Liviu Rebreanu

Liviu Rebreanu a fost un prozator și dramaturg român, membru

titular al Academiei Român. Este considerat, în tradiția critică
românească, întemeietorul romanului modern în literatura română
și unul din marii scriitori români din secolul al XX-lea. Romanele sale
cele mai cunoscute, Ion și Răscoala, reprezintă o amplă frescă a
vieții rurale dinainte de Primul Război Mondial.

S-a născut pe 27 noiembrie 1885 în satul Târlișua din județul Bistrița-

Năsăud, într-o familie de țărani înstăriți. A urmat studii la Năsăud și
la Școala Normală din Hațeg, iar apoi a fost înscris la Facultatea de
Drept din Budapesta, pe care însă nu a absolvit-o.

Rebreanu a debutat în literatură în 1908 cu povestirea "Bunica", iar

în 1912 a publicat primul său roman, "Ion", care a devenit una dintre
cele mai importante opere ale literaturii române. Romanul prezintă
viața tragică a unui țăran, Ion, și a iubirii lui neîmplinite pentru Ana,
o femeie de la moșie. Prin acest roman, Rebreanu a adus un suflu
nou în literatura română, abordând subiecte precum condiția
țăranului, dragostea și destinul.

A urmat o perioadă în care a fost implicat

activ în viața culturală și politică a României,
devenind unul dintre membrii fondatori ai
cenaclului literar "Literatorul" și director al
Teatrului Național din București. În 1920, a
fost ales ca membru al Academiei Române.

Alte opere importante ale lui Liviu Rebreanu

includ romanele "Pădurea spânzuraților"
(1922), considerat unul dintre cele mai
importante romane antibelice din literatura
română, și "Răscoala" (1932), care tratează
evenimentele din timpul răscoalei țărănești
din 1907.