc.);
 situaţia politică şi socială internă şi internaţională.
FUNCŢIILE PIEŢEI FINANCIARE

1). Emisiunea şi plasarea de titluri de valori mobiliare, ceea ce înseamnă că o serie
de entităţi care au nevoie de capital financiar emit şi pun în vânzare pe piaţa financiară
titluri de valoare mobiliare (acţiuni, obligaţiuni şi alte titluri) care se cumpără de alte
entităţi care dispun de economii şi de capitaluri disponibile pe termen mediu şi lung
neangajate6. Practic are loc plasarea economiilor agenţilor economici în hârtii de valoare
şi alimentarea întreprinderilor cu capitaluri (transformarea capitalului bănesc în capital
real şi invers);
2). Pe pieţele financiare au loc tranzacţii care au ca obiect titluri de valoare
negociabile, ceea ce presupune că primii deţinători de asemenea titluri pot să le vândă
înainte de scadenţă şi să le transforme în lichiditate;
3). Asigură mobilitatea capitalurilor şi posibilitatea schimbării plasamentelor
investitorilor prin transformarea în lichidităţi a valorilor mobiliare şi invers, piaţa
financiară având rolul de a transforma un titlu financiar în altul;
4). Indică starea economiei şi perspectivele ei prin raportul care se formează la un
moment dat între cererea şi oferta de titluri financiare;
5). Orientează disponibilităţile băneşti spre domeniile cele mai profitabile.
PRINCIPALELE INSTITUŢII CU ROL MAJOR ÎN FUNCŢIONAREA
PIEŢEI FINANCIARE SUNT:
1. COMISIA DE VALORI MOBILIARE, care este un organism guvernamental cu
responsabilităţi în coordonarea acestei pieţe. Atribuţiile acestei comisii sunt: înregistrarea
6
Această funcţie este specifică pieţei financiare primare.
78
Emilia Herman
tuturor titlurilor de valoare emise pe piaţa primară şi confirmarea prospectelor de

emisiune; atestarea şi urmărirea activităţii brokerilor şi a caselor de brokeraj; controlul
activităţii bursei de valori; aprobarea înfiinţării unor noi burse de valori etc.
2. BROKERUL, care din punct de vedere instituţional este structurat pe trei niveluri:
persoană fizică, case de brokeraj ce operează ca intermediari între vânzătorii şi
cumpărătorii de titluri şi asociaţii de brokeri.
3. BURSA DE VALORI reprezintă pieţele financiare secundare oficiale pe care au
loc tranzacţii cu titluri de valoare. Pe aceste pieţe participă instituţii bancare, societăţi de
asigurare, întreprinderi comerciale şi productive în vederea mobilizării de capital
financiar pe termen mediu şi mijlociu pentru realizarea unor acţiuni economice şi sociale,
naţionale şi internaţionale.
BURSA DE VALORI
Bursa este o piaţă unde are loc tranzacţionarea (vânzare-cumpărarea) după o
procedură specială a valorilor mobiliare.
Bursa de valori este spaţiul economic unde vânzătorii şi

cumpărătorii de titluri de valoare fac tranzacţii pe bază de negociere
Important deschisă, liberă şi permanentă, fixează preţul acestora şi stabilesc
modalităţile de vânzare - cumpărare a obiectului tranzacţiei.
Bursa de valori este o instituţie specifică economiei de piaţă înfiinţată pe bază de

lege şi supravegheată de stat cu scopul încheierii de tranzacţii fără prezentarea, predarea şi
plata concomitentă a obiectului tranzacţiei. Ca urmare, bursa mijloceşte schimbul de
valori fără ca acestea să fie prezentate de vânzător şi examinate de cumpărător.
CARACTERISTICI ale bursei de valori:
 este o piaţă liberă, care asigură confruntarea directă şi deschisă a cererii şi ofertei de
titluri de valoare;
 bursa este o piaţă organizată având în vedere că tranzacţiile se realizează la bursă
potrivit unor principii şi reglementări stabilite şi acceptate de participanţi;
 bursa este o piaţă reprezentativă deoarece serveşte drept reper pentru tranzacţiile cu
mărfuri şi valori pentru care ea constituie piaţa organizată. Bursa se manifestă ca reper al
activităţii economice prin funcţia sa centrală de stabilire zilnică a nivelului preţului, care
asigură nivelul maxim al vânzărilor.
Principalele CATEGORII DE PIEŢE BURSIERE:
1). După natura lor pieţele bursiere se împart în:
 pieţe de aucţiune – Bursa de valori care reprezintă o piaţă pură de acţiuni, adică de
licitaţie deschisă în care agenţii de bursă asigură funcţia de concurenţă a ordinelor de
vânzare/cumpărare şi de asigurare a lichidităţii pieţei.
 pieţe bursiere intermediare (call markets) ca piaţă cu sistem de tranzacţii tip piaţă de
aucţiune. Pe această piaţă se operează cu oferte simultane de vânzare/cumpărare, ordinele
fiind concentrate şi executate în acelaşi timp, respectiv în momentul când titlul care face
obiectul tranzacţiei este anunţat spre licitare.
79
Emilia Herman
 pieţe de negociere sunt pieţele unde confruntarea cererii cu oferta şi asigurarea

lichidităţii se realizează prin participarea unui număr mare de dealeari, de aceea se
numeşte piaţa de dealeri sau piaţa interdealeri (OTC).
 pieţe mixte sunt pieţele care utilizează ca sisteme de tranzacţii, concomitent sau
succesiv, procedura intermitentă şi continuă.
2). După posibilitatea de acces la calitatea de membru al bursei de valori:
 bursele de valori închise, în cazul în care numărul de locuri pentru a opera ca
membru în bursă este limitat şi o terţă persoană nu poate dobândi calitatea de membru
decât dacă obţine un loc din partea unui titular.
 bursele de valori deschise, potrivit actelor constitutive, dispun de locuri nelimitate ca
număr. Membrii acestor burse se împart în: membrii fondatori, care participă la crearea
instituţiei, şi membrii asociaţi care sunt cooptaţi ulterior.
3). După forma de proprietate:
 burse de valori de stat care sunt reglementate şi organizate prin legi speciale;
 burse de valori private care sunt asociaţii de persoane fizice şi juridice, create în
condiţiile normelor legale ce stabilesc constituirea, organizarea şi funcţionarea acesteia.
În cadrul burselor de valori tranzacţiile se realizează prin intermediul agenţilor de
schimb care posedă monopolul negocierilor. În fiecare zi, Consiliul bursei stabileşte
cursul pentru fiecare tip de titluri. După afişarea acestuia, agenţii de schimb pot negocia
cursul, acesta putându-se modifica până la închiderea bursei. Pentru a se stabili cursuri
unice titlul unui emitent este cotat la o singură bursă.
Agenţii de bursă pot acţiona în nume propriu (dealeri) sau pot acţiona în numele şi la
ordinul clienţilor (broker).
Pentru ca titlurile de valoare să fie acceptate (cotate) la bursa de valori firmele
emitente trebuie să îndeplinească o serie de condiţii:
 să deţină un număr minim de titluri;
 să existe un capital propriu de o anumită mărime, impusă de regulamentul bursei;
 să aibă un anumit prag de rentabilitate;
 să aibă o situaţie economio-financiară solidă şi profituri atractive pentru clienţi;
 să aibă o strategie pe termen mediu şi lung etc.
Societăţile pe acţiuni care nu îndeplinesc aceste condiţii participă la cotaţie pe piaţa
extrabursieră sau bursa secundară. Pe această piaţă condiţiile de admitere sunt mai
flexibile şi este specifică firmelor de o importanţă regională.
Motivele ce stau la baza dorinţei acţionarilor ca titlurile să intre pe piaţa bursieră
pot fi: posibilitatea de vânzare a unui număr mare de acţiuni în vederea majorării
capitalului social, diversificarea patrimoniului şi dispersarea riscului asumat la înfiinţarea
societăţii etc.
OPERAŢIUNILE PE PIAŢA BURSIERĂ pot fi de două categorii:
1). Operaţiuni la vedere - constau în cedarea imediată (conform regulamentului
bursei) a titlurilor, la cursul zilei acceptat, iar plata lor se face în momentul efectuării
tranzacţiilor. În acest caz clienţii pot da două categorii de ordine:
80
Emilia Herman
- la cel mai bun curs, ceea ce înseamnă că agenţii bursieri pot vinde şi cumpăra la
cursul afişat sau negociat;
- la un curs limitat, caz în care clientul precizează cursul minim pentru vânzare şi cel
maxim pentru cumpărare.
2). Operaţiuni la termen sunt acele operaţiuni în care, în ziua tranzacţiei, se încheie
contractul precizându-se numărul de titluri, cursul titlurilor şi data scadenţei
contractului. La scadenţă (zi de lichidare) are loc cedarea şi plata titlurilor.
Operaţiunile la termen („contracte futures”) sunt operaţiuni speculative: unul din
agenţi câştigă, iar celălalt pierde.
Cumpărătorul speră ca până la scadenţă cursul să crească; el le va primi la cursul
stabilit în contract (mai mic) şi le va vinde la un preţ mai mare, câştigând din diferenţa
de curs (operaţiune à la hausse).
Vânzătorul speră ca cursul să scadă deoarece el le va cumpăra în ziua scadenţei
la un curs mai mic şi apoi le revinde la un curs mai mare, conform contractului încheiat
anterior. Va câştiga din diferenţa de curs, fiind un speculator à la baisse.
 Piaţa financiară reprezintă piaţa capitalurilor pe termen mediu şi lung.

Obiectul acestei pieţe îl constituie titluri de proprietate sau de creanţă,
respectiv valorile mobiliare (acţiuni, obligaţiuni, instrumente financiare
REZUMAT derivate şi orice alte titluri de credit).
 Acţiunea reprezintă titlu financiar cu venit variabil ce atestă un drept de
proprietate asupra unei părţi din capitalul social al unei societăţi pe acţiuni.
 Obligaţiunea reprezintă titlu financiar cu venit fix care atestă un credit pe
termen mediu şi lung (titluri de credit), creanţe care dau dreptul posesorului să
primească anual un venit fix sub formă de dobândă.
 Operaţiunile bursiere la termen sunt speculative. În operaţiunea à la hausse
cumpărătorul speră ca până la scadenţă cursul să crească, câştigând din
diferenţa de curs. În operaţiunea à la baisse vânzătorul speră ca cursul să scadă,
câştigând din diferenţa de curs

 Termenii de piaţă financaiară, cerere şi ofertă pe piaţa
financiară, acţiuni, obligaţiuni,bursă de valori
 Distincţia dintre acţiuni şi obligaţiuni
 Distincţia dintre piaţa financiară primară şi piaţa financiară
secundară
 Operaţiunile pe piaţa bursieră
81
Emilia Herman
întrebare.
1. Bursa de valori reprezintă:
a. O piaţă de oligopol;
b. O componentă a pieţei financiare secundare;
c. O componentă a pieţei financiare primare;
d. O piaţă pe care se tranzacţionează active financiare pe termen scurt.
2. Dacă o societate comercială emite obligaţiuni noi atunci:
a. datoriile societăţii cresc;
b. datoriile societăţii scad;
c. capitalul social creşte;
d. capitalul social scade.
3. Acţiunea se deosebeşte de obligaţiune prin următoarele:
a. Acţiunea se tranzacţionează pe piaţa financiară iar obligaţiunea nu;
b. Obligaţiunea aduce un venit fix iar acţiunea un venit variabil;
c. Acţiunea conferă drepturi patrimoniale iar obligaţiunea nu
d. Acţiunea poate fi vândută altei persoane iar obligaţiunea nu.
4. Pe piaţa financiară primară:
a. Are loc emisiunea şi plasarea de titluri noi;
b. Are loc tranzacţionarea titlurilor emise anterior;
c. Cursul titlurilor este ferm;
d. Cursul titlurilor se negociează;
e. Altă variantă
5. Cumpărătorii de titluri pe piaţa financiară secundară, la termen:
a. Sunt speculatori à la hausse
b. Sunt speculatori à la baisse
c. Mizează pe creşterea cursului titlului.
6. Randamentul titlurilor de valoare reprezintă:
a. dividendul
b. cuponul
c. raportul procentual dintre venitul adus de titlu şi valoarea acestuia
7. Obligaţiunea:
a. este o hârtie de valoare pe termen scurt;
b. este o hârtie de valoare ce atestă un credit pe termen lung;
c. atestă un drept de proprietate şi deţinătorul ei este debitor;
d. atestă un drept de proprietate şi deţinătorul ei este creditor.
Grila de evaluare: 1-b; 2- a; 3- b; 4-a,c; 5-a,c; 6-c; 7-b.
82
Emilia Herman

lucrările:
[2] Olteanu, A. Olteanu, M., Pieţe de capital, Ed. Dareco, 2003
Bucureşti, 2000.
[4] Stancu, I., Finanţe, Ed. Economică, Bucureşti, 2002
TEST DE EVALUARE
întrebare.
1. Pentru o societate comercială cu răspundere limitată, 1 punct
posesorul unei obligaţiuni emise de către aceasta este:
a) debitor; c) proprietar;
b) creditor; d) altă variantă
2. Dividendul:
a) Este un venit fix; d) Depinde de rezultatele firmei emitente;
b) Este un venit variabil; e) Depinde de mărimea firmei emitente.
c) Este un venit aferent acţiunilor şi
obligaţiunilor;
3. Dacă rata dobânzii creşte atunci: 1 punct
a) Cursul acţiunilor creşte c) Cursul obligaţiunilor scade iar cursul
b) Cursul obligaţiunilor scade acţiunilor creşte;
d) Rata dobânzii nu influenţează cursul
titlurilor de valoare;
4. Acţiunile reprezintă: 1 punct
a) Titluri de credit d) Titluri emise de administraţia publică
b) Titluri de proprietate pentru finanţarea deficitului bugetar.
c) Instrumente ale pieţei monetare
5. Dacă o societate comercială in nume colectiv emite obligaţiuni noi, atunci: 1 punct
a) Scade capitalul social al societăţii c) Cresc datoriile societăţii emitente;
emitente; d) Scad datoriile societăţii emitente
b) Creşte capitalul social al societăţii e) Altă variantă;
emitente;
6. Bursa de valori nu poate asigura: 1 punct
83
Emilia Herman
a) Transformarea capitalului real în capital bănesc;

b) Transformarea capitalului bănesc în capital real;
c) Vânzarea şi cumpărarea de titluri noi emise.
7. În cazul operaţiunii speculative à la baisse: 1 punct
a) câştigă cumpărătorul c) cursul titlurilor de valoare tranzacţionate
b) câştigă vânzătorul creşte
d) câştigă atât vânzătorul cât şi cumpărătorul
8. Spre deosebire de piaţa financiară primară, 1 punct
pe piaţa financiară secundară are loc:
a) Plasarea titlurilor de valoare nou emise;
b) Negocierea valorii titlurilor de valoare;
c) Tranzacţionarea titlurilor de valoare la valoarea lor nominală;
d) Tranzacţionarea titlurilor de valoare anterior emise.
Grila de evaluare: 1-d; 2-b,d; 3-b; 4-b; 5- e 6-c; 7-b; 8-b,d.
84
Emilia Herman
Modulul 6
PIAŢA FORŢEI DE MUNCĂ

Timp alocat- 1 oră
CUPRINS
INTRODUCERE
Obiective
Tema 1 PIAŢA FORŢEI DE MUNCĂ: CONCEPT, CARACTERISTICI ŞI FUNCŢII
Tema 2 CEREREA ŞI OFERTA DE FORŢĂ DE MUNCĂ
Tema 3 ECHILIBRUL PE PIAŢA FORŢEI DE MUNCĂ
REZUMAT
Rezultate aşteptate
BIBLIOGRAFIA
TEST DE EVALUARE
INTRODUCERE
În general, economia modernă apare ca un ansamblu de
pieţe interconectate, structurate, pe de o parte în piaţa
INTRODUCERE
bunurilor şi serviciilor, iar pe de altă parte, în piaţa factorilor
de producţie. Piaţa forţei de muncă deţine locul central în
sistemul pieţei factorilor de producţie, forţa de muncă fiind
considerată factorul de producţie activ şi determinant.
 Definirea pieţei forţei de muncă, cererii de forţă de muncă şi ofertei
de forţă de muncă
 Evidenţierea principalelor trăsături şi funcţii ale pieţei forţei de muncă
 Prezentarea cererii de forţă de muncă: factori de influenţă
OBIECTIVE
 Evidenţierea trăsăturilor şi factorilor de influenţă a ofertei de forţă de
MODUL muncă
 Analizarea echilibrului pieţei forţei de muncă
85
Emilia Herman

TEMA 1
PIAŢA FORŢEI DE MUNCĂ: CONCEPT, CARACTERISTICI ŞI

FUNCŢII
Piaţa forţei de muncă poate fi definită ca spaţiul economic unde se

întâlnesc, se confruntă şi se negociază în mod liber cererea (respectiv deţinătorii
Important de capital bănesc, în calitate de cumpărători) şi oferta de forţă de muncă
(respectiv posesorii de forţă de muncă). Reprezintă, de asemenea, un sistem de
relaţii şi tranzacţii care asigură, prin mecanisme specifice (în primul rând prin
intermediul salariului) echilibrarea cererii şi ofertei de forţă de muncă.
Forţa de muncă reprezintă capacitatea de muncă fizică şi intelectuală a omului,

totalitatea aptitudinilor datorită cărora omul este capabil să producă bunuri economice sau
să participe la o activitate socială utilă.
Piaţa forţei de muncă, cele două componente ale ei-cererea şi oferta - se află în
permanentă interdependenţă cu celelalte pieţe specifice, mai întâi cu piaţa bunurilor
economice, ca unitate dinamică a cererii şi ofertei agregate de bunuri economice
(materiale, servicii, informaţii). Piaţa forţei de muncă şi mecanismele ei sunt dependente
de gradul de dezvoltare a societăţii, fiind considerată o piaţă derivată.
În general, AGENŢII ECONOMICI PREZENŢI PE PIAŢA FORŢEI DE

MUNCĂ sunt:
1). Ofertanţii sau vânzătorii de forţă de muncă (menajele), respectiv cei ce oferă
marfa reprezentată de capacitatea de muncă şi competenţa profesională, în schimbul unui
preţ numit salariu, stabilit pe piaţă. Aceştia au ca scop obţinerea unui maximum de
satisfacţie (sau maximum de utilitate).
2). Cumpărătorii, respectiv întreprinderile financiare şi nefinanciare şi alţi agenţi
economici care au nevoie de forţă de muncă, într-o anumită cantitate şi structură
86
Emilia Herman
profesională, pentru care sunt dispuşi să plătească un anumit preţ (salariu), astfel încât să
obţină maximum de profit.
3). Intermediarii, care pot fi oficiile de plasare a forţei de muncă, la nivel central,
regional şi local, prin intermediul cărora ofertanţii întră în contact cu angajatorii de forţă
de muncă.
PARTICULARITĂŢILE PIEŢEI FORŢEI DE MUNCĂ

a. Piaţa forţei de muncă este o PIAŢĂ CU UN GRAD RIDICAT DE RIGIDITATE şi,
din acest considerent, cea mai sensibilă şi mai fragilă piaţă. Rigiditatea este determinată, pe
de o parte de factori naturali (evoluţia demografică, mobilitatea teritorială redusă) sau
caracteristici socio-profesionale, iar pe de altă parte, de rigidităţi de ordin legislativ-
instituţional. Rigiditatea şi sensibilitatea acestei pieţe influenţează şi condiţionează echilibrul
economic şi social, respectiv corespondenţa dintre nivelul de echilibru pe piaţa bunurilor şi
servicii lor şi nivelul ocupării depline, niveluri care nu coincid în mod automat.
b. Din punct de vedere al mecanismelor de funcţionare, piaţa forţei de muncă este o
PIAŢĂ IMPERFECTĂ. Sursa imperfecţiunilor este dată în principal de:
 existenţa intervenţiei legislative exercitate de organele abilitate, fiind cea mai
reglementată piaţă. Piaţa forţei de muncă implică un cadru instituţionalizat în limite
precizate de norme juridice, în care se ajustează cererea cu oferta de forţă de muncă, se
elaborează strategii de ocupare şi folosire a forţei de muncă, iar partenerii sociali
(sindicat, patronat, stat) joacă roluri precis determinate;
 existenţa concurenţei între un număr foarte de mare de ofertanţi având putere
economică redusă în procesul vânzării forţei de muncă şi un număr relativ mic de
cumpărători, în procesul cumpărării acestei mărfi (oligopson);
 exercitarea presiunilor sindicale asupra formării preţului (salariu), stabilirii
condiţiilor de muncă, a încheierii contractelor de muncă, a aplicării şi respectării normelor
juridice cu privire la securitatea fizică şi socială a muncii;
 capacitatea de informare parţială a agenţilor economici cu privire la existenţa şi
evoluţia cererii şi ofertei de forţă de muncă.
c. Piaţa forţei de muncă este o PIAŢĂ CONTRACTUALĂ, o piaţă pe care stabilirea
drepturilor şi obligaţiilor dintre vânzătorii şi cumpărătorii de forţă de muncă se realizează
pe baza unor contracte economice şi sociale (contractul colectiv de muncă, contractul
individual de muncă).
d. Piaţa forţei de muncă este o PIAŢĂ ADMINISTRATĂ, în sensul că firmele îşi
gestionează fondurile de care dispun în funcţie de strategiile de realizare elaborate pe baza
prevederilor legislative, dar şi în funcţie de strategiile de dezvoltare a producţiei la care este
utilizată forţa de muncă angajată de către acestea.
e. Piaţa forţei de muncă se caracterizează printr-un GRAD RIDICAT DE
ETEROGENITATE al cererii şi ofertei forţei de muncă, determinat de existenţa unei
diversităţi de nevoi, aflate într-o continuă creştere şi diversificare. Consecinţa gradului
înalt de eterogenitate se regăseşte în apariţia unor grupuri non-concurenţiale sau puţin
87
Emilia Herman
concurenţiale care nu se pot întâlni în cadrul aceluiaşi segment, iar fiecare categorie de
forţă de muncă, ce reprezintă cererea se întâlneşte cu aceeaşi categorie aparţinând ofertei
de forţă de muncă (de exemplu oferta de economişti, specializaţi în management se va
întâlni cu cererea de economişti de aceeaşi specialitate şi nu cu cererea de ingineri, cu o
anumită specializare).
f. Piaţa forţei de muncă este o PIAŢĂ PUTERNIC SEGMENTATĂ, pe niveluri
determinate de factori economici şi sociali: nivelul de pregătire, calificarea forţei de
muncă, mobilitatea profesională, reglementarea raporturilor de muncă, gradul de
organizare în sindicate, siguranţa locului de muncă, riscul şomajului, dimensiunea şi
siguranţa venitului etc.
Din acest punct de vedere piaţa muncii poate fi privită ca fiind formată din
următoarele segmente:
 Segmentul primar, reprezentând sectorul cel mai puternic, care cuprinde
locurile de muncă din întreprinderi mari, ce au o productivitate înaltă şi profituri ridicate.
Cuprinde locuri de muncă sigure, care garantează un venit cert, mediu sau peste medie, cu
perspective în carieră.
 Segmentul secundar, ce cuprinde locurile de muncă din întreprinderile mici şi
mijlocii (aprox. 40% din totalul locurilor de muncă în economie) care necesită un grad
scăzut de calificare, cu angajări temporare şi cu venituri sub medie. În calea trecerii de la
un segment la altul se manifestă „bariere de mobilitate”, mobilitatea forţei de muncă
manifestându-se mai ales în interiorul segmentului. Trecerea de la segmentul secundar la
segmentul primar este de regulă dificilă şi de durată deoarece presupune obţinerea în
prealabil a unor calificări superioare.
 Segmentul terţiar care cuprinde munca la negru (clandestină) şi care se
dezvoltă odată cu economia subterană, lipsită de regularitate, cu diverse forme de
activitate neoficială, fără forme stabile de realizare şi cu o insecuritate totală a
lucrătorilor.
FUNCŢII DE ORDIN ECONOMIC, SOCIO-ECONOMIC ŞI EDUCATIV
În cadrul economiei de piaţă moderne, piaţa forţei de muncă îndeplineşte
următoarele funcţii de ordin economic, socio-economic şi educativ:
1) Asigură realizarea echilibrului dintre necesităţile de resurse de muncă ale economiei
naţionale şi posibilităţile pentru acoperirea lor, prin multiple acţiuni desfăşurate, pe de o parte
de agenţii economici care exprimă cererea de forţă de muncă iar pe de altă parte de agenţii
economici care asigură oferta de forţă de muncă (funcţia de echilibrare);
2) Asigură orientarea şi alocarea resurselor de muncă pe sectoare, activităţi, profesii,
teritoriu în concordanţă cu volumul şi structura cererii de forţă de muncă (funcţia alocativă);
3) Asigură unirea şi combinarea factorului de producţie –muncă cu ceilalţi factori de
producţie, ce se află în proprietatea altor agenţi economici (funcţia productivă);
4) Influenţează, prin mecanismele ei, modul de formare şi repartizare a veniturilor
specifice pentru factorii de producţie combinaţi: salariul şi profitul (funcţia distributivă);
88
Emilia Herman
5) Determină şi influenţează adoptarea şi aplicarea măsurilor de protecţie socială a

posesorilor acestei mărfi speciale (funcţia socială);
6) Furnizează informaţii pentru procesul de orientare şi formare profesională,
recalificare şi reintegrare a forţei de muncă acţionând prin mecanismele sale asupra
acestui proces (funcţia educativ-formativă).
TEMA 2
CEREREA ŞI OFERTA DE FORŢĂ DE MUNCĂ

CEREREA DE FORŢĂ DE MUNCĂ
Cererea de forţă de muncă reprezintă cantitatea de forţă de muncă, cu o

anumită structură pe profesiuni şi nivele de pregătire şi calificare, care este
necesară unei întreprinderi, subramuri, ramuri sau economii naţionale în
Important ansamblu, pentru a produce o cantitate determinată de bunuri materiale şi
servicii cerute pe piaţă, la un moment dat sau într-o anumită perioadă.
Cererea de muncă reprezintă nevoia de muncă remunerată existentă la un moment

dat într-o economie de piaţă. Această cerere este o cerere derivată, fiind influenţată de
cererea de bunuri economice.
Cererea de forţă de muncă se măsoară statistic prin numărul de locuri de muncă
existente în economie, locuri de muncă ocupate sau vacante. Prin urmare, cererea de
locuri de muncă se exprimă prin numărul de locuri de muncă ocupate şi al celor vacante.
Orice loc de muncă presupune existenţa unei relaţii contractuale explicite sau implicite
între persoana angajată şi angajator (patron, manager etc). În cazul lucrătorilor pe cont
propriu, legătura contractuală este implicită, ei fiind în acelaşi timp şi patroni şi angajaţi.
Indicatorul statistic corespunzător numărului de locuri de muncă ocupate este
POPULAŢIA OCUPATĂ.
Aria ocupării este mai cuprinzătoare decât aria muncii salariale
propriu-zise, deoarece include întreaga gamă de activităţi şi structuri
Important care asigură un loc de muncă, un venit recompensatoriu pentru cel ce
desfăşoară o activitate creatoare de valoare adăugată.
89
Emilia Herman
Din perspectiva pieţei forţei de muncă, ocuparea apare ca un proces bidimensional

cu caracter anticipativ, prospectiv, în sensul că se adresează atât cererii de forţă de muncă
cât şi ofertei de forţă de muncă. Este, de asemenea, percepută ca un proces
multidimensional, ce presupune îmbinarea organică a unor elemente de natură economică,
demografică, educativ-formativă, social-comportamentală şi juridic-instituţionalizată.
Cererea de forţă de muncă se cuantifică la două nivele:
 cerere individuală, la nivel de firmă
 cerere agregată (globală) de forţă de muncă la nivelul economiei naţionale,
care se obţine însumând cererile individuale ale firmelor – angajatoare.
PRINCIPALII FACTORI CE INFLUENŢEAZĂ CEREREA DE FORŢĂ DE MUNCĂ

1. Variaţia salariului. Dacă presupunem că tehnologia, condiţiile în care se
furnizează capitalul şi relaţia dintre preţul produselor şi cererea acestor produse se menţin
constante atunci o creştere a salariilor va determina costuri mai mari şi implicit preţuri
mai mari. Cumpărătorii vor răspunde la această creştere a preţurilor cumpărând mai puţin,
firmelor îşi vor reduce cantitatea producţiei, ceea ce va determina reducerea locurilor de
muncă. Astfel, pe măsură ce salariul creşte cererea de forţă de muncă scade şi invers.
Figura 6.1. Evoluţia cererii de forţă de muncă

2. Posibilitatea substituirii forţei de muncă prin alţi factori de producţie (de
exemplu, capital). Pe măsură ce salariile cresc firmele producătoare vor avea tendinţa de
scădere a acestor costuri, prin adaptarea unor tehnologii ce se bazează mai mult pe capital
şi mai puţin pe forţa de muncă. Are loc astfel efectul de substituţie a muncii cu capitalul.
Consecinţa este reducerea cererii de forţă de muncă.
3. Evoluţia cererii de bunuri şi servicii. Dacă cererea de bunuri şi servicii dintr-o
anumită activitate economică creşte, creşte şi cantitatea de produse ce vor putea fi vândute.
Pentru a-şi maximiza profitul firma va produce mai mult ceea ce va determina un necesar de
forţă de muncă suplimentară, ducând astfel la creşterea cererii de forţă de muncă.
4. Previziunile agenţilor economici cu privire la cererea globală. Decizia cu privire
la locurile de muncă, la nivel de firmă, sunt fundamentate şi în funcţie de anticiparea
făcută asupra activităţii sale viitoare. Nivelul angajării scade atunci când se apreciază că
reducerea cererii la firmă are caracter durabil şi creşte atunci când se anticipează o sporire
a volumului activităţii economice pe o perioadă mai mare de timp.
5. Productivitatea marginală a muncii
O firmă care doreşte maximizarea profitului său şi care acţionează pe o piaţă cu concurenţă
perfectă va utiliza unităţi suplimentare de factor de producţie variabil până la punctul la care
90
Emilia Herman
valoarea produsului marginal al factorului (venitul marginal) va fi egală cu costul marginal al

factorului: Vmg = Cmg. Aceasta este relaţia esenţială a teoriei productivităţii marginale. Dacă
considerăm că factorul muncă este variabil, iar ceilalţi factori rămân constanţi, atunci
profitul va fi maxim dacă venitul marginal al factorului muncă va fi egal cu costul
marginal al muncii: VmgL = CmgL
OFERTA DE FORŢĂ DE MUNCĂ
Oferta de forţă de muncă reprezintă cantitatea de muncă ce poate fi prestată,

la un moment dat, într-o economie, în condiţii remuneratorii.
Important
Oferta se exprimă statistic prin numărul persoanelor apte şi disponibile pentru
a efectua o activitate economică aducătoare de venit .
Dimensiunea statistică a ofertei forţei de muncă este dată de POPULAŢIA ACTIVĂ
OCUPATĂ ŞI ŞOMAJ.
Oferta forţei de muncă se caracterizează printr-o serie de PARTICULARITĂŢI:
 lucrătorii au o mobilitate teritorială şi profesională relativ redusă. Oamenii sunt ataşaţi
mediului socio-economic din care provin, chiar dacă au avantaje economice reduse.
 oferta de muncă depinde de vârstă, sex, nivel de pregătire profesională,
specialitate, starea de sănătate etc.;
 oferta de forţă de muncă este influenţată nu numai de salariu ci şi de condiţiile şi
mediul în care îţi desfăşoară munca;
 oferta de forţă de muncă este perisabilă, nu se poate conserva pentru a profita de o
creştere ulterioară a preţului ei de vânzare, oferta având un caracter rigid, fiind o mărime
dată la un moment dat;
 oferta de muncă zilnică are, în ceea mai mare parte un caracter obligatoriu,
purtătorul ofertei având nevoie de mijloacele de subzistenţă;
 oferta de muncă nu se realizează în exclusivitate, pe principiile economiei de piaţă.
Reproducerea ofertei forţei de muncă este dependentă atât de legile economice ale pieţei,
cât şi de legile demografice, social-morale, psihologice etc, îmbinând procesele
economice cu cele social-culturale, demografice, psihologice etc.
 oferta de forţă de muncă se prezintă atât sub formă individuală (numărul de ore-
muncă pe care o persoană le poate presta în condiţii salariale) cât şi sub formă agregată
sau totală (suma ofertelor individuale)
Oferta poate fi privită din două puncte de vedere: la nivelul întregii pieţe (sau uneori
pe o piaţă particulară) sau la nivelul unei anumite firme.
Oferta de forţă de muncă este influenţată de numeroşi FACTORI, între care:
 populaţia activă disponibilă a unei ţări şi structura pe vârste a acesteia;
 cantitatea de muncă depusă de un angajat (ore pe zi, săptămână sau an)
 calitatea capitalului uman (dată de tipul şi gradul de calificare, compatibilitatea cu
cele mai noi descoperiri în domeniul de activitate etc.) şi migraţia capitalului uman;
91
Emilia Herman
 nivelul salariilor - până la un nivel al salariului care să asigure aspiraţiile de nivel de

trai, lucrătorul salariat, va extinde cantitatea de muncă oferită, iar peste acest prag el
substituie timpul ocupat cu timpul liber reducând astfel cantitatea oferită de muncă;
 nivelul general al standardului de viaţă;
 factori psihologici ce vizează comportamentul ofertantului de forţă de muncă.
OFERTA DE FORŢĂ DE MUNCĂ ÎN CONDIŢII DE CONCURENŢĂ PERFECTĂ

În cazul concurenţei perfecte, oferta de forţă de muncă este analizată, de regulă, ca o
ofertă individuală, determinată pe principiul căutării avantajului economic net, pus în
evidenţă de compararea avantajelor şi dezavantajelor pe care le au diferite locuri de
muncă.
Pentru un lucrător individual munca implică două dezutilităţi care se cer a fi luate în
considerare atunci când se analizează oferta de muncă:
1). Sacrificarea timpului liber pentru a putea obţine veniturile necesare pentru
consum;
2). Eforturile (neplăcerile) presupuse de prestarea muncii.
Folosind curbele de indiferenţă în graficul de mai jos (figura 6.2.) sunt prezentate
preferinţele individuale pentru consum şi timp liber. Fiecare curbă arată modul în care
individul substituie consumul cu timpul liber, păstrând constant nivelul de utilitate.
Ofertantul de forţă de muncă îşi maximizează utilitatea alegând cea

mai înaltă curbă de indiferenţă permisă de constrângerea bugetară.
Important
Această stare se obţine în punctul E (figura 6.3.) unde linia bugetară realizează un
punct de tangenţă la o curbă de indiferenţă. În acest punct la un salariu determinat de piaţă,
ofertantul nu va putea să obţină o satisfacţie mai mare înlocuind consumul cu timpul liber,
rata marginală de substituire a consumului cu timpul liber şi salariu sunt egale.
Figura 6.2. Preferinţe individuale Figura 6.3. Alegerea optimă între

între consum şi timp liber timpul de muncă şi timpul liber
Curba ofertei de muncă individuale
Pe axa orizontală (din figura 6.4) sunt reprezentate orele lucrate zilnic, iar pe axa
verticală salariul. Numărul de ore maxim pe care un individ este pregătit să le lucreze este
considerat OHm. Individul priveşte salariul ca pe un bun care îi conferă utilitate. Pe de altă
92
Emilia Herman
parte, individul priveşte munca ca pe un lucru care îi conferă dezultilitate. Fiecare curbă
de indiferenţă (I1, I2, I3) uneşte acele combinaţii de salariu zilnic şi ore lucrate pe zi care
aduc aceeaşi cantitate de utilitate unui individ. Pentru păstrarea nivelului de utilitate,
individul trebuie să primească un salariu zilnic mai mare pentru un număr mai mare de
ore lucrate. Aceasta înseamnă că respectivele curbe de indiferenţă trebuie să aibă panta
crescătoare de la stânga la dreapta, iar cu cât curba de indiferenţă este mai departe de
origine cu atât mai mare va fi şi utilitatea.
Considerăm razele OR1, OR2, OR3, ale căror pante reprezintă diferite niveluri ale
salariului mediu orar. De exemplu, panta lui OR1 Arată un salariu orar mediu egal cu
AH1/OH1(u.m./oră). La acest nivel ofertantul îşi maximizează utilitatea oferind OH1 ore
de lucru. Aceasta îl aduce pe individ în punctul A de pe cea mai îndepărtată curbă de
indiferenţă (I1). Panta lui OR2, arată un salariu orar mediu egal cu BH2/OH2(u.m./oră),
mai mare decât OR1, iar individul îşi va maximiza utilitatea oferind OH2 ore de lucru.
Aceasta îl aduce pe individ în punctul B de pe curba de indiferenţă (I2). În final, dacă
considerăm că salariul mediu orar OR3 (egal cu CH3/OH3 u.m./oră) este mai mare decât
OR2, la acest nivel al salariului, individul îşi maximizează utilitatea în punctul C şi oferă
OH3 ore de muncă.
Dacă trasăm curba ofertei de muncă a individului în funcţie de diferitele niveluri ale
salariului vom obţine curba ofertei din figura 6.5. Dacă salariul mediu orar creşte de la
OR1 la OR2, individul va avea o ofertă mai mare de muncă. Pe măsură ce preţul muncii
creşte, timpul liber devine tot mai scump în raport cu munca. Lucrătorul va opta pentru
timp liber în locul orelor suplimentare; această reacţie se numeşte efectul de substituţie.
Dacă salariul mediu orar creşte, creşte şi venitul real al individului. Această creştere face
să crească şi cererea de bunuri normale inclusiv pentru timp liber. Fenomenul este
cunoscut sub numele de efect de venit. Atunci când salariul mediu creşte peste OR2,
efectul de venit este mai mare decât cel de substituţie astfel încât creşterile salariale duc la
reducerea numărului de ore de lucru oferite de individ. Curba ofertei va fi „cotită”.
Figura 6.4. Opţiunile individului cu privire Figura 6.5. Curba individuală a ofertei de
la raportul între muncă şi timp liber muncă
Limita teoretică de la care începe oferta de muncă este reprezentată de un salariu
egal cu costul de subzistenţă a lucrătorului. Pentru o marfă obişnuită, dacă toate celelalte
condiţii rămân constante, oferta variază în acelaşi sens cu preţul şi poate fi reprezentată
grafic printr-o curbă ascendentă. Dar oferta de muncă nu este influenţată numai de salariu,
93
Emilia Herman
ci şi de alte elemente, de aceea curba reprezentativă a ofertei de muncă nu are întotdeauna

forma obişnuită.
Până în punctul B (figura 6.5.) se manifestă efectul de substituţie, potrivit căruia
cantitatea ofertei de muncă creşte atunci când tariful salarial este scăzut, lucrătorul
căutând să-şi asigure un anumit venit. Deasupra punctului B ridicarea tarifelor salariale
nu sporeşte ci dimpotrivă reduce cantitatea de muncă oferită. Datorită efectului de venit,
creşterea salariilor permite lucrătorilor în viitor, nu numai să-şi procure mai multe bunuri
şi servicii, dar dacă ei doresc pot avea la dispoziţie şi mai mult timp liber.
CURBA OFERTEI AGREGATE de muncă este suma deciziilor individuale ale
ofertanţilor de forţă de muncă. Decizia individuală se referă la cât timp liber să fie utilizat
pentru muncă. De regulă, prin contractele de muncă se stabileşte durata standard care
poate fi acceptată sau la care se renunţă, în funcţie de mărimea salariului. Când salariile
cresc, chiar dacă cei care lucrează nu modifică oferta lor de muncă, alte persoane pot intra
pe piaţa forţei de muncă fapt ce poate determina o formă a curbei ofertei totale diferită de
cea a ofertei individuale.
OFERTA DE MUNCĂ ÎNTR-O PIAŢĂ CU CONCURENŢĂ IMPERFECTĂ

Piaţa forţei de muncă se caracterizează printr-un grad ridicat de imperfecţiune determinat
de: gruparea ofertanţilor în sindicate şi formarea de organizaţii patronale; intervenţia
puterii publice în reglementarea raporturilor între partenerii de pe piaţa forţei de muncă.
Din punct de vedere al cererii de forţă de muncă există monopson şi oligopson, iar
din punct de vedere a ofertei există monopoluri sindicale ce au dezvoltate instituţia
negocierilor colective.
Comparând nivelul salariilor şi nivelul ocupării forţei de muncă într-o piaţă cu
concurenţă perfectă cu situaţia existentă pe piaţa imperfectă se pot formula următoarele
concluzii:
 Monopolistul care îşi doreşte să maximizeze cifra de afaceri se confruntă cu o
curbă a cererii de produse finite descrescătoare. Aceasta înseamnă că dacă monopolistul
va angaja o forţă de muncă suplimentară el va trebui să micşoreze preţul bunului pentru a
putea vinde producţia suplimentară. Monopolistul angajează mai puţină forţă de muncă
decât un producător aflat în situaţie de concurenţă perfectă;
 Situaţia concurenţială de monopson arată existenţa unui singur cumpărător de
forţă de muncă pe o piaţă, iar spre deosebire de monopol sau o firmă ce acţionează în
condiţii de concurenţă perfectă, este în măsură a influenţa salariile şi volumul de forţă de
muncă achiziţionată. În cazul firmei monopsonice, se plăteşte un salariu mai mic decât
valoarea produsului marginal al muncii, în consecinţă mai mic decât salariul acordat de
firma ce acţionează în condiţii de concurenţă perfectă. De asemenea şi nivelul forţei de
muncă angajate este mai mic decât cel în condiţii de concurenţă perfectă.
SINDICATUL apare ca un vânzător de forţă de muncă, ce se substituie unui număr
mare de lucrători independenţi şi izolaţi. Cantitatea de muncă oferită nu este numai o
funcţie de tariful salarial. Sindicatul poate să influenţeze acest tarif, modificând oferta de
94
Emilia Herman
muncă. Atunci când dispun de capacitatea necesară de a juca un rol important pe piaţa
forţei de muncă au posibilitatea de a pune în funcţiune tactici de majorare a salariilor.
De regulă, sindicatul cere ca forţa de muncă angajată (N0) să fie plătită cu un tarif
salarial mai mare (S1). PATRONATUL consideră că la acest tarif salarial mai mare se
poate utiliza o forţă de muncă mai mică (N1). Diferenţa dintre N0 şi N1 indică numărul de
lucrători disponibilizaţi datorită acţiunii sindicale.
TEMA 3
ECHILIBRUL PE PIAŢA FORŢEI DE MUNCĂ

Echilibrul dintre nevoia socială de muncă (cererea) şi resursele de muncă disponibile
(oferta) constituie parte integrantă a echilibrului economic general, alături de echilibrul pe
piaţa monetară şi pe piaţa bunurilor şi serviciilor.
Importanţa sa în cadrul echilibrului general rezultă din rolul decisiv pe care-l au
resursele de muncă în procesul creşterii economice. Procesul de realizare a echilibrului
este determinat de o serie de condiţii şi restricţii.
Condiţia fundamentală a echilibrului constă în egalitatea cererii şi

ofertei pe piaţa forţei de muncă.
Important
Echilibrul pe această piaţă este definit diferit în funcţie de orientarea economică.
A. TEORIA CLASICĂ ŞI NEOCLASICĂ A ECHILIBRULUI pe piaţa forţei de
muncă se situează într-un cadru de concurenţă perfectă, în care munca este considerat un
factor de producţie perfect omogen, iar salariile - recompensa acestui factor de producţie -
sunt perfect flexibile. Echilibrul pe această piaţa este dat de egalitatea cererii cu oferta de
forţă de muncă.
Cererea de forţă de muncă (oferta de locuri de muncă) este problema
întreprinzătorilor, care urmăresc maximizarea profitului în urma activităţii depuse.
Plecând de la acest considerent, întreprinzătorii îşi vor mări volumul producţiei până în
punctul în care valoarea produsului marginal al forţei de muncă este egală cu costul
marginal al salariului, stabilind nivelul salariului real în funcţie de productivitatea muncii.
Pe termen scurt, stocul de capital este constant, iar producţia nu poate fi modificată
decât prin variaţia cantităţii de muncă. Atunci funcţia de producţie devine: Q=f(N)
95
Emilia Herman
Creşterile succesive de muncă utilizată dau rezultate din ce în ce mai mici, datorită
acţiunii legii randamentelor descrescătoare. Produsul marginal al muncii descreşte
deoarece sporind factorul muncă, în condiţiile în care ceilalţi factori sunt constanţi, fiecare
muncitor foloseşte o cantitate tot mai redusă de capital şi astfel devine mai puţin
productiv. Creşterea cantităţii de muncă sporeşte producţia dar această creştere este tot
mai redusă. Contribuţia marginală a angajării suplimentare de muncă la creşterea
producţiei este reflectată de panta curbei Q. Această pantă se calculează ca raportul dintre
creşterea producţiei (∆Q) şi creşterea factorului muncă (∆N). Pe măsură ce creşte
cantitatea de muncă utilizată, sporul de producţie devine tot mai redus şi curba producţiei
tinde să se aplatizeze.
Figura 6.6. Evoluţia producţiei în funcţie de forţa de muncă
În aceste condiţii, creşterea gradului de folosire a forţei de muncă, respectiv a cererii

forţei de muncă, este posibilă doar când se reduce costul acesteia (salariul real).
Reducerea salariului real se poate realiza:
 fie prin reducerea salariului nominal (SN) şi menţinerea constantă a preţurilor;
 fie prin creşterea preţurilor şi menţinerea constantă a salariului nominal.
Relaţia de interdependenţă dintre salariul real şi cantitatea de forţă de muncă
solicitată din partea angajatorilor, redă curba cererii pentru forţa de muncă (Nd), care este
o funcţie descrescătoare faţă de salariul real:
Nd = f(SN/P),
unde: SN- salariul nominal; P- nivelul preţurilor; SN/P- salariul real.
Oferta de forţă de muncă (cererea de locuri de muncă) vine din partea lucrătorilor.
Curba ofertei de muncă (No) arată relaţia dintre salariul real şi cantitatea de muncă
oferită, fiind pozitivă sau crescătoare. Astfel, dacă lucrătorii, nu sunt subiecţii iluziei
monetare, în condiţiile în care are loc o creştere a salariului real, oferta de muncă creşte şi
ea, iar dacă salariul real scade, scade şi oferta de muncă:
No = f(SN/P)
Echilibrul se realizează atunci când pe piaţa forţei de muncă

cererea (Nd) este egală cu oferta (No) la nivelul salariului real de
Important echilibru (SN/P*) şi la nivelul ocupării deplină a forţei (Ne), conform
graficului de mai jos: Nd=No
96
Emilia Herman
Figura 6.7. Echilibrul pe piaţa forţei de muncă în concepţia neoclasică

Echilibrul pe piaţa forţei de muncă se stabileşte la intersecţia dintre cererea şi oferta
totală de forţă de muncă. Dacă salariul real Sn1/P este peste nivelul Sn0/P la care cererea
este egală cu oferta, va exista exces de ofertă, adică şomaj ridicat, generând o presiune
asupra salariului nominal, în sensul reducerii pe măsură ce posesorii de forţă de muncă
concurează pentru a-şi oferi serviciile. Sub nivelul Sn0/P, va exista un exces de cerere
pentru forţa de muncă, ceea ce va exercita un efect de creştere a salariilor nominale, şi
implicit a salariilor reale, dacă preţul este constant.
În condiţiile în care pe piaţa muncii s-a realizat echilibrul, în viziunea clasică şi
neoclasică, poate exista numai şomaj voluntar, datorat refuzului indivizilor să lucreze la
nivelul existent al salariului.
B. J. M. KEYNES nu contestă teoria economică anterioară cu privire la cererea de

forţă de muncă. Cererea de muncă este o funcţie descrescătoare a salariului real şi, la
echilibru, salariul real trebuie să fie egal cu productivitatea marginală a muncii:
Nd = f(SN/P)
Cu privire la oferta de muncă, Keynes critică teoria anterioară, considerând că
salariaţii sunt motivaţi să ofere sau nu munca lor în funcţie de nivelul salariului nominal
şi nu a celui real, acesta fiind singurul oferit şi negociat de firme.
Conform doctrinei keynesiste, salariului nominal manifestă întotdeauna rigiditate
la scădere, iar creşterea cererii de muncă fiind posibilă prin scăderea salariului real
datorată creşterii preţurilor. Keynes este adeptul stabilirii unui salariu minim vital sub
care salariul nominal nu poate coborî.
Echilibrul pe această piaţă se realizează la intersecţia curbei cererii

şi curbei ofertei, care poate fi un echilibru de subocupare (E1) sau un
Important echilibru de ocupare deplină a forţei de muncă (E2), conform figurii 6.8.
97
Emilia Herman
Figura 6.8. Echilibrul pe piaţa forţei de muncă (teoria keynesistă)

În figura 6.8. curba ofertei de muncă este orizontală cu axa Ox, atât timp cât se
situează la nivelul salariului real SN0/Po, (SN0 reprezintă salariul nominal minim), iar toţi
cei care doresc să lucreze la nivelul salariului nominal SN0 sunt angajaţi. Dacă există o
cerere de muncă mai mare decât oferta de muncă dispusă să accepte salariul nominal (SNo),
atunci salariile nominale vor creşte, iar curba ofertei de muncă va creşte şi ea.
În punctul de echilibru E1, cererea este egală cu oferta, dar echilibrul realizat este un
echilibru de subocupare, deoarece numai un număr de lucrători N1 sunt angajaţi. Restul
până la nivelul N2 (nivelul de ocupare deplină), deşi au acceptat să lucreze la salariul
nominal SN0, datorită insuficienţei locurilor de muncă, nu lucrează. Prin urmare, decalajul
dintre N1 şi N2, reprezintă şomaj involuntar.
Insuficienţa cererii pe piaţa forţei de muncă, respectiv existenţa

şomajului involuntar, se datorează în concepţia keynesiană, insuficienţei
Important cererii pe piaţa bunurilor şi serviciilor.
Creşterea cererii efective va determina creşterea cererii de forţă de muncă la nivelul

Nd2, realizându-se un nou punct de echilibru E2, ce corespunde ocupării depline a forţei
de muncă, iar toţi cei ce vor dori să lucreze la nivelul salariului nominal (SN0) sunt
angajaţi, neexistând şomaj involuntar.
Teoria salariului de eficienţă, dezvoltată în anii 1980, vine să întărească concepţia
keynesistă cu privire la rigiditatea salariului nominal. Potrivit acestei teorii creşterea
salariilor nominale duce la creşterea productivităţii muncii, salariu fiind astfel un factor
motivator pentru indivizi.
C. Ulterior concepţiei keynesiste, MONETARIŞTII ŞI NOII-CLASICI, explicând
existenţa şomajului în cadrul unei economii în care pieţele funcţionează corect, susţin că
acesta nu apare datorită unei disfuncţii pe piaţa muncii.
Acest „şomaj natural”, în viziunea lor, constituie „un mecanism de ajustare prin
care agenţii raţionali se adaptează în mod eficace la imperfecţiunea informării şi la
constrângerile instituţionale”.
Şomajul natural, în această concepţie, cuprinde şomajul fricţional (sau de căutare),
şomajul structural (considerat o formă a şomajului fricţional) şi şomajul clasic.
98
Emilia Herman
În ultimul timp pentru explicarea comportamentului pieţei forţei de muncă s-au

conturat o serie de teorii dintre care amintim: teoria capitalului uman, teoria contractelor
implicite şi explicite, teoria ajustării întârziate a salariilor, teorii insider-outsider.
Realizarea echilibrului economic general presupune realizarea echilibrului pe toate
pieţele specifice, inclusiv pe piaţa forţei de muncă, starea negativă sau pozitivă ce
caracterizează o anumită piaţă va influenţa negativ sau pozitiv celelalte pieţe fiind
afectată, în final, starea generală a economiei.
 Piaţa forţei de muncă, cele două componente ale ei-cererea şi oferta - se

află în permanentă interdependenţă cu celelalte pieţe specifice, fiind
considerată o piaţă derivată.
REZUMAT  Piaţa forţei de muncă se caracterizează prin: grad ridicat de rigidiate,
imperfecţiune şi eterogenitate; este o piaţă puternic segmentată, este o piaţă
administrată şi contractuală.
 Principalele funcţii ale pieţei forţei de muncă sunt: de echilibrare,
alocativă, productivă, distributivă, socială şi educativ-formativă.
 Cererea de forţă de muncă se măsoară statistic prin indicatorul populaţia
ocupată (numărul de locuri de muncă la nivelul economiei naţionale), iar
oferta de forţă de muncă prin populaţia activă (populaţia ocupată + şomaj).
 Echilibrul pe piaţa forţei de muncă este definit diferit în funcţie de teoria
economică: teoria clasică şi neoclasică, teoria keynesistă şi teoria monetaristă.

 Conceptele de piaţă a forţei de muncă, cerere de forţă de
muncă şi ofertă de forţă de muncă;
 Caracteristicile esenţiale ale pieţei forţei de muncă
 Principalele funcţii ale pieţei forţei de muncă
 Principalii factori de influenţă a cererii de forţă de muncă şi a
ofertei de forţă de muncă
 Modul de realizare a echilibrului pe piaţa forţei de muncă
întrebare.
1. Piaţa forţei de muncă nu se caracterizează prin următoarele elemente:

a. grad scăzut de imperfecţiune; c. este o piaţă contractuală şi participativă.
b. complexitate şi organizare;
2. Cererea de forţă de muncă derivă din:
99
Emilia Herman
a. nevoia de bunuri care se pot obţine prin c. cerinţa şomerilor de a se încadra în

muncă; muncă.
b. nevoia de a munci a persoanelor adulte;
3. Oferta pe piaţa forţei de muncă este formată din:
a. numărul şomerilor; d. numărul total de locuri de muncă
b. numărul de locuri de muncă rămase existente în economie, la un moment dat ;
neocupate la un moment dat; e. populaţia ocupată şi şomaj
c. numărul de locuri de muncă pentru care
s-au depus cereri de angajare din partea celor
care caută un loc de muncă;
4. Cererea de forţă de muncă reprezintă:
a. Cantitatea de forţă de muncă necesară pentru a produce o cantitate determinată de bunuri economice
dintr-o ţară, pe o anumită perioadă de timp;
b. nevoia de muncă remunerată care se formează la un moment dat în economia de piaţă;
c. numărul de locuri de muncă existent în economie
d. Cantitatea de muncă ce poate fi prestată la un moment dat în economie, în condiţii remuneratorii
pentru a produce o cantitate determinată de bunuri economice dintr-o ţară, pe o anumită.
Alegeţi varianta cu toate răspunsurile corecte: A(a,b,c) B(a,c) C(d) D(c,d)
Grila de evaluare: 1-a; 2-a; 3-e; 4-A.

[3] Băbăiţă, I. şi alţii, Macroeconomie, Ed. Mirton, Timişoara, 2003
[5] Hardwick, P. Langmead, J. B. Khan, Introducere în economia politică
modernă, Ed. Polirom, Iaşi, 2002
[7] Popescu, Ghe. Evoluţia gândirii economice, Ed.“George Bariţiu”, Cluj
Napoca, 2000
Bucureşti, 2000.
Bucureşti, 2005.
100
Emilia Herman
TEST DE EVALUARE
1. Fac obiectul cererii şi ofertei de forţă de muncă activităţile realizate de: 1,5 puncte
a. studenţi; c. salariaţi;
b. persoanele casnice; d. nesalariaţi.
2. Sursa imperfecţiunilor pieţei forţei de muncă este dată de: 1,5 puncte
a. Inexistenţa intervenţiei legislative;
b. Existenţa concurenţei între un număr mic de ofertanţi şi un număr mare de cumpărători de
forţă de muncă;
c. Exercitarea presiunilor sindicale asupra formării salariului, condiţiilor de muncă etc.
3. Nu sunt particularităţi ale ofertei de forţă de muncă: 1,5 puncte
a. Perioada îndelungată în care se formează; c. Proprietatea de a nu se putea conserva
b. Mobilitatea perfectă a forţei de muncă d. Limitarea angajării sub o anumită vârstă
4. Reprezintă particularităţi ale pieţei forţei de muncă: 3 puncte
a. Grad scăzut de rigiditate c. Este o piaţă cu concurenţă perfectă
b. Grad ridicat de imperfecţiune d. Piaţă contractuală
5. Prestarea unei munci fără contract de muncă reprezintă : 1,5 puncte
a. Economie naturală
b. Economie casnică d. Segmentul secundar a pieţei forţei de
c. Piaţa neagră a forţei de muncă muncă
e. Segmentul terţiar a pieţei forţei de muncă
Grila de evaluare: 1-c; 2-c; 3-b; 4-b,d; 5-c
101
Emilia Herman
MODULUL 7
ŞOMAJUL
Timp alocat - 1 oră CUPRINS
INTRODUCERE
Obiective
Tema 1 CONCEPT, CARACTERISTICI ŞI FORME ALE ŞOMAJULUI
Temă 2 CAUZELE, CONSECINŢELE ŞI COSTURILE ŞOMAJULUI
Temă 3 POLITICI ECONOMICE ANTIŞOMAJ. CORELAŢIA INFLAŢIE-ŞOMAJ
BIBLIOGRAFIA
TEST DE EVALUARE
INTRODUCERE
Şomajul este un dezechilibru macroeconomic, un fenomen
care concretizează subocuparea mâinii de lucru, exprimând
INTRODUCERE sensul unic al disproporţiei pe piaţa forţei de muncă: oferta strict
mai mare decât cererea. Şomajul, ca fenomen economico-social,
are consecinţe individuale şi colective importante şi afectează
atât individul care îl suportă cât şi colectivitatea în ansamblu.
 Definirea şomajului şi prezentarea principalelor caracteristici
şi forme ale şomajului
 Evidenţierea cauzelor, consecinţelor şi costurilor şomajului
 Prezentarea politicilor antişomaj
OBIECTIVE
 Analizarea corelaţiei inflaţie-şomaj
MODUL

DE LUCRU 10 minute.
102
Emilia Herman
TEMA 1
CONCEPT, CARACTERISTICI ŞI FORME ALE ŞOMAJULUI

SUBOCUPAREA, termenul contrar ocupării, este un fenomen care apare atunci
când ocuparea unei persoane este insuficientă în raport cu normele determinate sau cu alt
reper posibil, ţinând cont de calificarea profesională. Se pot distinge două forme ale
subocupării:
 subocupare vizibilă- cuprinde indivizii ce muncesc involuntar mai puţin decât
durata normală a lucrului în activitatea corespunzătoare şi care sunt în căutarea unei
slujbe suplimentare;
 subocupare invizibilă, fiind un concept mult mai vag, se referă la situaţia
persoanelor care exercită o activitate profesională în care calificarea lor nu e deplin
utilizată
Fenomenul ocupării incomplete al forţei de muncă (subocupare) este caracteristic
situaţiilor în care oferta declarată depăşeşte cererea pe piaţa forţei de muncă.
În termeni generici ai pieţei forţei de muncă şomajul reprezintă

Important excedentul ofertei faţă de cererea pe această piaţă.
Există mai multe CĂI PRIN CARE O PERSOANĂ poate deveni şomer sau poate
părăsi rândul şomerilor. Astfel, o persoană POATE DEVENI ŞOMER atunci când:
 este nou intrată pe piaţa forţei de muncă şi caută, pentru prima dată, un loc de muncă;
 părăseşte un loc de muncă în vederea căutării altuia, care să corespundă mai bine
aspiraţiilor sale;
 se reîntoarce la forţa de muncă, după ce nu a căutat de lucru o perioadă maximă,
prevăzută în legislaţia ţării;
 a avut loc pierderea definitivă sau temporară a locului de muncă, pentru că
persoana a fost concediată sau firma a falimentat.
O persoană POATE PĂRĂSI CALITATEA DE ŞOMER prin mai multe căi:
 persoana este angajată la un nou loc de muncă;
 rechemarea la vechiul loc de muncă, deoarece s-au creat condiţiile de reluare a activităţii;
 persoana părăseşte sfera de cuprindere a populaţiei active disponibile (a ofertei de
forţă de muncă), deoarece şomerul a încetat a mai căuta un loc de muncă.
103
Emilia Herman
CARACTERISTICI PRINCIPALE ALE ŞOMAJULUI:

 Şomajul este un dezechilibru macroeconomic, un fenomen care concretizează
subocuparea mâinii de lucru;
 Exprimă sensul unic al disproporţiei pe piaţa forţei de muncă: oferta strict mai mare
decât cererea;
 În orice moment, şomerii sunt consideraţi de către unii autori suprapopulaţie relativă,
constituind rezerve de forţă de muncă;
 Şomajul demonstrează, în final, faptul că societatea nu este capabilă să asigure
ocuparea completă a forţei de muncă.
 Un şomaj ridicat reprezintă atât o problemă economică, cât şi socială. Din punct de
vedere economic, şomajul este o risipă de resurse valoroase, iar din punct de vedere
social, este cauza unor suferinţe profunde deoarece şomerii se luptă să supravieţuiască cu
venituri mici.
În ANALIZA ŞI CARACTERIZAREA ŞOMAJULUI se iau în considerare
aspecte legate de nivelul, intensitatea, durata şi structura şomajului.
a. NIVELUL ŞOMAJULUI se poate determina absolut (ca număr) şi relativ (ca rată):
 mărimea absolută se exprimă prin numărul şomerilor;
 mărimea relativă - rata şomajului care se calculează ca raport procentual între
numărul şomerilor şi populaţia activă disponibilă (Pa):
Nş
Rş   100
Pa
Conform Legii nr.76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru şomaj şi
stimularea ocupării forţei de muncă, este şomer persoana care îndeplineşte
cumulativ următoarele condiţii:
Important
 este în căutarea unui loc de muncă de la vârsta de minimum 16 ani şi până la
îndeplinirea condiţiilor de pensionare;
 starea de sănătate şi capacităţile fizice şi psihice o face aptă pentru prestarea unei
munci;
 nu are loc de muncă, nu realizează venituri sau realizează din activităţi autorizate
potrivit legii venituri mai mici decât indemnizaţia de şomaj ce i s-ar cuveni potrivit
prezentei legi; este disponibilă să înceapă lucrul în perioada imediat următoare dacă s-ar
găsi un loc de muncă;
 este înregistrat la Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă sau la alt
furnizor de servicii de ocupare, care funcţionează în condiţiile prevăzute de lege.
Şomerii în sens BIM sunt persoanele în vârstă de 15-74 ani care

Important îndeplinesc simultan următoarele 3 condiţii:
 nu au un loc de muncă;
 sunt disponibile să înceapă lucrul în următoarele două săptămâni;
 s-au aflat în căutare activă a unui loc de muncă, oricând în decursul ultimelor patru săptămâni.
b. DURATA ŞOMAJULUI poate fi definită ca fiind perioada scursă din momentul
pierderii locului de muncă sau a reducerii săptămânii de lucru (în cazul şomajului parţial)
până în momentul reluării normale a lucrului sau ieşirii din rândurile forţei de muncă.
104
Emilia Herman
c. INTENSITATEA de manifestare a şomajului. Diminuarea activităţii semnifică

şomaj parţial, iar încetarea totală a activităţii duce la şomaj total.
d. STRUCTURA şomajului pe categorii de vârstă, sex, nivel de calificare, rasă,
domeniu de activitate, mediu de rezistenţă etc.
PRINCIPALELE FORME ALE ŞOMAJULUI

Fiind un fenomen economico-social deosebit de complex, şomajul nu este o mărime
omogenă, ci îmbracă forme diferite, denumite, de regulă, după natura cauzei ce le-a
generat sau după caracteristicile esenţiale.
 Lipsa unui loc de muncă pentru o perioadă determinată poate fi rezultatul voinţei
individuale, caz în care vorbim de şomaj voluntar, sau dimpotrivă, poate fi rezultatul unor
acţiuni independente de voinţa sa, caz în care vorbim de şomaj involuntar. Prin urmare,
şomajul poate fi voluntar sau involuntar. Şomajul voluntar este specific persoanelor care
fie nu doresc să lucreze, fie refuză să lucreze pentru un salariu fixat prin jocul cererii şi
ofertei (şomajul diplomelor). În schimb, şomajul involuntar este cazul celor care
oferindu-şi forţa de muncă, acceptă salariul oferit, dar nu găsesc locuri de muncă.
 După legătura cu persoanele care au studiat fenomenul şomajului, în teoria
economică s-au conturat trei forme principale: şomaj clasic datorat necorelărilor de pe
piaţa forţei de muncă şi creşterii salariilor (şomaj voluntar); şomaj keynesian datorat
cererii reduse de forţă de muncă determinată de insuficienţa cererii de bunuri şi servicii;
şomaj monetarist, determinat de existenţa în economie a unui şomaj la nivelul ratei
naturale a şomajului.
 În ceea ce priveşte structura pieţei forţei de muncă se pot identifica trei forme
diferite de şomaj: şomaj fricţional, structural şi ciclic.
Şomajul fricţional apare din cauza mişcării neîncetate a oamenilor de la o regiune la
alta sau de la un loc de muncă la altul, sau ca urmare a trecerii acestora prin diferitele
etape ale vieţii. Este considerat un şomaj de căutare. Realizarea unei cuplări adecvate
între locurile de muncă existente şi candidaţii potriviţi necesită timp; ca urmare este
posibilă coexistenţa şomajului cu locurile de muncă vacante.
Şomajul ciclic se formează ca urmare a reducerii activităţii economice (respectiv a
cererii de forţă de muncă), în timpul crizelor economice, şi poate fi resorbit în perioadele
de expansiune economică (şomaj conjunctural). Caracterul ciclic al şomajului este
determinat şi de gradul de sezonalitate al activităţii, de restrîngerea sau extinderea
activităţii economice în anumite anotimpuri ale anului (şomaj sezonier).
Şomajul structural este determinat de modificările care au loc în structura economiei
pe activităţi, forme de proprietate, pe zone geografice etc. sub incidenţa progresului
tehnico-economic, a crizei energetice etc. Şomajul structural corespunde practic unei
neconcordanţe între oferta şi cererea de forţă de muncă. Aceste neconcordanţe apar atunci
când cererea pentru o anumită profesie creşte, în timp ce pentru o anumită profesie scade,
iar oferta nu se adaptează suficient de rapid la această situaţie. Atunci când unele sectoare
economice se dezvoltă, iar altele se află în regres, se constată existenţa unor dezechilibre
structurale între profesii sau regiuni. Şomajul structural se manifestă chiar şi atunci când
există locuri de muncă disponiblile, deoarece lipsesc aptitudinile necesare pentru ca cei
care caută un loc de muncă să se adapteze noilor locuri de muncă create. Reducerea
105
Emilia Herman
acestui tip de şomaj are loc printr-un proces pe termen lung, ce presupune investiţii mari,
recalificarea şi reorientarea profesională a celor afectaţi.
 În funcţie de factorii legaţi de procesul de producţie şomajul poate fi tehnologic
şi tehnic. Şomaj tehnologic este determinat de înlocuirea vechilor tehnici şi tehnologii cu
altele noi sau de reorganizarea firmei, activităţi care sunt însoţite de restrângerea
locurilor de muncă. Resorbirea acestuia este dificilă deoarece presupune recalificarea
forţei de muncă în concordanţă cu noile cerinţe impuse de schimbările tehnologice sau
schimbările în managementul firmelor. Şomajul tehnic reprezintă o inactivitate forţată
din cauza lipsei anumitor cantităţi de prodfactori utilizaţi într-o firmă, defecţiunilor unor
maşini, dificultăţilor de aprovizionare şi desfacere etc. Şomajul tehnic poate fi total sau
parţial şi încetează o dată cu reluarea activităţii firmei.
 După vârsta celor afectaţi de şomaj se remarcă, în general, trei categorii: şomajul
celor sub 25 de ani (şomajul tinerilor); şomajul celor între 25-50 de ani şi şomajul
persoanelor peste 51 de ani. În general, dintre toate categoriile de populaţie, sunt mai
afectaţi de şomaj tinerii şi vârsticii, caz în acest caz vorbim de şomaj de excluziune
(şomajul care afectează grupele cele mai defavorizate de persoane).
TEMA 2
CAUZELE, CONSECINŢELE ŞI COSTURILE ŞOMAJULUI

Din analizarea formelor şomajului se pot evidenţia principalele CAUZE ALE
ŞOMAJULUI, ce rezultă din interacţiunea pieţelor: dezechilibrul cerere–ofertă atât pe
piaţa forţei de muncă cât şi pe piaţa bunurilor şi serviciilor; fluctuaţiile provocate de
ciclicitatea economică; insuficienţa accentuării măsurilor de revitalizare a economiei;
gradul de sezonalitate al unor activităţi; cauze de natură tehnică şi tehnologică; cauze
structurale; existenţa şomajului natural, politica salarială etc.
În literatura economică actuală se formulează mai multe concluzii cu privire la
FACTORII CAUZATORI AI ŞOMAJULUI.
A. Şomajul nu provine, în întregime dintr-o cerere insuficientă, chiar dacă este esenţială
această cauză, şomajul poate avea şi alte forme şi cauze de manifestare, cum ar fi:
 un număr redus de locuri de muncă, determinat de slabele investiţii anterioare sau
de un excedent de ofertă de muncă, în raport cu capitalul fix existent, ca urmare a unui
exod sau a imigraţiei;
 se manifestă un şomaj clasic deosebit, în sensul că, unele capacităţi de producţie
rămân neutilizate, datorită preferinţei pentru investiţii de productivitate în detrimentul
celor de capacitate, deci o rentabilitate comparativ nesatisfăcătoare, face ca anumite locuri
de muncă să rămână neocupate;
106
Emilia Herman
 şomajul fricţional are tendinţa de creştere independent de relansarea cererii

efective, datorită creşterii mobilităţii forţei de muncă şi reducerii timpului de angajare, ca
urmare a unor profunde restructurări industriale, a noilor modalităţi de gestionare a mâinii
de lucru şi a modalităţilor de acordare a indemnizaţiei de şomaj.
B. Crearea unui anumit număr de locuri de muncă nu diminuează, întotdeauna
şomajul, pentru că numărul solicitanţilor de muncă poate creşte, din cauza intrării în
oferta de forţă de muncă a altor categorii prin creşterea vârstei de pensionare, a ratei de
activitate a femeilor etc.
C. Creşterea producţiei nu înseamnă o sporire, în mod automat, a numărului de
locuri de muncă.
CONSECINŢELE ŞOMAJULUI
Şomajul, ca fenomen economico-social, are consecinţe individuale şi colective
importante şi afectează atât individul care îl suportă cât şi colectivitatea în ansamblu.
Consecinţe NEGATIVE ale şomajului:
 şomajul reprezintă o formă de inutilizare a forţei de muncă fapt ce duce la risipă şi
pierderi;
 deoarece provoacă scăderea nivelului de trai, şomajul presupune noţiunea de
sărăcie;
 populaţia activă subocupată şi cea care doreşte să muncească, dar nu sunt locuri de
muncă este lezată, în condiţiile existenţei şomajului;
 fiind un dezechilibru macroeconomic, şomajul nu afectează numai
compartimentele materiale ale economiei naţionale ci mai ales elementele sale umane;
populaţia ocupată fiind cea care suportă din plin costurile şomajului;
 concedierile reprezintă un obstacol puternic în calea relansării economice; se
generează un dezacord între populaţia ocupată şi cea cu un anumit grad de subocupare;
Consecinţe POZITIVE posibile ale şomajului:
 fenomenul şomajului creează o rezervă de persoane potenţial dispuse să lucreze,
în vederea acoperirii eventualei cereri suplimentare de forţă de muncă;
 are loc creşterea productivităţii muncii (în principiu), dar mai ales a disciplinei şi
punctualităţii celor angajaţi (de teama viitoarelor concedieri);
 ridicarea interesului pentru muncă şi pentru creşterea competitivităţii salariaţilor
(deoarece de regulă sunt disponibilizaţi cei mai puţin pregătiţi sau slab calificaţi);
 menţinerea salariilor la cote relativ reduse (pe o anumită perioadă) prin
recurgerea firmelor la disponibilizarea de personal etc.
COSTURILE ŞOMAJULUI
Şomajul este considerat un fenomen negativ pentru că impune costuri societăţii.
Costul naţional al şomajului cuprinde trei categorii: costul
Important financiar, costul economic şi costul social.
1). Costul FINANCIAR al şomajului voluntar şi involuntar are trei componente:

ajutoare plătite şomerilor, pierderea unor venituri rezultate din impozite care în caz contrar ar
fi încasate şi pierderea contribuţiilor la asigurările sociale.
107
Emilia Herman
Altfel spus costul financiar al şomajului cuprinde două categorii de costuri:

 costuri explicite - alocaţiile (indemnizaţiile de şomaj);
 costuri implicite - reprezintă echivalentul impozitelor şi taxelor (de care sunt
scutiţi şomerii) cuvenite statului şi a posibilelor câştiguri investiţionale şi sociale, la care
s-a renunţat, în favoarea acordării ajutorului de şomaj (cost de oportunitate).
Şomajul determină o creştere a sarcinilor care apasă asupra sistemului economic,
prin amplificarea finanţării indemnizaţiilor de şomaj, în perioadele de şomaj ridicat.
Garantarea unor venituri minime pentru şomer prin acordarea alocaţiilor
(indemnizaţiilor) de şomaj este o problemă comună tuturor statelor, dar ponderea şi
perioada de acordare sunt diferite de la o ţară la alta.
INDEMNIZAŢIA DE ŞOMAJ are efecte economice contradictorii. Se constată că
şomajul voluntar este cu atât mai mare, cu cât indemnizaţia este mai consistentă. O
mărime redusă a acesteia determină o preocupare mai mare pentru a găsi rapid un loc de
muncă. În acelaşi timp este necesar ca durata căutării unui loc de muncă să nu devină o
povară financiară greu de suportat. Pentru aceasta este nevoie ca indemnizaţia de şomaj să
aibă un nivel optim, adică să fie stabilită astfel încât să incite la căutarea unui loc de
muncă şi să se evite, pe cât posibil, substituirea raţională, din punct de vedere individual,
a timpului de căutare cu timpul liber.
În acest sens, se poate calcula rata de înlocuire a venitului în timpul şomajului faţă
de perioada angajării (Rîş) sub forma raportului procentual dintre venitul net în timpul
perioadei de şomaj (Vnş) şi venitul net în timpul perioadei de angajare (Vna):
V
Rîş  nş  100
Vna
O rată mai mare de înlocuire a venitului în timpul şomajului poate tenta pe şomer să-
şi permită prelungirea perioadei de căutare a unui nou loc de muncă, mărind astfel rata
naturală a şomajului.
2). Costul ECONOMIC este reprezentat în mod special de pierderea de resurse,
ceea ce înseamnă că economia are un nivel al producţiei efectiv mai mic în comparaţie cu
acela pe care ar fi putut să-l atingă dacă forţa de muncă ar fi fost deplin utilizată.
La nivel naţional se calculează decalajul PIB (sau PNB), ca diferenţă

Important între PIB potenţial (rezultat la nivelul ocupării depline) şi PIB real,
rezultat în condiţii de şomaj.
Pierderea producţiei potenţiale, ca rezultat al şomajului involuntar, este o problemă

economică serioasă pentru orice ţară din lume, deoarece persoanele care doresc şi pot să
muncească pentru a creşte nivelul producţiei şi a ridica standardul de viaţă nu reuşesc să-
şi găsească un loc de muncă, ceea ce echivalează cu risipirea de resurse (cunoscut fiind
faptul că timpul neutilizat din cauza şomajului nu mai poate recuperat).
3). Costul SOCIAL al şomajul involuntar este incalculabil. Pentru un individ efectul
demoralizator depinde de felul şomajului: dacă este pe termen scurt sau lung. Şomajul pe
termen scurt nu are consecinţe serioase asupra individului în schimb cel pe termen lung este
devastator. Nici o cifră nu poate să releve efectele pe plan uman şi psihologic ale lungilor
perioade cu şomaj involuntar. Printre consecinţe sociale ale şomajului putem aminti:
108
Emilia Herman
creşterea numărului de îmbolnăviri, sinucideri; modificarea valorilor sociale privind şcoala,

munca, pensia; dezvoltarea micii şi marii criminalităţi etc.
TEMA 3
POLITICI ECONOMICE ANTIŞOMAJ. CORELAŢIA

INFLAŢIE-ŞOMAJ
POLITICI ECONOMICE ANTIŞOMAJ
Având în vedere că şomajul este dezechilibrul care afectează economiile tuturor

ţărilor, dar în diferite proporţii, reducerea lui a devenit un obiectiv major al politicii
economice naţionale şi internaţionale.
În general, politicile utilizate în lupta împotriva şomajului sunt de două tipuri: pasive
şi active. POLITICILE PASIVE se referă la acordarea indemnizaţiei de şomaj şi la
reducerea numărului populaţiei active (prin pensionări anticipate, creşterea perioadei de
formare a tinerilor etc), care nu produc un efect pozitiv asupra volumului global al
şomajului. POLITICILE ACTIVE presupun o intervenţie clară pe piaţa forţei de muncă,
influenţând nivelul global al ocupării şi al şomajului.
Teoria şi practica economică au impus soluţii pentru reducerea şomajului ce poartă
amprenta fizionomiei curentului de gândire în interiorul căruia s-a conturat:
A. Pentru şomajul clasic se impune reducerea ratei de creştere a salariilor, se reduc
astfel costurile prin ieftinirea muncii şi sporeşte rentabilitatea, devenind posibilă creşterea
producţiei şi în acelaşi timp creşterea cererii de muncă şi se absoarbe şomajul.
B. Pentru şomajul keynesist soluţia este stimularea cererii agregate prin politici
fiscale, bugetare şi monetare. Principalele instrumente ale politicii sunt cheltuielile
publice, impozitarea şi masa monetară aflată în circulaţie.
Politica keynesistă antişomaj de relansare a cererii efective prin investiţii îşi
păstrează şi astăzi valabilitatea, dar completată cu unele amendamente:
 investiţia este o sursă a creşterii producţiei şi a cererii de muncă, însă nu poate fi
făcută decât pentru debuşee viitoare cunoscute, în caz contrar, efectul de multiplicare în
ceea ce priveşte crearea de locuri de muncă produce efect invers;
 trebuie să se stabilească o relaţie optimă între investiţia de capacitate, creatoare de
locuri de muncă chiar în momentul efectuării ei, şi investiţia de productivitate, creatoare
de locuri de muncă pe termen lung, prin efectul de multiplicare al unor locuri de muncă în
alte domenii.
109
Emilia Herman
C. La nivelul anilor 1980 politica de stimulare a cererii a început să fie considerată ca

având efecte minime asupra ocupării forţei de muncă, fapt ce a determinat orientarea politicii
economice spre stimularea ofertei. Astfel, neoliberaliştii susţin că stimularea ofertei are drept
scop creşterea nivelului potenţial al producţiei unei economii prin creşterea ofertei de factori de
producţie, cum sunt munca şi capitalul, şi prin creşterea productivităţii.
Pe de altă parte, măsurile adoptate care vizează reducerea şomajului pot fi grupate în
măsuri ce privesc direct şomerii şi măsuri care afectează populaţia ocupată.
În categoria MĂSURILOR CARE PRIVESC ŞOMERII se remarcă:
 pregătirea, calificarea şi orientarea celor care caută un loc de muncă;
 reintegrarea celor eliberaţi din diferite sectoare de activitate ca urmare a
restructurărilor tehnologice şi economice;
 implementarea unor noi forme de angajare, prin flexibilizarea timpului de muncă (cu
orar atipic, pe timp scurt, provizoriu, ocupare cu timp parţial).
MĂSURILE CARE PRIVESC POPULAŢIA OCUPATĂ se referă la:
 redistribuirea sarcinilor celor ocupaţi;
 raţionalizarea muncii în sectoarele care permit ca, prin acest mod, să se creeze şanse
pentru noi angajări;
 reducerea timpului de muncă;
 reducerea ofertei de muncă prin măsuri care vizează pre-pensionarea, reducerea
vârstei legale de pensionare, precum şi creşterea duratei de şcolarizare;
 programe de reconversie profesională la care să participe nu doar şomerii ci şi cei
care urmează a fi disponibilizaţi, în scopul prevenirii şomajului;
 pe termen lung, se urmăreşte crearea de noi locuri de muncă prin investiţii.
Politicile economice care să impulsioneze investiţiile interne, să mărească producţia
şi să stimuleze procesul de creştere economică, în general, au ca implicaţii imediate
creşterea gradului de ocupare a forţei de muncă.
Dintre MĂSURILE CONCRETE care pot fi aplicate pentru creşterea gradului de
ocupare şi implicit scăderea ratei şomajului enumerăm:
 creşterea cheltuielilor guvernamentale care determină creşterea investiţiilor în
paralel cu creşterea cererii pentru consum, ceea ce duce la scăderea ratei şomajului;
 scăderea ratei dobânzii care duce la creşterea investiţiilor şi implicit la o scădere a ratei şomajului;
 creşterea venitului net al gospodăriilor care determină creşterea cererii de consum
cu efecte pozitive asupra producţiei şi a ratei şomajului;
 devalorizarea monedei naţionale, care duce la o creştere a exporturilor ceea ce presupune
o creştere a investiţiilor în producţia pentru export şi deci o scădere a ratei şomajului;
 acţiuni de promovare a vânzărilor cu efecte asupra creşterii cererii pe piaţa
internă, care stimulează producţia internă;
 politici protecţioniste (taxe vamale sporite pentru unele importuri) care duc la
creşterea preţului importului, ceea ce înseamnă o scădere a importurilor şi o orientare spre
producţia internă, iar rata şomajului scade.
110
Emilia Herman
CORELAŢIA INFLAŢIE-ŞOMAJ
Importanţa cunoaşterii inflaţiei şi a şomajului, sub aspectul nivelului, evoluţiei,
factorilor de influenţă, a implicaţiilor asupra economiei reale, a prezentat de-a lungul
timpului un viu interes în rândul economiştilor, şi nu numai, existând numeroase lucrări
de specialitate care urmăresc surprinderea interdependenţei dintre cele două fenomene
macroeconomice: inflaţia şi şomajul.
 Din 1958, când A.W. Phillips (în lucrarea „The Relationship between
Unemployment and the Rate of Change of Money Wages in the United Kingdom 1861–
1957”), pe baza datelor înregistrate în Marea Britanie pentru aproape un secol, a arătat
pentru prima dată că între modificarea salariilor nominale şi rata şomajului există o
relaţie inversă (figura 7.1.), o vastă literatură economică a fost dedicată pentru a examina
această relaţie. Autorul a constatat că salariile nominale tindeau să crească în perioadele
cu şomaj redus şi viceversa. Această relaţie a fost redată printr-o curbă convexă, numită
astăzi „Curba Phillips”.
În figura 7.1, punctul A reprezintă ocuparea deplină a forţei de muncă (proces de
creştere economică şi şomaj scăzut); punctul B-stabilitatea salariilor (şomaj de echilibru)
şi punctul C-scăderea salariilor în paralel cu creşterea şomajului (fază de depresiune
economică).
Forma originală a curbei Phillips are două proprietăţi:
 salariile nu se modifică atunci când rata şomajului este de 5,5%;
 există o spirală ciclică, ce se manifestă în sens invers acelor de ceasornic, adică
salariile cresc mai repede, pe măsură ce şomajul scade şi mai lent, pe măsură ce rata
şomajului creşte.
Deoarece apare o corelaţie pozitivă între rata de creştere a salariilor nominale şi cea
a preţurilor, ulterior, la majoritatea specialiştilor această curbă a servit drept fundamentul
unei reflecţii asupra existenţei unui arbitraj între şomaj şi inflaţie şi, deci asupra
consecinţelor politicii economice.
 În 1960, pe baza datelor cu privire la inflaţia şi şomajul din economia SUA, P.

Samuelson şi R. Solow (în lucrarea „Analytical Aspects of Anti-inflation Policy”) au
realizat o interpretare a curbei lui Phillips, pentru a putea fi folosită în alegerea politicii
economice. Curba lui Phillips, în opinia acestor economişti, reprezintă o relaţie inversă
între rata inflaţiei şi rata şomajului şi nu între rata de variaţie a salariilor nominale şi rata
şomajului, aşa cum a susţinut Phillips. De asemenea, P. Samuelson ajunge la concluzia că
societatea este pusă, în realitate, fie în situaţia de a opta pentru un nivel rezonabil de
111
Emilia Herman
folosire a forţei de muncă şi o creştere moderată, dar continuă a preţurilor, fie în starea de
a oferi o stabilitate relativă a preţurilor, dar asociată unui grad ridicat a şomajului.
 De-a lungul timpului curba lui Phillips a fost recomandată drept un instrument
care să permită formularea de programe politice cu combinări alternative ale ratelor
inflaţiei şi şomajului. Fiecare punct de pe curba Phillips poate fi interpretat ca o variantă
posibilă a politicii economice. Pe toată întinderea curbei lui Phillips se manifestă o relaţie
invers proporţională dintre rata şomajului şi rata inflaţiei, ceea ce reflectă faptul că o
naţiune poate „cumpara” un nivel mai redus al şomajului dacă este dispusă să plătească
preţul unei rate superioare a inflaţiei, condiţiile acceptării compromisului fiind date de
panta curbei Phillips.
 Deoarece raţionamentul lui Phillips a fost depăşit de realitatea economică,
monetariştii Milton Friedman şi E. Phelps, pornind de la existenţa unei rate naturale a
şomajului, determinată în principal de factori structurali, acceptă corelaţia inversă între
inflaţie şi şomaj, dar numai pe termen scurt şi numai în măsura în care modificarea ratei
inflaţiei este neanticipată (CP1 - CP3, din figura 7.2.). Pe termen lung (curba Phillips
devine o dreaptă verticală-CPL), această corelaţie nu există deoarece şomajul nu se
poate reduce ca urmare a unei politici monetare de relansare, aceasta având ca efect doar
creşterea ratei inflaţiei.
Prin urmare, în teoria economică apare o altă alternativă de explicare a curbei
Phillips, sub denumirea de Curba Phillips a ratei naturale. Conform acestei teorii, curba
Phillips cu pantă descendentă este caracteristică numai unor perioade pe termen scurt, iar
pe termen lung există o singură rată a şomajului compatibilă cu inflaţia stabilă (rata
naturală a şomajului), curba Phillips fiind verticală. Relaţia inflaţie - şomaj pe termen
scurt are la bază legătura dintre ratele creşterii salariului real (şi nu a salariului nominal)
şi rata şomajului.
Monetariştii acceptând forma curbei lui Phillips consideră că există o familie de
curbe, pe termen scurt, fiecare corespunzând unui anumit grad de anticipare (a inflaţiei),
conform figurii 7.2. Forma curbelor este identică, ele diferă doar prin valoarea propusă a
ratei anticipate a inflaţiei (Ri*).
Respingând total gândirea intervenţionistă keynesistă monetariştii se întorc practic la
gândirea clasică, considerând că într-o economie aflată în echilibru şomajul este o entitate
naturală, inevitabilă. De asemenea, dacă şomajul efectiv este mai mare sau mai mic decât
cel natural, datorită imperfecţiunilor înregistrate în funcţionarea pieţei, acesta poate să
revină la dimensiunile lui naturale, prin variaţia continuă a salariului real, fără intervenţia
directă a statului.
Rata naturală a şomajului corespunde funcţionării normale a pieţei

forţei de muncă şi este asociată cu ocuparea deplină (totală) a forţei de
Important muncă. Rata naturală a şomajului este o rată care asigură echilibrul
macroeconomic. Şomajul, în orice ţară, poate fi considerat excesiv dacă
depăşeşte nivelul său natural.
Rata naturală a şomajului este influenţată de factori specifici:

 structura şi migraţia populaţiei din ţara respectivă;
 mărimea şi dinamica salariului minim pe economie;
112
Emilia Herman
 nivelul ratelor de creştere a diferitelor sectoare de activitate;

 mărimea şi durata ajutorului de şomaj;
 puterea sindicatelor;
 impozitarea salariilor;
Prin definiţie, rata naturală a şomajului este şomajul care ar rezulta dintr-un
echilibru al cererii cu oferta de muncă bazat pe anticiparea perfectă a nivelului viitor al
preţurilor.
Din perspectiva legăturii şomajului cu inflaţia, în teoria economică se utilizează
conceptul de NAIRU7, reprezentând acea rată a şomajului corespunzător căreia inflaţia
efectivă şi cea anticipată sunt egale, iar inflaţia este stabilă. Existenţa NAIRU implică
absenţa oricărui compromis pe termen lung între inflaţie şi şomaj.
Teoria ratei naturale are implicaţii deosebite pentru politica economică, în primul
rând pentru că presupune existenţa unui nivel minim al ratei şomajului pe care economia
îl poate susţine pe termen lung, iar în al doilea rând teoria susţine că o naţiune nu poate
menţine şomajul sub rata naturală a şomajului o perioadă lungă de timp fără să pună în
mişcare spirala ascendentă a preţurilor şi salariilor.
În literatura de specialitate se afirmă că opinia dominantă în rândul economiştilor
este că nu există o legătură pe termen lung între inflaţie şi şomaj: pe termen lung,
şomajul depinde în mod esenţial de variabile structurale, în timp ce inflaţia este un
fenomen monetar. Cu toate acestea, pe termen scurt, există un compromis: în cazul în care
rata şomajului efectiv scade sub rata naturală a şomajului (NAIRU), inflaţia va creşte
până la întoarcerea şomajului la NAIRU, iar în timp, inflaţia se va stabiliza la un nivel
permanent mai ridicat.
 Şomajul reprezintă excedentul ofertei faţă de cererea pe această piaţă.
 În analiza şi caracterizarea şomajului se iau în considerare aspecte legate
de nivelul, intensitatea, durata şi structura şomajului.
REZUMAT  Principalele forme ale şomajului sunt: şomaj voluntar şi involuntar; şomaj
clasic, keynesist şi monetarist; şomaj structural, şomaj conjunctural, şomaj
fricţional, şomaj tehnic, şomaj tehnologic.
 Costul naţional al şomajului cuprinde trei categorii: costul financiar
(explicit-indemnizaţia de şomaj şi implicit), costul economic şi costul social.
 Măsurile concrete care pot fi aplicate pentru creşterea gradului de ocupare
şi implicit scăderea ratei şomajului: creşterea cheltuielilor publice, reducerea
fiscalităţii, reducerea ratei dobânzii de referinţă etc
 Curba lui Phillips, în varianta monetaristă, relectă o relaţie inversă între
rata inflaţiei şi rata şomajului doar pe termen scurt.
 Noţiunea de şomaj şi principalele forme ale şomajului
 Nivelul, intensitatea, durata şi structura şomajului
 Cauzele şomajului
 Distincţia dintre costul economic, costul financiar şi costul social al
şomajului
 Consecinţele negative şi pozitive ale şomajului
 Politicile antişomaj
 Relaţia inflaţie-şomaj
7
Non Accelerating Inflation Rate of Unemployment
113
Emilia Herman
întrebare.
1. Conform legislaţiei
Timp dedin România
lucru: sunt şomeri persoanele care au minim:
10 minute
a. 16 ani; c. 18 ani.
b. 15 ani;
2. Şomajul tehnologic este datorat:
a. reorganizării firmei; c. modificărilor structurii pe ramuri şi
b. crizei de materii prime; subramuri ale economiei;
d. crizei economice.
3. Costul explicit al şomajului:
a. este un cost social; c. reprezintă indemnizaţiile de şomaj;
b. este un echivalent al impozitelor şi d. este un cost financiar.
taxelor cuvenite statului;
4. Pot fi considerate măsuri concrete pentru reducerea şomajului:
a. Creşterea investiţiilor publice; c. Creşterea fiscalităţii.
b. Creşterea ratei dobânzii;
5. Şomajul natural:
a. este format din şomaj structural, fricţional şi clasic
b. este format din şomaj structural, fricţional şi involuntar
c. este considerat un rău necesar pentru economie
d. este şomajul la care se realizează echilibrul macroeconomic
Alegeţi varianta cu toate răspunsurile corecte: A(a,c) B(b,c) C(a,c,d) D(c,d)
6. Pot fi considerate consecinţe pozitive ale existenţei şomajului în economie:
a. Creşterea productivităţii muncii c. Creşterea interesului pentru muncă
b. Inutilizarea forţei de muncă d. Scăderea nivelului de trai.
Grila de evaluare: 1-a; 2- a; 3- c,d; 4-a; 5-C; 6-a,c.

[5] Hardwick, P. Langmead, J. B. Khan, Introducere în economia
politică modernă, Ed. Polirom, Iaşi, 2002
Bucureşti, 2000.
Bucureşti, 2005.
114
Emilia Herman
TEST DE EVALUARE
întrebare.
1. Rata naturală a şomajului: 1 punct
a. corespunde funcţionării normale a pieţei forţei de muncă;
b. este asociată cu ocuparea deplină a forţei de muncă;
c. Nu este influenţată de mărimea şi dinamica salariului minim pe economie.
2. Şomajul fricţional poate fi: 1 punct
a. numai un şomaj voluntar; c. numai un şomaj involuntar.
b. atât un şomaj voluntar cât şi un şomaj
involuntar;
3. Costul implicit al şomajului: 1 punct
a. Este un cost social; c. reprezintă indemnizaţiile de şomaj.
b. este un echivalent al impozitelor şi
taxelor cuvenite statului;
4. Conform curbei lui Philips: 1 punct
a. un şomaj în creştere este însoţit de o reducere a ratei inflaţiei;
b. un şomaj în creştere este însoţit de o reducere a ratei de creştere a salariilor nominale
c. un şomaj în creştere este însoţit de o reducere a ratei de creştere a salariilor reale.
5. Măsuri de reducere a şomajului pe termen scurt pot fi: 1 punct
a. Reducerea timpului de muncă
b. Reducerea duratei active
c. Creşterea investiţiilor creatoare de noi locuri de muncă.
6. Subocuparea invizibilă apare atunci când: 1 punct
a. indivizii muncesc involuntar mai puţin decât durata normată a lucrului şi sunt în căutarea unei
b. indivizii muncesc voluntar mai puţin decât durata normată a lucrului şi sunt în căutarea unei
c. persoanele exercită o activitate profesională în care calificarea lor nu e deplin utilizată
7. Atunci când nu există piaţă de desfacere pentru produsele 1 punct
pe care o firmă le realizează apare şomajul:
a. tehnic d. de excluziune
b. tehnologic e. natural
c. structural
8. Este considerat un şomaj de căutare a unui loc de muncă: 1 punct
a. Şomajul structural; c. Şomajul conjunctural
b. Şomajul ciclic d. Şomajul fricţional
Grila de evaluare: 1-a,b; 2-b; 3-b; 4-b; 5- a,b; 6-c; 7-a; 8- d.
115
Emilia Herman
MODULUL 8
PIAŢA VALUTAR - FINANCIARĂ

Timp alocat – 1 oră
CUPRINS
INTRODUCERE
Obiective
Tema 1 CARACTERIZARE GENERALĂ
Tema 2 CURSUL DE SCHIMB VALUTAR. SISTEME ALE CURSULUI DE SCHIMB
BIBLIOGRAFIA
TEST DE EVALUARE
INTRODUCERE
Desfăşurarea schimburilor internaţionale de bunuri şi
servicii implică intervenţia banilor ca mijlocitor al circulaţiei
INTRODUCERE
bunurilor economice şi mijloc de plată dintre agenţii economici.
Amplificarea şi diversificarea, în mod continuu, a comerţului
internaţional şi a mişcărilor de capital, de forţă de muncă, de
tehnologii etc, au mărit rolul şi importanţa relaţiilor valutar -
financiare şi a pieţei valutare, ca o componentă a pieţei
naţionale şi mondiale.
 Studierea conceptului de piaţă valutară şi convertibilitate

valutară
 Evidenţierea cursului de schimb valutar şi a factorilor de
influenţă a acestuia
OBIECTIVE
 Analizarea sistemelor cursului de schimb valutar
MODUL
116
Emilia Herman

DE LUCRU 10 minute.
TEMA 1
CARACTERIZARE GENERALĂ
Relaţiile valutar-financiare reprezintă acele raporturi economice, de schimb, de
transfer de creanţe şi de plată care se desfăşoară prin intermediul mijloacelor de plată şi
de credit internaţional. Aceste relaţii au la bază un sistem de concepte şi instrumente
importante: piaţa valutară, devize, curs valutar, convertibilitatea monedei, lichiditate
internaţională etc.
Deoarece ţările folosesc monede diferite în tranzacţiile internaţionale, există o
nevoie evidentă de a converti moneda naţională în monede străine şi invers, astfel încât să
se poată realiza aceste tranzacţii.
Piaţa valutară permite conversia monedelor într-un mod eficient şi poate fi
considerată ca fiind piaţa unde sunt stabilite cursurile de schimb. Devenită cea mai
importantă şi cea mai lichidă piaţă financiară din lume, piaţa valutară (piaţa de schimb),
este singura piaţă globală care funcţionează, practic, fără întrerupere, 24 de ore din 24.
Piaţa valutară reprezintă totalitatea tranzacţiilor de vânzare

Important cumpărare a devizelor ce aparţin diferitelor ţări, la un anumit preţ (curs de
schimb).
DEVIZELE reprezintă totalitatea mijloacelor şi instrumentelor de plată şi de credit
internaţionale, exprimate în valută, care au rolul de mijloc pentru stingerea obligaţiilor
rezultate din comerţul internaţional, pentru efectuarea de investiţii la nivel internaţional,
directe sau indirecte, pentru acordarea şi rambursarea de credite. De asemenea, reprezintă
creanţe ale agenţilor economici autohtoni asupra unor agenţi din exterior, existente sub
formă de înscrisuri, exprimate în monede străine. Devizele apar sub diferite forme:
 mijloace de plată şi de credit internaţional: valute aflate în circulaţie - bancnote,
monedă divizionară şi de cont;
 instrumente de plată şi de credit internaţional: trată, bilete la ordin, cecuri, titluri de
valoare, exprimate în valută (acţiuni, obligaţiuni, euroobligaţiuni).
SCHIMBUL VALUTAR reprezintă operaţiunea de schimbare a unei monede naţională
într-o altă monedă. Dacă are ca obiect moneda sub formă de numerar schimbul valutar se
117
Emilia Herman
numeşte manual sau turistic. Însă esenţialul schimbului valutar îl constituie moneda scripturală,
tranzacţiile efectuându-se pe bază de virament între conturile bancare (schimb tras).
PARTICIPANŢII PE PIAŢA VALUTARĂ
1. Băncile comerciale şi băncile de investiţii - reprezintă operatorii cei mai
importanţi deoarece dispun de depozite la instituţiile financiare străine corespondente. În
practică, băncile care intervin în permanenţă pe piaţă sunt puţine la număr, toate celelalte
instituţii similare agreate prin legea bancară intervin ori de câte ori este necesar, prin
intermediul agenţilor specializaţi, numiţi agenţi de schimb. Astfel, piaţa interbancară este
piaţa băncilor şi instituţiilor financiare autorizate prin legea bancară din diferite ţări.
Intervenţiile băncii centrale pe piaţa valutară îndeplinesc trei funcţii:
 executarea ordinelor primite de la clientela proprie - guverne, bănci centrale străine,
organisme internaţionale;
 controlul asupra pieţei, mai mult sau mai puţin pronunţat, în funcţie de importanţa
acordată controlului asupra schimburilor monetare;
 încercarea de a influenţa cursul de schimb, din motive de politică economică
internă, pe de o parte, sau din necesitatea respectării unor angajamente internaţionale, pe
de altă parte (de exemplu, acorduri cu FMI).
2. Operatorii comerciali - firmele de export –import, întreprinderile care se
împrumută în devize etc.
3. Operatorii intermediari - brokerii (curtierii)- sunt în principiu intermediari al
căror rol constă în punerea în legătură a celor două părţi interesate. Remunerarea se face
pe bază de comision fix, calculat în funcţie de tranzacţiilor realizate.
4. Operatorii speculatori - persoane fizice şi juridice care au acces la piaţa valutară
în conformitate cu normele legale specifice din fiecare ţară.
Conform Regulamentului privind regimul valutar din România8, piaţa valutară este
piaţa pe care se efectuează operaţiuni de schimb valutar şi care cuprinde următoarele
segmente:
a) piaţa valutară interbancară;
b) piaţa valutară a caselor de schimb valutar;
c) piaţa valutară a entităţilor care beneficiază de prevederi legale exprese.
CEREREA DE DEVIZE este reprezentată de agenţii economici care o solicită pentru:
 realizarea operaţiunilor de import;
 prestarea de servicii realizate în ţară de agenţii economici străini,
 interese speculative;
 protejarea împotriva dinamicii nefavorabile a cursului monedei naţionale;
 ieşirile de capital din ţară.
OFERTA DE DEVIZE se formează pe baza depozitelor bancare şi a numerarului
persoanelor fizice şi juridice. Oferta de valută provine din activitatea exportatorilor de
bunuri economice, din activitatea agenţilor economici naţionali care prestează servicii sau
execută lucrări în străinătate sau din alte forme de intrare a capitalului străin în ţară.
Funcţionarea pieţei valutare presupune îndeplinirea unei condiţii esenţiale şi anume
convertibilitatea monedei.
8
Regulament nr. 4 privind regimul valutar, Rep. (1) din 1.apr. 2005, Monitorul Oficial, Partea I 616 6.sep.2007
118
Emilia Herman
Convertibilitatea valutară, conform normelor FMI, reprezintă dreptul

rezidenţilor şi nerezidenţilor de a schimba moneda naţională cu o altă monedă
Important străină, în mod liber, prin vânzare - cumpărare pe piaţă, fără nicio restricţie.
Altfel spus, moneda convertibilă are însuşirea legală de a se schimba pe piaţă, pe o
altă monedă, prin vânzare-cumpărare la un anumit preţ (curs de schimb), liber fără
restricţii privind locul, cantitatea, scopul schimbului.
Dobândirea regimului de monedă convertibilă presupune îndeplinirea cumulativă a
mai multor criterii economico-financiare:
 asigurarea într-o anumită perioadă a unui grad relativ stabil al puterii de cumpărare
monedei naţionale şi ulterior o tendinţă de creştere a acesteia;
 crearea de bunuri economice pentru export competitive din punct de vedere
structural, calitativ şi al preţului;
 echilibrarea pe termen lung a balanţei de plăţi externe;
 existenţa unui curs de schimb unic relativ stabil,
 lichidarea restricţiilor în folosirea monedei naţionale de către rezidenţii şi
nerezidenţii din ţara respectivă etc.
Mecanismul de funcţionare al convertibilităţii internaţionale se bazează pe o
strategie corespunzătoare ce are în vedere mai multe elemente:
 stabilirea unui curs de schimb real compatibil cu menţinerea echilibrului balanţei de
plăţi externe pe termen mediu şi lung;
 liberalizarea preţurilor pe criterii de eficienţă economică, în sensul că preţurile naţionale
au la bază influenţele favorabile ale folosirii unui curs de schimb echilibrat pe piaţa valutară;
 eliminarea restricţiilor în folosirea monedei naţionale în ceea ce priveşte: aria
geografică, subiecţii, natura operaţiunilor în care urmează a fi utilizaţi banii schimbaţi,
suma care poate fi preschimbată;
 crearea unor rezerve valutare ale ţării care să asigure credibilitatea necesară
economiei de piaţă.
Trebuie reţinut faptul că realizarea convertibilităţii internaţionale a monedei nu este un
scop în sine ci se corelează organic cu starea şi evoluţia economiei naţionale, fiind o
pârghie economico-financiară esenţială pentru o economie de piaţă dezvoltată.
În funcţie de modul de îndeplinire al condiţiilor impuse de FMI, convertibilitatea
monedelor naţionale cunoaşte diferite GRADE:
a). convertibilitate limitată doar pentru anumite categorii de operaţiuni avându-se în
vedere starea lor pe plan intern în comparaţie cu exigenţele pe plan internaţional cu
privire la eficienţa economică, compatibilitatea bunurilor şi serviciilor naţionale, starea
balanţei de plăţi externe, rezervele valutare etc.
b). convertibilitate limitată internă se referă la însuşirea monedelor naţionale de a
se schimba în interiorul unui ţări pe valuta intrată în ţara respectivă;
c). convertibilitatea oficială sau deplină reprezintă capacitatea unei monede
naţionale de a se schimba pe alte monede naţionale în condiţiile eliminării relativ totale a
restricţiilor şi condiţionărilor în utilizarea monedelor respective;
d). monede liber utilizabile, care au convertibilitate totală, fiind folosite în proporţii
mari la decontările internaţionale: euro, dolarul american, lira sterlină, yenul japonez.
119
Emilia Herman
Convertibilitatea monedei are multiple EFECTE ECONOMICE POZITIVE:

 stimulează agenţii economici în crearea de bunuri competitive pentru export;
 participă la reducerea deficitului balanţei de plăţi externe, deoarece prin utilizarea
monedei naţionale în tranzacţii internaţionale creşte operativitatea şi diversificarea
decontărilor externe;
 stimulează investiţiile străine directe şi de portofoliu, transferul veniturilor şi a
capitalului este mult mai uşor de realizat;
 impulsionează turismul internaţional şi prestarea serviciilor, în general etc.
Atunci când mecanismul de funcţionare al convertibilităţii monedei naţionale nu este
temeinic fundamentat pot să se manifeste şi anumite EFECTE ECONOMICO-SOCIALE
NEFAVORABILE, printre care:
 diminuarea rezervelor valutare;
 accelerarea falimentului unor firme care nu fac faţă concurenţei internaţionale ceea
ce reduce oferta internă şi în acelaşi timp şi gradul de ocupare a forţei de muncă;
 creşterea preţurilor prin alinierea acestora la cele mondiale,
 creşterea datoriei externe (dacă exportul are o eficienţă redusă) etc.
În funcţionarea eficientă a pieţei valutare prezintă importanţă lichiditatea
internaţională şi rezerva monetară internaţională.
Lichiditatea internaţională a unei ţări se referă la totalitatea mijloacelor
de acoperire a soldului operaţiunilor comerciale şi financiare de care dispune o
Important ţară în relaţiile sale cu alte ţări, exprimând măsura în care ţara respectivă are
capacitatea de a face faţă în orice moment angajamentelor externe exigibile.
Lichidităţile internaţionale ale unui stat cuprind:
 rezerva monetară oficială: aur, devize, DST etc
 mijloace de plată internaţionale şi activele uşor transformabile în devize, deţinute de
alte instituţii financiar - bancare altele decât autoritatea monetară şi de agenţii economici
nebancari (depozite bancare, acţiuni, obligaţiuni etc, în valută).
TEMA 2
CURSUL DE SCHIMB VALUTAR. SISTEME ALE CURSULUI

DE SCHIMB
CURSUL DE SCHIMB VALUTAR
Cursul de schimb reprezintă preţul unei monede naţionale exprimat
într-o altă monedă naţională, în funcţie de raportul dintre cererea şi oferta
Important celor două monede şi puterea lor de cumpărare.
120
Emilia Herman
Cursul de schimb reflectă cantitatea de monedă străină ce se primeşte în schimbul unei

monede naţionale sau invers cantitatea de monedă naţională ce se primeşte în schimbul unei
monede străine. Acest curs se numeşte cursul valutar nominal.
În funcţie de unitatea de calcul reţinută, există DOUĂ MODALITĂŢI DE CALCUL
(metode de cotare) a acestui preţ:
 cotare directă, conform căreia cursul de schimb nominal evaluează preţul unei
monede străine (sau deviză) în monedă naţională. De exemplu: 1euro = 4,4 lei.
 cotare indirectă, conform căreia cursul de schimb nominal evaluează preţul unei
monede naţionale în monedă străină (sau deviză). De exemplu: 1 leu = 0,22 euro.
Acţiunea de cotare sub cele două forme ia în calcul atât cursul de cumpărare cât şi
cel de vânzare. Între acestea există o diferenţă numită „spread”, ce reprezintă câştigul
agentului care realizează simultan operaţiuni de cumpărare şi vânzare.
Prima metodă este cel mai mult utilizată în analiza economică şi face din cursul
valutar un preţ ca oricare altul, adică preţul pe care trebuie să-l plătim în monedă
naţională pentru a obţine mărfurile specifice cum sunt devizele străine.
La fel după cum creşterea oricărui preţ depreciază valoarea reală a monedei,
creşterea cursului valutar corespunde unei deprecieri a monedei naţionale, astfel:
 creşterea cursului valutar nominal = deprecierea monedei naţionale
(valoarea devizelor străine creşte).
 scăderea cursului valutar nominal = aprecierea monedei naţionale (valoarea
devizelor străine scade).
Cursul valutar nominal (cn) permite să se convertească un preţ oarecare exprimat
în monedă străină (P*) într-un preţ estimat în monedă naţională (P) şi anume:
P = cn • P*
Cursul de schimb valutar real (cr) exprimă preţul relativ al produselor din
străinătate în raport cu produsele naţionale (P*/P), exprimate în monedă naţională:
c P*
cr  n ,
P
unde: P- preţul produselor naţionale, P*- preţul produselor străine, cn- cursul de
schimb nominal.
Cursul de schimb real este un indicator al competitivităţii produselor. O creştere a
acestuia arată că preţurile produselor străine, exprimate în moneda naţională cresc în
raport cu preţurile naţionale, iar competitivitatea naţională se îmbunătăţeşte. Invers, o
scădere a cursului de schimb real evidenţiază o deteriorare a competitivităţii. Se constată
că unul sau mai multe din următoarele fenomene economice pot contribui la
îmbunătăţirea competitivităţii: creşterea cursului de schimb nominal (deprecierea lui),
creşterea preţurilor străine (P*), scăderea preţurilor naţionale (P).
Cursul de schimb (nominal sau real) este un curs de schimb bilateral, adică cursul
care evidenţiază cursul de schimb dintre două monede. În funcţie de numărul devizelor
străine convertibile în moneda naţională, pentru aceeaşi monedă naţională există mai
multe cursuri bilaterale. Un indicator sintetic ce reflectă o medie a acestor cursuri de
schimb diferite îl reprezintă cursul de schimb efectiv a unei monede.
Cursul de schimb efectiv a unei monede reprezintă o medie a cursurilor de schimb
bilaterale ale acestei monede, ponderată cu cota parte a fiecărei ţări străine deţinută în
comerţul exterior al ţării respective.
121
Emilia Herman
Cursul valutar economic sau cursul pieţei este cursul efectiv (real), zilnic, care se
utilizează în tranzacţiile internaţionale, fundamentat pe paritatea puterilor de cumpărare a
monedelor naţionale.
Cursul valutar economic este influenţat de numeroşi FACTORI:
 Factori interni: activitatea economică (mărimea şi dinamica producţiei-PIB),
nivelul şi dinamica preţurilor unor anumite bunuri, nivelul general al preţurilor (rata
inflaţiei), masa monetară existentă în economie, mărimea şi dinamica creditului şi a
dobânzii, factori socio-politici din ţară, factori psihologici (mentalitatea, comportamentul
agenţilor economici, starea de spirit).
 Factori internaţionali: raportul dintre cererea şi oferta de monedă pe piaţa
externă, starea balanţei de plăţi externe; factori socio-politici la nivel internaţional etc.
Categorii principale de OPERAŢIUNI PE PIAŢA VALUTARĂ:

1) operaţiuni LA VEDERE în care realizarea efectivă a tranzacţiilor este însoţită
nemijlocit de perfectarea unui contract de schimb (foarte precis, viramentele bancare
corespondente sunt efectuate în 48 de ore). În acest caz se formează cursul de schimb la
vedere sau curent (spot rate) – este cursul la care o monedă poate fi schimbată cu o alta la
un moment dat.
2) operaţiuni LA TERMEN unde se formează cursul la termen (forward rate), adică
cursul de schimb convenit în momentul încheierii contractului pentru devizele livrate la o
dată ulterioară (scadenţă), fixată în momentul efectuării angajamentului. Cursul la termen
este, de regulă, mai mare decât cursul la vedere.
Existenţa pieţei valutare la termen permite ca toţi comercianţii să se acopere
împotriva riscului de pe piaţa valutară şi duce la dezvoltarea anumitor TIPURI DE
ACTIVITĂŢI: acoperirea riscului, activitate speculativă, arbitraj valutar şi arbitraj al
dobânzii.
a. Acoperirea riscului valutar (hedging) reprezintă operaţiunea de eliminare a
riscului valutar prin echilibrarea activelor şi pasivelor în monedă străină.
Un importator contractează o datorie care trebuie achitată la o
anumită dată ulterioară. „Riscul valutar” este dat de riscul variaţiei
Exemplu cursului de schimb, ceea ce implică o pierdere pentru importator.
Importatorul se poate asigura împotriva riscului cumpărând valută
„la termen”, adică va încheia un contract cu o bancă pentru
achiziţionarea unei sume în moneda străină, ce va fi achitată la o
dată ulterioară, la cursul de schimb prestabilit.
b. Activitatea speculativă presupune acceptarea riscului pentru a obţine un profit,
adoptând o poziţie în care activele şi pasivele în monedă străină nu se echilibrează.
c. Arbitraj valutar constă în exploatarea diferenţei dintre cursurile de schimb pentru a
obţine un profit fără risc, având ca efect eliminarea diferenţelor ce creează oportunităţi de profit.
Să presupunem că cursul lirei sterline la Londra este de 1,5
dolari în timp ce la New York o liră este de 1,45 dolari.
Exemplu Considerând că nu există costuri de efectuare a tranzacţiei, este
profitabil să vinzi lire în Londra şi simultan să cumperi în New
York. Vânzând 1000 de lire în Londra se câştigă 1500$, care pot fi
schimbaţi la New York pentru 1034,48lire (1500$/1,45),
122
Emilia Herman
realizându-se un profit fără risc pentru un expert în arbitraje

valutare de 34,48 lire. Dar asemenea vânzări şi cumpărări pot duce
la o apreciere a lirei sterline în New York şi o depreciere a lirei
sterline la Londra, până când cele două cursuri vor ajunge identice.
d. Arbitrajul dobânzii are ca scop efectuarea de operaţiuni în diferitele centre
financiare în funcţie de diferenţele între ratele dobânzii pentru a realiza cea mai ridicată rată
posibilă de profit.
Dacă rata dobânzii la 30 de zile este mai mare în New York ca
la Paris, poate fi profitabil pentru investitori să-şi transfere pe termen
Exemplu scurt fondurile de la Paris la New York. Pentru aceasta, trebuie să
convertească euro în dolari la un curs de schimb la vedere şi în
acelaşi timp să evite riscul valutar, stabilind convertirea beneficiilor
rezultate din nouă în euro, la un curs la termen. Prin urmare
tranzacţia va fi sau nu profitabilă în funcţie de diferenţele dintre
ratele dobânzii în cele două centre financiare şi de diferenţa dintre
cursul la vedere şi la termen peste 30 de zile.
SISTEME ALE CURSULUI DE SCHIMB
În teoria şi practica economică s-au conturat mai multe sisteme ale cursului de
schimb:
a). Sistemul cursului de schimb fix
b). Sistemul cursului de schimb flexibil
c). Sistemul cu flotare controlată
d). Sistemul cu intervale de variaţie ale cursului de schimb.
Una din cele mai importante decizii internaţionale pe care trebuie s-o ia statele se
referă la tipul sistemului cursului de schimb pe care îl adoptă, altfel spus trebuie să decidă
cum se va raporta moneda naţională la alte valute.
Apar două întrebări fundamentale şi anume:
 Dacă statul optează pentru un curs de schimb flexibil, cât de mult va putea fluctua
cursul de schimb şi cum va putea statul să asigure o anumită siguranţă şi stabilitate
economică?
 Dacă statul optează pentru un curs fix în raport cu celelalte valute, cum va putea fi
el pus în aplicare şi care va fi mecanismul prin care se va ajusta balanţa de plăţi externe?
EFICIENŢA UNUI SISTEM DE CURS DE SCHIMB poate fi apreciată prin
gradul de îndeplinire al obiectivelor: ajustare, încredere şi lichiditate.
1. Ajustare - sistemul trebuie să permită ca o ţară să-şi corecteze dezechilibrul
balanţei de plăţi fără a crea tensiuni în economia naţională;
2. Încredere - respectiv un grad de siguranţă oferit exportatorilor şi importatorilor în
legătură cu stabilitatea cursului de schimb în viitor, altfel spus, sistemul trebuie să ofere
comercianţilor încrederea că plăţile internaţionale vor putea fi realizate într-un mod eficient
şi sigur, fără să implice mari pierderi;
3. Lichiditate - existenţa activelor de rezervă disponibile pentru a stabiliza cursurile de
schimb. Adică dacă sistemul adoptat va necesita intervenţia băncii centrale pe piaţa valutară
123
Emilia Herman
pentru a stabiliza cursul de schimb, va trebui să existe o rezervă valutară suficientă pentru a
asigura eficienţa acestei operaţiuni.
a. SISTEMUL CURSULUI DE SCHIMB FIX
Principala caracteristică a acestui sistem este că raportul dintre moneda naţională şi
celelalte valute este fix. În acest caz autoritatea monetară determină un curs de schimb
oficial (paritatea) în raport cu un etalon9 recunoscut de către comunitatea internaţională şi
se angajează să intervină pe piaţa valutară astfel încât să se menţină cursul de schimb la
un nivel oficial sau în cadrul unor limite de fluctuaţie10 definite de sistemul monetar
internaţional în vigoare. Exemple de sisteme de schimb fixe sunt sistemul etalonului de
schimb-aur şi sistemului monedei unice (european).
Într-un regim de cursuri de schimb fixe pot să apară situaţii în care băncile centrale
să nu mai fie în măsură să menţină cursul de schimb în intervalul limitelor de fluctuare
autorizate. În acest caz autoritatea monetară procedează la modificări ale parităţii oficiale
ale monedei, prin devalorizare sau revalorizare.
Devalorizarea sau revalorizarea11 reprezintă modificări ale cursului
de schimb oficial pe care o autoritate monetară se angajează să-l menţină
Important în interiorul limitelor de fluctuaţie autorizate într-un sistem de cursuri de
schimb fixe.
În cazul deprecierii monedei naţionale, banca centrală trebuie să dispună de rezerve
de valută convertibilă, acceptată de către pieţele valutare, astfel încât să-şi poată cumpăra
propria monedă, atât timp cât tendinţa către o prea mare depreciere continuă. În cazul în
care factorii principali care determină evoluţia cursului de schimb acţionează în mod
durabil în sensul unei deprecieri iar rezerva valutară este insuficientă atunci autoritatea
monetară procedează la devalorizare, adică sporeşte cursul de schimb oficial la un nivel
pe care autorităţile monetare sunt capabile să-l apere.
În cazul aprecierii monedei naţionale, banca centrală trebuie să vândă propria
monedă în schimbul devizelor care au tendinţa să se deprecieze prea puternic, acumulând
rezerve valutare. Dacă factorii principali care determină evoluţia cursului de schimb
acţionează în mod durabil în sensul unei aprecieri autorităţile pot să stopeze acest
fenomen prin revalorizare, adică scade cursul de schimb oficial astfel că banca centrală
îşi va înceta cumpărările de devize efectuate în vederea frânării aprecierii monedei sale.
b. SISTEMUL CURSULUI DE SCHIMB FLEXIBIL
Sistemul cursului de schimb flexibil este sistemul în care cursul de schimb este
determinat în mod liber de către echilibrul dintre oferta şi cererea pe piaţa valutară. Nu
există nici curs de schimb oficial, nici intervenţii ale autorităţilor monetare pentru a influenţa
evoluţia pieţei valutare, altfel spus nu există politică valutară.
9
Aur, monedă străină sau un coş de monede
10
Cursul poate fluctua în cadrul unei limite restrânse, denumită marjă de fluctuaţie.
11
Nu trebuie confundată cu deprecierea sau aprecierea care reprezintă oscilaţiile efective ale cursului de schimb pe
piaţa valutară.
124
Emilia Herman
Avantaje ale acestui sistem pot fi: mecanism de ajustare automat al cursului de schimb;
variaţiile cursului de schimb sunt uzuale pentru corectarea dezechilibrelor; statul nu trebuie să
păstreze rezerve valutare; satisface criteriile de ajustare şi lichiditate.
Există şi unele dezavantaje care îl pot face nefiabil:
 condiţia Marshall–Lener poate să nu fie satisfăcută caz în care sistemul poate fi
suspus la fluctuaţii extreme pe termen scurt, instabilitate ce afectează negativ eficienţa
mecanismului de ajustare;
 nesiguranţa comercianţilor (exportatori şi importatori) care derivă din riscul valutar
la care sunt expuşi datorită fluctuaţiilor mari ce pot apărea, fapt ce-i determină să-şi
piardă parţial încrederea în sistem;
 Cursul flexibil poate fi inflaţionist pentru ţările cu deficit al balanţei de plăţi. De
exemplu, dacă o ţară se confruntă cu un deficit persistent moneda ei se depreciază, fapt ce
determină creşterea preţului importurilor şi în acelaşi timp creşterea cererii pentru export.
De aceea deprecierea poate exercita o presiune inflaţionistă prin costuri şi prin cererea
asupra economiei interne.
c. SISTEMUL CU FLOTARE CONTROLATĂ
Sistemul în care cursul de schimb este stabilit, în principal, de cerere şi ofertă, dar
asupra lui acţionează, din când în când, autorităţile monetare pentru a influenţa variaţia
cursului de schimb şi al stabiliza.
În condiţiile unei „flotări controlate” fluctuaţiile cursului de schimb sunt atenuate
ori de câte ori banca centrală din ţara respectivă consideră excesiv nivelul fluctuaţiei atins.
În acest caz decizia cu privire la momentul oportun intervenţiei şi mărimea acestei
intervenţii este arbitrară.
Principalul obiectiv al intervenţiei este obţinerea unei stabilităţi rezonabile a cursului
de schimb, păstrându-se încredea în sistemul de schimb. Intervenţia băncii centrale ar
putea duce la o îndepărtare a cursului de schimb de cel de echilibru, fapt ce determină ca
sistemul să funcţioneze cu o eficienţă a ajustării mai reduse. Faţă de sistemul flexibil,
banca centrală trebuie să-şi constituie rezervă valutară ceea ce înseamnă că „flotarea
controlată” ar putea crea anumite probleme de lichiditate.
d. SISTEMUL DE INTERVALE DE VARIAŢIE ALE CURSULUI DE SCHIMB
Este un sistem în care intervenţia băncii centrale este stabilită mult mai rigid decât în
sistemul anterior, cursul de schimb putând fluctua într-un interval de variaţie prestabilit.
Banca va interveni numai dacă cursul de schimb depăşeşte limita inferioară şi superioară
125
Emilia Herman
a intervalului (de exemplu +/-5%). Sistemul reprezintă un compromis între sistemul

cursului de schimb flexibil şi cel al cursului de schimb fix.
 Piaţa valutară reprezintă totalitatea tranzacţiilor de vânzare cumpărare a

devizelor (mijloacelor şi instrumentelor de plată şi de credit internaţionale,
exprimate în valută) ce aparţin diferitelor ţări, la un anumit preţ (curs de
REZUMAT schimb valutar).
 Participanţii pe piaţa valutară sunt: băncile (inclusiv Banca Centrală),
operatorii comerciali, operatorii intermediari, operatorii speculatori.
 Moneda convertibilă are însuşirea legală de a se schimba pe piaţă, pe o altă
monedă, prin vânzare-cumpărare la un anumit preţ (curs de schimb), liber fără
restricţii privind locul, cantitatea, scopul schimbului.
 Cursul de schimb reflectă cantitatea de monedă străină ce se primeşte în
schimbul unei monede naţionale sau invers cantitatea de monedă naţională ce se
primeşte în schimbul unei monede străine

 Noţiunile de curs valutar, cerere de valută şi ofertă de valută
 Categoriile cursului de schimb
 Factorii ce influenţează cursul de schimb valutar
 Operaţiunile pe piaţa valutară
 Principalele sisteme ale cursului de schimb
1. Cursul de schimb valutar pe piaţa valutară la termen, de regulă:
a. este mai mic decât cel al pieţei la vedere;
b. este mai mare decât cel al pieţei la vedere;
c. este egal cu cel al pieţei la vedere.
2. Diferenţa dintre cursul de vânzare şi cursul de cumpărare al unei monede:
a. revine cumpărătorului
b. revine guvernului, sub formă de comision
c. revine vânzătorului
d. reprezintă câştigul agentului care realizează simultan operaţiuni de cumpărare şi vânzare.
3. Cursul de schimb valutar:
a. este preţul unei monede exprimat în altă monedă;
b. reprezintă cantitatea de monedă naţională ce se primeşte în schimbul unei unităţi de monedă
străină
c. reprezintă cantitatea de monedă străină ce se primeşte în schimbul unei unităţi de monedă
naţională
Alegeţi varianta cu toate răspunsurile corecte: A(a,b) B(a,c) C(a) D(a,b,c)
4. Cererea de devize provine din:
a. Activitatea de import
126
Emilia Herman
b. Activitatea de export
c. Activitatea agenţilor economici naţionali în străinătate
d. Activitatea agenţilor economici străini în ţară
e. Activităţi speculative
Alegeţi varianta cu toate răspunsurile corecte:A(a,d,e) B(a,c,e) C(b,c) D(a,d)
5. Gradul de îndatorare a ţării debitoare se poate determina prin:
a. Mărimea absolută a datoriei externe
b. Raportul procentual dintre datoria externă şi PIB
c. Raportul dintre serviciu datoriei externe şi valoarea exporturilor
d. Mărimea absolută al serviciul datoriei externe
6. Dacă cererea pe piaţa valutară este mai mare decât oferta :
a. Moneda naţională se depreciază în raport cu valuta
b. Moneda naţională se apreciază în raport cu valuta
c. Moneda naţională se devalorizează în raport cu valuta
d. Moneda naţională se revalorizează în raport cu valuta
e. Moneda străină se apreciază în raport cu moneda naţională
Grila de evaluare: 1-b; 2- d; 3- D; 4-A; 5-a,b; 6-a,e.

lucrările:
[1] Băcescu, M., A. Băcescu-Cărbunaru, Macroeconomie
intermediară, Ed. Universitară, Bucureşti, 2004
[2] Burda, M. , Wyplosz, C. ,Macroeconomie. Perspectivă europeană, Ed.
All Beck, Bucureşti, 2002
[3] Gaftonic, S., Finanţe internaţionale, Ed. Economică, 2000
[4] Georgescu,M.A, Economie. Introducere în macroeconomie, Univ.
“Petru Maior”,Tg. Mureş, 2004
[5] Généreux, J. Macroeconomie în economia deschisă, Ed. All Beck, 2000
româneşti, Ed. Universităţii “Petru Maior” Tg. Mureş, 2011
Bucureşti, 2000.
TEST DE EVALUARE
1. Arbitrajul valutar constă în: 1 punct

a. exploatarea diferenţei dintre cursul de schimb valutar pe pieţe diferite;
127
Emilia Herman
b. exploatarea diferenţei dintre rata dobânzii pe pieţe diferite;

c. operaţii de eliminare a riscului valutar.
2. În cazul sistemului cursului de schimb cu flotare controlată: 1 punct
a. se încalcă condiţia de ajustare
b. banca centrală nu trebuie să-şi constituie o rezervă valutară
c. banca centrală intervine pe piaţa valutară
d. există un grad scăzut de siguranţă a importatorilor şi exportatorilor.
3. Dacă balanţa comercială este excedentară cursul de schimb valutar se poate : 1 punct
a. deprecia
b. aprecia
c. devaloriza
d. revaloriza
4. Convertibilitatea limitată se referă la : 1 punct
a. schimbarea unei monede naţionale pe o cantitate determinată de metal preţios.
b. schimbarea unei monede naţionale pe o altă monedă doar pentru anumite categorii de operaţiuni;
c. capacitatea monedei naţionale de a se schimba numai în interiorul unei ţări pe valuta intrată în
ţara respectivă.
5. Oferta de valută rezultă din : 1 punct
a. activitatea importatorilor de bunuri;
b. activitatea speculatorilor;
c. ieşirea din ţară a capitalului străin;
d. activitatea exportatorilor de bunuri.
e. prestările de servicii realizate în ţară de agenţii economici străini.
6. Cererea şi oferta pe piaţa schimburilor valutare pot fi generate de:
a. intenţii speculative
b. rata şomajului
c. structura populaţiei ocupate
d. evoluţia venitului naţional
7. Care din următoarele afirmaţii nu este adevărată: 1 punct
a. schimbul valutar reprezintă operaţiunea de schimbare a unei monede naţională într-o altă monedă;
b. acoperirea riscului (hedging) reprezintă operaţiunea de eliminare a riscului valutar prin
dezechilibrarea activelor şi pasivelor în monedă străină.
c. arbitraj valutar constă în exploatarea diferenţei dintre cursurile de schimb pentru a obţine un
profit fără risc.
d. cursul la termen este, de regulă, mai mare decât cursul la vedere.
8. Reprezintă factori interni ce influenţează cursul valutar economic: 1 punct
a. mărimea şi dinamica creditului şi a dobânzii
b. rata inflaţiei
c. starea balanţei de plăţi
d. factori socio-politici la nivel internaţional
Grila de evaluare: 1-a; 2-c,d; 3-b; 4-b; 5- d; 6-a; 7-b; 8-a,b.
128
Emilia Herman
MODULUL 9
PIAŢA INTERNAŢIONALĂ
Timp alocat – 1,5 ore

CUPRINS
INTRODUCERE
Obiective
COMERŢUL INTERNAŢIONAL - COMPONENTĂ PRINCIPALĂ A PIEŢEI
Tema 1 INTERNAŢIONALE. EFICIENŢA ACTIVITĂŢII DE COMERŢ
INTERNAŢIONAL
Tema 2 BALANŢA DE PLĂŢI EXTERNE
BIBLIOGRAFIA
TEST DE EVALUARE
INTRODUCERE
Comerţul internaţional reprezintă cea mai veche formă de
legătură economică dintre ţări, deoarece nicio ţară nu dispune de
INTRODUCERE totalitatea resurselor necesare consumului normal al populaţiei. O
parte din produsele consumate într-o ţară sunt produse în alte ţări, iar
o parte din producţia unei ţări este exportată şi se consumă în alte ţări.
Din acest motiv, atunci când se determină volumul producţiei interne
trebuie să se ia în considerare şi cererile externe de produse, iar când
se determină venitul realizat trebuie să se includă şi cel ce provine din
relaţiile comerciale internaţionale.
 Evidenţierea rolului şi trăsăturilor comerţului internaţional

 Analizarea indicatorilor de exprimare a eficienţei economice a
comerţului internaţional
 Descrierea balanţei de plăţi externe
OBIECTIVE
CAPITOL
129
Emilia Herman

DE LUCRU 10 minute.
TEMA 1
COMERŢUL INTERNAŢIONAL - COMPONENTĂ

PRINCIPALĂ A PIEŢEI INTERNAŢIONALE. EFICIENŢA
ACTIVITĂŢII DE COMERŢ INTERNAŢIONAL
PIAŢA INTERNAŢIONALĂ reprezintă ansamblul relaţiilor de schimb, de
vânzare-cumpărare, monetare şi transferuri valorice, dintre diferitele ţări ale lumii,
considerate în interdependenţa şi complexitatea lor.
La baza acestei pieţe stă diviziunea internaţională a muncii, care poate fi definită ca
procesul istoric obiectiv de specializare a ţărilor lumii în producţie şi tranzacţionare a
diferitelor bunuri economice pentru piaţa internaţională. Privită ca stare, diviziunea
internaţională a muncii reprezintă ansamblul specializărilor existente la un moment dat
între ţări pentru participarea la schimburile economice internaţionale.
Principalii factori care stau la baza diviziunii internaţionale a muncii sunt: gradul de
înzestrare diferit cu resurse naturale; progresul tehnic şi nivelul de dezvoltare diferit,
dimensiunea demografică şi teritorială care determină piaţa internă, condiţiile naturale
(clima), factori extraeconomici - tradiţii, politici, socio-culturali.
Având în vedere diversificarea relaţiilor (fluxurilor) economice internaţionale, piaţa
internaţională se structurează astfel:
a). comerţul internaţional format din totalitatea tranzacţiilor cu mărfuri;
b). fluxul internaţional al serviciilor;
c). piaţa internaţională a capitalurilor, care cuprinde operaţiuni legate de plasarea
în/din străinătate a capitalurilor sub diferite forme: investiţii directe, investiţii de
portofoliu, împrumuturi pe termen scurt şi lung;
d). piaţa tehnologiilor şi a altor rezultate ale cercetării ştiinţifice (know-how);
e). piaţa internaţională a forţei de muncă.
Toate aceste componente se află în strânsă legătură unele cu altele şi

Important formează împreună circuitul economic mondial. Acesta reprezintă
totalitatea legăturilor economice (reale şi monetare) care iau naştere între
agenţii economici din diferite ţări.
130
Emilia Herman
COMERŢUL INTERNAŢIONAL: CONCEPT, TRĂSĂTURI

Relaţiile internaţionale realizează, în prezent, o constrângere puternică asupra
economiilor naţionale, atât prin schimbul de bunuri şi servicii care se poate concretiza în
excedente sau deficite, cât şi prin relaţiile financiare, sub forma unei reţele dense de
creanţe şi datorii.
Comerţul internaţional reprezintă o formă de legătură între pieţele
naţionale, între producătorii de mărfuri din diferite ţări, legătură care
Important
exprimă dependenţa reciprocă dintre state şi dovada influenţelor pe care
exteriorul le exercită asupra politicilor economice ale statului.
Comerţul internaţional cuprinde două fluxuri economice:

 importul, care reprezintă achiziţionarea de către un agent economic rezident a unor
bunuri economice de la un agent economic străin.
 exportul, care reprezintă vânzarea de bunuri economice de către un agent economic
rezident către un agent economic străin, contra unei sume, în valută convertibilă.
TRĂSĂTURILE PRINCIPALE ALE COMERŢULUI INTERNAŢIONAL:
 ritm de creştere extrem de rapid al schimburilor externe;
 creşterea importanţei comerţului internaţional cu servicii;
 modificarea structurii comerţului internaţional pe grupe de mărfuri, în sensul
creşterii importanţei tranzacţiilor cu mărfuri care deţin un grad ridicat de prelucrare;
 pe fondul specializării crescânde şi ca efect al interdependenţelor din economia
mondială schimburile externe reprezintă o importanţă din ce în ce mai mare în creşterea
economică a acestor state;
 depăşirea de către ritmul de creştere al comerţului internaţional a ritmului de creştere
al lichidităţilor internaţionale, fapt ce determină apariţia datoriei externe la un număr
ridicat de ţări.
EFICIENŢA ACTIVITĂŢII DE COMERŢ INTERNAŢIONAL
Comerţul exterior reprezintă o importantă cale prin care economia unei ţări participă
la circuitul economic internaţional. Eficienţa acestei activităţi se măsoară atât la nivel
microeconomic cât şi la nivel macroeconomic, utilizându-se metode şi indicatori specifici.
În măsurarea eficienţei comerţului exterior apar câteva dificultăţi, care au în vedere
faptul că: exporturile şi importurile ţării se exprimă în diferite monede faţă de care
moneda naţională variază de la o perioadă la alta; efectele comerţului exterior sunt
complexe, atât pe termen scurt cât şi pe termen lung, ceea ce implică atât evaluarea lor cât
şi transformarea efectelor prezente în efecte viitoare; eficienţa exportului şi importului
unei mărfi poate să difere de la partener la partener, de la o perioadă la alta, ceea ce
necesită calcule pentru fiecare operaţiune de comerţ exterior, precum şi determinarea
nivelului mediu al eficienţei.
Măsurarea eficienţei comerţului exterior implică determinarea şi

compararea efectelor economice cu eforturile.
Important
131
Emilia Herman
Efectele directe, imediate ale acestei activităţi sunt veniturile obţinute din export,
precum şi bunurile şi serviciile obţinute din import. Eforturile se concretizează în
cheltuielile făcute pentru producerea mărfurilor destinate exportului (în monedă
naţională) şi în cheltuielile pentru realizarea importului în valută.
Efectele economice directe şi imediate (pe termen scurt) ale comerţului exterior, la
nivel microeconomic, se măsoară prin indicatori specifici. Datorită specificului aparte al
fiecărei operaţiuni de comerţ exterior se calculează pentru export şi import indicatori
specifici: cursul de revenire brut la export şi cursul de revenire brut la import.
EFICIENŢA ECONOMICĂ A EXPORTULUI se măsoară cu ajutorul cursului de
revenire brut la export (Crbe), care se calculează ca raport între cheltuielile făcute pentru
producerea şi transportul până la frontieră al bunurilor destinate exportului (în moneda
naţională) şi veniturile obţinute, în valută, în urma vânzării produselor exportate pe piaţa
externă. Acest indicator ne arată câte unităţi din moneda naţională s-au cheltuit pentru
obţinerea unei unităţi de valută, prin exportului unei mărfi.
P C
C  i c
rbe P
ev
unde: Pi - preţul produsului pe piaţa internă (în monedă naţională); Cc- cheltuielile
efectuate de exportator pentru aducerea mărfii până la frontieră; Pev - preţul în valută al
mărfii exportate (încasat de exportator).
Eficienţa exportului este cu atât mai mare cu cât cursul de

revenire brut la export este mai mic. Crbe trebuie să fie mai mic decât
Important cursul de schimb al monedei naţionale, calculat în funcţie de valuta în
care se realizează operaţiunea de export.
Acest indicator stă la baza elaborării politicii de structurare a exporturilor,
urmărindu-se creşterea exporturilor acelor produse care asigură un Crbe mic la export şi
diminuarea sau întreruperea exportului mărfurilor care au un Crbe mare.
EFECTUL ECONOMIC IMEDIAT AL IMPORTULUI (eficienţa importului) se
calculează cu indicatorul cursul de revenire brut la import (Crbi). Acest indicator se
calculează ca raport între cantitatea de monedă naţională obţinută în urma vânzării mărfii
importate pe piaţa internă, diminuată cu mărimea taxelor vamale plătite, şi preţul, în
valută, plătit pentru marfa importată. Crbe reflectă cantitatea de monedă naţională ce se
încasează în urma cheltuirii unei unităţi de valută pentru importul mărfii.
P T
C  i i,
rbi P
iv
unde: Pi - preţul produsului pe piaţa internă (în moneda naţională), Ti- taxe vamale
plătite de importator (în monedă naţională), Piv- preţul de import, în valută, plătit pentru
marfa importată.
Cu cât Crbi este mai mare cu atât activitatea de import este mai
eficientă. Operaţiunea de import este eficientă când Crbi este mai mare
decât cursul de schimb al monedei naţionale faţă de valută folosită
Important pentru import.
132
Emilia Herman
Pentru a exprima EFICIENŢA DE ANSAMBLU A ACTIVITĂŢII DE COMERŢ

EXTERIOR, în statistica internaţională se utilizează un indicator sintetic – raportul de
schimb.
Raportul de schimb (Rs) exprimă eficienţa ansamblului schimburilor comerciale ale
unei ţări cu alta, sau cu un grup de ţări. Se calculează ca raport procentual între valoarea
unitară a exporturilor şi valoarea unitară a importurilor sau ca raport procentual între
indicele mediu al preţurilor de export şi indicele mediu al preţurilor de import.
Q P I
pe
R  x x  100 sau R   100 ,
s Q P s I
m m pi
unde: Qx- cantitatea exportului; Px- preţul exportului; Qm- cantitatea importului; Pm-
preţul importului; Ipe- indicele mediu al preţurilor de export; Ipi- indicele mediu al
preţurilor de import.
Raportul de schimb este favorabil dacă este supraunitar (sau superior
bazei 100%), ceea ce reflectă că mărfurile se vând pe piaţa externă la
Important preţuri mai mari decât se cumpără de pe piaţa externă (import).
Eficienţa activităţii de comerţ exterior este influenţată de factori direcţi şi indirecţi,

interni şi externi:
 gradul de modernizare şi noutatea produselor aduse pe piaţă;
 structura mărfurilor care se tranzacţionează;
 nivelul costurilor de realizare;
 nivelul specializării producţiei de export şi nivelul productivităţii muncii;
 calitatea şi complexitatea bunurilor care fac obiectul tranzacţiilor;
 nivelul preţurilor interne şi puterea de cumpărare a monedei naţionale;
 nivelul preţurilor în valută etc.
TEMA 2
BALANŢA DE PLĂŢI EXTERNE

Aşa cum macroeconomia, foloseşte, în general, conturile naţionale (SCN) drept
instrument principal de evidenţă şi analiză, macroeconomia internaţională foloseşte drept
instrument principal balanţa de plăţi externe.
Balanţa de plăţi reprezintă un instrument (tablou) statistico-economic

în care se includ şi se compară totalitatea plăţilor şi încasărilor realizate de o
Important ţară, rezultate din relaţiile economice, financiare şi monetare cu alte ţări, pe
o anumită perioadă, de regulă, un an.
133
Emilia Herman
Altfel spus, balanţa de plăţi externe este alcătuită dintr-un set de conturi care
evidenţiază toate tranzacţiile economice care au loc între rezidenţii unei ţări şi cei ai altor
ţări, într-o perioadă de timp, de obicei, un an.
Conform BNR, Balanţa de plăţi cuprinde sinteza tranzacţiilor economice şi
financiare ale României cu restul lumii, pe o perioadă de timp determinată, referitoare la
bunuri, servicii, venituri, transferuri fără contraprestaţie (donaţii, ajutoare şi altele
asemenea), precum şi la creanţe şi obligaţii financiare.
Balanţa de plăţi externe are, de regulă, două componente principale:
A. CONTUL CURENT (BALANŢA CONTULUI CURENT), care se referă la
toate elementele „tangibile” şi „intangibile”. Importurile şi exporturile tangibile sunt
constituite din bunuri fizice de diferite tipuri, în timp ce importurile şi exporturile
intangibile se referă în special la servicii şi apar sub forma de: venit net din servicii
prestate de rezidenţi către nonrezidenţi (turismul, transportul de mărfuri şi diverse servicii
financiare, asigurări şi operaţiuni bancare); finanţări nete ale guvernului către alte state;
dobânzi, profituri, dividende.
Toate intrările monetare rezultate din exporturile tangibile şi intangibile sunt
înregistrate în creditul contului. Toate ieşirile monetare rezultate din importuri tangibile şi
intangibile sunt înregistrate în debitul contului. Rezultă că un surplus de exporturi faţă de
import produce un excedent de cont curent, iar un surplus de importuri faţă de export
produce un deficit de cont curent.
Balanţa contului curent este formată din:
 Balanţa comercială (comerţului exterior) cuprinde încasările şi plăţile ce provin
din relaţiile de import şi export de mărfuri (elemente tangibile) ale unei ţări cu restul
lumii.
 Balanţa serviciilor surprinde încasările şi plăţile valutare privind transporturile
internaţionale, telecomunicaţiile, turismul internaţional, asigurările internaţionale şi alte
servicii.
 Balanţa transferurilor de venit evidenţiază încasările şi plăţile cu titlu de venituri
ca: dividende, dobânzi la credite externe, plătite şi primite, profituri, rente, venituri din
muncă ale cetăţenilor naţionali ce au lucrat în străinătate sau salarii plătite cetăţenilor
străini etc.
 Balanţa transferurilor unilaterale reflectă transferurile economiilor băneşti ale
lucrătorilor emigranţi, despăgubirile, donaţiile, ajutoarele publice sau private etc.
Balanţa contului curent este echilibrată atunci când intrările şi ieşirile se
compensează, iar ţara respectivă poate să-şi finanţeze importurile de bunuri şi servicii cu
ajutorul exporturilor şi veniturilor nete primite de la restul lumii. Un deficit al balanţei
contului curent are drept consecinţă o îndatorare externă a naţiunii: pentru că nu se pot
plăti importurile cu ajutorul încasărilor din export şi al veniturilor primite de la restul
lumii, o parte din importuri este finanţată prin împrumuturi în devize. Dimpotrivă, un
excedent în balanţa contului curent are drept consecinţă o sporire a creanţelor asupra
străinătăţii sau o dezîndatorare externă a naţiunii. Acest excedent poate fi păstrat în
devize, plasat în străinătate sau folosit la rambursarea datoriei externe trecute.
134
Emilia Herman
B. CONTUL DE CAPITAL (BALANŢA CONTULUI DE CAPITAL) include

fluxurile de capital, pe termen lung, mediu şi scurt, între respectiva ţară şi celelalte ţări.
Contul de capital este format din:
 Balanţa mişcărilor de capital pe termen scurt – creditele primite şi acordate pe
termen până la un an, repatrierea activelor sau altfel spus include toate formele de
împrumut privat pe termen scurt şi investiţiile pe termen scurt, multe dintre acestea având
ca scop exploatarea diferenţei internaţională dintre ratele dobânzii;
 Balanţa mişcărilor de capital pe termen lung – exprimă fluxurile de intrări şi
ieşiri ale capitalurilor sub forma investiţiilor directe (incluzând înfiinţarea şi controlul
unor întreprinderi din străinătate), investiţiilor de portofoliu (care includ achiziţionarea
titlurilor de valoare ale unor companii sau guverne străine) şi împrumuturile
interguvernamentale.
 Balanţa rezervelor valutare internaţionale care cuprinde formarea şi utilizarea
rezervelor valutare.
Când totalitatea intrărilor de capital depăşeşte totalitatea ieşirilor de capital dintr-o
ţară, se înregistrează un excedent al contului de capital sau o intrare de capital net. În
situaţia inversă, când ieşirile depăşesc intrările de capital se înregistrează un deficit al
contului de capital, respectiv o ieşire netă de capital.
În funcţie de raportul existent între totalitatea încasărilor şi plăţilor ce revin din toate
relaţiile economice pe care o ţară le are cu celelalte ţări, balanţa de plăţi externe poate fi:
 echilibrată, când încasările sunt egale cu plăţile rezultate din relaţiile cu toate
ţările partenere, într-o perioadă de referinţă;
 excedentară sau activă, când încasările sunt mai mari decât plăţile efectuate în
relaţiile internaţionale;
 deficitară sau pasivă, când plăţile sunt mai mari decât încasările din relaţiile
internaţionale.
Balanţa de plăţi reprezintă suma dintre balanţa contului curent şi balanţa contului de
capital. Soldul balanţei de plăţi depinde de soldul înregistrat în cele două balanţe care o
compun, solduri care pot să se compenseze reciproc. Un deficit în balanţa contului curent
poate fi finanţat prin împrumuturi de devize din străinătate, ceea ce reprezintă o intrare de
capitaluri. În acest fel un excedent în balanţa capitalurilor poate să compenseze un deficit
în balanţa contului curent, iar balanţa de plăţi să fie echilibrată.
DATORIA EXTERNĂ reprezintă o intrare netă de fonduri în scopul finanţării
deficitului balanţei de plăţi curente şi/sau oricărei alte ieşiri de capital. Aceasta poate fi
interpretată ca o consecinţă a următoarelor aspecte macroeconomice: capacităţi de
producţie reduse, în raport cu consumul, investiţiile şi cheltuielile guvernamentale;
economisire internă insuficientă, faţă de investiţii şi deficitul bugetar; deficit al balanţei
contului curent prea ridicat, comparativ cu intrările nete de capitaluri (datoria fiind
exceptată), ieşiri de capital excesive, sub forma investiţiilor directe sau chiar „scurgeri de
capital” în afara graniţelor.
Prin urmare, în legătură cu împrumuturile sau creditele primite de o ţară sau de
agenţii economici privaţi în cadrul relaţiilor internaţionale se creează datoria externă a
unei ţări.
135
Emilia Herman
În sens larg, datoria externă a unei ţări include totalitatea sumelor băneşti
provenite din diferitele forme de credit precum şi alte valori pe care rezidenţii unei ţări le
datorează celorlalte ţări.
Conform Băncii Mondiale, noţiunea de DATORIE EXTERNĂ INCLUDE:
împrumuturi publice - obligaţii externe ale debitorilor publici; împrumuturi garantate de
stat - obligaţii externe ale debitorilor privaţi, garantate de stat; împrumuturi private pe
termen lung negarantate de stat, credite luate de la FMI şi creditele pe termen scurt (sub 1
an).
În România, datoria externă brută este alcătuită din soldul pasivelor reale, actuale şi
necondiţionate ce presupun plăţi viitoare de rate de capital şi/sau de dobânzi, datorate de
rezidenţii unei economii faţă de nerezidenţi.
Datoria externă totală este formată din datoria externă pe termen
scurt şi datorie externă pe termen mediu şi lung. În funcţie de debitori,
Important
datoria externă este formată din: datorie publică, datorie public
garantată şi datorie privată.
GRADUL DE ÎNDATORARE FAŢĂ DE STRĂINĂTATE al ţărilor debitoare se

determină prin:
 dimensiunea absolută a datoriei externe;
 raportul dintre datoria externă şi PIB.
EFORTUL VALUTAR ANGAJAT DE DATORIA EXTERNĂ a ţărilor debitoare
se determină prin:
 dimensiunea absolută a serviciului datoriei externe sau amortizării creditelor şi a
dobânzilor aferente. Aceasta se realizează conform condiţiilor convenite între ţările
debitoare şi cele creditoare, ţinându-se seama de gradul de îndatorare a ţării debitoare, de
evoluţia dobânzilor şi în corelaţie directă cu dezvoltarea economiei, eficientizarea
activităţii economice şi a comerţului exterior.
 raportul dintre serviciul datoriei externe şi încasările din exportul de bunuri
economice.
Pentru echilibrarea balanţei de plăţi externe pot fi adoptate o serie de politici
economice:
 politici de influenţare a cererii. În cazul unui deficit, o politică fiscală sau
monetară restrictivă poate reduce cererea agregată, inclusiv cererea de importuri şi poate
diminua presiunea inflaţionistă, făcând exporturile mai competitive pe piaţa externă. În
cazul unui excedent o politică fiscală şi monetară expansionistă ar stimula cererea,
inclusiv cererea de importuri. În aplicarea acestor politici trebuie să se ţină seama şi de
celelalte obiective naţionale, cu care intră în conflict: stabilitatea preţurilor, ocuparea
deplină a forţei de muncă, creşterea economică. De exemplu, dacă o ţară înregistrează un
deficit al balanţei de plăţi şi un şomaj ridicat politica de reducere a cererii agregate cu
scopul corectării balanţei de plăţi va avea ca efect o creştere şi mai mare a şomajului.
 controlul importurilor astfel încât să se realizeze echilibrul balanţei de plăţi;
 modificarea cursului de schimb. În mod normal, deprecierea monedei naţionale
corectează deficitul, iar aprecierea acesteia corectează excedentul etc.
136
Emilia Herman
 Comerţul internaţional cuprinde două fluxuri economice: importul şi

exportul.
 Măsurarea eficienţei comerţului exterior implică determinarea şi
REZUMAT compararea efectelor economice cu eforturile.
 Cursul de revenire brut la export (Crbe)- exprimă eficienţa economică a
exportului; arată câte unităţi din moneda naţională s-au cheltuit pentru
obţinerea unei unităţi de valută, prin exportului unei mărfi. Crbe trebuie să fie
mai mic decât cursul de schimb al monedei naţionale.
 Indicatorul cursul de revenire brut la import (Crbi) exprimă eficienţa
economică a importului; reflectă cantitatea de monedă naţională ce se încasează
în urma cheltuirii unei unităţi de valută pentru importul mărfii. Operaţiunea de
import este eficientă când Crbi este mai mare decât cursul de schimb al
monedei naţionale faţă de valută folosită pentru import.
 Balanţa de plăţi externe are, de regulă, două componente principale:
contul curent şi contul de capital.

 Conceptele de: comerţ internaţional, curs de revenire brut la
export, curs de revenire brut la import, balanţă de plăţi externă,
datorie externă;
 Trăsăturile comerţului internaţional
 Indicatorii de exprimare a eficienţei comerţului internaţional
 Structura balanţei de plăţi externe
1. Cursul de revenire brut la export:

a. Cu cât este mai mare cu atât eficienţa exportului este mai mare
b. Este un indicator de eficienţă economică de tipul efect/efort
c. Arată câte unităţi monetare naţionale se cheltuiesc pentru a obţine o unitate de valută
2. Balanţa de plăţi externe:
a. cuprinde numai operaţiunile de export şi import;
b. compară toate încasările şi plăţile realizate de o ţară prin relaţiile economice externe.
c. cuprinde numai balanţa comercială şi balanţa mişcărilor de capital
d. cuprinde contul curent şi contul de capital
e. Este o componentă a balanţei comerciale
3. Raportul de schimb reflectă:
a. eficienţa de ansamblu al schimburilor comerciale între două ţări;
b. eficienţa de ansamblu al exportului;
c. eficienţa de ansamblu al importului
d. indicator sintetic al activităţii comerciale interne
4. Piaţa internaţională cuprinde:
137
Emilia Herman
a. comerţul internaţional
b. fluxul internaţional al serviciilor;
c. piaţa internaţională a capitalurilor,
d. piaţa tehnologiilor şi a altor rezultate ale cercetării ştiinţifice
e. piaţa internaţională a forţei de muncă.
Alegeţi varianta cu toate răspunsurile corecte: A(a) B(a,b) C(a,b,c) D(a,b,c,d,e)
5. Balanţa transferurilor de venit:
a. evidenţiază încasările şi plăţile cu titlu de venituri
b. este o componentă a contului curent
c. este o componentă a contului de capital
d. este o componentă a balanţei comerciale
e. este o componentă a balanţei de plăţi externe
Alegeţi varianta cu toate răspunsurile corecte: A(a,c,d) B(a,b,e) C(b,e) D(c,d,e)
Grila de evaluare: 1-c; 2- b,d; 3- a; 4-D; 5-B.

lucrările:
[1] Bal A. (coord.), Economie mondială, Ed. ASE, Bucureşti, 2006
[2] Băcescu, M., Băcescu-Cărbunaru, A., Macroeconomie
[3] Gaftonic, S., Finanţe internaţionale, Ed. Economică, 2000
Bucureşti, 2000.
[8] Ţigănescu, I. G., Roman M. D., Macroeconomie. O abordare
cantitativă, Ed. Economică, 2005
TEST DE EVALUARE
întrebare.
1. Activitatea de import este eficientă dacă: 1 punct
a. cursul de revenire brut la import este mai mare decât cursul de schimb valutar;
b. cursul de revenire brut la import este mai mic decât cursul de schimb valutar;
c. cursul de revenire brut la import este mai mare decât cursul de revenire brut la export;
d. cursul de revenire brut la import este mai mic decât cursul de revenire brut la export.
138
Emilia Herman
2. Balanţa comercială se referă la: 1 punct

a. încasările şi plăţile ce rezultă din totalitatea relaţiilor internaţionale;
b. încasările şi plăţile ce rezultă numai din activitatea de comerţ exterior;
c. încasările şi plăţile ce rezultă numai din fluxurile financiare şi monetare internaţionale.
3. Dacă balanţa de plăţi externe este excedentară, 1 punct
atunci moneda naţională în raport cu moneda străină se poate:
a. deprecia;
b. aprecia;
c. revaloriza;
d. devaloriza
4. Balanţa de plăţi externe: 1 punct
a. Cuprinde totalitatea plăţilor şi încasărilor realizate de o ţară, rezultate din relaţiile economice,
financiare şi monetare cu alte ţări, pe o anumită perioadă, de regulă un an;
b. cuprinde încasările şi plăţile ce provin din relaţiile de import şi export de mărfuri ale unei ţări cu restul lumii;
c. cuprinde contul curent şi contul de capital.
d. încasările şi plăţile ce rezultă numai din fluxurile financiare şi monetare internaţionale.
5. Dacă datoria externă a unei ţări este mare, este de dorit ca: 1 punct
a. să se reducă importurile;
b. balanţa de plăţi să fie deficitară;
c. balanţa comercială să fie mai mare decât cursul de schimb
6. În condiţiile unui export net pozitiv: 1 punct
a. Balanţa comercială este excedentară
b. Balanţa comercială este deficitară
c. Balanţa comercială este echilibrată
7. Care din următoarele afirmaţii este adevărată: 1 punct
a. Raportul de schimb exprimă eficienţa ansamblului schimburilor comerciale ale unei ţări cu alta
b. cursul de revenire brut la import trebuie să fie cât mai mic
c. cursul de revenire brut la export trebuie să fie cât mai mare
8. Importurile şi exporturile intangibile: 1 punct
a. se referă, în general, la servicii
b. sunt constituite din bunuri fizice de diferite tipuri
c. se înregistrează numai în debitul contului curent
Grila de evaluare: 1-a; 2-b; 3-b; 4-a,c; 5- a; 6-a; 7-a; 8-a.
139
Emilia Herman
MODULUL 10
POLITICA ECONOMICĂ
CUPRINS
Timp alocat- 1,5 ore
INTRODUCERE
Obiective
Tema 1 POLITICA ECONOMICĂ: CONCEPT, OBIECTIVE ŞI TIPOLOGIE
Tema 2 POLITICA BUGETARĂ
Tema 3 ECHILIBRUL MACROECONOMIC ȘI POLITICA ECONOMICĂ
BIBLIOGRAFIA
TEST DE EVALUARE
INTRODUCERE
În perioada contemporană intervenţia statului în economie este
extrem de complexă. Curentele de gândire economică şi evoluţiile
INTRODUCERE economico-sociale ale realităţii economice au antrenat profunde
transformări în ceea ce priveşte implicarea statului în economie.
Implicarea statului în economie se realizează sub diverse forme,
un rol important avându-l în conceperea şi punerea în aplicare a
politicilor economice. Politica macroeconomică are un rol
important în realizarea echilibrului macroeconomic.
 Prezentarea rolului statului în economie

 Descrierea structurii politicii economice
 Evidenţierea diferitelor categorii de politică economică
 Prezentarea politicii bugetare
OBIECTIVE
 Analizarea multiplicatorilor politicii bugetare
MODUL  Prezentarea echilibrului economic general în contextul unei
140
Emilia Herman
economii închise (modelul IS-LM) şi a unei economii deschise

(modelul IS-LM-EE)
 Descrierea modelului de echilibru macroeconomic AD-AS
 Evidenţierea eficienţei politicii economice în realizarea
echilibrului macroeconomic

DE LUCRU 15 minute.
TEMA 1
POLITICA ECONOMICĂ: CONCEPT, OBIECTIVE ŞI

TIPOLOGIE
ROLUL STATULUI în economie a cunoscut creşteri treptate, determinate de
cauze multiple, cum ar fi:
 insuficienţa iniţiativei private într-o serie de activităţi şi domenii de interes general
(de exemplu, cercetare–dezvoltare). În acest caz statul se implică prin: crearea de
întreprinderi publice de producţie, prin susţinerea unor activităţi în care se creează bunuri
necesare satisfacerii nevoilor elementare (producţie de energie electrică şi termică
producţia agricolă etc.), prin finanţarea din resurse proprii a unor activităţi cum sunt:
ocrotirea sănătăţii, asistenţă socială etc.
 complexitatea problemelor inerente perioadelor dificile ale istoriei unei ţări (crize
economice, războaie, cataclisme naturale etc.).
 modificări în conjunctura economică internaţională, care pot afecta, pozitiv sau
negativ, situaţia economică a unor ţări etc.
Unii autori afirmă că în cadrul unei economii de piaţă moderne STATUL ARE
PATRU FUNCŢII PRINCIPALE: îmbunătăţirea eficienţei economice, distribuirea
veniturilor într-un mod cât mai echitabil, stabilizarea economiei prin politici
macroeconomice şi reprezentarea ţării pe plan internaţional.
Rolul statului în economie a constituit veacuri la rând motiv de dispută politică: unii
doresc intervenţia statului în economie pentru corectarea neajunsurilor mecanismului
pieţei, iar alţii susţin necesitatea reducerii rolului statului în viitor.
141
Emilia Herman
Implicarea statului în economie se realizează sub diverse forme:

 furnizează servicii colective fără contraprestaţie directă din partea consumatorilor;
 asigură cadrul juridic pentru desfăşurarea activităţii economice, prin adoptarea unor
reglementări juridice şi măsuri administrative;
 asumarea riscului unor activităţi din domeniul cercetării-dezvoltării, financiar-
bancare etc.
 concepe şi pune în aplicare politici economice.
Politica economică reprezintă ansamblul măsurilor pe care statul le ia

pentru a influenţa viaţa economică. Altfel spus, politica economică
Important reprezintă ansamblul deciziilor de intervenţie sau nonintervenţie ale
autorităţilor publice (stat) adoptate în vederea orientării activităţii
economice pentru atingerea anumitor obiective.
Având în vedere variabilele politicii economice STRUCTURA FORMALĂ A
POLITICII ECONOMICE cuprinde elemente care se referă la finalitatea şi obiectivele
politicii economice, precum şi la instrumentele utilizate.
1. FINALITATEA politicii economice are în vedere motivaţia fundamentală,
calitativă a politicii economice, cum ar fi: dezvoltarea umană, bunăstarea indivizilor.
2. OBIECTIVELE politicii economice reprezintă dimensiunea cantitativă a finalităţilor
şi pot fi: obiective economice (creşterea economică, stabilizarea preţurilor, utilizarea
deplină a forţei de muncă); obiective sociale (securitatea socială, educaţie, sănătate) şi
obiective instrumentale (creşterea ratei investiţiilor, echilibrul balanţei de plăţi).
De-a lungul timpului, politica economică s-a axat pe anumite obiective, pornind de
la priorităţile fiecărei etape, de la necesităţile de dezvoltare ale economiei şi de la
aspiraţiile populaţiei. Deoarece realizarea simultană a acestor obiective s-a dovedit a fi
foarte dificilă, economiştii au construit „poligoanele magice” ale căror laturi s-au
multiplicat în mod progresiv, conform figurii de mai jos.
Figura 10.1. Evoluţia obiectivelor politicii economice
142
Emilia Herman
Oricare ar fi conjunctura economică, se pot formula, pentru orice ţară din lume,
în orice condiţii, următoarele obiective primordiale („careul magic” al lui Nicholas
Kaldor) pentru politica economică:
 evoluţia crescătoare a venitului/outputului real (creşterea economică);
 stabilitatea preţurilor12;
 atingerea unui nivel deplin de ocupare a forţei de muncă13;
 atingerea echilibrului balanţei de plăţi externe.
3. INSTRUMENTELE POLITICII ECONOMICE reprezintă variabile de comandă
ale autorităţilor publice pentru atingerea obiectivelor promovate. Instrumentele
tradiţionale ale politicii macroeconomice sunt: impozitele, cheltuielile publice, masa
monetară, rata dobânzii, cursul de schimb, politica de preţuri, politica veniturilor etc.
TIPURI DE POLITICĂ ECONOMICĂ
1). În raport cu orientarea doctrinară:
 politici liberale în care echilibrul economic se realizează prin mecanismele pieţei,
rolul predominant revenindu-i ofertei globale;
 politici intervenţioniste (dirijiste), care presupun intervenţia activă a statului,
punând accent pe rolul cererii agregate (politici ale cererii);
 politici de inspiraţie democrat socială, favorabile unor acţiuni importante de
planificare, urmărind reducerea inegalităţilor prin protecţia socială susţinută şi
dezvoltarea serviciilor publice.
2). În funcţie de orizontul de timp al obiectivelor urmărite:
 politici economice conjuncturale - politici pe termen scurt, ce vizează cererea
agregată şi în mod special componentele ei, atât din sectorul privat cât şi din cel de stat,
şi modul în care acestea pot fi influenţate în vederea realizării unei stabilităţi
macroeconomice;
 politici economice structurale pe termen lung ce influenţează mai ales oferta
agregată; vizează instrumentele prin care se influenţează volumul capitalului, al muncii,
gradul de încorporare al progresului tehnic în producţie.
3). În funcţie de sfera de cuprindere: politici globale şi politici sectoriale
4). În funcţie de obiectivele urmărite, politicile economice se grupează în trei
categorii:
 Politici de salvgardare, care cuprind: politici demografice şi de control al
migraţiilor internaţionale; politici de aprovizionare (politici agricole, politici energetice,
politici de aprovizionare cu materii prime industriale); politicile mediului înconjurător.
 Politici de creştere economică, care se grupează în: politici de incitare şi adaptare la
progresul economic (politici de concurenţă, politici de cercetare-dezvoltare, politici de
ocupare); politici de echilibru teritorial (politici regionale, politicile transporturilor);
politici ale realizării consensului social (politici ale educaţiei, politici de protecţie socială
şi de transferuri sociale, politici ce vizează participarea salariaţilor la gestiune
întreprinderii).
 Politici de reglare conjuncturală:
12
obiectivul stabilităţii preţurilor nu vizează o rată a inflaţiei nulă, ci relativ scăzută de 1-3%
13
la nivelul ratei naturale a şomajului
143
Emilia Herman
- politici monetare. Politica monetară reprezintă acea politică economică prin care se
urmăreşte stabilizarea economică cu ajutorul instrumentelor monetare. Principalele
instrumentele de politică monetară sunt: manevrarea taxei rescontului, operaţiunile open-
market, manevrarea ratei de rezervă obligatorie, limitarea creditului, emisiunea
suplimentară sau retragerea de monedă. Toate aceste instrumente au fost descrise pe larg
în capitolul „Piaţa monetară”.
- politici de preţuri. Se referă la stabilirea, pe cale administrativă, a unui preţ (minimal
sau maximal) la un anumit bun sau serviciu, cu scopul de a orienta deciziile şi
comportamentul agenţilor economici în sensul dorit sau urmărit de autoritatea publică.
- politici ale veniturilor prin care se manevrează nivelul veniturilor din economie; poate
lua forma unor recomandări sau unor reglementări juridice menite să crească sau să scadă
nivelul veniturilor. De exemplu, guvernul atunci când încearcă să controleze inflaţia o
poate face printr-o formă de intervenţie în procesul de negociere a salariilor. Dacă
guvernul recomandă producătorilor şi sindicatelor o rată scăzută de creştere a preţurilor şi
a salariilor această politică este voluntară. În schimb, atunci când guvernul introduce o
legislaţie care limitează ritmul creşterii preţurilor şi salariilor este o politică statutară.
- politici bugetare care au drept scop macrostabilizarea economică prin intermediul
impozitelor şi a cheltuielilor publice.
ELABORAREA POLITICILOR ECONOMICE

Elaborarea politicilor economice trebuie să aibă în vedere dificultăţile
(problemele) care pot să apară în efectele (aplicarea) politicilor macroeconomice:
1. REACŢII ÎNTÂRZIATE care rezultă din faptul că modificările variabilelor
economice nu afectează imediat alte variabile economice. Aceste întârzieri se împart în:
întârzieri interne şi întârzieri externe.
a). Întârzierea internă (decalaj intern sau decalaj temporal endogen) se referă la
timpul necesar consumării unei acţiuni de politică economică. Aceste întârzieri pot fi:
 întârzierile interne de recunoaştere reprezintă intervalul de timp scurs de la
declanşarea unui şoc până în momentul în care se recunoaşte ce tip de reacţie este
necesar.
 întârzieri interne de decizie şi acţiune reprezintă decalajul dintre momentul
recunoaşterii nevoii de acţiune şi decizia de acţiune politică.
În general, politica fiscală are un decalaj intern mai lung decât politica monetară.
Modificarea cotei de impozitare sau a cheltuielilor bugetare apare, de regulă, după o
lungă perioadă de dezbateri, şi, în mod normal, precedate de includerea lor în bugetul
anual, fapt ce întârzie punerea în aplicare a politicii. În schimb modificarea ofertei
monetare sau a ratei dobânzii pot fi efectuate mult mai rapid de banca centrală.
b). Întârzierea externă (decalaj temporal exogen) reprezintă intervalul de timp
scurs de la momentul implementării politicii până la apariţia efectului acesteia asupra
variabilelor economice. Acest decalaj depinde de relaţia dinamică dintre instrumentele şi
obiectivele politice.
Se consideră că politica monetară produce un decalaj extern mai lung decât cel
cauzat de politica fiscală. Modificările intervenite în politica fiscală şi a cheltuielilor
publice afectează în mod direct cererea agregată prin efectul multiplicator. Măsurile de
144
Emilia Herman
politică monetară prin intermediul ratelor dobânzii afectează investiţiile şi consumul,

efectul total asupra cererii agregate poate apărea chiar şi după un an.
2. PREVIZIUNI NEADECVATE care duc la o politică economică neadecvată ce
poate determina o destabilizare şi mai profundă. Ca răspuns la un şoc aleatoriu produs în
economie cei care elaborează politici economice trebuie să fie capabili să prevadă atât
efectul posibil al şocului asupra economiei cât şi efectele probabile ale strategiilor
alternative. Previziunea imprecisă, fie datorită unui model de previziune deficitar, fie din
cauza unor evenimente imprevizibile, va duce la decizii de politică economică
nesatisfăcătoare.
Sintetizând, elaborarea unei politici economice presupune următoarele etape:
 fixarea obiectivelor;
 stabilirea unei priorităţi (ierarhii) între obiective;
 analiza interdependenţelor între obiective;
 alegerea mijloacelor şi a instrumentelor.
TEMA 2
POLITICA BUGETARĂ
Politica bugetară folosită pentru a se realiza stabilizarea

macroeconomică reprezintă modificarea impozitelor şi a destinaţiei
Important cheltuielilor publice, de regulă, ca urmare a adoptării unei legislaţii noi.
Principalele instrumente folosite în această politică bugetară discreţionară sunt:

lucrările publice şi alte investiţii publice, proiectele de ocupare în sectorul public şi
modificările cotei de impozitare.
Politica bugetară este formată din două componente: politica cheltuielilor
publice şi politica fiscală.
Limitele politicii fiscale sunt scoase în evidenţă de decalajul intern. Datorită acestor
limite majoritatea economiştilor americani acordă astăzi prioritate aplicării politicii
monetare (rata dobânzii şi condiţiile de creditare pot fi modificate mult mai rapid) ca
instrument de stabilizare economică pe termen scurt. În opinia acestora, politica bugetară
se utilizează numai dacă prin intermediul politicii monetare nu poate fi corectat raportul
dintre economii şi investiţii şi combătute recesiunile profunde sau inflaţiile puternice.
Dar într-un sistem fiscal modern pentru a scurta decalajele interne se folosesc
STABILIZATORI AUTOMAŢI14. Cei mai importanţi stabilizatori automaţi sunt:
14
Sunt variabile ale politicii economice care răspund automat la modificările nivelului de activitate
145
Emilia Herman
a) modificarea automată a veniturilor din impozite. Astfel în condiţiile unui sistem

de impozitare progresivă valoarea impozitului scade atunci când producţia scade;
b) transferurile de la bugetul de stat (indemnizaţiile de şomaj, ajutoarele sociale
etc.), care au rolul de a suplimenta veniturile şi a îmbunătăţi situaţia materială a
cetăţenilor.
Indemnizaţia de şomaj este primită imediat ce persoana
devine şomer şi încetează odată cu reangajarea lui. Astfel
Exemplu această indemnizaţie contribuie la creşterea sau scăderea
veniturilor într-un mod anticiclic, stabilizator.
Factorii de stabilizare automată chiar dacă contribuie la reducerea parţială a
fluctuaţiilor ciclului economic, nu pot elimina complet toate perturbările care apar.
Reducerea permanentă şi totală a perturbărilor existente se poate realiza numai printr-o
politică monetară sau printr-o politică bugetară.
Unul din cele mai eficiente instrumente de intervenţie a statului în viaţa economică
a unei ţări este BUGETUL DE STAT. Bugetul de stat este un instrument de stabilizare
macroeconomică prin care autoritatea publică influenţează activitatea economică,
respectiv cererea globală, nivelul producţiei şi al preţurilor, asigură protecţie socială etc.
Este o formă concretă de manifestare a politicii financiare ale statului, fiind principalul
mijloc prin care se formează veniturile statului şi se efectuează cheltuielile publice.
Bugetul de stat este un document (balanţă) în care sunt prevăzute

Important cheltuielile şi încasările planificate a se realiza de către stat într-o anumită
perioadă de timp, de regulă, un an.
În literatura şi practica economică se utilizează trei concepte cu privire la bugetul

public: real, structural şi ciclic.
Bugetul real este bugetul public în care se structurează cheltuielile, veniturile şi
deficitele (excedentele) înregistrate efectiv, într-o anumită perioadă de timp.
Bugetul structural cuprinde veniturile, cheltuielile şi deficitul(excedentul) care s-ar
înregistra dacă economia ar funcţiona la întregul său potenţial.
Bugetul ciclic este diferenţa dintre bugetul real şi cel structural. Cu acest tip de
buget se măsoară impactul produs de ciclurile economice asupra bugetului, ţinându-se
cont de efectul acestora asupra veniturilor, cheltuielilor şi deficitelor bugetare.
Întocmirea şi aprobarea bugetului are la bază TREI PRINCIPII
FUNDAMENTALE:
 anuitatea, ceea ce exprimă caracteristica lui temporară (un an);
 universalitatea, ceea ce înseamnă că toate veniturile se contopesc într-o masă
comună şi servesc acoperirii cheltuielilor prevăzute;
 unitatea - toate veniturile şi cheltuielile sunt cuprinse într-un singur act.
Importanţa bugetului de stat derivă din PRINCIPALELE FUNCŢII PE CARE LE
ÎNDEPLINEŞTE:
 ca sistem de finanţare, bugetul este expresia unui dat fundamental al economiei
reflectând repartiţia veniturilor şi resurselor între sectorul public şi privat;
 ca sistem de redistribuire a veniturilor între agenţii economici, bugetul influenţează afectarea
resurselor în sensul creşterii înclinaţiei spre consum la gospodăriile cu venituri mai reduse;
146
Emilia Herman
 prin politica de atragere a veniturilor şi de orientare a cheltuielilor, bugetul este un

sistem de stabilizare conjuncturală şi de restructurare economică.
Veniturile bugetului de stat provin din numeroase surse şi pot fi: venituri ordinare
şi venituri extraordinare.
În categoria de venituri ordinare intră: impozite directe (impozite pe venit, pe avere
etc) şi indirecte (TVA, accize, taxele vamale etc.); venituri obţinute din activitatea proprie,
desfăşurată de întreprinderile publice; cota parte din profiturile obţinute de societăţile mixte
(capital de stat şi privat), contribuţii la asigurările sociale şi de sănătate etc.
Din sfera veniturilor extraordinare fac parte: creditele interne şi externe; emisiunea
de monedă.
Impozitele şi taxele sunt principalele forme de venit la bugetul de stat. Impozitele
reprezintă o prelevare asupra diferitelor forme de venit, fără contraprestaţie directă, cu
titlu obligatoriu şi definitiv.
În stabilirea taxelor şi impozitelor trebuie avut în vedere că prelevările fiscale
apăsătoare (prea mari) pot micşora veniturile agenţilor economici şi în acelaşi timp
posibilitatea de creştere a producţiei, de creare de locuri de muncă, de modernizare şi
eficientizare a activităţii economice.
Există, spune economistul american Arthur Laffer, o rată (cotă) optimă de
impozitare (t*), la care veniturile fiscale ale guvernului sunt maxime. Astfel se consideră
că dacă impozitele se situează peste rata optimă descurajează producţia şi duc la
micşorarea veniturilor tuturor agenţilor economici, implicit la micşorarea veniturilor
fiscale (figura10.2).
Figura 10.2. Curba Laffer
Cheltuielile bugetului de stat sunt destinate în principal pentru: asigurări şi asistenţă

socială, învăţământ, sănătate, cultură, armată, administraţie publică etc. Structura
cheltuielilor publice diferă de la o ţară la alta şi poate să cuprindă:
a) consumul intermediar, format din bunuri şi servicii destinate funcţionării
administraţiilor publice centrale şi locale,
b) salarii plătite personalului din domeniul public;
c) subvenţii şi alte ajutoare băneşti pentru investiţii, în domenii precis determinate.
d) prestaţii sociale concretizate în: alocaţii familiale, indemnizaţii de şomaj, pensii etc
(transferuri);
e) dobânzi plătite pentru împrumuturile contractate de stat.
147
Emilia Herman
EXECUŢIA BUGETARĂ poate fi:

 echilibrată, atunci când cheltuielile sunt egale cu veniturile prevăzute, având efect
neutru asupra evoluţiei preţurilor. Economiştii neoclasici consideră că execuţia bugetară
echilibrată corespunde cerinţelor de funcţionare echilibrată a economiei naţionale,
realizarea echilibrului finanţelor publice constituind criteriul unui bune gestiuni
economice.
 excedentară, când veniturile sunt mai mari decât cheltuielile prevăzute. Excedentul
bugetar, în anumite limite, reflectă o bună activitate economică. Dar permanentizat şi
supradimensionat poate duce la o inutilizare a resurselor financiare ale statului, respectiv
la o diminuare forţată a veniturilor agenţilor economici (întreprinderi, menaje etc).
 deficitară, când cheltuielile bugetare sunt mai mari decât veniturile bugetare.
Deficitul bugetar poate fi determinat de:
1). cauze de ordin structural; de exemplu, cele legate de evoluţia şomajului, în sensul că
orice creştere a acestuia va determina cheltuieli suplimentare (în condiţii de recesiune
economică).
2). cauze de ordin conjunctural; de exemplu, scăderea producţiei duce la micşorarea
veniturilor din impozite şi taxe, respectiv a veniturilor bugetare.
Deficitul bugetar poate duce la creşterea masei monetare (inflaţie), atunci când se
apelează la emisiune monetară pentru acoperirea lui, la îndatorarea generaţiilor viitoare,
când se apelează la credite, şi la sporirea fiscalităţii.
Suma împrumuturilor contractate de stat în vederea finanţării

Important deficitelor din perioadele anterioare se numeşte datorie publică.
Una din consecinţele cele mai importante ale datoriei publice mari este înlocuirea
capitalului din avuţia privată a naţiunii, fapt ce determină încetinirea creşterii economice
şi scăderea în viitor a nivelului de trai. Altfel spus, pe măsură ce datoria publică creşte
oamenii acumulează datorie publică în loc de capital privat, iar disponibilul de capital
privat al naţiunii este înlocuit cu datoria publică. Pe termen lung, datoria publică mare
determină încetinirea creşterii producţiei potenţiale şi a consumului unei ţări din cauza
costurilor corespunzătoare serviciului datoriei externe, a deficienţelor care apar în
sistemul fiscal determinate de plata dobânzii datorate şi a reducerii amplorii procesului de
formare a capitalului ca urmare a înlocuirii acestuia.
Unii economişti, în special neokeynesiştii, consideră că execuţia bugetară şi chiar
politica bugetară în ansamblu, trebuie să fie judecată în funcţie de rezultatele obţinute, de
efectele pe care le are asupra activităţii economice, în special asupra cererii agregate. În
acest sens, existenţa sau chiar şi creşterea deficitului bugetar poate avea un efect de
relansare asupra activităţii economice.
Bugetul de stat are la bază politicile bugetare pe care le promovează un stat sau altul.
Aceste POLITICI DE RELANSARE BUGETARE sau politici bugetare pozitive
reprezintă un ansamblu de măsuri şi acţiuni prin care cheltuielile publice şi impozitele
sunt orientate şi folosite în direcţia stabilizării macroeconomice (creştere economică,
diminuarea inflaţiei, realizarea unui nivel de ocupare ridicat etc).
148
Emilia Herman
Pentru relansarea sau frânarea creşterii economice politica bugetară recurge la trei
multiplicatori: multiplicatorul cheltuielilor publice, multiplicatorul fiscal şi
multiplicatorul bugetului echilibrat.
1. Multiplicatorul cheltuielilor publice exprimă creşterea venitului şi a producţiei
care decurge dintr-o creştere a cheltuielilor publice, fără ca volumul impozitelor (T) să fie
modificat. În acest caz fie apare, fie creşte deficitul bugetar.
Pentru a determina sporul producţiei şi a venitului se pleacă de la condiţia de
echilibru într-o economie închisă:
Y=C+I+G
Ştiind că funcţia consumului este: C = C0 + c’•Yd = C0 + c’•(Y - T)
şi înlocuind în ecuaţia de echilibru, rezultă: Y = C0 + c’•(Y + T) + I0 + G
Y - c’•Y = C0 - c’•T + I0 + G, venitul de echilibru va fi:
C  c ,  T  I 0 G
Y 0 (relaţia 1)
1  c,
Plecând de la (relaţia 1) sporul de venit se obţine derivând venitul Y în raport cu
cheltuielile guvernamentale (G), astfel:
Y 1 G
  k   Y  sau Y  k  G (relaţia 2)
G 1  c , 1 c
unde k-multiplicatorul cheltuielilor publice.
Multiplicatorul cheltuielilor publice arată că o creştere a cheltuielilor
guvernamentale, ca instrument de politică bugetară, determină o creştere mai mult decât
proporţională a nivelului venitului.
2. Multiplicatorul fiscal exprimă creşterea venitului şi a producţiei ce rezultă dintr-
o reducere a impozitelor şi taxelor, în condiţiile menţinerii constante a cheltuielilor
publice. Şi în această situaţie apare deficitul bugetar finanţat fie prin emisiune monetară,
fie prin apelarea la credite.
Variaţia venitului în funcţie de impozitele şi taxele percepute se obţine derivând
venitul din (relaţia 1) în raport cu T, astfel:
Y  c , c,
  Y   T (relaţia 3)
T 1  c , 1  c,
Variaţia venitului este de sens opus variaţiei impozitelor, deoarece o creştere a
impozitelor va determina o reducere a producţiei şi venitului, iar o reducere a impozitelor
va determina o creştere a venitului.
Deoarece multiplicatorul fiscal este mai mic decât multiplicatorul cheltuielilor
Y c, 1 Y
publice,    , se poate concluziona că împotriva recesiunii
T 1  c 1  c G
, ,
economice creşterea cheltuielilor publice este mai eficientă decât scăderea impozitelor.
Explicaţia derivă din faptul că o cheltuială publică suplimentară determină creşterea
imediată a cererii agregate, în timp ce diminuarea impozitelor şi taxelor determină mai
întâi o creştere a venitului disponibil, care nu este cheltuită în totalitate pentru consum (o
parte din venitul disponibil se economiseşte).
3. Multiplicatorul bugetului echilibrat exprimă influenţa exercitată asupra
nivelului producţiei şi a venitului prin creşterea egală şi simultană a veniturilor şi
149
Emilia Herman
cheltuielilor bugetare. Efectul global se determină prin însumarea variaţiei veniturilor în

funcţie de modificarea cheltuielilor publice şi modificarea impozitelor şi taxelor.
G c,
Plecând de la relaţia Y  şi Y   T , variaţia venitului ce se obţine
1  c, 1  c,
1  c,
va fi: Y   G  T (relaţia 4)
1  c, 1  c,
De exemplu, dacă statul măreşte simultan cu aceeaşi sumă, nivelul impozitelor şi
cel al cheltuielilor, ∆T=∆G, atunci înlocuind în (relaţia 4) se obţine:
1  c,  1 c,  Y
Y   G  G  G    G 
, 
 1  k be (relaţia 5)
1 c ,
1 c ,
1 c 1 c 
,
G
Din (relaţia 5) rezultă că creşterea echilibrată a bugetului duce la o creştere a
nivelului venitului egală cu creşterea bugetului. Acest caz limită când multiplicatorul
bugetului echilibrat (kbe) este egal cu 1 arată că echilibrul bugetar nu asigură neutralitatea
intervenţiei statului, deoarece din creşterea echilibrată a bugetului rezultă o creştere egală
a nivelului venitului.
Pentru a determina sporul producţiei şi a venitului se poate pleca şi de la condiţia de
echilibru într-o economie deschisă:
Y + H = C + I + G + X, unde H-import, X-export
Ştiind că funcţia consumului este C = C0 + c’•Yd = C0 + c’•(Y - T) şi
funcţia importului este H = H0 + h•Y, unde h-înclinaţia marginală spre import şi
înlocuind în ecuaţia de echilibru, rezultă:
Y + H0 + h•Y = C0 + c’•(Y + T) + I0 + G + X
Y - c’•Y + h•Y = C0 - c’•T + I0 + G - H0 + X, venitul de echilibru va fi:
C 0  c ,  T  I 0 G  H 0  X
Y (relaţia 6)
1  c,  h
Plecând de la relaţia de mai sus şi procedând ca şi în cazul economiei închise
multiplicatorii folosiţi în politica bugetară se vor calcula după relaţiile de mai jos, astfel:
Y 1 G
 multiplicatorul cheltuielilor publice   Y 
G 1  c  h,
1 c  h
Y c ,
c ,
 multiplicatorul fiscal   Y   T
T 1  c  h
,
1 c  h
1  c,
 multiplicatorul bugetului echilibrat  Y    G  T
1  c,  h 1 c  h
Multiplicatorii sunt cu atât mai scăzuţi cu cât gradul de deschidere către comerţul
exterior este mai ridicat.
Alături de politica monetară, politica bugetară reprezintă una din cele mai
importante modalităţi de intervenţie a statului în economia de piaţă pentru corectarea
dezechilibrelor existente. Instrumentele şi pârghiile economice efectiv utilizate diferă de
la o ţară la alta şi de la o perioadă la alta şi ţin cont de situaţia concretă a economiei
naţionale.
150
Emilia Herman
TEMA 3
ECHILIBRUL MACROECONOMIC ȘI POLITICA ECONOMICĂ
1. MODELUL DE ECHILIBRU MACROECONOMIC IS-LM
1.1. ECHILIBRUL GENERAL ÎN ECONOMIA ÎNCHISĂ (MODELUL IS-

LM)
Diagrama IS-LM, elaborată de englezul John Richard Hicks (1904-1989) şi

americanul Alvin Harvey Hansen (1887-1975), reprezintă „unul dintre cele mai
reprezentative şi sugestive modele formale de explicitare şi popularizare a doctrinei
keynesiste”15.
La baza elaborării diagramei - model IS-LM stau următoarele premise luate din
doctrina keynesistă:
 Investiţiile sunt o funcţie descrescătoare a ratei dobânzii, această relaţie fiind
comună cu doctrina liberală: I=f(d’);
 Economiile sunt o funcţie crescătoare a venitului, spre deosebire de doctrina
clasică în care sunt o funcţie de rata dobânzii: S=f(Y);
 Cererea de bani este o funcţie a nivelului venitului şi a ratei dobânzii [L=f(Y,d’)];
 Oferta de bani este considerată exogenă;
 Preţurile sunt fixe pe termen scurt.
Modelul este descris prin intermediul a două curbe denumite IS şi LM care redau
echilibrul pe piaţa bunurilor şi serviciilor, pe piaţa monetară şi echilibrul simultan pe cele
două pieţe (Figura 12.1)
Condiţia fundamentală ce asigură echilibrul pe această piaţă, în
concepţia keynesistă, este egalitatea dintre investiţiile şi economiile ex
Important ante (planificate): S=I
Spre deosebire de concepţia clasică şi neoclasică, nu mai funcţionează mecanismul
care echilibra în mod automat S şi I (prin fluctuaţiile ratei dobânzii), deoarece
economisirea nu mai depinde de rata dobânzii, ci de venit. Economiile depind de venit
(economiile sunt o funcţie crescătoare faţă de venit), iar investiţiile de rata dobânzii
(investiţiile sunt o funcţie descrescătoare de rata dobânzii).
Ecuaţia de echilibru - S(Y) = I(d’) redă relaţia care există între venit şi rata dobânzii,
respectiv legătura care există între sectorul real şi sectorul monetar. Keynes consideră că
15
Ghe. Popescu, Evoluţia gândirii economice, Ed.“George Bariţiu”, Cluj Napoca, 2000, p. 944
151
Emilia Herman
dacă venitul creşte vor creşte şi economiile, iar rata dobânzii va scădea, fapt ce va stimula
investiţiile până când echilibrul se restabileşte (Y↑→S↑→↓d’→I↑→S=I).
Prin urmare, venitul naţional este o funcţie descrescătoare faţă de rata dobânzii,
relaţie care în teoria macroeconomică apare sub denumirea de „curba IS” (Figura 12.1).
Curba IS uneşte acele combinaţi dintre rata dobânzii şi nivelul
venitului pentru care sectorul real se află în echilibru (cererea egală cu
Important oferta globală). Reprezintă locul tuturor combinaţiilor posibile ale lui d’ şi
Y care satisfac egalitatea dintre economiile şi investiţiile planificate.
Curba IS descrie cum evoluează venitul pe piaţa bunurilor şi serviciilor atunci când
rata dobânzii variază. Rata dobânzii fiind dată, există un anumit nivel al venitului care va
face ca economiile planificate să fie egale cu investiţiile planificate. Hicks apreciază că pe
această piaţă egalitatea investiţiilor şi economiilor determină nivelul de echilibru al
venitului şi, numai întâmplător, nivelul de echilibru al ratei dobânzii.
Această curbă nu are o semnificaţie economică precisă deoarece oferă numai

condiţia pe care trebuie să o verifice rata dobânzii şi venitul, pentru ca echilibrul pe piaţa
bunurilor să fie realizat, adică oferta globală să fie egală cu cererea globală, respectiv
venitul să fie egal cu cheltuielile totale.
Panta curbei IS va fi dată de valoarea multiplicatorului investiţiilor (K) şi
modificarea ratei dobânzii; cu cât valoarea multiplicatorului va fi mai mare şi rata
dobânzii mai mică cu atât curba este mai aplatizată.
Astfel, dacă Y = C + I ecuaţia echilibrului şi ştim că C = c’•Y şi I = I(d’), atunci
Y = c’Y+ I(d’) sau Y = (1/ 1-c’) ·I(d’) sau Y = K •I(d’),
unde: c’ - înclinaţia marginală spre consum, K- multiplicatorul investiţiilor (K=1/1-c’).
Curba IS se va deplasa ca urmare a modificărilor ce au loc în funcţia economiilor
sau funcţia investiţiilor. Dacă pe ansamblul economiei are loc o creştere a eficienţei
marginale a capitalului, stimulând investiţiile şi economiile, curba IS se va deplasa spre
dreapta şi în sus, iar rata dobânzii creşte. În acelaşi timp, are loc o creştere a venitului şi a
gradului de ocupare. În situaţia inversă, curba IS se deplasează spre stânga şi în jos, iar
rata dobânzii şi nivelul venitului scad (Figura 12.1).
În condiţiile în care oferta de monedă (M) este dată (determinată de Banca Centrală
de emisiune), echilibrul monetar se realizează dacă:
M = L = L1(Y) + L2(d’) sau M = L(Y,d’)
152
Emilia Herman
Această ecuaţie redă relaţia dintre venit şi rata dobânzii (în care L1, L2 şi oferta sunt
date) reprezentată grafic prin curba crescătoare LM, venitul şi rata dobânzii variind în
acelaşi sens.
Curba LM uneşte acele combinaţii ale venitului şi ratei dobânzii
pentru care sectorul monetar este în echilibru, descriind cum evoluează rata
Important dobânzii pe piaţa monetară atunci când venitul variază.
Curba LM se va deplasa spre dreapta şi jos în cazul în care are loc o creştere a
ofertei şi cererii pe piaţa monetară, fapt ce va determina scăderea ratei dobânzii şi
creşterea veniturilor. În cazul scăderii cantităţii de bani oferite şi cerute, curba LM se
deplasează spre stânga şi în sus, iar rata dobânzii creşte, respectiv venitul scade (Figura
12.1b).
ECHILIBRUL GENERAL în modelul IS-LM este atins când sectorul real şi cel
monetar se află simultan în stare de echilibru.
Punctul de echilibru general (E), dat de intersecţia curbelor IS şi
LM, arată că nivelului venitului de echilibru (Ye) îi corespunde un singur
Important nivel al ratei dobânzii de’ care permite echilibrarea cererii cu oferta de bani.
Nivelul venitului de echilibru–Ye permite întreprinzătorilor să-şi maximizeze

profiturile. În punctul E, economiile menajelor se identifică cu investiţiile
întreprinzătorilor, iar cererea de bani este egală cu oferta de bani (Figura 12.1a).
Starea de echilibru general –apreciază Samuelson - este stabilă, deoarece dacă
economia s-ar afla în orice alt punct decât cel de echilibru general, există forţe economice
ce tind să împingă curbele IS şi LM spre punctul în care se intersectează (spre echilibru).
Conform doctrinei keynesiste nu există nici o garanţie că realizarea echilibrului pe
piaţa bunurilor şi pe piaţa monetară, va asigura în mod automat echilibrul şi pe piaţa forţei
de muncă. Astfel, chiar dacă echilibrul real şi monetar este realizat, se poate ca pe piaţa
muncii să nu existe ocupare deplină, în acest caz, echilibrul general este un echilibru de
subutilizare a forţei de muncă.
Spre deosebire de clasici, pentru Keynes cauzele subocupării se găsesc nu pe piaţa
locurilor de muncă, ci pe cea a produselor şi pe cea monetară.
Pentru realizarea ocupării depline, doctrina keynesistă recomandă intervenţia
statului, prin politica bugetară care deplasează curba IS (Figura 12.1a.) sau prin politica
monetară care deplasează curba LM (Figura 12.1b).
Astfel, o politică bugetară expansionistă deplasează curba IS spre dreapta (IS’).
Această politică are un efect multiplicator asupra producţiei, venitul crescând de la Ye la
Ye1, astfel încât să se asigure ocuparea deplină a forţei de muncă. Creşterea volumului de
activitate determină o cerere suplimentară de monedă ceea ce va determina, pe piaţa
monetară, o creştere a ratei dobânzii la d’e1, realizându-se un nou echilibru în punctul E’.
Punctul E’ reprezintă un echilibru pe piaţa bunurilor şi pe piaţa monetară în condiţiile
ocupării depline (Figura 12.1a).
O politică monetară expansionistă, care are loc prin creşterea ofertei monetare, va
deplasa curba LM spre dreapta (LM’). Oferta suplimentară de monedă, pe piaţa monetară,
153
Emilia Herman
va determina scăderea ratei dobânzii16 la d’e1, fapt ce va determina stimularea investiţiilor

private; reluarea investiţiilor produce un efect multiplicator asupra venitului, crescând de
la nivelul Ye la Yeo, asigurându-se echilibrul (punctul E’) pe cele două pieţe şi ocuparea
deplină a forţei de muncă (Figura 12.1b)
Nivelul de ocupare deplină, în concepţia keynesistă, se poate realiza şi prin
aplicarea simultană a politicilor bugetare şi monetare (Figura 12.2). Fie printr-o politică
monetară excesivă şi o creştere mai mică a cheltuielilor publice (punctul de echilibru E1),
fie printr-o expansiune monetară mai limitată şi o creştere mai importantă a cheltuielilor
publice (punctul de echilibru E2).
Avantajul major al acestui model este acela că evidenţiază interacţiunea dintre sectorul
economiei reale şi sectorul monetar; de asemenea, constituie un instrument de analiză a
efectelor politicilor conjuncturale (monetare şi bugetare).
Modelul IS-LM cunoaşte şi anumite limite fiind un model static de echilibru
comparativ, ignorând timpul ca factor foarte important atunci când se analizează efectele
determinate de modificările politicii economice. Modelul keynesist nu are în vedere
imperfecţiunea informaţiei, incertitudinea, previziunea, aspecte care la Keynes joacă un rol
important în realizarea echilibrului economic.
1.2. MODELUL DE ECHILIBRU GENERAL ÎN ECONOMIA DESCHISĂ

(IS-LM-EE)
Deoarece modelul IS-LM este specific unei economii închise, pentru a evidenţia
modul în care depinde echilibrul macroeconomic de starea şi dinamica relaţiilor
internaţionale pe care orice ţară le stabileşte cu celelalte ţări, în cele ce urmează vom
analiza modelul keynesist IS-LM-EE.
O economie naţională deschisă este legată de procesele economice din alte ţări prin
schimbul internaţional de bunuri şi servicii, prin circulaţia de capitaluri şi mărfuri şi prin
alte tranzacţii care se reflectă în balanţa de plăţi externe. În acest context se pune
întrebarea în ce mod şi în ce măsură variaţia volumului exportului şi importului
influenţează nivelul venitului real, ocuparea forţei de muncă şi soldul balanţei de plăţi.
Relaţia dintre stabilitatea internă şi echilibrul balanţei de plăţi externe capătă în acest sens
o importanţă deosebită.
16
rata dobânzii, conform concepţiei lui Keynes, nu poate să scadă sub un anumit nivel minim
154
Emilia Herman
Existenţa unei economii deschise pune problema realizării unui echilibru economic
extern, în mod similar celui intern, dar şi realizării echilibrului economic global (intern şi
extern).
Modelul IS-LM-EE este un model keynesist generalizat pentru o economie deschisă
care a fost dezvoltat de R. Mundell şi R. Fleming în anii ’60 (sec. XX). Extinzând modelul
keynesist de echilibru general la o economie deschisă, economiştii canadieni au introdus în
cadrul modelului IS-LM noţiunea de echilibru extern, prin curba EE.
Comerţul exterior în marea lui complexitate îşi pune amprenta asupra stării şi
evoluţiei unei economii naţionale, echilibrul general al acesteia fiind afectat de echilibrul
comerţului exterior. De-a lungul timpului mulţi economişti au fost preocupaţi de această
problematică, începând cu mercantiliştii şi fiziocraţii, continuând cu reprezentanţii
liberalismului şi economiştii contemporani.
Echilibrul extern se poate reduce la echilibrul balanţei de plăţi care din motive
metodologice, se consideră formată din: balanţa de cont curent (din care de multe ori se
elimină transferurile unilaterale) şi contul de capital.
A). BALANŢA DE CONT CURENT (balanţa comercială şi balanţa serviciilor) se
consideră echilibrată, dacă valoarea totală a importurilor (M) este egală cu valoarea totală
a exporturilor (X):
Condiţia de echilibru al balanţei de cont curent: X-M=0
Dacă X-M >0 , balanţa comercială este excedentară (exporturi >importuri)
Dacă X-M<0, balanţa comercială este deficitară (exporturi < importuri)
În concepţia keynesistă într-o economie închisă sursele cererii globale o constituie
consumul (C), cheltuielile guvernamentale(G) şi investiţiile(I):
Cg = C + G + I, iar echilibrul este dat de egalitatea cererii globale şi a ofertei
globale (Cg = Y), respectiv egalitatea dintre economii şi investiţii;
Extinzând această concepţie la economia deschisă, cererea globală va fi formată şi
din: Cg= C+G+I+M, iar oferta globală Og = Y+X,
Condiţia de echilibrului general va fi:
Cg = Og→ C + G + I + M = Y+X, sau X – M =Y - (C + G + I) sau
S–I=X-M
Valoarea exporturilor este independentă de nivelul venitului şi ratei dobânzii interne,
iar importurile sunt dependente de venit; astfel, dacă venitul creşte vor creşte şi importurile
iar X-M va scădea, invers dacă venitul scade importurile scad şi ele dar X-M va creşte, ca
urmare putem scrie ecuaţia echilibrului balanţei de cont curent astfel: X—M = f(Y)
B). CONTUL DE CAPITAL este dat de intrările nete de capital în economia unei
ţări (K) care variază direct proporţional cu rata dobânzii interne. Dacă rata dobânzii
internă scade, în condiţiile când ratele dobânzii din alte ţări sunt cunoscute, intrările de
capital scad, putând duce contul de capital din situaţie de excedent în situaţie de deficit; în
caz contrar, când rata dobânzii va creşte, intrările nete de capital vor creşte şi ele.
Echilibrul contului de capital se realizează atunci când: K=0, K=f(d’)
Ecuaţia echilibrului exterior : X – M = K sau f(Y)=f(d’)
Reprezentând grafic ecuaţia echilibrului extern în funcţie de rata dobânzii şi venit,
ştiind că rata dobânzii este unul din factorii determinanţi ai balanţei capitalului, iar venitul
este unul din factorii determinanţi ai balanţei tranzacţiilor curente, se obţine curba EE
(Figura 12.3).
155
Emilia Herman
CURBA EE reprezintă toate combinaţiile dintre rata dobânzii şi venit

ce asigură echilibrul extern.
Important
Panta curbei EE este dată de mobilitatea capitalului internaţional. Dacă
capitalul este perfect mobil în funcţie de rata dobânzii interne, curba EE este orizontală;
dacă este perfect imobil, curba este verticală; cu cât mobilitatea internaţională a
capitalului creşte cu atât curba EE este mai aplatizată.
Între rata dobânzii interne şi venit există o relaţie crescătoare. Astfel, dacă
venitul creşte de la Y0 la Y1, are loc o creştere a importurilor, iar pentru un nivel
neschimbat al exporturilor apare un deficit (punctul B). Pentru finanţarea deficitului
economia apelează la capitaluri străine împrumutate, care vor duce la creşterea dobânzii
pe piaţa internă, în raport cu cea din străinătate (în caz contrar, capitalurile din străinătate
nu vor răspunde acestei cereri). Rata dobânzii creşte până când cererea netă de capitaluri
va acoperi deficitul, restabilindu-se echilibrul extern (punctul C).
Dacă rata dobânzii creşte de la d’0 la d’1, va determina intrări de capitaluri străine şi
un excedent al balanţei de plăţi (punctul D). Restabilirea echilibrului extern este posibilă
prin creşterea veniturilor care vor duce la creşterea importurilor până când se elimină
excedentul (punctul C) .
Multă vreme, problema echilibrului balanţei de plăţi s-a aflat în centrul preocupărilor
multor economişti. În prezent, teoriile bazate pe ideea ajustării automate, manifestată printr-
un ansamblu de forţe care corectează spontan dezechilibrele înregistrate nu mai este valabilă.
Teoria şi practica economică arată că în caz de dezechilibru, trebuie avute în vedere un
ansamblu de contraforţe care merg în direcţia reechilibrării, dar cărora li se opun numeroase
obstacole care conduc uneori la blocarea procesului.
Conform modelului macroeconomic IS-LM-EE, echilibrul general
într-o economie deschisă presupune atât realizarea echilibrul intern, dat de
Important intersecţia curbelor LM şi IS, cât şi realizarea echilibrul extern, dat de curba
EE.
Grafic, echilibrul general se stabileşte în punctul de intersecţie a celor trei curbe,
punctul E, căruia îi corespunde un venit de echilibru şi o rată a dobânzii de echilibru
(Figura 12.4.)
156
Emilia Herman
Scopul urmărit de Mundell şi Fleming este acela de a determina cea mai bună
politică - monetară sau bugetară- în funcţie de regimul de schimb şi de gradul de
substituire a capitalurilor.
Modelul poate sta la baza alegerii unei politici economice pentru atingerea stării de
echilibru. În cazul cursurilor de schimb flexibile, spre deosebire de situaţia cursurilor fixe,
singurul obiectiv al politicilor economice este de natură internă (de exemplu, aducerea
venitului naţional la nivelul de ocupare deplină fără tensiuni inflaţioniste).
a. EFECTELE POLITICII MONETARE ASUPRA ECHILIBRULUI GENERAL:
a.1. Dacă statul realizează o POLITICĂ MONETARĂ EXPANSIVĂ (figura 12.5),
în condiţiile unei rate de schimb fix, oferta monetară internă va creşte, curba LM se
deplasează spre dreapta din poziţia LM0 în LM1. Prin urmare, rata dobânzii interne va
scădea şi ea de la d’0 la d’1, iar venitul naţional va creşte de la Y0 la Y1. Se formează un
nou punct de echilibru, dar numai pe piaţa internă, deoarece pe piaţa externă apare un
deficit, punctul de echilibru intern E’ situându-se sub curba EE.
În cazul în care cursul de schimb este fix, va avea loc o ieşire netă de monedă din
economie. Dacă Banca centrală intervine pentru a compensa ieşirea de monedă din ţară,
crescând din nou oferta monetară, economia se va putea menţine în punctul E’.
În caz contrar, când Banca centrală nu intervine să compenseze această ieşire de
monedă, în economie are loc o reducere a ofertei monetare internă, rata dobânzii va creşte
la un nivel d’2 ,iar venitul va scădea la nivelul iniţial Y0. Echilibrul general este restabilit,
dar cu preţul unei rate a dobânzii mai ridicate. Prin urmare, politica monetară, în
condiţiile practicării unor cursuri de schimb fixe, nu are efecte asupra nivelului venitului
naţional şi deci nici a gradului de ocupare a forţei de muncă.
a.2. Dacă statul realizează o politică monetară expansivă (Figura 12.6) în condiţiile
unei rate de schimb flexibil, oferta monetară internă va creşte, curba LM se deplasează
spre dreapta din LM0 în LM1, creându-se un deficit temporar pe piaţa externă. Se
formează la fel, ca în cazul precedent, numai condiţiile realizării echilibrului intern (E’).
Oferta în exces de monedă naţională va duce la o depreciere a monedei, fapt ce va
încuraja exporturile şi va descuraja importurile, astfel încât atât curba IS cât şi curba EE
se vor deplasa spre dreapta (IS1, EE1). În aceste condiţii se va realiza un nou echilibru E’’,
căruia îi corespunde un nivel al venitului ridicat şi un grad de ocupare pe măsură, dar şi o
rată a dobânzii mai ridicate.
157
Emilia Herman
b. EFECTELE POLITICII CHELTUIELILOR PUBLICE ASUPRA

ECHILIBRULUI GENERAL
b.1. CREŞTEREA CHELTUIELILOR PUBLICE, în condiţiile unui curs de schimb
fix, va avea ca efect imediat creşterea cheltuielilor autonome ce va deplasa curba IS spre
dreapta, din IS0 în IS1; prin urmare, se va realiza un nou punct de echilibru în punctul E’
(numai echilibru intern), situat deasupra curbei EE, ceea ce reflectă existenţa unui excedent
pe piaţa externă. În acest caz va avea loc, o intrare netă de monedă în economie, deoarece
Banca centrală va proteja un curs de schimb fix. Dacă această intrare nu este compensată
atunci oferta de monedă va creşte şi ea, determinând o creştere a veniturilor, şi implicit, o
creştere a importurilor, până când se va elimina excedentul. Se ajunge astfel la un nou punct
de echilibru E’’, dat de un nivel mai ridicat a venitului şi a gradului de ocupare (Figura 12.7).
b.2. Creşterea cheltuielilor publice, în condiţiile unui curs de schimb flexibil, va
avea ca efect direct deplasare spre dreapta a curbei IS , creând un excedent pe piaţa
externă, dar un nou echilibru (E’) pe piaţa internă la un nivel mai ridicat a ratei dobânzii
(d’1) şi venitului(Y1).
În condiţiile unor cursuri de schimb flexibile, cererea internă de monedă va
determina aprecierea cursului de schimb. Aprecierea monedei va avea drept consecinţă
reducerea cererii de exporturi şi creşterea cererii de importuri, până când echilibrul extern
se realizează (E’’). Curbele IS şi EE s-au deplasat spre stânga, având loc o reducere a ratei
dobânzii simultan cu reducerea venitului şi a gradului de ocupare (Figura 12.8).
În ceea ce priveşte politica economică de urmat, concluzia modelului este că politica

bugetară este eficientă în sistemul cursurilor rigide (mai puţin în economia deschisă decât
158
Emilia Herman
în economia închisă), iar politica monetară este eficientă doar în situaţia cursurilor de
schimb flexibile.
2. MODELUL AD-AS DE ECHILIBRU GENERAL
Modelul de echilibru macroeconomic monetarist (AD-AS) reprezintă astăzi cel mai

des model întâlnit în manualele universitare, marele său avantaj în comparaţie cu modelul
keynesist prezentat anterior îl constituie faptul că acordă atenţie în aceeaşi măsură celor
două elemente fundamentale ale pieţei, cererea respectiv oferta. Înainte de a prezenta
acest model de echilibru macroeconomic ne propunem să arătăm care cum se formează
cererea şi oferta agregată, în condiţiile unor preţuri flexibile.
Cererea agregată (AD) reprezintă cantitatea totală de bunuri şi servicii
finale cerute pe parcursul unui interval de timp, la nivel naţional şi se
Important compune din suma cererilor consumatorilor, firmelor şi administraţilor
publice centrale locale.
La fel ca şi alţi indicatori agregaţi, cererea agregată trebuie măsurată în termeni
valorici, astfel încât unitatea de măsură să se adapteze modificărilor de preţuri,
exprimându-le în termeni reali. Prin urmare o altă modalitate de definire a cererii agregate
este valoarea producţiei totale care este solicitată într-o anumită perioadă, la nivel naţional
şi la un anumit nivel al preţurilor. În funcţie de scopul analizei producţia cerută poate fi
exprimată prin indicatori macroeconomici ca produs intern brut (PIB), produs naţional
brut (PNB) sau venit naţional (VN).
Conform contabilităţii naţionale PIB este format din cheltuieli pentru consum ale
menajelor (C ), cheltuieli pentru investiţii ale firmelor (I), cheltuielile publice (G),
încasări din export (X) diminuate cu importurile de bunuri şi servicii (M).
PIB = C + I + G + (X - M) = AD
Cererea agregată depinde atât de nivelul preţurilor cât şi de politica monetară,
bugetară şi alţi factori. În ipoteza preţurilor flexibile, cererea agregată este invers
proporţională cu nivelul general al preţurilor.
Exprimând relaţiile inverse dintre nivelul general al preţurilor şi volumul
cheltuielilor totale reale, cererea agregată se extinde sau se contractă în funcţie de modul
în care evoluează, nivelul preţurilor, la diferite momente de timp.
Curba cererii agregate (AD) arată modul în care nivelul
cheltuielilor reale agregate se modifică în funcţie de nivelul general al
Important preţurilor, în condiţiile în care politica fiscală, masa monetară şi
cheltuielile individuale autonome sunt cunoscute.
Piaţa (naţională şi internaţională) este un sistem economic complex şi eterogen, în
cadrul căreia funcţionează diferite forme şi tipuri specifice de pieţe (subsisteme), cu reguli
şi legităţi propriu. În cadrul acestui sistem piaţa bunurilor are un rol aparte, deoarece pe
această piaţă se confruntă cererea agregată de bunuri economice cu oferta agregată. Ca
expresie a interdependenţei dintre pieţe, cererea agregată se formează atât sub incidenţa
preţurilor bunurilor economice cât şi a ratei dobânzii, care este preţul banilor pe piaţa
159
Emilia Herman
monetară. Astfel curba cererii agregate arată nivelurile de producţie şi de preţ la care
piaţa mărfurilor şi cea monetară se află simultan în echilibru.
Oferta agregată (AS) exprimă cantitatea totală reală de bunuri

produsă într-o anumită perioadă de timp în cadrul economiei naţionale.
Important
Reprezentând producţia reală totală, oferta agregată reprezintă oferta de piaţă a
tuturor bunurilor produse, depinzând de nivelul preţurilor.
Curba ofertei agregate reflectă combinaţiile dintre nivelul preţurilor şi nivelul
producţiei interne oferite de producători, la nivelul respectiv al preţurilor, în condiţiile în
care ceilalţi factori rămân nemodificaţi.
FACTORII CARE DETERMINĂ MĂRIMEA OFERTEI AGREGATE:

 producţia potenţială determinată de intrările de muncă, capital, resurse naturale de
care dispune economia, împreună cu tehnologia sau eficienţa utilizării acestor intrări;
 costurile intrărilor cum ar fi salariile, dobânda, preţul petrolului precum şi al altor
surse de energie şi preţurile la import.
Modificările mărimii acestor factori determină deplasarea curbei ofertei agregate,
astfel:
 creşterea nivelului salariilor nominale (costul forţei de muncă) determină o
creştere a costurilor la nivel de producător fapt ce va determina ca producţia realizată să
fie mai puţin profitabilă. Firmele vor reacţiona prin reducerea ofertei agregate, iar curba
AS se va deplasa spre stânga. Similar reducerea salariilor nominale va sta la baza creşterii
ofertei agregate, iar curba se deplasează spre dreapta.
160
Emilia Herman
 orice modificare a preţului celorlalţi factori de producţie va produce deplasarea

curbei AS: creşterea lor va duce la scăderea ofertei agregate şi deplasarea curbei spre
stânga, iar scăderea lor va duce la creşterea ofertei agregate şi deplasarea curbei AS spre
dreapta.
 creşterea ofertei disponibile de factori de producţie din economie şi/sau
îmbunătăţirea nivelului tehnologic (care poate creşte productivitatea) determină creşterea
ofertei agregate şi deplasarea curbei AS spre dreapta.
Echilibrul se realizează în punctul E, în care curba cererii se intersectează cu
curba ofertei (Figura 12.11.), şi „este o combinaţie între preţul agregat şi cantitatea
agregată la care nici cumpărătorii şi nici vânzătorii nu doresc să îşi modifice achiziţiile,
vânzările sau preţurile”. O dată atins echilibrul nici vânzătorii, nici cumpărătorii nu vor dori
să-şi modifice cantităţile oferite sau cerute şi nu va exista nicio presiune în sensul modificării
nivelului preţurilor.
Forma curbei ofertei agregate este un subiect de controversă între keynesişti şi

monetarişti.
Astfel, pentru economiştii keynesişti radicali, curba ofertei agregate este orizontală
până în punctul în care se realizează utilizarea deplină a forţei de muncă, în timp ce
nivelul preţurilor rămâne constant (figura 12.12). Din momentul atingerii nivelului de
utilizare deplină, nivelul producţiei nu mai poate să crească (cel puţin pe termen scurt), iar
curba ofertei agregate devenind verticală.
Pe de altă parte, pentru economiştii monetarişti radicali, curba ofertei agregate pe
termen lung este verticală la nivelul producţiei potenţiale şi a ratei naturale a utilizării
forţei de muncă. Pe termen scurt însă, curba ofertei este crescătoare în funcţie de preţ.
(Figura 12.13).
Keynesiştii moderaţi consideră că cererea agregată afectează în primul rând
producţia şi doar în plan secundar preţurile, curba ofertei agregate fiind aplatizată. În
schimb monetariştii moderaţi, susţin că curba AS este abruptă, fapt ce determină ca efectul
modificării cererii agregate să fie în primul rând asupra preţurilor.
161
Emilia Herman
Pentru a reda concepţia monetaristă cu privire la ECHILIBRUL GENERAL AL

UNEI ECONOMII DESCHISE avem în vedere următoarele ipoteze:
 curba ofertei agregate pe termen lung este independentă de variaţia preţurilor,
corespunzând unui nivel al venitului ce asigură un şomaj natural (ASL);
 atingerea parităţii puterii de cumpărare - cursul de schimb (e) şi /sau nivelul
preţurilor se vor ajusta astfel încât să se asigure egalitatea dintre nivelul preţului intern (P)
şi nivelul preţului extern (Pe) atunci când ambele preţuri sunt exprimate în aceeaşi
monedă: P=Pe/e sau e = Pe/P
În figura 12.14. echilibrului iniţial este realizat de egalitatea cererii agregate cu
oferta agregată, în punctul E, ce corespunde unui venit şi preţ de echilibru (Y1, P1),
respectiv unui curs de schimb (e1) care asigură atingerea parităţii de cumpărare.
Curba parităţii puterii de cumpărare (PPP) arată combinaţiile între

nivelul intern al preţurilor şi nivelul cursului de schimb pentru care se
Important atinge paritatea puterii de cumpărare.
Dacă are loc o creştere a ofertei interne de monedă, în condiţiile unui curs de
schimb fix, cererea agregată va creşte, iar curba cererii agregate se va deplasa spre
dreapta din AD1 la AD2 .
162
Emilia Herman
Pe termen scurt, se formează un nou punct de echilibru E’, dat de intersecţia curbei
ofertei agregate pe termen scurt (ASS) cu curba cererii agregate (AD2). Venitul real va
creşte la nivelul (Y2) iar preţurile vor creşte şi ele la P2.
Pe termen lung, efectul global va consta în revenirea la nivelul iniţial al venitului,
respectiv al ofertei, dar la nivelul unor preţuri mult mai ridicate (P3). Această situaţie
poate să nu se realizeze deoarece creşterea preţurilor interne va duce la scăderea parităţii
puterii de cumpărare fapt ce va avea drept consecinţă exporturi mai puţin competitive pe
pieţele mondiale, creându-se un deficit al balanţei de plăţi. Pentru a se evita deprecierea
monedei naţionale Banca centrală trebuie să cumpere monedă naţională şi să reducă
rezervele valutare. Ca urmare, oferta monetară internă se reduce ceea ce va determina şi
readucerea cererii agregate la nivelul iniţial. Echilibrul pe piaţa internă este asigurat, iar
paritatea puterii de cumpărare restabilită.
Dacă are loc o creştere a ofertei interne de monedă, în condiţiile unui curs de
schimb flexibil, cererea agregată va creşte, iar curba cererii agregate se va deplasa spre
dreapta din AD1 la AD2.
Pe termen scurt, efectele sunt similare ca şi în cazul cursurilor fixe. Pe termen lung,
echilibrul economic este restabilit la un nivel mare al preţurilor (P3) şi un curs de schimb
mai mic (e2); respectiv la un nivel al venitului real şi a unui grad de ocupare mai mic.
Plecând de la ideea monetaristă, că orice dezechilibru are o cauză monetară, atunci
pentru „a tăia răul de la rădăcină”, monetariştii susţin că numai printr-o politică monetară
adecvată se pot reduce aceste dezechilibre.
3. EFICIENŢA POLITICII ECONOMICE ÎN REALIZAREA

ECHILIBRULUI MACROECONOMIC
Eficienţa unui instrument de politică economică reprezintă, în esenţă, măsura

efectului determinat în scopul sau scopurile urmărite, raportat la mărimea schimbării ce
are loc în instrumentul sau instrumentele politice utilizate.
3.1. EFICIENŢA POLITICILOR ORIENTATE SPRE CERERE

Politicile orientate spre cerere sunt acele politici prin care se urmăreşte influenţarea
cererii agregate, astfel încât aceasta să crească (politici expansioniste) sau să se restrângă
(politici restrictive), atunci când realitatea economică o cere. Echilibrul economic se va
restabili la noul nivel al cererii agregate, ceea ce va determina modificarea
corespunzătoare a ofertei agregate şi a tuturor valorilor celorlalte variabile, în concordanţă
cu noul raport cerere ofertă. Se încearcă, în acest fel, atingerea şi menţinerea unui nivel de
ocupare deplină şi a unui nivel stabil al preţurilor. În funcţie de instrumentele de realizare
a acestei politici putem vorbi de politica bugetară şi politica monetară.
A.1. Pentru a determina eficienţa politicii bugetare din PERSPECTIVĂ
KEYNESISTĂ, vom face trimitere la modelul IS-LM, prezentat anterior, şi la legătura
care există între schimbările în cererea agregată şi modificarea curbei IS.
163
Emilia Herman
După cum ştim, curba IS reprezintă locul geometric al punctelor (Y şi d’) pentru
care piaţa bunurilor şi serviciilor se află în echilibru, adică cererea agregată este egală cu
oferta agregată.
Datorită influenţei politicii bugetare au loc schimbări în cererea agregată, respectiv
la nivelul venitului Y, fapt ce va duce la perturbarea echilibrului macroeconomic iniţial,
apărând un nou echilibru, către care economia va avea tendinţa de deplasare. Drept
urmare în condiţiile când masa monetară reală rămâne constantă, curba IS se va deplasa
de-a lungul curbei LM.
Astfel, prin aplicarea unei politici bugetare restrictive (scăderea cheltuielilor bugetare,
creşterea impozitelor şi taxelor) are loc restrângerea cererii agregate, iar dreapta IS se va
deplasa spre stânga şi în jos, ceea ce va determina o scădere a venitului şi ratei dobânzii. În
condiţiile unei politici bugetare expansioniste, deci ale unor schimbări în instrumentele
politicii bugetare care determină creşterea cererii agregate (creşterea cheltuielilor bugetare,
scăderea impozitelor şi taxelor), deplasarea curbei IS se va face în sus şi spre dreapta, având
loc o creştere a venitului însoţită de o creştere a ratei dobânzii (Figura 12.1).
În forma sa iniţială, teoria politicilor bugetare dezvoltată de Keynes, nu avea în
vedere efectele derivate ale acestor politici, efecte care uneori pot duce la schimbări
dramatice în comportamentul investitorilor şi consumatorilor. Aceste efecte derivate au
fost sesizate de MONETARIŞTI, care resping concepţiile conform căreia politica fiscală
şi bugetară ar fi instrumente eficiente pentru echilibrarea economiei.
În analiza efectelor pe care le are politica bugetară asupra preţurilor, producţiei
reale, dobânzilor şi a investiţiilor, monetariştii pleacă de la ipoteza că economia este deja
într-o stare de echilibru (punctul e1, figura 12.15.A.), producţia reală este la nivelul de
utilizare deplină a factorilor (nivelul natural) şi preţurile sunt stabile. De asemenea, piaţa
monetară se află în echilibru (punctul E1, figura 12.15.B). Stabilitatea preţurilor, asigură
corespondenţa dintre rata dobânzii nominale şi rata dobânzii reale, rată care determină
nivelul investiţiilor planificate (I1, figura 12.15.C).
Dacă autoritatea publică adoptă o politică bugetară expansivă, fie prin reducerea
impozitelor, fie prin creşterea cheltuielilor publice, în economie are loc o creştere a
producţiei reale şi o creştere a nivelului preţurilor (apare dilema inflaţie-şomaj), iar
cererea globală se va deplasa de-a lungul curbei ofertei globale pe termen scurt (Figura
12.15. A). Deoarece întreprinderile şi menajele au nevoie de mai multe instrumente de
plată pentru finanţarea unui volum al schimburilor mai mare, cererea de monedă creşte.
Curba cererii de monedă se deplasează spre dreapta în sus (M2, Figura 12.15.B). Pe piaţa
monetară, deoarece oferta controlată de banca centrală rămâne neschimbată, cererea de
monedă suplimentară va determina creşterea ratei dobânzii (d’2>d’1).
Creşterea ratelor dobânzii descurajează investiţiile planificate, producându-se
efectul de evicţiune. Acesta arată tendinţa de scădere a investiţiilor private ca urmare a
creşterii cheltuielilor guvernamentale. Monetariştii consideră că acest efect de evicţiune
poate să meargă chiar până la a anula orice efect multiplicator a cheltuielilor publice:
creşterea cheltuielilor publice este compensată printr-o scădere echivalentă a investiţiei
private. Drept urmare, pe termen scurt, în economie se restabileşte echilibrul (punctul e2,
figura 12.15.A), dar la un nivel mai ridicat al preţurilor (P2) şi al producţiei reale (Y2). De
asemenea, se realizează echilibrul şi pe piaţa monetară (punctul E2, figura 12.15.B), la o
rată a dobânzii mai ridicată (d’2).
164
Emilia Herman
Politicile bugetare pot fi considerate ineficiente şi datorită efectului de evicţiune

asupra celorlalte componente a cererii agregate.
Consumul poate să scadă ca urmare a creşterii preţurilor şi
reducerii puterii de cumpărare a banilor, exporturile pot să scadă
Exemplu datorită creşterii preţurilor ce face ca mărfurile pentru export să nu
mai fie atractive pentru străinătate.
Efectul de evicţiune se manifestă şi în cazul unei politici fiscale restrictive, caz în
care are loc o reducere a cererii globale, însoţită de o scădere a ratei dobânzii. Nivelul real
al investiţiilor planificate creşte, compensând parţial scăderea cheltuielilor publice.
Monetariştii susţin că, pe termen lung, politica bugetară nu poate produce schimbări
în nivelul real al producţiei, dar poate afecta echilibrul dobânzilor nominale şi nivelul real
al investiţiilor planificate (Figura 12.15. A,B,C).
A.2. Ca şi politica bugetară, POLITICA MONETARĂ acţionează asupra cererii

agregate, urmărind macrostabilizarea prin intermediul monedei, în primul rând prin
controlul masei monetare din sistemul economic.
În cazul expansiunii monetare, creşterea ofertei de bani va determina o scădere a
ratei dobânzii. Reducerea ratelor dobânzii va avea un efect stimulator asupra investiţiilor,
nivelul real al acestora creşte de la I1 la I2 (figura 12.16. C).
Creşterea investiţiilor (componente a cererii globale) va determina creşterea cererii
agregate, însoţită de un nivel mai ridicat al preţurilor (P2, figura 12.16.A). Pe piaţa monetară
se va înregistra o cerere de monedă mai mare (Md) ceea ce va limita scăderea relativă ratei
dobânzii, restabilindu-se un nou echilibru (punctul E2, figura 12.16. A). Acestui nivel de
echilibru al ratei dobânzii (d’2) îi corespund investiţiile planificate I2. Acestea împreună cu
celelalte componente ale cererii agregate vor determina deplasarea curbei cererii agregate în
AD2, formându-se un nou punct de echilibru e2 căruia îi corespunde un nivel al venitului Y2
şi un nivel al preţurilor P2 (figura 12.16. A)
165
Emilia Herman
După cum am văzut, ca urmare a aplicării unei politici monetare expansive, pe

termen scurt, are loc scăderea ratei dobânzii, creşterea preţurilor, creşterea producţiei
reale, respectiv creşterea gradului de ocupare. Pe termen lung, însă nivelul venitului de
echilibru va reveni la situaţia iniţială, dar cu preţul unei inflaţii, apărând astfel dilema atât
pe termen scurt cât şi pe termen lung inflaţie - şomaj. Din această cauză, creşterea
producţiei reale şi reducerea ratei şomajului nu sunt considerate obiective posibile de atins
prin politici monetare.
Aplicarea unei politici monetare restrictive va determina creşterea nivelului ratei
dobânzii, însoţită de o scădere a investiţiilor şi reducerea nivelului producţiei reale,
respectiv a gradului de ocupare (a cererii agregate). Cererea agregată scade determinând
reducerea preţurilor şi a dobânzilor. Echilibrul se restabileşte apoi la nivelele iniţiale al
producţiei şi ocupării forţei de muncă.
În schimb stabilizarea nivelului preţurilor pe termen lung, respectiv rata inflaţiei
poate reprezenta obiectivul cel mai important a oricărei politici monetare. Astfel, dacă
autoritatea monetară doreşte să menţină un nivel stabil al preţurilor în economie, atunci
creşterea cererii agregate trebuie să fie în acelaşi ritm cu creşterea ofertei agregate pe
termen lung.
POLITICĂ BUGETARĂ SAU MONETARĂ?
Sintetizând contradicţiile dintre teoria keynesistă şi cea monetaristă, cu privire la
eficienţa politicilor de stimulare a cererii, putem concluziona că:
 din perspectivă keynesistă politica bugetară are efecte substanţiale asupra evoluţiei
economice iar politica monetară are un impact nesemnificativ asupra activităţii
economice, deoarece creşterea ofertei monetare (şi scăderea ratei dobânzii) are un efect
slab asupra cheltuielilor.
 conform teoriei monetariste modificarea ofertei de bani are efecte semnificative în
economie; creşterea cheltuielilor publice nu stimulează producţia şi utilizarea forţei de
muncă ci doar substituie investiţiile private cu investiţiile publice iar scăderea
impozitelor nu duce în mod automat la creşterea cheltuielilor, respectiv a producţiei şi a
gradului de ocupare.
Dacă până aici, în demersul nostru teoretic am evidenţiat efectele politicii bugetare
şi monetare asupra realizării echilibrului economic şi a ocupării depline, prin acţiunea lor
directă asupra cererii globale, în continuare ne îndreptăm atenţia asupra politicii
economice de stimulare a ofertei globale.
166
Emilia Herman
3.2. EFICIENŢA POLITICII DE STIMULARE A OFERTEI
Teoreticienii economiei ofertei plecând de la premisa că politica keynesistă a

influenţat negativ rezultatele economice, descurajând libera iniţiativă, investiţiile şi
productivitatea muncii, au propus pentru stabilizarea economiei măsuri care vizează
stimularea investiţiilor private în vederea creşterii economice prin reducerea impozitelor
pe avere şi pe venituri. Aceste politici orientate către ofertă pornesc de la premisa că prin
stimularea creşterii producţiei potenţiale, după o perioadă suficient de lungă, va creşte
oferta agregată reală ceea ce va duce la un nou echilibru economic, caracterizat printr-un
nivel al producţiei curente mai mare, conform Figurii 12.17.
Plecând de la unul din principiile teoriei ofertei conform căreia reducerea

impozitelor este un stimulent de a munci, economisi şi investi, această reducere va
contribui la creşterea venitului cuvenit după impozitare posesorului capitalului şi forţei de
muncă, fapt ce determină creşterea ofertei de capital şi de forţă de muncă.
De asemenea, are loc o creştere a progresului tehnic şi a productivităţii, ceea ce va
determina pe termen scurt, creşterea producţiei potenţiale, respectiv deplasarea curbei
ofertei agregate de la ASS0 la ASS1, iar pe termen lung deplasarea spre dreapta a ofertei
agregate (ASL). Pe termen scurt, se formează un nou punct de echilibru E’, căruia îi
corespunde un nivel al venitului mai mare obţinut în condiţii inflaţioniste mai reduse. Pe
termen lung, adepţii politicilor orientate spre ofertă susţin că cererea agregată va creşte şi
ea, iar curba acesteia se va deplasa spre dreapta, ceea ce va determina o creştere a
venitului spre nivelul venitului potenţial, dar şi o creştere a inflaţiei cel puţin la nivelul la
care se afla înainte de aplicarea acestor politici. În aceste condiţii, echilibrul
macroeconomic pe termen lung, se restabileşte în punctul E1.
Acest mecanism are la bază convingerea că, în timp, oferta agregată va influenţa
cererea agregată în acelaşi sens, fără a fi nevoie de măsuri speciale de stimulare a cererii.
Adepţii teoriei ofertei, în special Arthur Laffer, au emis ipoteza conform căreia
impozitele mari îi determină pe oameni să reducă oferta de forţă de muncă şi de capital şi
că o rată mare de impozitare, în timp, ar putea determina reducerea veniturilor fiscale.
Aceşti economişti propun ca reducerea impozitelor să se realizeze după cea a
cheltuielilor bugetare, urmată de reducerea reglementărilor din domeniul bancar, în scopul
liberalizării ofertei şi rentabilizării investiţilor private, coordonate necesare creşterii
economice. Practica economică a arătat că cheltuielile bugetare se reduc mai greu,
rezultatul fiind uneori un cerc vicios: reducerea impozitelor înaintea cheltuielilor bugetare
167
Emilia Herman
atrage după sine un deficit bugetar care poate duce la creşterea dobânzilor şi scăderea
eficienţei investiţiilor private.
În aplicarea politicile economice trebuie să se ţină seama de condiţiile concrete ale
vieţii economice şi sociale, de exigenţele prezentului şi de imperativele viitorului, în caz
contrar, acestea pot duce la dezechilibre negative, la involuţie şi chiar la tensiuni sociale.
 Politica economică reprezintă ansamblul deciziilor de intervenţie sau

nonintervenţie ale autorităţilor publice (stat) adoptate în vederea orientării
activităţii economice pentru atingerea anumitor obiective.
REZUMAT  Structura formală a unei politici economice este formată din: finalitate,
obiective şi instrumente economice
 Politicile economice conjuncturale sunt politici pe termen scurt,
acţionând asupra cerereii agregate; În schimb, politicile structurale sunt politici
pe termen lung ce acţionează asupra ofertei agregate.
 Politica fiscală are un decalaj intern (timpul necesar consumării unei
acţiuni de politică economică) mai lung decât politica monetară. Politica
monetară produce un decalaj extern (intervalul de timp scurs de la momentul
implementării politicii până la apariţia efectului acesteia asupra variabilelor
economice) mai lung decât cel cauzat de politica fiscală.
 Pentru relansarea sau frânarea creşterii economice politica bugetară
recurge la trei multiplicatori: multiplicatorul cheltuielilor publice,
multiplicatorul fiscal şi multiplicatorul bugetului echilibrat.
 Modelul IS-LM este descris prin intermediul a două curbe denumite IS
şi LM care redau echilibrul pe piaţa bunurilor şi serviciilor, pe piaţa monetară
şi echilibrul simultan pe cele două pieţe.
 Modelul IS-LM-EE este un model keynesist generalizat pentru o
economie deschisă, conform căruia echilibrul general într-o economie deschisă
presupune atât realizarea echilibrul intern, dat de intersecţia curbelor LM şi IS,
cât şi realizarea echilibrul extern, dat de curba EE.
 Echilibrul în cadrul modelul de echilibru macroeconomic monetarist
(AD-AS) se realizează în punctul E, în care curba cererii agregate se
intersectează cu curba ofertei agregate.
 Pentru realizarea echilibrului macroeconomic şi a ocupării depline a
resurselor de muncă este nevoie de politici orientate spre cerere sau politici
orientate spre oferta.
 Rolul statului în economia de piaţă
 Conceptele de: politică economică, datorie publică, buget
de stat, multiplicator al politicii bugetare
 Distincţia între decalaj intern şi decalaj extern
 Categorii de politici economice
 Modelul IS-LM şi modelul IS-LM-EE
 Conceptele de cerere agregată, oferta agregata
 Modelul AD-AS
 Modul cum acţionează politica bugetară şi politica
monetară pentru realizarea echilibrului macroeconomic

168
Emilia Herman

întrebare.
1. Între veniturile extraordinare ale statului pot fi:
a. asigurări şi asistenţă socială;
b. impozitele şi taxele;
c. împrumuturi interne;
d. emisiunea de monedă
2. Politica economică structurală are în vedere:
a. cererea de bunuri şi servicii la nivel macroeconomic;
b. oferta de bunuri şi servicii la nivel microeconomic;
c. oferta agregată;
d. cererea globală.
3. Politica economică conjuncturală are în vedere:
a. cererea de bunuri şi servicii la nivel macroeconomic;
b. cererea de bunuri şi servicii la nivel microeconomic;
c. oferta agregată;
d. oferta globală.
4. Multiplicatorul cheltuielilor publice presupune:
a. scăderea cheltuielilor publice şi menţinerea veniturilor bugetare constante;
b. scăderea cheltuielilor publice şi scăderea veniturilor bugetare;
c. creşterea cheltuielilor publice şi menţinerea veniturilor bugetare constante;
d. creşterea cheltuielilor publice şi creşterea veniturilor bugetare.
5. Datoria publică:
a. Reprezintă suma împrumuturilor contractate de stat în vederea finanţării deficitelor din
perioadele anterioare
b. Are loc pentru a susţine cheltuielile statului fără acoperire în venituri
c. Are loc pentru a acoperi deficitul balanţei de plăţi externe
6. Deficitul bugetar poate fi acoperit prin:
a. Emisiune suplimentară de bani
b. Contractare de către stat a creditelor interne şi externe
c. emisiune de acţiuni
d. emisiune de obligaţiuni de stat
Alegeţi varianta cu toate răspunsurile corecte: A(a,c,d) B(a,b,d) C(b,d) D(a,b,c,d)
7. Curba IS reflectă:
a. legătura indirectă dintre rata dobânzii şi venitul naţional
b. legătura directă dintre rata dobânzii şi venitul naţional
c. legătura directă dintre nivelul preţurilor şi venitul naţional
d. legătura indirectă dintre nivelul preţurilor şi venitul naţional
8. O politică monetară expansionistă:
a. va deplasa curba LM spre dreapta şi va determina scăderea ratei dobânzii
b. va deplasa curba LM spre stânga şi va determina scăderea ratei dobânzii
c. deplasează curba IS spre dreapta iar venitul naţional creşte
9. Curba LM reflectă:
a. echilibrul pe piaţa monetară
169
Emilia Herman
b. echilibrul pe piaţa bunuilor şi serviciilor

c. legătura directă dintre rata dobânzii şi venitul naţional
d. legătura indirectă dintre rata dobânzii şi venitul naţional
10. Modelul de echilibru IS-LM-EE
a. este un model keynesist generalizat pentru o economie deschisă
b. este un model keynesist generalizat pentru o economie închisă
c. reflectă echilibrul general (intern şi extern) într-o economie deschisă
11. În modelul AD-AS de echilibru general
a. curba cererii agregate arată nivelurile de producţie şi de preţ la care piaţa mărfurilor şi cea
monetară se află simultan în echilibru.
b. Curba ofertei agregate reflectă combinaţiile dintre nivelul preţurilor şi nivelul producţiei
interne oferite de producători, la nivelul respectiv al preţurilor
c. Panta curbei cererii agregate este crescătoare
12. Efectul de evicţiune:
a. arată te nţa de scădere a investiţiilor publice ca urmare a creşterii investiţiilor private
b. arată tendinţa de scădere a investiţiilor private ca urmare a creşterii cheltuielilor guvernamentale
c. arată tendinţa de scădere a venitului ca urmare a scăderii investiţiilor.
Grila de evaluare: 1- c,d; 2- c; 3- a; 4-c; 5-a,b; 6-B. 7-a; 8- a; 9- a,c; 10-a;

11-a,b; 12-b;

lucrările:
[1] Băbăiţă I. şi alţii, Macroeconomie, Ed. Mirton, Timişoara, 2003,
[2] Băcescu, M., Băcescu-Cărbunaru, A., Macroeconomie
Bucureşti, 2000.
[6] Scarlat, N. Chiriţă, Macroeconomie dinamică, Ed. Economică, Bucureşti,
2001
170
Emilia Herman
TEST DE EVALUARE
întrebare.
1. Politica economică structurală: 1 punct
a. este o politică pe termen scurt;
b. influenţează, în primul rând, oferta agregată, inclusiv oferta de forţă de muncă;
c. influenţează, în primul rând, cererea agregată;
d. este o politică pe termen lung.
2. Multiplicatorul fiscal presupune: 1 punct
a. scăderea cheltuielilor publice şi creşterea veniturilor bugetare
b. scăderea cheltuielilor publice şi scăderea veniturilor bugetare;
c. creşterea cheltuielilor publice şi menţinerea veniturilor bugetare constante;
d. menţinerea cheltuielilor publice constante şi scăderea veniturilor bugetare
3. Prin politica bugetară pentru contracararea 1 punct
recesiunii economice guvernul poate recurge la:
a. Creşterea fiscalităţii
b. Mărirea cheltuielilor publice
c. Reducerea fiscalităţii
d. Scăderea cheltuielilor publice
4. Deficitul bugetar poate genera inflaţie atunci când: 1 punct
a. Are loc emisiunea de monedă fără acoperirea în oferta reală
b. Creşte datoria externă
c. Creşte datoria publică
5. Curba Laffer reflectă legătura dintre: 1 punct
a. Rata inflaţiei şi rata şomajului
b. Rata şomajului şi creşterea economică
c. Încasările fiscale ale statului şi rata de impozitare
6.Structura formală a politicii economice poate să cuprindă: 1 punct
a. finalităţile, obiectivele şi instrumentele
b. coerenţa şi eficacitatea
c. ajustarea, lichiditatea şi încrederea
d. sectorul primar, secundar şi terţiar
7. Decalajul extern al politicii economice reprezintă: 1 punct
a. intervalul de timp scurs de la declanşarea unui şoc până în momentul în care se recunoaşte ce
tip de reacţie este necesar.
b. decalajul dintre momentul recunoaşterii nevoii de acţiune şi decizia de acţiune politică
c. intervalul de timp scurs de la momentul implementării politicii până la apariţia efectului
acesteia asupra variabilelor economice.
8. Bugetul de stat: 1 punct
a. este un instrument de stabilizare macroeconomică prin care autoritatea publică nu poate
influenţa activitatea economică
b. Este o formă concretă de manifestare a politicii financiare ale statului
171
Emilia Herman
c. Reprezintă principalul mijloc prin care se formează veniturile statului şi se efectuează

cheltuielile publice
9. Curba IS: 1 punct
a. uneşte acele combinaţii dintre rata dobânzii şi nivelul venitului pentru care sectorul real se află
în echilibru
b. uneşte acele combinaţii ale venitului şi ratei dobânzii pentru care sectorul monetar este în echilibru.
c. arată modul în care nivelul cheltuielilor reale agregate se modifică în funcţie de nivelul
general al preţurilor.
10. Modelul IS-LM de echilibru macroeconomic este : 1 punct
a. monetarist
b. clasic
c. keynesist
d. marxist
11. O politică bugetară expansionistă: 1 punct
a. deplasează curba LM spre dreapta iar venitul naţional creşte
b. deplasează curba IS spre dreapta iar venitul naţional creşte
c. deplasează curba LM spre dreapta iar rata dobânzii scade
d. deplasează curba IS spre stânga
12. Conform teoriei monetariste: 1 punct
a. Modificarea ofertei de bani are efecte semnificative în economie;
b. creşterea cheltuielilor publice nu stimulează producţia şi utilizarea forţei de muncă ci doar
substituie investiţiile publice cu investiţiile private;
c. Modificarea ofertei de bani nu are efecte semnificative în economie.
13. Curba cererii globale exprimă corelaţia dintre: 1 punct
a. Nivelul preţurilor şi cheltuielile pentru bunuri de investiţii
b. Nivelul preţurilor şi cheltuielile pentru bunuri de consum
c. Nivelul preţurilor şi cheltuielile din toate sectoarele economice.
14. Dacă oferta agregată este mai mică decât cererea agregată: 1 punct
a. Concurenţa este puternică între producători
b. Sunt dezavantajate firmele
c. Se micşorează stocurile
d. Echilibrul se poate restabili prin creşterea producţiei
15. Curba ofertei agregate: 1 punct
a. reflectă combinaţiile dintre nivelul preţurilor şi nivelul producţiei interne oferite de
producători
b. descrie cum evoluează venitul pe piaţa bunurilor şi serviciilor atunci când rata dobânzii variază
c. uneşte acele combinaţii ale venitului şi ratei dobânzii pentru care sectorul monetar este în echilibru.
16.Creşterea cheltuielilor publice, în condiţiile unui curs 1 punct
de schimb fix, va avea ca efect imediat:
a. oferta monetară internă va creşte, curba LM se deplasează spre dreapta
b. creşterea cheltuielilor autonome ce va deplasa curba IS spre dreapta
c. creşterea cheltuielilor autonome ce va deplasa curba IS spre stânga.
Grila de evaluare: 9-a; 10-c; 11-b; 12-a,b; 13- c; 14-c,d; 15-a;

16-b.
172
Emilia Herman
MODULUL 11
CICLICITATEA ECONOMICĂ
Timp alocat-0,5 ore
CUPRINS
INTRODUCERE
Obiective
FLUCTUAŢIILE ACTIVITĂŢII ECONOMICE. PRINCIPALELE TIPURI DE
Tema 1
CICLURI ECONOMICE
Tema 2 CAUZELE CICLICITĂŢII ECONOMICE. POLITICI ANTICICLICE
BIBLIOGRAFIA
TEST DE EVALUARE
INTRODUCERE
Analiza evoluţiei principalelor aspecte ale activităţii
economice la nivel de întreprindere, ramură, subramură, domeniu
INTRODUCERE
de activitate şi economie naţională permite constatarea că în unele
perioade se înregistrează creşteri în altele stagnări sau chiar
reduceri, reflectând faptul că activitatea economică, indiferent de
nivelul, structura şi caracterul ei, a fost şi este supusă unor
fluctuaţii (oscilaţii).
 Prezentarea fluctuaţiilor economice în funcţie de caracterul lor

 Descrierea ciclurilor economice
 Evidenţierea principalelor teorii cu privire la cauzele
ciclicităţii economice
OBIECTIVE
 Prezentarea politicilor anticiclice
MODUL
173
Emilia Herman

DE LUCRU 10 minute.
TEMA 1
FLUCTUAŢIILE ACTIVITĂŢII ECONOMICE. PRINCIPALELE

TIPURI DE CICLURI ECONOMICE
FLUCTUAŢIILE ACTIVITĂŢII ECONOMICE
În funcţie de caracterul lor fluctuaţiile economice se pot împărţi în: sezoniere,

întâmplătoare şi ciclice.
FLUCTUAŢIILE SEZONIERE reprezintă fluctuaţiile care au loc în activitatea
economică în interiorul unei perioade scurte, de regulă, un an, ce pot fi, în general,
explicabile şi previzibile, şi care sunt determinate de diferite cauze: naturale, sociale,
economice etc. Explicaţia ciclului economic sezonier are la bază influenţa factorilor
naturali, psihologici şi preferinţele consumatorilor, care au evoluţii specifice pe parcursul
unui an, reproducându-se cu o anumită regularitate de la an la an. Pentru unele domenii de
activitate fluctuaţiile sezoniere şi ciclurile lor au la bază evoluţia fluctuantă a ofertei, iar
pentru alte domenii de activitate evoluţia ciclică a cererii şi a factorilor ce o influenţează.
Factorii natural–climaterici influenţează activitatea
economică în construcţii, turism, agricultură; factorii sociali -
Exemplu obiceiuri, tradiţii, sărbători religioase şi laice, pot influenţa volumul
vânzărilor producţiei, gradul de ocupare etc.
FLUCTUAŢIILE ÎNTÂMPLĂTOARE (accidentale, aleatoare) sunt determinate de
factori aleatori şi evenimente neaşteptate sau neobişnuite, cum sunt: evenimente sociale şi
politice deosebite, cataclisme naturale, o anumită stare de spirit a populaţiei, decizii
neaşteptate ale agenţilor economici.
FLUCTUAŢIILE CICLICE sunt influenţate de factori ce ţin de funcţionarea
activităţii economice, de interdependenţa dintre componentele acesteia, şi au drept
caracteristică principală o anumită regularitate a producerii lor, la anumite intervale de
timp, adică tendinţa de revenire periodică.
174
Emilia Herman
Măsurarea intensităţii fluctuaţiilor ciclice şi estimarea evoluţiei economiei în cadrul

unui ciclu presupune utilizarea unui SISTEM DE INDICATORI, dintre care cei mai des
utilizaţi sunt: PIB-ul real şi nominal, volumul vânzărilor cu amănuntul şi cu ridicata, nivelul
debitelor bancare, indicele volumului fizic al producţiei industriale, nivelul şomajului,
numărul de locuri de muncă în ramurile neagricole, timpul lucrat pe ramuri neagricole,
venitul personal, preţurile, rata inflaţiei etc.
Fluctuaţiile ciclice presupun o anumită alternanţă sau succesiune a unor etape de
expansiune economică (dezvoltare, creştere) şi de contracţie (regres, scădere, stagnare), în
activitatea economică dintr-o anumită ţară (fluctuaţii agregate). Aceste etape ale mişcării
ciclice se condiţionează reciproc şi împreună pregătesc modificări calitative ale activităţii
economice şi premisele care asigură continuitate activităţii economice. Teoria economică
a desprins concluzia că ciclicitatea reprezintă forma de evoluţie firească, normală a
activităţii economice.
Unitatea de măsură a fluctuaţiilor ciclice o reprezintă ciclul economic.
Ciclul economic cuprinde perioadele de timp în care evoluează
activitatea economică şi reprezintă succesiunea în timp a fazelor care
Important marchează schimbarea periodică a condiţiilor şi rezultatelor creşterii şi
dezvoltării economice.
PRINCIPALELE TIPURI DE CICLURI ECONOMICE

În încercarea de interpretare cât mai realistă a semnificaţiilor şi dimensiunilor
datelor statistice acumulate de-a lungul timpului, majoritatea economiştilor au ajuns la
concluzia că pot fi identificate, după durata, cauzele şi implicaţiile lor, mai multe tipuri de
cicluri economice, care se suprapun şi se întrepătrund.
Principalele tipuri de cicluri economice pot fi:
A. Ciclul pe termen lung, secular sau ciclul Kondratiev17
B. Cicluri propriu-zise sau decenale sau ciclul Juglar18 cu o perioadă care variază de la
4-5 ani la 10-12 ani.
C. Cicluri scurte19 cu o durată de la 6 luni la 3 ani, din rândul cărora se detaşează ciclul
inflaţionist şi ciclul variaţiei stocurilor.
A. CICLUL PE TERMEN LUNG, SECULAR SAU CICLUL KONDRATIEV
Dependent de starea şi eficienţa factorilor de producţie în ciclul pe termen lung
predomină un anumit mod tehnic de producţie. O anumită perioadă de timp (aproximativ
20-30 de ani) modul tehnic dominant funcţionează corespunzător, generând progres.
Acestei perioade ascendentă îi sunt specifici anii de prosperitate economică, de creştere
rapidă a venitului naţional, a investiţiilor, a consumului, a rezultatelor producţiei, de
ridicare a nivelului de trai. După această perioadă modul tehnic de producţie intră treptat
în conflict cu posibilităţile oferite de resursele existente care l-au creat. Apar, astfel,
primele semne de epuizare a capacităţilor sale economice, manifestându-se o tendinţă
treptată de scădere a eficienţei economice şi de creştere a costurilor. Începe o perioadă de
17
Economistul rus Nicolai D. Kondratiev (1892 - 1938) fiind primul care a studiat ciclurile pe termen lung
18
De la numele economistului francez Clement Juglar (1819-1905), considerat a fi primul care a recunoscut mişcările
sub formă de valuri din activitatea economică, în urma studiului efectuat în perioada 1860-1890.
19
economistul Kitckin a realizat o primă abordare a ciclurilor scurte
175
Emilia Herman
tranziţie spre un mod tehnic de producţie nou, capabil să ridice eficienţa economică, la un
nivel bazat pe noi structuri şi modalităţi de combinare a factorilor de producţie în
concordanţă cu resursele economice disponibile şi accesibile. Această perioadă de
tranziţie este marcată, de cele mai multe ori, de o criză structurală care se manifestă prin:
schimbări în structura pe ramuri şi subramuri economice, afectându-se nivelul producţiei,
venitului naţional, investiţiilor, ocupării forţei de muncă; schimbări în structura socio-
profesională, în structura consumului etc.
Corespunzător acestei logici, în cadrul unui ciclu pe termen lung se
disting două mari faze de evoluţie, fiecare cu o durată de 20-30 de ani:
Important faza ascendentă şi faza descendentă.
Faza ascendentă care se caracterizează prin preponderenţa anilor de prosperitate
economică şi ritmuri relativ ridicate de creştere a producţiei, venitului naţional,
investiţiilor, nivelului de trai etc. şi faza descendentă care se caracterizează prin
încetinirea ritmului de creştere a producţiei, investiţiilor, gradului de ocupare. În această
fază descendentă anii de recesiune sunt mai numeroşi, manifestându-se persistenţa unor
dezechilibre puternice (inflaţie şi şomaj).
În urma acţiunii unor factori inerţiali caracteristicile vechiului mod tehnic de producţie se
menţin o anumită perioadă de timp, concomitent cu extinderea în economie a caracteristicilor
noului mod de producţie. Ciclul evolutiv al economiei se încheie prin generalizarea noului mod
tehnic de producţie şi trecerea la un nivel superior calitativ al factorilor de producţie,
concretizată într-o nouă perioadă de dezvoltare economică sustenabilă.
Tabel 11.1 Evoluţia ciclurilor lungi, din perioada ultimelor două secole
Perioada ciclului Din care
lung Faza ascendentă Faza descendentă
1790-1848 (1850) 1790 -1814 (1816) 1814 (1816)- 1848 (1850)
1848 (1850)-1896 1848(1850)-1873 1873-1896
1896-1948 1896-1929 1929-1948
1949-1994 1949-1973 1974-1994
1995-...... 1995-2007 2008-.....
Există o multitudine de opinii în ceea ce priveşte EXPLICAREA SUCCESIUNII
CELOR DOUĂ FAZE (ascendentă şi descendentă) ale ciclului lung şi repetarea lor la
intervale de 50-60 de ani. Unii autori consideră că ciclul economic lung şi fazele sale se
datorează ciclicităţii noutăţilor şi perfecţionărilor tehnice profunde sau prin atragerea în
exploatarea unor noi resurse. Alţi autori consideră că ciclul economic şi fazele sale sunt
legate de pregătirea, ducerea războaielor şi restructurarea postbelică. În prezent, se
recunoaşte tot mai mult explicaţia conform căreia ciclul pe termen lung are drept cauză
evoluţia ciclică a cercetării ştiinţifice şi inovaţiei tehnologice, care stă la baza schimbării
modului tehnic de producţie la fiecare 50-60 de ani.
În această abordare, lungimea şi intensitatea ciclului este legată de importanţa
inovaţiei tehnice (marile inovaţii tehnice încheind ciclurile lungi). Astfel în primul ciclu
Kondratiev- inovaţiile din domeniul aburului, industria textilă şi metalurgie; în al doilea
ciclu - căile ferate şi siderurgia; în al treilea ciclu- inovaţii din domeniul automobilului,
176
Emilia Herman
electricităţii şi chimiei; în al patrulea ciclu - inovaţii din domeniul electronică,

automatică, telematică, biotehnologie. Faza ascendentă a noului ciclu declanşată în 1995
marchează tranziţia spre Noua Economie, economia cunoaşterii, şi intensificarea
procesului de globalizare economică.
B. CICLUL ECONOMIC PROPRIU-ZIS
Ciclul economic (sau ciclul afacerilor) reprezintă o oscilaţie

(fluctuaţie) în nivelul activităţii economice (aproximată prin venit naţional,
Important PIB, grad de ocupare, inflaţie) care evoluează după un model regulat, cu
etape de expansiune ale activităţii alternând cu cele de declin economic,
făcând ca economia să graviteze în jurul unui trend, de regulă, crescător.
Ciclurile economice se manifestă cu o oarecare regularitate în economiile de piaţă şi
pot fi privite ca un proces natural al unei economii dinamice, care tinde să se autoregleze.
În determinarea fazelor din care se compune ciclul economic s-au conturat diferite
opinii. Economistul francez Clement Juglar împarte ciclul economic în trei etape:
prosperitate, criză şi lichidare, şi scoate în evidenţă influenţa creditelor bancare asupra
evoluţiei crizelor. P. Samuelson consideră că ciclul economic este format din două faze:
recesiunea (perioada descendentă care începe în vârf şi se încheie în punctul de minim -
depresiunea) şi expansiunea. În dicţionarul Macmillan de economie modernă se consideră
că ciclul economic este format din expansiune şi contracţie.
Punctul de cotitură superior reprezintă cel mai înalt nivel atins de către output-ul
real, în cadrul fiecărui ciclu de afaceri. Punctul de cotitură inferior este cel mai coborât
nivel al acestuia. În realitatea economică etapele de expansiune şi contracţie nu au durate
egale de timp, de regulă, expansiunea durează mai mult decât contracţia. De asemenea,
intervalele de timp cuprinse între două puncte de cotitură (durata unui ciclu de producţie)
pot să difere în funcţie de diferiţi factori conjuncturali.
PIB potenţial reprezintă tendinţa pe termen lung a PIB-ului real. Acesta reprezintă
capacitatea maximă de producţie pe termen lung a economiei sau cantitatea maximă de
bunuri economice care se poate produce într-o economie, în condiţiile menţinerii pe
termen a nivelului general al preţurilor. Nivelul producţiei potenţiale corespunde unui
grad ridicat de ocupare (la nivelul ratei naturale a şomajului).
Dacă PIB real se abate de la valoarea potenţială se formează decalajul PIB-ului,
determinat ca diferenţa dintre PIB potenţial şi PIB efectiv (real). Un decalaj mare
reflectă faptul că economia traversează o perioadă de declin economic şi activitatea
economică se desfăşoară sub nivelul curbei posibilităţilor de producţiei. P. Samuelson
consideră că perioadele de declin economic se numesc fie recesiuni economice, când
decalajul PIB-ului este mic, fie depresiuni (sau crize) economice când decalajul PIB-ului
este mare.
Linia AB reprezintă durata ciclului de afaceri - timpul scurs de la începutul unei
contracţii până la începutul contracţiei următoare. Punctul B este superior punctului A
ceea ce arată faptul că începutul unui nou ciclu de afaceri se situează pe un palier valoric
şi cantitativ superior celui anterior.
177
Emilia Herman
Amplitudinea ciclului este dată de distanţa dintre un punct de vârf sau de minim şi
linia de trend.
Indiferent de denumirile fazelor TRĂSĂTURILE GENERALE ale fiecăruia dintre

ele sunt prezentate, în general, asemănător:
Recesiunea economică20 reprezintă faza ciclului economic în care puterea de
cumpărare a populaţiei scade puternic, iar stocurile la nivel de agent economic cresc. Pe
fondul pesimismului diminuării cererii de consum, a creşterii costurilor agenţii economici
îşi restrâng sau încetinesc activitatea. Cererea de consum şi de investiţii, care a stat la
baza expansiunii economice, tinde să se micşoreze fapt ce determină diminuarea
producţiei. Dinamica producţiei se corelează cu restrângerea masei monetare, cu
stagnarea sau reducerea cursului titlurilor de valoare. Cererea de muncă scade, reducându-
se mai întâi săptămâna de lucru, urmată de concedieri şi de creşterea şomajului. Pe
măsură ce producţia scade, inflaţia se reduce şi ea din intensitate. Prin efectul
acceleratorului atenuarea sau reducerea cererii de bunuri de consum poate determina o
reducere mai mult decât proporţională a investiţiilor, respectiv a producţiei, conducând la
eliminarea treptată a excesului de ofertă şi a stocurilor. Din cauza scăderii cererii de
credite, rata dobânzii se diminuează. Agenţii economici sunt obligaţi să adopte măsuri de
reducere a costurilor şi de promovare a vânzărilor, prin reînnoirea capitalului fix, prin
îmbunătăţirea calitativă a celorlalţi factori. Realizarea acestor obiective se asigură printr-o
impulsionare a procesului investiţional care generează un nou moment de cotitură în
evoluţia economiei şi apoi o nouă fază de expansiune a ciclului economic.
Punctul de cotitură minim (sau depresiune) este perioada în care activităţile se află
la cele mai scăzute cote ale lor. Această perioadă poate fi mai lungă sau mai scurtă în
funcţie de momentul şi intensitatea acţiunii factorilor care vor imprima tendinţele
specifice stării de revigorare economică. Revigorarea investiţiilor, atât pentru noi
capacităţi de producţie cât şi pentru reînnoirea capitalului fix stimulează cererea de factori
de producţie şi creşterea gradului de ocupare. Ulterior creşterea veniturilor va determina o
creştere a cererii pentru consum care la rândul ei va impulsiona procesul investiţional cu
efecte asupra producţiei şi venitului viitor, iniţiindu-se o nouă fază, cea de expansiune.
20
Economia naţională este considerată a fi în recesiune dacă PIB-ul real scade în două trimestre consecutive.
178
Emilia Herman
Expansiunea economică reprezintă faza ciclului economic în care conjunctura

economică este favorabilă, caracterizată printr-o cerere agregată în creştere şi previziuni
optimiste ale mediului de afaceri. În această perioadă pe baza optimismului că cererea de
consum creşte, agenţii economici fac investiţii, are loc extinderea şi modernizarea
capacităţilor de producţie (vezi principiul acceleratorului). Prin efectul de antrenare a
investiţiilor se creează o creştere mai mult decât proporţională a ofertei şi a venitului
viitor (vezi principiul multiplicatorului). Cererea agregată în creştere, stimulată în mod
artificial21, determină o tendinţă de creştere lentă, dar de durată, a preţurilor.
Punctul de cotitură superior (vârf sau boom) este intervalul de timp caracterizat
printr-un nivel scăzut al şomajului şi o cerere agregată mare. Firmele lucrează la
capacitate maximă cu profituri mari, iar rata inflaţiei creşte şi probabil şi rata dobânzii.
Acest punct marchează inversarea conjuncturii economice, economia intrând într-o fază
de recesiune economică. În faţa evidenţei fenomenelor inflaţioniste autoritatea monetară
adoptă măsuri pentru frânarea cererii globale, în special prin majorarea ratei dobânzii,
ceea ce determină frânarea investiţiilor şi a cererii pentru consum. Agenţii economici care
au făcut investiţii mai mari decât cererea solvabilă vor obţine o rată a profitului mai mică
decât cea anticipată, iar stocurile acestora cresc. Scăderea ritmului investiţiilor reprezintă
o premisă a intrării economiei într-o nouă fază cea de cotitură superioară.
În cadrul ciclului de afaceri există o relaţie direct proporţională între rata
inflaţiei şi PIB nominal. Între rata şomajului şi PIB nominal actual există o relaţie bine
determinată în funcţie de fazele ciclului economic: astfel în perioada de recesiune rata
actuală de creştere a PIB nominal este scăzută sau descreşte rata actuală a şomajului este
ridicată, iar rata inflaţiei scade. În perioadele de expansiune un ritm de creştere accelerat
al PIB-ului nominal îi corespunde o rată a şomajului scăzută şi o rată a inflaţiei ridicată şi
în creştere. Astfel, între creşterea PIB nominal actual şi rata şomajul există o relaţie
invers proporţională.
Ciclurile decenale se derulează pe fondul ciclurilor economice seculare, iar
experienţa economică demonstrat că în ţările cu economie dezvoltată un ciclu lung a
cuprins 2-3 cicluri decenale. În faza ascendentă a ciclului lung, la ciclurile decenale se
evidenţiază existenţa în mod preponderent a fazelor de expansiune economică.
Manifestările de recesiune economică sunt reduse ca timp şi intensitate. În faza
descendentă a ciclului secular fazele de expansiune se manifestă mai puţin, predominând
coexistenţa inflaţiei ridicată cu un şomaj ridicat. Pe fondul crizei structurale, fenomenele
negative şi depresiunile, manifestate de-a lungul a 2-3 cicluri decenale, pregătesc mai
întâi bazele şi apoi generalizarea unui nou mod tehnic de producţie.
C. În interiorul ciclul decenal se încadrează CICLUL SCURT (KITCHIN). Acesta

se încadrează între două crize sau manifestări de crize şi contribuie la modificarea
amplitudinii expansiunii sau contracţiei caracteristice ciclului decenal. Are două faze:
expansiunea şi contracţia (sau încetinirea). Ciclul scurt este determinat de mecanismul
formării stocurilor şi de specificul pieţei. Astfel, în faza de expansiune, pe baza
optimismului agenţilor economici producţia realizată creşte într-o proporţie mai mare
21
Prin optimismul agenţilor economici, prin acordarea cu mai multă uşurinţă a creditelor de consum, prin mărirea
masei monetare şi a vitezei de rotaţie a monedei.
179
Emilia Herman
decât creşte cererea pe piaţă, formându-se stocuri. Când stocurile ating un nivel
îngrijorător, începe operaţiunea de destocare, în care vânzările şi consumul se realizează
pe baza stocurilor, iar producţia curentă se reduce sau îşi încetineşte ritmul de creştere.
TEMA 2
CAUZELE CICLICITĂŢII ECONOMICE. POLITICI

ANTICICLICE
CAUZELE CICLICITĂŢII ECONOMICE
De-a lungul timpului ştiinţa economică a fost impulsionată de dezbaterile aprinse
referitoare la cauzele ciclurilor economice.
În funcţie de natura cauzelor se disting, în general, două tendinţe:
 teorii bazate pe cauze exterioare sistemului economic şi
 teorii bazate pe cauze interioare sistemului economic.
1). Teorii bazate pe factorii exteriori sistemului economic
Conform acestor teorii ciclicitatea economică, respectiv instabilitatea sistemului
economic se datorează unor factori externi, cum ar fi: războaie, revoluţii, alegeri
electorale, preţul petrolului, descoperirea zăcămintelor de aur, migraţia populaţiei,
descoperirea de noi teritorii şi resurse, descoperirile ştiinţifice şi inovaţiile tehnologice,
starea vremii etc. Aceste teorii consideră că sistemul economic este stabil, fluctuaţiile
fiind cauzate de evenimente externe care se produc cu o oarecare ritmicitate.
2). Teoriile interne au în vedere mecanismele din interiorul sistemului economic care fac
ca ciclurile economice să se autogenereze. Potrivit acestor teorii expansiunea alimentează
recesiunea în timp ce recesiunea alimentează relansarea economică şi expansiunea.
Frontiera dintre cele două categorii de factori care îşi exercită influenţa asupra
sistemului economic este greu de delimitat din cauza interdependenţelor dintre
fenomenele şi procesele care se produc în economie şi societate. Din acest motiv, mulţi
economişti au încercat să explice cauzele ciclicităţii economice pornind de la combinaţiile
dintre cele două categorii de factori.
Deşi există numeroase TEORII CU PRIVIRE LA CICLURILE ECONOMICE
ne propunem să prezentăm doar câteva idei despre cele mai importante teorii.
 Teoria monetaristă conform căreia ciclul economic este determinat de
expansiunea şi restrângerea masei monetare şi a creditelor. Milton Friedman consideră că
sporirea creditului poate stimula apariţia expansiunii, dar de la un anumit nivel al
intensităţii sale această creştere poate genera tensiuni financiare, fiind afectat echilibrul
180
Emilia Herman
dintre economii şi investiţii, dintre cererea reală agregată şi cererea monetară. Acest
aspect marchează practic trecerea la faza de recesiune economică şi ulterior la
depresiunea economică.
 Modelul multiplicatorului şi acceleratorului conform căruia şocurile externe sunt
propagate de un multiplicator care acţionează conform teoriei investiţiilor, în asociere cu
un accelerator.
 Teoria care are la bază influenţa cererii agregate asupra mişcărilor ciclice ale
economiei. Dacă cererea agregată creşte economia intră într-o fază de expansiune, iar
dacă cererea agregată scade, economia intră în faza de criză economică, conform
graficului de mai jos.
 Teoria ciclului economic de echilibru, conform căreia o percepere greşită a

evoluţiei salariilor şi preţurilor face ca oferta de muncă să fie prea mare sau prea mică,
ceea ce duce la fluctuaţia ciclică a nivelului producţiei şi ocupării forţei de muncă (T.
Sargent, R. Lucas, R. Barro). O variantă a acestei teorii susţine că şomajul din perioada de
recesiune se datorează salariilor prea mari la care lucrătorii nu vor să renunţe.
 Teoria ciclului economic real de afaceri consideră principala cauză a fluctuaţiilor
activităţii economice modificările înregistrate de oferta agregată. Conform acestei teorii
şocurile determinate în economie de modificarea ofertei agregate afectează atât nivelul
productivităţii cât şi al output-ului, ceea ce determină o modificare a costului resurselor.
Modificarea ofertei este determinată de modificarea tehnologiilor de fabricaţie, de
evoluţia preţurilor la materii prime de bază larg utilizate în procesele de producţie, de
unele intervenţii ale statului în economie. Modificarea preţurilor generează schimbări în
nivelul costurilor de producţie al agenţilor economici care la rândul lor vor determina
creşterea sau scăderea ofertei agregate, cu consecinţe directe asupra nivelului preţurilor,
gradului de ocupare etc.
 Conform teoriei politice, cauzele fluctuaţiilor activităţii economice constau în
deciziile politicienilor din perioadele preelectorale, cu privire la politica fiscală,
cheltuielilor publice şi monetară (M.Kalecki, W Nordhaus, E Tufte). În această perioadă22
pentru a fi realeşi sunt practicate măsuri de reducere a impozitelor şi taxelor, de creştere a
22
Din punct de vedere istoric rezultatul alegerilor este influenţat de condiţiile economice existente înainte cu 6-9
luni de data desfăşurării lor.
181
Emilia Herman
cheltuielilor publice, care generează creşterea cererii agregate, reducerea şomajului şi

chiar optimismul agenţilor economici cu privire la evoluţia afacerilor. Creşterea cererii
agregate determină o creştere a preţurilor, respectiv o inflaţie uneori peste cota
preconizată. În această situaţie, după câştigarea alegerilor, sunt luate măsuri pentru
reducerea cererii agregate cu scopul diminuării ratei inflaţiei.
La întrebarea „Care din aceste teorii explică mai bine cauzele ciclurilor economice?”
putem răspunde că fiecare dintre teoriile prezentate conţine o parte de adevăr, însă nici
una nu este universal valabilă.
Putem sintetiza următoarele CAUZE ALE CICLICITĂŢII economice pe termen mediu:
 cauze determinate de starea şi evoluţia economiei reale (evoluţia investiţiilor,
consumului, stocului de capital);
 cauze determinate de relaţia dintre intervenţia statului şi mecanismele pieţei
 cauze care ţin de economia monetară (corelaţia dintre dinamica PIB şi dinamica
masei monetare);
 cauze determinate de psihologia agenţilor economici (optimismul sau pesimismul);
 evoluţia eficienţei economice;
 starea procesului investiţional etc.
POLITICI ANTICICLICE
Cu scopul de a stabiliza economia şi de a reduce efectele negative ale evoluţiei

ciclice, autoritatea publică concepe şi adoptă o serie de măsuri de politică economică
numite politici anticiclice. Aceste politici pot fi grupate în două mari categorii:
 politici care urmăresc influenţarea cererii agregate (demand-side-economics) şi
 politici care urmăresc influenţarea ofertei agregate (supply-side-economics).
A. Politicile anticiclice care au drept obiectiv influenţarea cererii agregate pleacă
de la concepţia keynesistă conform căreia cauza principală a fluctuaţiilor agregate ale
activităţii economice provine din modificările nedorite ale cererii agregate (în special a
cererii pentru investiţii) în raport cu posibilităţile şi evoluţia efectivă a producţiei (ofertei
agregate). Pentru atenuarea efectelor negative ale fluctuaţiilor ciclice se folosesc mai
multe măsuri şi instrumente de politică economică.
Politica cheltuielilor publice urmăreşte în fază de criză să majoreze cheltuielile
bugetare, chiar cu preţul unui deficit bugetar, cu scopul de a menţine sau de a impulsiona
cererea agregată. Consumul public şi investiţiile publice stimulate prin intermediul
cheltuielilor publice vor favoriza cererea agregată. O importanţă majoră o reprezintă
creşterea transferurilor din partea statului (alocaţii familiale, ajutoare de şomaj, alocaţii de
conversie profesională etc) care permit atenuarea fluctuaţiilor veniturilor disponibile
pentru numeroase categorii de populaţie.
Politica monetară şi de credit are ca principale instrumente: rata dobânzii, creditul
şi masa monetară. Aceste instrumente se aplică diferenţiat în funcţie de starea conjuncturii
economice. În faza de boom prelungit când ritmul inflaţiei este mare şi pot să apară şi alte
dezechilibre majore în economie, de regulă, se procedează la creşterea ratei dobânzii şi la
introducerea unor restricţii privind acordarea creditului, sporind în acelaşi timp şi
controlul asupra masei monetare. Prin aplicarea acestor măsuri se încearcă reducerea
cererii de consum şi a cererii pentru investiţii, şi în final a activităţii economice, având ca
182
Emilia Herman
efect secundar creşterea gradului de nefolosire al factorilor de producţie, inclusiv al

factorului muncă (creşte rata şomajului). În faza de recesiune se acţionează în sens invers:
reducerea ratei dobânzii, scăderea ratelor de rezervă obligatorie, scăderea taxei
rescontului, achiziţionarea de titluri pe open –market etc. Prin aceste măsuri se urmăreşte
stimularea cererii de consum şi de investiţii, cu efecte pozitive asupra nivelului producţiei
şi gradului de ocupare al forţei de muncă.
Politica fiscală constă în folosirea sistemului de impozite şi taxe în scopuri anticiclice.
În perioada de recesiune pentru stimularea activităţii economice se procedează la reducerea
impozitelor şi taxelor, lăsând o cotă mai mare din venit la îndemâna agenţilor economici
privaţi, încurajându-se astfel cererea pentru bunuri de consum şi cererea pentru investiţii. În
situaţie de boom economic, se procedează în sens invers, impozitele şi taxele se măresc
într-o proporţie mai mare decât creşterea veniturilor.
B. Politicile bazate pe influenţarea ofertei pleacă de la premisa că în perioadele de
criză este esenţială ameliorarea stimulentelor pentru a-i determina pe producători să
mărească oferta agregată. În acest sens se efectuează, de regulă, două categorii de măsuri:
 realizarea unor reforme structurale orientate spre extinderea concurenţei şi a preţurilor
libere (prin eliminarea structurilor monopoliste şi oligopoliste), spre asigurarea bunei funcţionări
a pieţei pentru a înlătura distorsiunile posibile dintre cererea şi oferta agregată;
 folosirea unor instrumente şi pârghii economice care să îmbunătăţească
perspectivele de profit ale producătorilor, stimulându-i astfel să-şi menţină sau să-şi
sporească oferta agregată (de exemplu, reducerea ratei fiscalităţii).
 Fluctuaţiile ciclice sunt influenţate de factori ce ţin de funcţionarea
activităţii economice, manifestându-se cu o anumită regularitate. Principalii
indicatori ce măsoară intensitatea fluctuaţiilor ciclice sunt: PIB-ul real şi
REZUMAT nominal, nivelul şomajului, rata inflaţiei etc.
 Ciclul economic cuprinde perioadele de timp în care evoluează activitatea
economică şi reprezintă succesiunea în timp a fazelor care marchează
schimbarea periodică a condiţiilor şi rezultatelor creşterii şi dezvoltării
economice.
 Principalele tipuri de cicluri economice sunt: Cicluri pe termen lung,
Cicluri propriu-zise (ciclul de afaceri) şi Cicluri scurte.
 Printre cauzele ciclicităţii economice apar cele determinate de starea şi
evoluţia economiei reale, de relaţia dintre intervenţia statului şi mecanismele
pieţei, de psihologia agenţilor economici etc.
 Prin politicile anticilice se urmăreşte stabilizarea economiei fie prin
influenţarea cererii agregate, fie prin influenţarea ofertei agregate.

 Conceptele de: fluctuaţie economică, ciclu economic,
recesiune economică, expansiune economică, depresiune,
booom economic
 Trăsăturile ciclului economic pe termen lung, decenal şi pe
termen scurt
 Principalele cauze ale ciclicităţii economice
 Distincţia dintre politica anticiclică de influenţare a cererii
agregate şi politica anticiclică de influenţarea a ofertei agregate
183
Emilia Herman
1. Ciclul „Juglar” reprezintă:

a. perioada de la începutul unei contracţii economice, până la începutul contracţiei următoare;
b. perioada de la începutul unei contracţii economice, până la începutul expansiunii;
c. perioada de la începutul unui boom economic, până la începutul boomului următor
2. Economia unei ţări se caracterizează prin recesiune economică atunci când:
a. PIB-ul real scade în două trimestre consecutive
b. PIB-ul real scade în două semestre consecutive
c. PIB-ul real scade într-un trimestru iar în următorul creşte.
3. Amplitudinea ciclului este dată de:
a. distanţa dintre un punct de vârf sau de minim şi linia de trend.
b. timpul scurs de la începutul unei contracţii până la începutul contracţiei următoare.
c. distanţa dintre punctul de vârf şi punctul de minim al ciclului economic
4. Expansiunea economică, ca fază a ciclului economic, se caracterizează prin:
a. existenţa unei cereri agregate în creştere
b. optimismul agenţilor economici
c. acţiunea principiului multipicatorului investiţiilor
d. tendinţa de creştere lentă, dar de durată, a preţurilor.
Alegeţi varianta cu toate răspunsurile corecte: A(a,b, c) B(a,b,c,d) C(b,d) D(a,b)
5. Boom-ul economic:
a. reprezintă punctul de cotitură superior al ciclului economic
b. este intervalul de timp caracterizat printr-un nivel ridicat al şomajului
c. marchează inversarea conjuncturii economice economia intrând într-o fază de recesiune economică.
6. Depresiunea economică:
a. reprezintă punctul minim de cotitură al ciclului economic
b. se caracterizează printr-un nivel ridicat al şomajului şi investiţiilor
c. reprezintă punctul de cotitură superior al ciclului economic
d. este perioada în care activităţile se află la cele mai scăzute cote ale lor.
Grila de evaluare: 1-a; 2- a; 3- a; 4-B; 5-a,c; 6-a,d;

[1] ASE Bucureşti, Economie, Ed. Economică,2009
[2] Burda, M., Wyplosz, C. Macroeconomie. Perspectivă europeană,
Ed. All Beck, Bucureşti, 2002, p.402-422
Bucureşti, 2000.
[6] Ţigănescu, I. G., Roman M. D., Macroeconomie. O abordare
cantitativă, Ed. Economică, 2005
184
Emilia Herman
TEST DE EVALUARE
1. În perioadele de expansiune economică: 1 punct

a. un ritm de creştere accelerat al PIB-ului nominal îi corespunde o rată a şomajului scăzută şi o
rată a inflaţiei ridicată şi în creştere.
b. rata actuală de creştere a PIB-ului nominal este scăzută sau descreşte, rata actuală a şomajului
este ridicată iar rata inflaţiei scade.
c. un ritm de creştere accelerat al PIB-ului nominal îi corespunde o rată a şomajului scăzută şi o
rată a inflaţiei redusă şi în scădere.
2. Conform teoriei monetariste ciclul economic este determinat de: 1 punct
a. expansiunea şi restrângerea masei monetare şi a creditelor
b. modificările înregistrate de oferta agregată
c. deciziile politicienilor din perioadele preelectorale, cu privire la politica fiscală, cheltuielilor
publice şi monetară.
3. Care din indicatorii de mai jos, în faza de expansiune 1 punct
a ciclului economic înregistrează o scădere:
a. cererea agregată
b. volumul investiţiilor
c. rata şomajului
4. Prin politica monetară, în faza de boom prelungit, 1 punct
pentru reducerea cererii agregate:
a. se procedează la creşterea ratei dobânzii
b. se introduc restricţii privind acordarea creditului
c. se micşorează controlul asupra masei monetare.
5. Pentru stimularea cererii agregate în faza de recesiune, 1 punct
prin politica monetară, are loc:
a. scăderea ratelor de rezervă obligatorie c. vânzarea de titluri pe open –market
b. creşterea taxei rescontului d. reducerea ratei dobânzii
6. În perioada de recesiune pentru stimularea 1 punct
activităţii economice se procedează la:
a. reducerea impozitelor şi taxelor c. majorarea cheltuielile bugetare
b. creşterea impozitelor şi taxelor d. reducerea cheltuielile bugetare.
7. Ciclul pe termen lung (Kondratiev): 1 punct
a. este determinat de mecanismul formării stocurilor şi de specificul pieţei.
b. este determinat de influenţa cererii agregate
c. are drept cauză evoluţia ciclică a cercetării ştiinţifice şi inovaţiei tehnologice
8. Ciclul scurt: 1 punct
a. apare în interiorul ciclului decenal
b. este cauzat de evoluţia ciclică a cercetării ştiinţifice şi inovaţiei tehnologice
c. este determinat de mecanismul formării stocurilor şi de specificul pieţei.
Grila de evaluare: 1-a; 2-a; 3-c; 4-a,b; 5- a,d; 6-a,c; 7-c; 8-a,c.
185
Emilia Herman
MODULUL 12
CREŞTEREA ŞI DEZVOLTAREA
ECONOMICĂ
Timp alocat- 0,5 ore

CUPRINS
INTRODUCERE
Obiective
Tema 1 CREŞTEREA ŞI DEZVOLTAREA ECONOMICĂ. DELIMITĂRI CONCEPTUALE
Tema 2 FACTORII CREŞTERII ŞI DEZVOLTĂRII ECONOMICE
BIBLIOGRAFIA
TEST DE EVALUARE
INTRODUCERE
Faptul că economia este mereu în creştere pare să fie o lege
imuabilă a naturii. Pe măsura trecerii deceniilor şi secolelor se
INTRODUCERE produc din ce în ce mai multe bunuri economice, iar nivelul de trai
se îmbunătăţeşte. În ciuda paşilor înapoi provocaţi de războaie,
cataclisme naturale sau epidemii creşterea economică şi
dezvoltarea economică pot fi făcute răspunzătoare pentru
schimbările majore, pe termen lung, ale standardelor de viaţă.
 Prezentarea noţiunii de creştere şi dezvoltare economică
 Evidenţierea asemănărilor şi deosebirilor dintre creştere şi
dezvoltare economică
 Prezentarea principalelor teorii ale creşterii şi dezvoltării economice
OBIECTIVE
 Evidenţierea factorilor ce influenţează creşterea economică
MODUL
186
Emilia Herman

DE LUCRU 10 minute.
TEMA 1
CREŞTEREA ŞI DEZVOLTAREA ECONOMICĂ. DELIMITĂRI

CONCEPTUALE
În ansamblul fenomenelor economice CREŞTEREA ECONOMICĂ aparţine
categoriei economice pe termen lung. Creşterea economică se diferenţiază de expansiune,
ca fază a ciclului economic, aceasta fiind considerată evoluţie pe termen scurt, care
presupune o creştere a nivelului activităţii economice, dar care poate fi anulată de către o
fază de recesiune economică. Expansiunea şi recesiunea pot alterna, urmând scheme
diferite, în jurul aceluiaşi profil global al creşterii economice.
Prin conţinutul său creşterea economică reprezintă o evoluţie

ascendentă a economiei naţionale, dar care nu exclude oscilaţii temporare
(conjuncturale) chiar şi regrese economice. Aprecierea că o economie
naţională înregistrează un proces de creştere economică se bazează pe
Important existenţa tendinţei creşterii pozitive reale.
Deoarece pentru a exprima creşterea ofertei de bunuri economice la nivel naţional

cei mai potriviţi indicatori ar fi PIB, PNB sau VN23, creşterea economică presupune
creşterea acestor indicatori, pe ansamblu sau pe locuitor, în condiţiile utilizării eficiente a
factorilor de producţie.
INDICATORII PE ANSAMBLU scot în evidenţă puterea economică a unei ţări,
potenţialul ei productiv şi este rezultatul unor lungi perioade de acumulări cantitative şi
calitative în toate sectoarele de activitate. Spre deosebire de aceştia, INDICATORII PE
LOCUITOR reprezintă cei mai expresivi indicatori de măsurare a nivelului de trai al
populaţiei dintr-o ţară. În funcţie de evoluţia acestor indicatori s-a conturat conceptul de
creştere economică zero.
Creşterea economică zero reprezintă situaţia în care rezultatele macroeconomice absolute
şi populaţia totală cresc în acelaşi ritm, iar nivelul rezultatelor pe locuitor rămâne constant.
23
creşterea economică are în vedere rezultatele macroeconomice reale, adică cele nominale corectate cu mărimea deflatorului.
187
Emilia Herman
În funcţie de modul de utilizare al factorilor ce o influenţează în literatura

economică se analizează conceptele de creştere economică extensivă şi intensivă.
Creştere economică extensivă când îşi găseşte originea într-un proces extensiv de
utilizare a factorilor de producţie, adică creşterea volumului de factori de producţie
utilizaţi (contribuţia preponderentă a laturii cantitative a factorilor de producţie).
Creştere economică intensivă - care îşi găseşte originea într-un proces de dezvoltare
a progresului tehnic, proces de natură intensivă, care permite să se obţină un rezultat mai
mare, cu acelaşi nivel al factorilor de producţie, în special datorită modificărilor în
tehnicile de producţie şi de organizare a muncii (contribuţia preponderent calitativă a
factorilor la creşterea economică).
Conţinutul conceptului de creştere economică cuprinde următoarele aspecte:
 creşterea economică se referă în primul rând la producţie, la creşterea acesteia ca
urmare a folosirii şi combinării factorilor de producţie;
 are în vedere în special aspectul cantitativ al proceselor şi fenomenelor economice
reflectat în creşterea PIB, atât pe ansamblu cât şi pe locuitor;
 nu exclude în totalitate aspectele calitative, chiar dacă vizează cu precădere
aspectele cantitative;
 deoarece cuprinde aspectele cantitative şi calitative ale activităţii economice, atât la
nivelul economiei naţionale cât şi la nivelul unor ramuri, creşterea economică trebuie
înţeleasă ca fiind rezultatul economiei naţionale privită ca un sistem, în interiorul căruia
elementele componente se intercondiţionează reciproc;
 creşterea economică nu are o evoluţie uniformă, urmând logica proceselor
economice;
 conceptul de creştere economică trebuie analizat în strânsă legătură cu mediul
ambiant. Nu se poate vorbi de creştere economică dacă se realizează cu preţul distrugerii
naturii. În acest context s-a conturat conceptul de creştere economică durabilă ce reflectă
aceea creştere capabilă să susţină pe termen lung, stabilitatea economică şi progresul
uman, să armonizeze cerinţele ecologice cu dezvoltarea economică şi cea a omului.
Spre deosebire de creştere economică conceptul de dezvoltare

economică desemnează un proces mult mai complex. Dezvoltarea economică
Important are o sferă mai largă de cuprindere, incluzând şi modificările calitative în
fizionomia şi structura economiei naţionale (organizatorică, teritorială,
tehnologică, economico-socială) precum şi în nivelul de viaţă al oamenilor.
Conceptul de DEZVOLTARE ECONOMICĂ este un concept deosebit de

complex şi destul de problematic, având în vedere natura diferită a factorilor pe care îi
presupune.
În evoluţia sa, dezvoltarea economică, din punct de vedere conceptual, a parcurs mai
multe etape: de la asimilarea acesteia cu conceptul de creştere economică, la definirea
dezvoltării economice drept un concept complex, ce are în centrul său omul, cu nevoile şi
aspiraţiile sale.
Conceptul de dezvoltarea economică are în vedere nu numai modificările
cantitative din economie ci şi cele calitativ – structurale. Astfel M. Todaro defineşte
dezvoltarea ca fiind un proces de transformare pe termen lung a structurii economice,
188
Emilia Herman
sociale şi politice, obiectivul fiind acela de a răspunde nevoilor fundamentale ale

populaţiei.
Dezvoltarea economică este un proces multidimensional ce implică schimbări
majore în structura socială, atitudini populare, instituţii naţionale, ca şi accelerarea
creşterii economice, reducerea inegalităţii şi eradicarea sărăciei.
Astfel în aprecierea nivelului de dezvoltare al unei ţări au apărut ca relevanţi şi
indicatori sociali, cum ar fi: speranţa de viaţă la naştere, rata alfabetizării, ani de
şcolarizare, acces la servicii sanitare etc.
Procesul de utilizare a resurselor regenerabile într-o rată mai mică decât capacitatea
lor de regenerare, precum şi utilizarea resurselor neregenerabile cu o eficienţă optimală,
avându-se în vedere substituirea lor prin progresul tehnic, asigură condiţiile realizării
dezvoltării economice durabile. Un astfel de proces de dezvoltare economică contribuie
la îmbunătăţirea condiţiei umane, a calităţii vieţii, iar progresul economic este în acelaşi
timp şi un progres social.
RELAŢIA DINTRE CREŞTERE ŞI DEZVOLTARE ECONOMICĂ este una ca de
la parte la întreg. Astfel orice dezvoltare economică presupune o creştere economică, dar
creşterea economică nu implică automat dezvoltarea economică.
Între creşterea şi dezvoltarea economică există câteva puncte comune:
 reflectă evoluţia într-o perioadă relativ îndelungată de timp a PIB-ului total şi pe
locuitor;
 au efecte similare de antrenare asupra celorlalte procese şi fenomene economice
şi asupra afirmării statelor în mediul internaţional.
Datorită trăsăturilor comune, în gândirea vestică postbelică dezvoltarea economică
era interpretată ca fiind sinonimă cu creşterea economică.
Cele două concepte se diferenţiază prin anumite elemente specifice, şi anume:
 dacă creşterea economică presupune sporirea PIB pe ansamblu şi pe locuitor,
dezvoltarea economică presupune atingerea unui nivel înalt al acestui indicator
macroeconomic;
 deoarece creşterea economică se realizează prin acumulări cantitative sistematice
zilnice a PIB-ului, aceasta reprezintă o etapă obiectiv necesară a dezvoltării economice;
 dezvoltarea economică nu poate fi redusă la procesul de creştere economică
deoarece presupune transformări de substanţă în structura economiei naţionale.
Conceptelor de creştere şi dezvoltare economică li se asociază conceptul de
PROGRES ECONOMIC, care reprezintă progresul de schimbare esenţială a unei
economii. Progresul economic evidenţiază sensul şi specificul dezvoltării din fiecare
etapă, în comparaţie cu etapele anterioare. Nu poate fi conceput în afara creşterii şi
dezvoltării economice, fiind specific acelor mecanisme economice care se dovedesc
capabile, pe perioade lungi de timp, să-şi menţină relativ stabile echilibrele sale
fundamentale. Presupune atingerea unui înalt grad de civilizaţie pe planul condiţiei
umane, al condiţiilor de muncă şi de viaţă ale tuturor locuitorilor unei ţări.
Istoria faptelor economice oferǎ numeroase exemple în care creşterea economicǎ nu
a fost urmatǎ de progrese similare în DEZVOLTAREA UMANǍ. Uneori creşterea
economică a fost realizatǎ cu costul unei mari inechitǎţi, al unui şomaj ridicat, al slǎbirii
189
Emilia Herman
democraţiei, pierderii identitǎţii culturale, supraconsumǎrii resurselor necesare

generaţiilor viitoare.
Pentru a reda o imagine mult mai completă a dezvoltării unei ţări, prin surprinderea
aspectelor fundamentale ale vieţii oamenilor prezintă interes indicatorul INDICELE
DEZVOLTĂRII UMANE (IDU). Acest indicator global surprinde trei dimensiuni de
bază: longevitatea (speranţa de viaţă la naştere), nivelul de educaţie (cunoaştere) şi
standardul de viaţă.
Pe de altă parte dezvoltarea şi subdezvoltarea economică, două realităţi ale lumii
contemporane, deşi sunt antonime ele coexistă se presupun şi se intercondiţionează
reciproc.
SUBDEZVOLTAREA este reversul dezvoltării şi reprezintă o situaţie economică
în care persistă niveluri scăzute ale standardului de viaţă, sărăcia absolută, rate de creştere
economică scăzute, un nivel redus al consumului, servicii de asistenţă sanitară precare,
rate înalte ale mortalităţii şi natalităţii, dependenţa de exterior, posibilităţi reduse de
satisfacere a nevoilor oamenilor.
Cunoşterea cauzelor subdezvoltării, a mecanismului acţiunii lor este important
deoarece ajută la identificarea căilor şi posibilităţilor actuale şi de perspectivă pentru
diminuarea şi înlăturarea efectelor negative.
TEMA 2
FACTORII CREŞTERII ŞI DEZVOLTĂRII ECONOMICE

De-a lungul timpului teoria şi practica economică au scos în evidenţă o serie de
factori ce influenţează creşterea economică. Economiştii clasici au considerat că
principalii factori de producţie sunt pământul, capitalul şi munca. De volumul în care se
găseau aceşti factori şi modul în care erau combinaţi depindea creşterea producţiei totale.
Pe măsura trecerii timpului economiştii au mai adăugat şi alţi factori, cum ar fi: sursele
de energie, poziţia geografică a unei ţări, managementul guvernamental, mobilitatea
economică şi socială, instituţiile economice şi guvernamentale, stabilitatea politică etc.
În literatura economică factorii care determină creşterea economică sunt grupaţi în două
categorii:
1). Factori cu influenţă directă asupra creşterii economice:
 factorul uman (oferta de muncă, educaţie, motivaţie, disciplină);
 factorul natural (combustibili, resursele solului şi subsolului, factori climaterici);
 stocul de capital tehnic (maşini, echipamente, căi de transport, clădiri);
 factorul informaţional-tehnologic (ştiinţă, antreprenoriat, inginerie, management,
inovare).
190
Emilia Herman
2). Factori indirecţi (mediul economic şi instituţional):

 capacitatea de absorbţie a pieţei interne dată de dimensiunea cererii agregate;
 eficienţa sistemului financiar bancar apreciată prin modul de finanţare a activităţii
economice prin intermediul creditului;
 rata economiilor şi rata investiţiilor;
 mediul internaţional;
 competitivitatea produselor,
 înclinaţia spre export în comparaţie cu cea spre import;
 eficienţa politicii fiscale şi a cheltuielilor publice etc.
Factorii direcţi ai creşterii economici au un mod specific de
acţiune, în raport de importanţa lor prioritară şi de caracterul lor direct.
Important Fiecare factor al creşterii economice este abordat sub aspect
tridimensional: cantitativ, calitativ şi structural.
Dimensiunea cantitativă se referă la volumul global al resursei corespunzătoare
fiecărui factor. Aportul specific al acestei dimensiuni este de natură extensivă şi se
realizează prin utilizarea unui volum mărit de resurse, de la o perioadă la alta,
presupunând randamentul lor constant. Dimensiunea calitativă se referă la randamentul
utilizării resurselor, iar aportul acestei dimensiuni la creştere economică este de natură
intensivă şi rezultă din creşterea, de la o perioadă la alta, a nivelului randamentelor
resurselor respective. Dimensiunea structurală ponderează contribuţiile de natură
cantitativă şi calitativă în funcţie de proporţiile în care se combină diferitele categorii de
resurse şi modul în care acestea se repartizează pe destinaţii de utilizare.
FACTORUL UMAN contribuie la creşterea economică atât prin creşterea volumului
muncii prestate la scară macroeconomică, cât şi prin cea a calităţii acestui factor
(productivitatea muncii).
Sub aspect cantitativ oferta de muncă se concretizează în volumul de manoperă
prestată de populaţia ocupată în cadrul timpului efectiv de muncă. Acţiunea factorului
uman în procesul creşterii economice ţine de dinamica ocupării populaţiei disponibile.
Din punct de vedere calitativ acţiunea factorului uman se exprimă prin calitatea acestuia
dependentă în primul rând de calificare şi motivaţie, şi prin productivitatea muncii,
influenţată şi de înzestrarea tehnică a muncii.
Dimensiunea structurală a factorului muncă se referă structurile specifice ocupării,
respectiv ale pieţei forţei de muncă. În fiecare economie naţională există o anumită
ierarhizare a sectoarelor, ramurilor sau grupelor de activităţi (industrie, agricultură,
comerţ, construcţii etc) atât în funcţie de numărul personalului ocupat cât şi de
productivitatea şi calitatea specifică muncii din domeniu respectiv.
FACTORII NATURALI - terenul arabil, zăcămintele de petrol şi gazele naturale,
pădurile, apa şi resursele minerale, au o importanţă deosebită în creşterea şi dezvoltarea
economică deoarece prin caracterul lor limitat, prin repartizarea lor extrem de neuniformă
în spaţiu şi prin condiţiile diferite în care pot fi valorificate impun restricţii foarte greu sau
chiar imposibil de depăşit. Dimensiunea cantitativă se referă la volumul de factori
naturali mobilizaţi şi utilizaţi în procesul de producţie. Dimensiunea calitativă se referă la
randamentul factorilor naturali-productivitate. Nivelul potenţial al randamentului acestui
factor este determinat şi de caracteristicile tehnologiei care pune în valoare resursele
191
Emilia Herman
naturale. Dimensiunea structurală se referă la repartizarea pe ramuri şi domenii de

activitate a factorilor naturali.
STOCUL DE CAPITAL sau echipamentul de producţie acumulat reprezintă al
treilea factor important de creştere economică. Mobilizarea (dimensiunea cantitativă) în
procesul creşterii economice are loc prin formarea de fluxuri de resurse materiale cu
destinaţie productivă, fluxuri care au la bază procese investiţionale. Rezultatul constă în
creşterea capacităţii de producţie, a acumulării de capital real la nivelul agenţilor
economici şi implicit la nivelul economiei naţionale. Dimensiunea calitativă prin care
stocul de capital susţine procesul creşterii economice este sintetizată în productivitatea
capitalului real.
Spre deosebire de factorul uman, dimensiunea calitativă a factorului material
(resurse naturale şi stocul de capital) nu are, în timp un comportament cumulativ, de ordin
tehnologic, economic, organizaţional. Reglarea acestor parametri calitativi este dificilă
datorită eterogenităţii resurselor şi a varietăţii condiţiilor de utilizare. Dimensiunea
structurală a factorului material evidenţiază repartizarea pe ramuri a resurselor de capital
real, mijlocită de piaţa bunurilor de capital, şi proporţia categoriilor de capital fix şi
capital circulant.
FACTORUL INFORMAŢIONAL – TEHNOLOGIC reprezintă al patrulea factor
de influenţă vitală asupra creşterii economie, pe lângă cei trei factori tradiţionali
prezentaţi.
Informaţia constituie o resursă economică activă, ce se concretizează într-un mod
specific de administraţie şi utilizare în procesul economic, motiv pentru care este dificilă
formalizarea matematică a influenţei acestui neofactor. Explicarea rolului jucat de resursa
informaţională este pusă în legătură cu inovarea tehnologică, care este privită drept
principalul generator de informaţie cu finalitate aplicativă şi efect economic măsurabil.
Inovarea, este considerată drept principala sursă de avantaj comparativ pentru o
economie naţională, având un potenţial de progres şi eficienţă nelimitat. Din punct de
vedere cantitativ potenţialul de inovare tehnologică al unei ţări este condiţionat de
proporţia deţinută de investiţiile pentru cercetare - dezvoltare în PIB. Dimensiunea
calitativă a inovării este dată de eficienţa ei anticipată (programată). Eficienţa directă a
inovării are în vedere rentabilitatea sistemului cercetării, măsurată după criteriul
maximizării avantajului competitiv rezultat din aplicarea noilor soluţii tehnico-ştiinţifice,
altfel spus după eficienţa propagată.
Efectele vizibile ale progresului tehnic asupra creşterii economice sunt multiple, dar
se pot rezuma fie la obţinerea unei cantităţi mai mari de produse prin utilizarea unui
volum constant de factori de producţie, fie obţinerea aceleiaşi cantităţi de produse printr-
un consum mai mic de factori de producţie.
În funcţie de raportul dintre muncă şi volumul producţiei obţinute, economistul R. F.
Harrod distinge trei tipuri principale de progres tehnic:
- progres tehnic economisitor de capital (sau consumator de forţă de muncă) dacă
raportul capital-producţie este inferior celui din perioada anterioară;
- progres tehnic consumator de capital (economisitor de forţă de muncă) dacă
raportul capital-producţie este superior celui din perioada anterioară;
- progres tehnic neutru, când raportul capital-producţie rămâne constant.
192
Emilia Herman
Odată identificaţi factorii care contribuie la creşterea economică trebuie să se

găsească cele mai eficiente metode de combinare a acestora, astfel performanţele
macroeconomice să fie maxime.
 Creşterea economică reprezintă o evoluţie ascendentă a economiei
naţionale, dar care nu exclude oscilaţii temporare. Are în vedere în special
aspectul cantitativ al proceselor şi fenomenelor economice reflectat în
REZUMAT creşterea PIB, atât pe ansamblu cât şi pe locuitor;
 Dezvoltare economică reprezintă un proces mult mai complex, cuprinzând
modificările cantitative, calitative şi structurale ale economiei naţionale
precum şi ale nivelului de viaţă al oamenilor.
 Relaţia dintre creşterea economică şi dezvoltarea economică este o relaţie
de la parte la întreg.
 Factorii care determină creşterea economică acţionează în mod direct (factorul
uman, natural, capitalul tehnic etc) şi în mod indirect.

 Conceptele de creştere economică şi dezvoltare economică
 Tipurile de creştere economică
 Distincţia între creştere şi dezvoltare economică şi elementele
comune
 Principalii factori ce influenţează procesul de creştere economică
1. Spre deosebire de creşterea economică, dezvoltarea economică este:

a. un concept de natură microeconomică;
b. o formă cantitativă de apreciere a evoluţiei vieţii economice;
c. un concept mai cuprinzător sub aspectul modificărilor structurale şi calitative;
d. este inclusă în conceptul de creştere economică;
e. o componentă a teoriei comportamentului producătorilor.
2. Spre deosebire de dezvoltarea intensivă, dezvoltarea extensivă presupune:
a. o creştere mai rapidă a consumului intermediar în raport cu PIB
b. o acţiune preponderentă a factorilor calitativi în creşterea PIB
c. creşterea PIB-ului pe locuitor
d. economisirea generală a resurselor
3. Care din următoarele afirmaţii este adevărată:
a. relaţia dintre creşterea economică şi dezvoltarea economică este ca de la parte la întreg
b. creşterea intensivă se înregistrează numai în economiile dezvoltate
c. creşterea productivităţii muncii este un factor extensiv de creştere economică
4. PNB nominal pe locuitor creşte atunci când:
193
Emilia Herman
a.Valoarea bunurilor finale realizate de agenţii economici naţionali creşte iar populaţia nu se modifică
b.Valoarea bunurilor finale realizate în economia naţională iar populaţia scade
c.Valoarea adăugată brută naţională scade într-o proporţie mai mică decât scade populaţia.
5.Creşterea economică zero reflectă situaţia în care:
a.nivelul rezultatelor pe locuitor rămâne constant.
b.rezultatele macroeconomice pe locuitor au tendinţă de scădere
c.PIB-ul nu se modifică
Grila de evaluare: 1-c; 2- a; 3- a; 4-a,c; 5-a.

[1] ASE , Economie, Ed. Economică,2009
[3] Burda, M.,Wyplosz, C. Macroeconomie. Perspectivă europeană, Ed. All
Bucureşti, 2000.
Economică, Bucureşti, 2005
TEST DE EVALUARE
1. Factorul uman contribuie la creşterea economică: 1 punct

a. Numai prin creşterea volumului muncii prestate la scară macroeconomică,
b. Numai prin creşterea calităţii muncii prestate
c. Atât prin creşterea cantităţii cât şi a calităţii.
2. Creşterea volumului de factori de producţie utilizaţi determină: 1 punct
a. Creşterea economică intensivă c. Dezvoltarea economică durabilă
b. Creşterea economică extensivă
3. După natura contribuţiei factorilor de producţie creşterea economică poate fi: 1 punct
a. Intensivă sau extensivă c. Intensivă sau inflaţionistă
b. Inflaţionistă sau neinflaţionistă d. Negativă sau pozitivă.
4. Creşterea PIB-ului real în acelaşi ritm cu populaţia 1 punct
determină o creştere economică:
a. negativă d. inflaţionistă
b. zero e. pozitivă şi intensivă
c. neinflaţionistă
5. Dacă PIB-ul creşte cu 7% iar populaţia scade cu 2% 1 punct
194
Emilia Herman
atunci PIB-ul pe locuitor creşte :

a. cu 9,2% d. cu 9%
b. cu 109,2 e. cu 5%
c. cu 3,5%
6. Dezvoltarea economică se poate măsura în mod relevant prin: 1 punct
a. indicatori macroeconomici pe ansamblu c. indicatori microeconomici
b. indicatori macroeconomici pe locuitor d. profitul agenţilor economici
7. Raportul procentual dintre PIB nominal şi PIB real exprimă: 1 punct
a. Creşterea nominală a producţiei d. Evoluţia preţurilor bunurilor ce intră în
b. Deflatorul PIB componenţa PIB-ului.
c. Evoluţia preţurilor bunurilor de consum
Grila de evaluare: 1-c; 2-b; 3-a; 4-b; 5- a; 6-b; 7-b,d.
195

Curs - ECONOMIE (Macroeconomie) - CIG - 2023

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Curs - ECONOMIE (Macroeconomie) - CIG - 2023

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

prof.univ.dr. habil.

Pentru uzul studenţilor

 Definirea sistemului economiei naţionale

 Parcurgeţi cele două teme ale cursului.

ECONOMIA NAŢIONALĂ ŞI MACROECONOMIA

Structura1 orizontală a economiei cuprinde:

Pentru CARACTERIZAREA SISTEMULUI ECONOMIEI NAŢIONALE, de

Din punct de vedere structural circuitul economic la nivel naţional presupune

Figura 1.1. Fluxul circular al venitului

→ exporturile, care reprezintă veniturile realizate de întreprinderi prin vânzarea

 Un nivel ridicat şi cu tendinţă de creştere a producţiei interne (al PIB-ului real);

Figura 1.2. Cererea şi oferta agregată determină principalele variabile

INDICATORII MACROECONOMICI DE REZULTATE

Indicatorii macroeconomici care exprimă rezultatele obţinute de

Preţurile la care sunt evaluate bunurile economice evidenţiate în

1. Produsul global brut (PGB) reprezintă, în expresie valorică, totalitatea

2. Produsul intern brut (PIB) este indicatorul de bază pentru măsurarea

PIB = PGB – Ci sau PIB = Σ(VAB)internă,

PIB nominal versus PIB real

3. Produsul intern net (PIN) reprezintă valoarea netă de piaţă a bunurilor

4. Produsul naţional brut (PNB) reflectă, în expresie valorică, producţia de

5. Produsul naţional net (PNN) reprezintă valoarea netă a bunurilor şi serviciilor

Conform figurii 1.3., în care se prezintă modelul de echilibru macroeconomic AD-

 Economia naţională reprezintă un sistem generalizat, complex de activităţi

 Echilibrul macroeconomic presupune egalitatea dintre cererea agregată şi

După studierea acestui modul, ar trebui să cunoaşteţi:

6. Produsul global brut (PGB) reprezintă:

Grila de evaluare: 1-a; 2-c; 3-a; 4-a; 5-a; 6-b; 7- B.

Recomandări bibliografice suplimentare

1. PIB în preţul factorilor de producţie diferă de 1 punct

CONSUMUL ŞI INVESTIŢIILE ÎN ECONOMIA

Timp alocat-1,5 ore

MODUL principiului acceleratorului

CONSUMUL - ELEMENT ESENŢIAL AL CERERII AGREGATE

DEFINIŢIE, CATEGORII, FUNCŢII ŞI FACTORI DE INFLUENŢĂ

Consumul reprezintă partea din venitul disponibil alocată pentru

De asemenea, consumul se referă la fluxul cheltuielilor menajelor, administraţiilor

Determinarea consumului la nivel naţional este importantă, în primul rând, pentru că

În funcţie de diferite criterii CONSUMUL POATE FI STRUCTURAT ASTFEL:

Studierea consumului, ca nivel şi structură, se realizează cu ajutorul BUGETULUI DE

Structura cheltuielilor pentru consumul personal diferă de la o ţară la alta şi de la o

 consumul reprezintă o condiţie a creşterii calităţii nivelului de trai, principala

PRINCIPALII FACTORI CE INFLUENTEAZĂ CONSUMUL

Relaţia dintre venit şi consum are la bază LEGEA PSIHOLOGICĂ

Legătura funcţională dintre venit şi consum, respectiv dintre modificarea venitului şi

FUNCŢIA MACROECONOMICĂ A CONSUMULUI

La nivel macroeconomic, consumul final şi economiile depind, în primul rând, de

Dacă funcţia de consum se află deasupra liniei de 450 (punctul A, pe grafic),

Din cele prezentate mai sus se poate concluziona că:

 Consumul şi economisirea sunt funcţii stabile ale venitului disponibil, cu caracter

INVESTIŢIILE ÎN ECONOMIA NAŢIONALĂ

Investiţiile au un dublu rol în economia naţională:

În sens economic, investiţiile reprezintă ansamblul cheltuielilor orientate

CLASIFICAREA INVESTIŢIILOR REALE

FACTORII CARE INFLUENŢEAZĂ INVESTIŢIILE LA NIVEL

1). La nivel macroeconomic creşterea ratei dobânzii poate să ducă la renunţarea

Din teoria maximizării profitului rezultă că, la nivel macroeconomic, se realizează

EFECTELE realizării investiţiilor la nivel macroeconomic

INTERACŢIUNEA DINTRE VENIT, CONSUM ŞI INVESTIŢII

Creşterea investiţiilor stimulează cererea agregată şi activitatea economică, în

duce la o creştere a venitului (PIB) cu o valoare amplificată sau multiplicată şi, în

Multiplicatorul arată că atunci când are loc creşterea investiţiilor, venitul

Starea finală de echilibru va fi descrisă de ecuaţia: