Stilul publicistic

nu are o individualitate foarte marcată din punct de vedere lingvistic: se bazează pe

limbajul standard, are în prezent o puternică orientare spre registrul colocvial, interferează cu
limbajul politic

1. Funcţii dominante; situaţia de comunicare prototipică

- funcţia referenţială, informativă (e cea preferabilă, recomandată, “normală”)
- funcţia fatică (de menţinere a contactului)
- conativă (argumentativă, persuasivă) (manipularea)
 Emiţătorul este identificat, dar e mai puţin important într-o presă de informare
(e un mediator, transmiţător de informaţii); există şi emiţători bine
individualizaţi, care îşi exhibă subiectivitatea şi stilul personal (în presa de
opinie)
 Destinatarul - foarte larg, adesea eterogen, uneori specializat
- limbajul jurnalistic are un rol important în transmiterea normei (a limbii standard), dar
şi în difuzarea greşelilor – a inovaţiilor neacceptate de normă

2. Caracteristici
• Multe din caracteristicile stilului jurnalistic sunt determinate de nevoia sa
fundamentală de a furniza elemente noi, de a produce surprize, pentru a trezi
interesul cititorului şi a continua o comunicare mereu ameninţată de grabă, plictiseală,
suprasolicitare. Cum noutatea nu apare totdeauna în idei sau în informaţii - puţine şi
repetitive, în sfera vieţii cotidiene -, căutarea ineditului se transferă adesea asupra
limbajului.
• Pasiunea jurnalistică pentru neologismul şocant e bine cunoscută; a fost remarcată de
asemenea, în presa românească de după 1989, prezenţa jocului de cuvinte, dezvoltată
dintr-o puternică explozie de subiectivitate şi de inventivitate lexicală. O sursă stabilă
de pitoresc lingvistic pare să o constituie acum limbajul popular, familiar şi mai
ales cel argotic, având printre trăsăturile lor esenţiale tendinţa spre inovaţie, spre
permanentă reîmprospătare.
• Trăsăturile cel mai des invocate (şi criticate) ale jurnalismului privesc caracterul lui
"folcloric", afectiv, narativ, gnomic.
• în general, limbajul jurnalistic tinde spre accesibilitatea maximă
• oralitatea familiară: intenţionată / neintenţionată
vizează: a) scop documentar - efect de autenticitate
b) scop comunicativ - simplitate, accesibilitate + cordialitate.
 • dependenţă de actualitate – de contextul imediat
• comunicare relativ rapidă: un discurs mai puţin elaborat, chiar neglijent
• două tendinţe contrarii: spre inovaţie (pentru captarea atenţiei, a interesului) şi spre
clişeizare (pentru accesibilitate maximă)
• cod lingvistic + nonlingvistic (imagine, sunet)

a) În istoria culturii şi a dezvoltării limbii literare, stilul publicistic apare şi se dezvoltă

în condiţiile întemeierii şi dezvoltării presei în limba română.

Sfera amplă de cuprindere a activităţii publicistice determină dezvoltarea unei bogate

reţele de relaţii ale stilului publicistic cu celelalte stiluri:
- cu stilul administrativ, prin abordarea unor probleme cetăţeneşti,
- cu cel ştiinţific, prin textele de popularizare,
- cu stilul beletristic, mai ales prin reportaje.
Drept urmare, stilul publicistic este foarte deschis celorlalte stiluri, lăsându-se
influenţat de acestea şi influenţându-le [prin temă şi deci prin lexic, dar şi prin contaminări la
nivel sintactic, la nivelul organizării textuale sau la nivelul figurilor de stil]

b) Dat fiind că o bună parte din termenii proprii limbajelor specializate au intrat în
circulaţie generală prin intermediul stilului publicistic, care i-a adaptat apoi la propriul
specific (de ex., satelit, reacţie în lanţ, fuziune, de+++zintegrare etc.),
- se poate spune că stilul publicistic determină dezvoltarea a două fenomene
importante pentru configuraţia stilistică a limbii:
- pe de o parte, lărgirea sferei lexicale a limbii literare comune,
- şi pe de altă parte, deplasarea diferenţierilor între stiluri de la nivelul lexical general la
cel al planului semantic al termenilor lexicali.
ex. satelit, dezintegrare

c) Din perspectiva raportului între stilul colectiv şi cel individual, textul publicistic se
situează între exigenţa de a se înscrie într-un cadru stilistic prestabilit şi tendinţa de
manifestare a propriei individualităţi.
Acest cadru stilistic prestabilit presupune existenţa unor variante publicistice
particulare:

o variantă a textelor informative,

- neutră sub aspectul expresivităţii stilistice,
- care apropie stilul publicistic de cel ştiinţific
 - şi care nu oferă posibilităţi de manifestare a unor variaţii stilistice individuale

o variantă a textelor publicitare,

- care închide posibilităţile de variaţie stilistică într-un număr finit de tipare date

o variantă didactică (în texte de popularizare),

- care se constituie într-o zonă de interferenţă a stilului publicistic cu cel ştiinţific
- şi care oferă posibilităţi reduse variaţiilor stilistice individuale

o variantă a textelor solemne (editoriale, discursuri politice, comentarii)

- în care componenta persuasivă are un rol însemnat

o variantă gazetărească, a textelor interpretative (reportaje, pamflete, cronici etc)

- cu gradul cel mai ridicat de expresivitate estetică, tinzând spre apropierea de stilul
beletristic.
- Oferă cele mai multe posibilităţi de manifestare a stilurilor individuale.

o variantă a textelor de dezbateri (dialoguri, interviuri, anchete etc.),

- care se apropie de stilul conversaţiei
- şi care deschide largi posibilităţi de manifestare a silurilor individuale.

d) În ceea ce priveşte raportul cu sistemul limbii, stilul publicistic rămâne, în linii

esenţiale, în interiorul sistemului limbii naţionale, deşi textul lingvistic intră adesea în relaţii
- cu diferite elemente ale unui limbaj grafic (fotografii, scheme grafice etc.)
- sau cu elemente aparţinând sistemelor altor limbi (termeni străini, mai ales substantive
proprii, toponime şi antroponime).
ex. nume de politicieni, nume de oraşe

e) În ce priveşte raportul cu limba literară (văzută ca normă generală), stilul

publicistic,
- deşi a jucat un rol fundamental în fixarea normelor limbii române literare moderne (e
recunoscută contribuţia practică a revistelor româneşti din secolul al XIX-lea la impunerea şi
răspândirea acestor norme)
- presupune şi devieri de la modelul limbii literare comune:
- pe de o parte, jurnalistul, ţinând seama de caracterul eterogen al destinatarului
colectiv, selectează o serie de termeni din vocabularul popular şi chiar arhaic al limbii,
făcând din exprimarea sa o zonă de interferenţă a limbii literare scrise cu limbajul popular,
 ex.
- iar pe de altă parte, recurge frecvent la neologisme care rămân, uneori, neadaptate la
sistemul limbii.
ex.

f) În domeniul morfologiei, stilul publicistic se remarcă

1) printr-o predominare netă a substantivului, atât în raport cu celelalte stiluri, cât mai
ales în raport cu celelalte unităţi lexico-gramaticale şi,
- din acest punct de vedere, se poate considera că această variantă funcţională se
apropie de stilul ştiinţific şi se depărtează mult de cel beletristic.
Este de notat prezenţa definitorie a
- substantivelor proprii, antroponomastice, toponomastice (toate cu caracter strict
denotativ),
ex. nume de politicieni şi de oraşe sau ţări
- şi a substantivelor compuse, (componente ale terminologiei social-politice)
ex. Ministerul Agriculturii
- precum şi frecvenţa ridicată a substantivelor provenite din infinitivul lung (evocarea,
participarea etc.).
- Gradul maxim de concentrare îl reprezintă substantivele sigle (PSD, UNESCO etc.).

2) În grupul nominal, adjectivul apare ca însotitor aproape obligatoriu al substantivului

şi sunt frecvente două categorii de adjective:
- adjectivele “circumstanţiale”, care fixează cadrul temporal, modal, administrativ,
politic, social în care se desfăşoară evenimentele (multe dintre ele fac parte din terminologia
social-politică şi se caracterizează prin specializări semantice în această direcţie: sesiune
anuală, viaţă politică, relaţii economice etc.)
- şi adjectivele apreciative.
ex. mai ales în comentarii şi editoriale (v. text)

g) Din punct de vedere sintactic, următoarele caracteristici se constituie în mărci ale

stilului publicistic:

- predominarea construcţiilor nominale (nevoia de concentrare a cât mai multă

informaţie într-un spaţiu cât mai redus determină construirea enunţului din elementele cu cea
mai mare încărcătura informaţională, substantivul şi adjectivul)
ex. mai ales în titluri: Nadia Comăneci - campioană europeană absolută
 - organizarea eliptică a enunţului (elipsa - mai ales în cadrul rubricilor de mică
publicitate - presupune omiterea elementelor de relaţie, dar şi a altor termeni verbali sau
nominali, “slabi” sub aspectul informaţional al conţinutului comunicării şi neutri sub aspect
persuasiv: vând cercei aur, vând garsonieră central, demisol, liberă …)

- stereotipia unor structuri sintactice (în general, sintaxa stilului publicistic se

desfăşoară frecvent în cadrele unor modele care se reproduc mereu şi care depind de varianta
publicistică a textului respectiv)
- forme stereotipe de exprimare a progresiei: din an în an
- forme stereotipe de exprimare a continuităţii: şi anul acesta
- scheme sintactice prin care se interpretează realitatea din perspectiva antitezei pozitiv-
negativ: în general lucrurile merg bine …, sunt însă şi cazuri în care… (antiteza e realizată de
cele mai multe ori, fie adversativ, ca aici, fie concesiv)

- încălcarea normelor limbii literare (încercând să concentreze la maximum un conţinut

informaţional amplu, publicistul ajunge uneori să construiască fraze nefireşti şi obscure):
Poate pedeapsa a fost prea blândă executând doar două luni de închisoare.

h) Din punct de vedere lexical, sunt specifice stilului publicistic:

1) situarea cuvântului între univocitatea semantică şi polisemie

- semnul lingvistic este în principiu redus la componenta informaţională, prin folosirea
cuvintelor univoce sub aspect semantic sau prin întrebuintarea termenilor cu sensul lor
fundamental din limba literară comună: parlament, interviu etc.,
- dar prezenţa laturii persuasive a stilului publicistic determină şi dezvoltarea
termenilor polisemantici, care cunosc mutaţii semantice de tip metaforic: a ilustra, a sublinia,
satelit etc.)

2) o dinamică interioară specifică între concentraţia şi dispersia vocabularului,

- stilul publicistic situându-se astfel între cel ştinţific, cu concentraţie maximă, şi cel
beletristic, cu dispersie maximă (în plan paradigmatic)
- În planul textelor, această dinamică depinde de concretizarea raportului informaţional-
persuasiv, raport definitoriu pentru stilul publicistic.

3) eterogenitatea vocabularului, care derivă în mod firesc din multitudinea variantelor

interne ale stilului publicistic.
 - Predomină elementele neologice,
- cărora li se adaugă termeni din limba literară comună,
- termeni populari şi, mai rar, regionali şi arhaici.

4) mobilitatea vocabularului
- în afara unui fond lexical central, care cunoaşte modificări semnificative doar la
intervale temporale mari,
- vocabularul stilului publicistic se caracterizează printr-o mişcare permanentă - care
reflectă schimbările în realitatea obiectivă,
- precum şi tendinţa publicistului de a se exprima mereu altfel

5) specificitatea constituirii de noi termeni (există două direcţii specifice stilului

publicistic în crearea de noi elemente lexicale:
- compunerea, caracteristică mai ales adjectivelor circumstanţiale: social-politic,
româno-spaniol,
- şi derivarea prin sufixe, extinsă până la forţarea spiritului limbii: a stresa, a lectura
etc.).