9 Ipocrizia cea de toate zilele

În Grecia antică hypokrites era numele dat actorilor care interpretau diverse roluri. Ceea ce exprimau
ei pe scenă nu îi reprezenta pe ei înșiși, ci o identitate străină. Astăzi ipocrit nu mai este actorul, ci
omul care se prezintă în fața altora sub o falsă identitate. Ipocrizia reprezintă o neconcordanță între
gânduri și cuvinte sau între cuvinte și fapte. Diferitele moduri în care ne exprimăm nu se aliniază,
transmițând același mesaj. Ne deranjează când o vedem la alții. Arătăm cu degetul spre oamenii
politici, dar astăzi aș vrea să întoarcem reflectorul spre noi, spre ipocrizia noastră cea de toate zilele.
Sunt tinerii înclinați spre ipocrizie, ei care sunt atât de abili în a identifica falsul sau neautenticul?
Cred că o situație în care tindem să fim ipocriți apare atunci când ne este rușine sau teamă să
spunem ce gândim, dacă ne aflăm în raportul inegale cu o persoană. Să luăm spre exemplu relația
profesor-elev sau student sau relația șef-subaltern. Mulți studenți își complimentează profesorii, li se
adresează cu o politețe măgulitoare, dar nu durează mult și în discuțiile cu colegii sau pe grupurile de
socializare cuvintele și atitudinile sunt cu totul altele. Și studenții se și complimentează între ei
pentru cât de bine au reușit să îi păcălească pe profesori.

O altă situație: folosim la biserică în rugăciune sau în conversațiile cu cei credincioși un limbaj religios
care nu are acoperire în viața noastră spirituală. Isus a demascat ipocrizia religioasă a
contemporanilor Lui citând din cuvintele profetului Isaia: Făţarnicilor, bine a prorocit Isaia despre
voi, după cum este scris: „Norodul acesta Mă cinsteşte cu buzele, dar inima lui este departe de
Mine. (Marcu 7:6). Dumnezeu care vede dincolo de cortina trasă peste sufletul nostru știe exact care
este starea noastră spirituală. Deci ipocrizia în relația cu Dumnezeu este de-a dreptul inutilă și
absurdă. Vorbele superspirituale sună gol și, mai devreme sau mai târziu, vor sesiza și ceilalți falsul.

O altă formă de ipocrizie este atunci când îi judecăm aspru pe alții pentru lucruri pe care le facem noi
înșine. Isus are o imagine foarte sugestivă pentru a califica un astfel de gest. Ascultați cât de hilară
este situația în care ne aflăm noi atunci când judecăm faptele cu dublă măsură: Fratele nostru are un
pai în ochi. Paiul îl jenează, ochiul îi lăcrimează. Noi, ca niște oftalmologi grijulii vrem să-i scoatem
paiul din ochi. Toate bune și frumoase până aici. Problema este că noi avem în ochi un pai mult mai
gros, de fapt o bârnă, de grosimea unei grinzi. Vederea noastră este foarte afectată. Bârna ne
jenează și ochiul ne lăcrimează. Iar noi încă vrem să scoatem paiul din ochiul fratelui. Ce ne răspunde
Isus? „Ipocritule, scoate întâi bârna din ochiul tău, şi atunci vei vedea desluşit să scoţi paiul din ochiul
fratelui tău”.

Am dat doar trei exemple, dar ipocrizia ne poate paște la tot pasul, este o boală a sufletului, o formă
de minciună, care se combină, de obicei, cu alte păcate cum ar fi lingușirea, bârfa, judecata, mândria.
Să te dai drept altcineva, să-ți arogi merite sau calități pe care nu le ai și să-ți cosmetizezi trecutul
sunt practici care, aplicate în mod îndelungat, ne pot da probleme de identitate. Cine sunt eu de
fapt? Eu, cel din singurătate, sau masca pe care o afișez cu atâta dibăcie?

Ce e de făcut? Ipocrizia este relativ ușor de identificat, pentru că noi știm cel mai bine când există o
neconcordanță între ce transmitem și ce credem de fapt, când simulăm sau disimulăm. Demască-l Cu
cât timpul scurs între comiterea și recunoașterea păcatului înaintea lui Dumnezeu este mai scurt, cu
atât mai bine. Așadar îmi mărturisesc ipocrizia și îi cer lui Dumnezeu să mă ajute să trăiesc în adevăr,
să am o pasiune pentru adevăr, pentru autenticitate. Isus S-a numit pe sine Adevărul, și a spus
despre Cuvântul lui Dumnezeu că este adevărul, iar despre diavol că este tatăl minciunii. Atunci cum
aș putea trăi în neadevăr? Soli Deo Gloria
Asta nu înseamnă să trântesc tuturor verde-n față tot ce-mi trece prin minte. Unii care se laudă cu
faptul că ei nu sunt ipocriți se ghidează după zicala „ce-i în gușă-i și-n căpușă”. Dar exprimarea
politicoasă, diplomația, curtoazia sunt atât de necesare în relații! A trăi în adevăr nu înseamnă să
spun tot ce gândesc, ci tot ce spun să fie adevărat.

Din păcate, oamenii preferă să păstreze masca decât să se confrunte cu realitatea urâtă din spatele
ei. Domnul Isus ne invită să dăm jos masca. Când El ne face frumoși cu adevărat, nu mai avem nevoie
de nicio mască!

- Profesori
- Fariseul din noi
- Fața amabilă, politicoasă – pentru a nu întărâta mânia profesorului
- Să trăim în adevăr
- Ipocrizia formă de minciună
- Să nu confundăm ipocrizia cu limbajul necenzurat, de dragul autenticității. Distincția între
tipuri de relații – profesor elev – nu spunem mersi, ci mulțumesc; există registre de folosire a
limbii.
- Concluzie: nu spun tot ce gândesc, tot ce spun este adevărat.
- Pe cine bănuim de ipocrizie: pe politicieni,
- Dar noi, studenții?
Ipocrizia este simularea unei virtuți sau a unei atitudini favorabile, ascunzând de fapt adevăratul
caracter, mai ales cu privire la convingerile morale și religioase; prin urmare, într-un sens general,
ipocrizia înseamnă disimulare, prefăcătorie sau falsitate.
Ipocrizia este practica unei persoane de a manifesta același comportament pe care îl critică atunci
când este urmat de alte persoane. În termenii psihologiei morale, ea este eșecul de a respecta
propriile reguli și principii morale asumate public. Printre cele mai frecvent întâlnite tipuri de
ipocrizie se numără, potrivit filozofului britanic David Runciman, pretenția că știi ceva care îți este
necunoscut, pretenția că ai o atitudine pe care nu o poți dovedi, pretenția că ești loial fără să fii și
pretenția că ai fi cine nu ești. Jurnalistul politic american Michael Gerson a afirmat că ipocrizia
politică este „folosirea conștientă a unei măști pentru a păcăli publicul și a obține beneficii
politice”.

* Orice definiţie a ipocriziei surprinde, ca element esenţial, diferenţa dintre ceea ce se

afirmă şi ceea ce se crede, de fapt - o distanţă, adesea diametrală, între credinţă şi acţiune
sau afirmaţie. Elementul care e trădat, deci, nu e gîndul şi nici intenţia, ci credinţa. Mai
precis, cred că X este un idiot, dar îi complimentez inteligenţa (sau invers), ori cred că
trebuie să acţionez într-un fel, dar fac cu totul altceva. Motivaţia ipocriziei nu contează prea
mult, demisia de la ceea ce cred e suficientă pentru a fi ipocrit.* Ţine deja de vulgata
intelectuală a ultimelor secole să consideri că Machiavelli este teoreticianul prim al ipocriziei
în politică. Celebra "scopul scuză mijloacele" pare a fi axioma ipocriziei, deşi - aşa cum se tot
spune prin cărţile serioase -, Machiavelli nu a vrut să ne spună exact acest lucru sau, precis,
nu a vrut să ne spună cu această maximă ceea ce noi credem azi că a vrut să ne spună.
Florentinul nu spune nicidecum că mijloacele rele sînt acceptabile, dacă scopul e bun, căci el
însuşi circumstanţiază mijloacele care sînt scuzabile prin înălţimea scopurilor. Mai mult,
Principele nu este un tratat de morală, ci un promptuar care se limitează numai la
prezentarea felului în care se cîştigă şi se păstrează puterea în stat, cu o mare grijă pentru
păstrarea stabilităţii şi a păcii statului însuşi. Machiavelli e primul care rupe realismul de
idealism în politică şi, de aceea, e primul care pune serios problema ipocriziei. În capitolul
privitor la felul în care un principe nou ajunge la putere cu sprijinul poporului, Machiaveli
face o distincţie care va face posibilă ipocrizia atît ca tehnică de menţinere a puterii, cît şi ca
tehnică de supravieţuire în politică. Principele este îndemnat să distingă, între nobilii care i
se opun, pe cei care i se opun pentru că au un caracter slab, de cei care i se opun pentru că
au ambiţia puterii şi se vor în locul principelui. Despre primii, cei cu caracter slab, Machiavelli
sugerează că ar fi utilizabili, cu condiţia să fie competenţi, spre deosebire de categoria
ambiţioşilor, care vor cu tot dinadinsul să îşi aproprieze puterea şi pe care principele trebuie
să îi trateze ca adversari ireductibili. Dacă ai caracter slab şi eşti competent, poţi scăpa de
furia principelui căruia i te opui şi poţi, prin urmare, supravieţui. E mica ipocrizie a
slujbaşului. La rîndul său, principele poate folosi competenţa celor care i se opun din
slăbiciune de caracter. E înalta ipocrizie a principelui.* Despre ipocrizie, Coranul are o
analiză excelentă. Pe la începutul surei Vacii (Surata’l Baqarah, 7 şi urm.), se spune că
ipocritul crede că înşală pe ceilalţi, însă, de fapt, se înşală pe el însuşi, fără să-şi dea seama.
Victima ipocriziei nu este cel păcălit, ci ipocritul însuşi, iar rezultatul obţinut de pe urma
ipocriziei este o iluzie. Mai mult, despre oamenii care profesează altceva decît ceea ce cred,
se spune în Cartea islamului că "în inimile lor e boală şi Dumnezeu le măreşte boala". Şi Isus
condamnă aprig ipocrizia: "Vai, vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Că semănaţi cu
mormintele cele văruite, care pe dinafară se arată frumoase, înăuntru însă sînt pline de
oase de morţi şi de toată necurăţenia. Aşa şi voi, pe dinafară vă arătaţi drepţi, oamenilor,
înăuntru însă sînteţi plini de făţărnicie şi de fărădelege" (Matei 23, 27-28). Şi în Talmud găsim
îndemnul: "Nu te teme de farisei şi nici de cei care nu sînt farisei, teme-te de ipocriţii care se
dau drept farisei" (Sota, 22b). Religiile sînt aprige cu ipocrizia. Aproape ca un jurnalist român
cu ipocrizia politicianului pe care îl antipatizează!* Ipocrizia nu este totuşi integral
detestabilă. Ipocrizia cuminte, decentă, fină are un farmec discret, de bună calitate, precum
acest panseu al lui La Rochefoucauld: "ipocrizia este reverenţa pe care viciul o face virtuţii".
În cetate, ipocrizia are rolul ei benefic. Politeţea, de pildă, e general asumată ca o formă
necesară de ipocrizie - mai mult, politeţea face parte din datele esenţiale ale bunei creşteri,
ceea ce validează etic ipocrizia în această formă. Pe de altă parte, de dragul păcii, se
recomandă mereu o doză de ipocrizie pentru aplanarea conflictelor. Ce ar fi diplomaţia, una
dintre cele mai prestigioase îndeletniciri din toate timpurile, fără o nuanţă de ipocrizie?*
Într-o carte dedicată istoricei vizite a lui Nixon în China din 1972, apărută recent sub
semnătura lui Margaret MacMillan, istoric de serioasă reputaţie, se spune că Mao a trebuit
să insiste îndelung în favoarea acestei vizite, pe lîngă colaboratorii săi care vedeau cu ochi
rău orice apropiere de SUA. La un moment dat, în timpul unei astfel de discuţii în interiorul
conducerii partidului comunist chinez, Mao ar fi spus: "prefer să discut cu oameni de
dreapta, că măcar ăştia spun ce gîndesc, nu ca oamenii de stînga, care una spun şi alta
gîndesc". Dacă pînă şi Mao...* Există o mare diferenţă între ipocrizie şi minciună. Ipocritul
trădează propriile-i convingeri, mincinosul trădează adevărul. Sigur că şi ipocritul, şi
mincinosul se înscriu în aria falsului, dar primul păcătuieşte faţă de el însuşi, în vreme ce al
doilea păcătuieşte faţă de adevăr, faţă de ceva ce este, măcar ca obiect al cunoaşterii, în
afara sa, ca subiect cunoscător. Ceea ce-l salvează pe ipocrit este că, spre deosebire de
mincinos, poate spune adevărul, în cazul în care credinţa sa e falsă.* "Fă ce zice popa, nu ce
face popa!" - spune o vorbă românească. Este cea mai eficientă atitudine în faţa ipocriziei.
Se pot distinge câteva caracteristici ale acestui tip de persoane:
ipocritul se caracterizează printr-un contrast puternic între cuvinte și acțiuni reale;
ele sunt predispuse la înșelăciune sau exagerare ale principiilor și acțiunilor lor morale;
bigotii se poziționează ca susținători de evlavie, virtute, spiritualitate și moralitate;
comportamentul lor este adesea demonstrativ, le place să joace în public;
uneori, un astfel de comportament poate fi calculat pe baza justificării de sine.
Făţărnicia şi duplicitatea reprezintă una dintre cele mai grave probleme confruntând
spaţiul public românesc. A pretinde că eşti altceva, a te prezenta, viclean, drept altcineva
decât eşti de fapt, a-ţi aroga cu nesimţire, de regulă strident, patetic, onctuos ori, după
caz, obraznic, calităţi ori merite inexistente, ori diferite de cele veritabile şi a-ţi cosmetiza
trecutul marchează multe cariere politice româneşti.
În vest, omul politic nu se poate distanţa în genere prea mult de nucleul propriei sale
personalităţi fără să trezească mefienţă, fără să ajungă la un moment dat să fie amendat
de un electorat sensibil totuşi la însuşiri de felul credibilităţii, onestităţii şi autenticităţii.
Cade el pradă tentaţiilor? Mai devreme sau mai târziu se va trezi prins cu mâţa-n sac şi
silit să-şi dea demisia. Discursurile vechi se păstrează bine, de obicei, interzicându-le
personalităţilor să-şi facă uitate prestaţiile, erorile şi gafele d'antan. Memoria suprimă
perfidia.