A fost odată ca niciodată, în vremuri foarte îndepărtate, un ținut plin de

magie, unde traiau împreună – în pace și armonie – oameni, animale, plante și

obiecte. Iar cine punea piciorul pe acel tărâm putea simți că face și el parte dintr-un
univers magic, căci mulţumirea, înţelegerea și respectul domneau peste tot.

Oamenii erau învățați de mici știința vrăjilor și o foloseau pentru a face

tărâmul lor și mai minunat: aveau grijă de anotimpuri, de culori și de forme, iar
diversitatea era foarte apreciată. Cursul de magie nu era ușor, se învăța mult și se
exersa și mai mult – și numai cei mai destoinici puteau primi bagheta magică, în
semn de apreciere și recunoaștere. Ei aveau atunci onoarea de a participa la
ritualurile magice prin care armonia și înțelegerea se stabiliza în ținutul lor.

Dar iată că într-o zi de vacanță, un prinț răsfățat de la curtea împăratului –

unul din baieții cei mici – fură o baghetă magică de la unul din frații săi mai mari.

“Ce atâta școală pentru câteva expresii magice?” își spuse el în gând, furișă
bagheta în haină și o porni la drum cu gândul să vadă cum îi vor ieși vrăjile.
Ajunse în grădină și văzu o floare micuță care se pregătea să înflorească. Îndreptă
bagheta spre ea, spuse expresia magică așa cum și-o amintea el, dar încurcă niște
cuvinte și floarea se transformă pe loc în scrum. Deși nu se așteptase la acest
rezultat, căci el intenționase să facă floarea să se deschidă, fu totuși mândru de
isprava lui. Merse mai departe, căutând din ochi următorul subiect de vrăjit și se
apropie de un bolovan cu gândul să-l facă mare cât o stâncă. Spuse cuvintele pe
care le credea potrivite, întinse bagheta, dar – ce sa vezi? – bolovanul se transformă
în pulbere.

Cum prințul era pus pe năzbâtii, nici nu-i trecu prin minte că ar trebui să
înapoieze bagheta cât mai curând. Pentru că încă nu învățase suficient și nu știa să
respecte și să iubească lumea din jur, se amuza vrăjind cu răutate animale, obiecte,
plante, tot ce întâlnea în cale.

Azi așa, mâine așa, și iată că devenise suficient că prințul să ajungă lângă
vreo plantă sau vreun obiect, că acestea să se sperie că ar putea fi vrăjite de el. Și
atunci, pentru că ele nu puteau vorbi într-un fel în care și prințul să le audă – căci el
nu absolvise cursurile de magie – s-au gândit și s-au înțeles să pună la cale un plan
ca să se apere de răutatea și ignoranța prințului. Și au început să se acopere cu o
ceață neagră și lipicioasă. Când prințul se pregătea să le vrăjească și întindea mâna
cu bagheta spre ele, ceața acesta se lipea de bagheta și bloca vraja. Și după un timp,
fară să stie de ce, prințul nu a mai putut vrăji lucrurile din jur.

Aceasta putere de a se înconjura cu ceaţă neagră și lipicioasă a devenit foarte

curând comună tuturor obiectelor, plantelor și animalelor și ea rezistă și în zilele
noastre.

În timp, noi, oamenii, am uitat de magie și am început să ignorăm lumea

plantelor, a animalelor și a obiectelor și nu le mai iubim așa cum ar trebui. Am
uitat că și ele sunt inteligente și au viata lor, chiar dacă nu pot vorbi într-un mod pe
care noi să îl întelegem. Dar ele au foarte multe povești de spus!

Deși noi nu știm să le mai vrăjim, ele sunt încă speriate de acel prinţ din
timpuri îndepărtate și, în momentul în care noi le atingem, acea ceaţă se lipește de
mâinile noastre. Noi nu știm lucrul acesta și nu vedem nimic, dar dacă nu ne
spălăm mai multă vreme, putem simți cum mâinile noastre devin lipicioase. De
fapt, ceața devine mai groasă și atunci putem și noi să o simțim.

Dacă vrem să învățăm din nou să iubim tot ce este în lume și să arătăm respectul
nostru și obiectelor într-un mod în care să ne înțeleagă, atunci este necesar să ne
spălăm pe mâini cu apă multă și săpun.

Săpunul acesta ne acoperă mâinile cu o pulbere aurie și sclipitoare pe care noi nu o

vedem, dar plantele, animalele, jucăriile o vad și o simt și atunci nu le mai este
frică de noi. Când pulberea va ajunge în preajma lor, ele vor recunoaște în noi pe
acei oameni de altădată cu care trăiau în pace și înțelegere și se vor înveseli. Vor ști
că în preajma noastră sunt în siguranță și nu se vor mai speria. Vor dori din nou să
ne fie prieteni și vor uita de prințul care dorea să le vrăjească. Vor cânta, vor
povesti și cine știe, poate că într-o zi vom reusi și noi să le auzim.

Zâna Lunia și Zâna Azaleea