Refer at

Ministerul Educației, Culturii și Cercetării al Republicii Moldova
Referat
Tema:Raportul juridic-definiție și trăsături
Efectuat:Romanescu Valeria
Grupa:232
Profesor:Baltag Dumitru
Chișinau 2023
Cuprins
§ 1. Noţiunea raportului juridic

2. Caracteristica raportului juridic.
3. PREMISELE RAPORTULUI JURIDIC. FAPTUL

JURIDIC
4. Faptul juridic
5. STRUCTURA RAPORTULUI JURIDIC
6. Subiectul raportului juridic
7. Persoana juridică sau morală.
8. Organele de stat.
9. Statul suveran şi organizaţiile internaţionale
10. Capacitatea juridică.
11. Capacitatea civilă.
12. Conţinutul raportului juridic
13. Obiectul raportului juridic

14. CATEGORII DE RAPORTURI JURIDICE
1. Noţiunea raportului juridic

Definiţie. în termenii cei mai simpli raportul juridic este un raport social
reglementat de o normă juridică1. In măsura in care o relaţie dintre oameni,
luaţi ca indivizi singulari sau constituiţi în colectivităţi, cade sub autoritatea
normei juridice ea devine un raport juridic. Norma de drept îi conferă
relaţiei sociale caracterul juridic. Raporturile juridice se nasc pe baza
normei de drept. Ele reprezintă norma juridică, în dinamica sa. Norma
juridică este o categorie abstractă care cuprinde atât premisele cât şi
structura raportului juridic. Raportul de drept este o realitate concretă care
constă într-o legătură juridică (drepturi şi obligaţii re ciproce) între doi sau
mai mulţi subiecţi fie ei individuali sau colectivi. Se admite tradiţional că
noţiunea de raport de drept este strâns legată de noţiunea de obligaţie
juridică şi de drept (în sensul larg subiectiv). Raportul de drept este definit
ca un raport între subiecţi de drept, adică între subiectul unei obligaţii
juridice şi subiectul dreptului corespunzător sau mai mult — ceea ce nu
este acelaşi lucru — ca un raport între o obligaţie juridică şi dreptul
corespunzător. Del Vecchio îl defineşte ca fiind «o legătură între persoane,
în virtutea căreia una dintre ele poate să pretindă ceva la care cealaltă e
obligată». Acest raport «adeseori e îndoit şi complex, adică aceeaşi
persoană care e investită cu o facultate şi exigenţă e investită şi cu o
obligaţie şi viceversa». În literatura juridică mai recentă raportul juridic
este definit ca fiind «acea legătură socială reglementată de norma juridică,
conţinând un sistem de interacţiune reciprocă între participanţi şi
determinaţi, legătură ce este susceptibilă a fi apărată pe calea coerciţiunii
statale». Toate aceste trăsături, relaţia socială concretă le împrumută de la
norma abstractă. Prin tiparele normei sunt determinate părţile raportului,
substanţa lui, sistemul de interacţiune reciprocă (drepturile şi obligaţiile),
precum şi apărarea raportului prin sancţiunea normei care are vocaţia să fie
impusă prin forţa coercitivă a statului.
2. Caracteristica raportului juridic.
Raportul juridic este un raport social. Aceasta înseamnă că raporturile de
drept se leagă între oameni şi numai între ei. Dreptul nu guvernează decât
raporturile oamenilor între ei, direct sau indirect. Raportul juridic are un
caracter voliţional. Acest caracter are două surse. Pe de o parte, norma
juridică în esenţă este de natură voliţională. Ea reprezintă voinţa statală. In
consecinţă şi relaţia pe care o configurează are aceeaşi trăsătură. Pe de altă
parte, încheierea raporturilor de drept,
ca şi executarea lor sunt rezultatul voinţei participanţilor la aceste raporturi.
Din acest punct de vedere este întemeiată opinia că «raportul juridic este
terenul pe care se întâlnesc două voinţe: voinţa statală, care consacră
drepturile şi obligaţiile participanţilor şi voinţa subiecţilor». Aşa fiind,
raportul juridic are un dublu caracter voliţional. Substanţa voliţională a
raportului juridic variază insă de la o ramură la alta de drept ca intensitate,
după cum ea diferă chiar în cadrul aceleiaşi ramuri. în dreptul penal, de
exemplu, voinţa autorilor ce intră în raporturile represive nu concordă cu
voinţa legii. Nici în dreptul civil când este vorba de răspunderea ce se naşte
din delict. Sau în dreptul familiei raporturile dintre soţi se nasc ca urmare a
manifestărilor voinţei lor, într-un cadru solemn, voinţă care apoi îşi pune
amprenta pe realizarea acestor raporturi. Din contra, constituirea filiaţiei
faţă de mamă rezultă din faptul naşterii (art. 47, Cod familiei). Voinţa
noului născut nu joacă nici un rol. În afară de caracterul social şi voliţional
al raportului juridic, în doctrina recentă se vorbeşte şi despre alte trăsături,
precum caracterul suprastructural, caracterul valoric şi caracterul istoric al
raportului juridic
3. PREMISELE RAPORTULUI JURIDIC. FAPTUL JURIDIC
Naşterea unui raport juridic este precedată de existenţa unor premise pe
baza cărora el se structurează. Există un raport de determinare între acestea
şi raportul de drept. Acesta din urmă este o consecinţă firească a relaţiilor
dintre premise. In literatura juridică nu există un punct de vedere unitar cu
privire la terminologie şi numărul acestor premise. Uneori sunt denumite
factori, premise şi se consideră a fi în număr de trei: normele juridice,
subiecţii raportului juridic, faptele juridice". Sau sunt numite condiţii ale
naşterii raportului juridic şi se consideră a fi necesare numai două: norma
juridică şi faptul juridic. Cum oamenii sunt un «dat» care există în societate
dintotdeauna, ei fiind deja participanţi la relaţiile sociale, apariţia relaţiilor
juridice este precedată, condiţionată şi determinată în ultimă instanţă de
premise sociale care particularizează raporturile sociale transformându- le
în raporturi juridice. Aceste premise sunt norma juridică şi faptul juridic.
Norma juridică reprezintă premisa generală care conturează în abstract
faptul juridic, desemnează subiecţii raportului juridic, cuprinde conţinutul,
obiectul şi sancţiunea raportului juridic. Pe scurt, ea prefigurează, in
abstract, într-o manieră tipică şi impersonală, faptul şi raportul juridic.
Prefigurând faptul juridic ca o ipoteză, norma juridică leagă de survenirea
lui concretă naşterea raportului juridic. Construcţia este logică şi îmbracă
pe plan logic forma silogismului. Regula de drept reprezintă premisa
generală, denumită în logică premisa majoră. Faptul juridic este premisa
minoră. Când el s-a conturat ca o realitate, determină apariţia raportului
juridic anticipat de norma de drept. Tocmai de aceea orice tratat de drept
civil se ocupă de izvoarele obligaţiilor, precizează că acestea sunt fapte şi
acte juridice. Ori obligaţiile nu sunt altceva (în sensul avut în vedere aici)
decât raporturi juridice. Faptele şi actele juridice sunt ipoteze ale regulii de
drept abstracte devenite realitate concretă. O regulă de drept dispune (de
sute de ani, încă din dreptul roman) că «copilul născut în timpul căsătoriei
are ca tată pe soţul mamei» (art. 53, Cod familiei). Copilul Dănuţ s-a
născut din căsătoria lui Popescu cu Violeta. Consecinţa logică este raportul
de filiaţie paternă: Dănuţ este copilul lui Popescu. Fiecare infracţiune din
Codul penal este o ipoteză abstractă. Când ea devine o realitate prin fapta
concretă, care se încadrează perfect în ipoteză, determină inevitabil
naşterea raportului juridic intre autorul faptei şi stat. Şi exemplele pot
continua.
Dat fiind că analiza regulii de drept s-a făcut într-un capitol separat
considerăm suficientă evocarea ei aici, urmând să ne ocupăm de a doua
premisă, premisa minoră, cum i se spune în logică: faptul juridic.
Survenirea lui, ca o realitate concretă, constituie, pe baza regulii de drept,
izvorul oricărui raport juridic.
§ 1. Faptul juridic
Faptul juridic este împrejurarea prevăzută de norma juridică, in ipoteza ei,
care realizată în concret, are consecinţe juridice, adică atrage după sine
naşterea, modificarea sau stingerea unui raport juridic. Norma juridică
decide calificarea unei împrejurări din societate sau natură, ca fapt juridic.
De aceea numai ceea ce este cuprins în ipoteza normei ca un simplu enunţ
sau ca o descriere mai largă poate deveni fapt juridic. In art. 170, Cod
penal, ipoteza normei cuprinde un simplu enunţ: «uciderea unei
persoane...». în schimb, ipoteza regulii din art. 194, Cod penal, descrie
infracţiunea de şantaj ca fiind «constrângerea unei persoane prin violenţă
sau ameninţare, să dea, să facă, să nu facă, sau să sufere ceva, dacă fapta
este comisă spre a dobândi în mod injust un fals, pentru sine sau pentru
altul...». In cazul din urmă, numai fapta omului care cuprinde toate
elementele descrise în ipoteză constituie infracţiunea de şantaj. In legătură
cu caracterul necesar al faptului juridic ca premisă a raportului juridic, în
literatura juridică recentă din ţara noastră s-au conturat două opinii. Într-o
primă opinie faptul juridic reprezintă o premisă concretă, absolut necesara
pentru naşterea raportului juridic.Într-o altă opinie se susţine că există
raporturi ce iau naştere din norma juridică, fără a fi nevoie de un fapt
juridic. Considerăm a fi justă prima opinie. Argumentarea este judicioasă:
«Este adevărat că unele împrejurări preced normei de drept, altele apar ca
urmare a existenţei acesteia, ceea ce este în afara discuţiei este faptul că în
orice caz raportul juridic nu poate să apară în afara faptului juridic»Când o
lege nouă modifică anumite raporturi juridice stabilite deja pe baza altei
legi, devine ea însăşi un fapt juridic, sau poate fi considerată ca atare.
Logica lucrurilor nu poate fi schimbată.
Clasificarea faptelor juridice. Intre diferitele criterii de clasificare a
faptelor juridice, cel adoptat în general în literatura juridică este raportarea
lor la voinţa omului. Mai precis, dacă depind sau nu de voinţa omului. Din
acest punct de vedere ele se împart în evenimente şi acţiuni. Evenimentele
sunt acele fenomene, împrejurări care se petrec in dependent de voinţa
oamenilor şi cărora norma de drept le dă o semnificaţie juridică, prin
reţinerea lor în ipoteza ei. Ori de câte ori regula de drept leagă de un
fenomen natural, cum ar fi trăsnetul, trecereatimpului, naşterea unui copil,
anumite consecinţe juridice, acestea devin fapte juridice. Aşadar norma de
drept se selecţionează în raport de un interes social.Acţiunile, spre
deosebire de evenimente, sunt fapte voluntare ale omului, de care norma de
drept leagă consecinţe juridice. Unul şi acelaşi fapt poate fi în acelaşi timp
acţiune şi eveniment. De exemplu, comiterea infracţiunii de omucidere
(art. 174,Cod penal), pentru autorul ei este o acţiune, dar pentru succesorii
victimei, chemaţi la moştenire, această acţiune devine un eveniment.
Acţiunile, la rândul lor, din punct de vedere al evenimentului intenţional,
se împart în acţiuni săvârşite fără intenţia de a produce efecte juridice şi
acţiuni cu intenţia anume de a produce efecte juridice. Cei care încalcă
dispoziţia normei juridice n-o fac cu intenţia de a fi sancţionaţi. Din contra,
sunt animaţi de speranţa că nu vor surveni consecinţele legii. Pe când
persoanele care încheie un contract, o căsătorie, dispun testamentar, doresc
anume aceste efecte juridice.
Acţiunile se mai clasifică în raport cu dispoziţia regulii de drept în licite şi
ilicite. Acţiunile conforme cu dispoziţia normei juridice sunt acţiuni licite.
în sfera ei largă activitatea umană se realizează prin acţiuni licite, conforme
cu legea a cărei finalitate este utilul social. Acţiunile ilicite reprezintă
excepţia. Din categoria lor fac parte infracţiunile, contravenţiile, delictele
civile, abaterile disciplinare, etc, fapte juridice care stau la baza răspunderii
juridice.
O acţiune licită se poate transforma în anumite condiţii într-o acţiune
ilicită. în literatura juridică se dă exemplu împrejurarea când o persoană
găsind un lucru (fapt licit), refuzând să-1 restituie păgubaşului sau or
ganelor in drept, fapta persoanei devine infracţiunea de «însuşirea bunului
găsit».
În cadrul acţiunilor licite, un loc important îl ocupă actul juridic
Actul juridic este manifestarea de voinţă în scopul de a produce efecte
juridice, adică de a crea, modifica sau stinge un raport juridic, în temeiul şi
în limitele stabilite de lege. Ca operaţie juridică actul juridic nu se
confundă cu înscrisul probator, care în vorbirea curentă este denumit tot
«act». încă din dreptul roman se face distincţie între negotium, ca operaţie
juridică, manifestare de voinţă şi instrumentum, mijlocul probator. Astfel,
când este vorba de un contract de vânzare, se distinge între operaţia însăşi
de vânzare (negotium) şi înscrisul care constată această vânzare. Sau în
cazul căsătoriei acel «DA» rostit la întrebarea ofiţerului de stare civilă
reprezintă manifestarea de voinţă a viitorilor soţi în scopul de a încheia
căsătoria şi constituie actul juridic propriu-zis. înscrisul din registrul
actelor de stare civilă şi certificatul eliberat soţilor reprezintă instrumentul
probator. Actul juridic constituie principalul izvor al vieţii reglementate de
norma de drept. El reprezintă, în sfera în care se circumscrie activitatea
umană conştientă, proiectarea voinţei omului în domeniul dreptului, în
cunoştinţă de cauză. Altfel spus, prin actul juridic oamenii se orientează
către un scop bine definit, concordant cu legea şi ocrotit de ea, de natură să
satisfacă nevoile materiale şi spirituale ale fiinţei umane.
Clasificarea actelor juridice. La baza clasificării actelor juridice stau
diferite criterii şi sunt analizate detaliat în ştiinţele de ramură, precum
dreptul civil, administrativ, comercial, etc.Ramura de drept constituie un
prim criteriu de clasificare în acte constituţionale, acte de drept
administrativ, acte de drept civil, acte procesuale, etc.Alte criterii privesc
numărul voinţelor participante la formarea actului, modul de formulare,
efectele, etc. Din punct de vedere al voinţelor participante, actele juridice
se împart în acte unilaterale, bilaterale şi multilaterale, după cum
constituirea lor este determinată de o singură voinţă (testamentul, oferta
publică de recompensă, recunoaşterea unui copil din afara căsătoriei, etc),
de două voinţe (contractele numite în Codul civil), de multiple voinţe
(Carta O.N.U.). Această clasificare joacă un rol deosebit de la o ramură la
alta. Astfel, în dreptul administrativ actul unilateral ocupă un loc mult mai
important decât în dreptul privat. îmbrăcând forma deciziei executorii el
constituie modul normal de acţiune al administraţiei. Din contra, în dreptul
civil actul bilateral, contractul, este folosit pe scară largă, constituind
principalul izvor de obligaţie, tn dreptul internaţional un rol important îl
joacă actul multilateral, cum este prin excelenţă Carta O.N.U., document
cu vocaţie universală, deschis adică tuturor statelor lumii care doresc să
devină membre ale O.N.U. şi îndeplinesc condiţiile cerute de legea
internaţională.După modul de formulare actele juridice pot fi consensuale,
formale şi chiar solemne sau reale. Sunt consensuale când se nasc prin
simplul acord de voinţă al părţilor fără altă formalitate. Consensualismul
este dominant în dreptul civil şi chiar comercial. Adesea legea cere pentru
validarea actului forma scrisă sau chiar autentică: «Toate donaţiile se fac
prin act autentic» (art. 813, Cod civil). Mai mult, legea impune, când este
cazul, procedura solemnă ca în cazul tratatelor internaţionale sau a
încheierii căsătoriei. Astfel, art. 3 din Codul familiei dispune: «Numai
căsătoria încheiată în faţa delegatului de stare civilă dă naştere drepturilor
şi obligaţiilor de soţi prevăzute în prezentul cod». Pe lângă consimţământ
uneori se mai cere şi remiterea lucrului pentru naşterea actului juridic ca în
contractul de depozit (art. 1591, Cod civil).
Din punct de vedere al efectelor, actele juridice pot fi constitutive şi
declarative. Actele constitutive de drepturi creează o situaţie juridică nouă
modificând situaţia anterioară. Cea mai mare parte a actelor juridice
(vânzarea, locaţia, actul administrativ, actul jurisdicţional) sunt constitutive
de drepturi. Dar există acte juridice al căror scop este numai de a constata
existenţa unei situaţii juridice, cum ar fi recunoaşterea unei datorii.Există şi
alte criterii care variază de la o ramură la alta, cum ar fi acte-regulă şi acte
subiective în dreptul administrativ, acte cu titlu gratuit şi acte cu titlu
oneros, în dreptul civil, dezvoltate, cum s-a amintit mai sus, în ştiinţele de
ramură.
STRUCTURA RAPORTULUI JURIDIC

Indiferent de ramura de drept, de norma care îl reglementează sau
împrejurarea pe temeiul căreia se naşte, orice raport juridic se leagă între
subiecţii de drept (cel puţin doi), care nu pot fi decât oamenii — priviţ
individual sau organizaţi în colectivităţi corespunzătoare. Are un anumit
conţinut ce reprezintă legătura propriu-zisă dintre subiecţi şi care constă în
drepturile şi obligaţiile reciproce ale acestora. în sfârşit, orice raport juridic
are un obiect care nu este altceva decât «acea acţiune sau acea conduită
asupra căreia sunt îndreptate drepturile subiective şi obligaţiile
participanţilor la raportul juridic». Aşadar, structura raportului juridic
priveşte subiecţii între care el se stabileşte (participanţii la raport),
conţinutul, legătura dintre subiecţii participanţi (drepturile şi obligaţiile lor
reciproce) şi obiectul la care se referă conţinutul (conduita umană).
§ 1. Subiectul raportului juridic
Orice raport juridic are întotdeauna cel puţin doi subiecţi, unul activ şi
altul pasiv. Subiectul activ este acela care are facultatea de a pretinde ceva.
Subiectul pasiv este acela care poartă obligaţia corespunzătoare pretenţiei.
Cel mai adesea însă, fiecare dintre subiecţi este în acelaşi timp şi activ şi
pasiv. Astfel se petrec lucrurile în raporturile ce se nasc din contractul de
vânzare, unde fiecare dintre participanţi, şi vânzătorul şi cumpărătorul, este
în acelaşi timp şi creditor şi debitor. În literatura juridică, din punct de
vedere terminologic, se folosesc ca sinonime sintagma «subiect al
raportului juridic» şi cea de «subiect de drept», fără ca autorii să aibă in
vedere deosebiri calitative între cele două noţiuni.
Totuşi nu putem să nu observăm că cele două noţiuni nu se identifică, nu
se suprapun întotdeauna. Orice participant la un raport juridic este
obligatoriu subiect de drept. în schimb, nu este obligatoriu ca orice,
«subiect de drept» să fie în acelaşi timp şi «subiect al raportului juridic».
Este cazul unui celibatar care, fără să fie oprit de vreun impediment la
căsătorie, nu o încheie niciodată. Celibatarul este «subiect de drept», dar nu
este «subiect al raportului juridic» sau al raporturilor juridice ce decurg din
căsătorie. Şi exemplele sunt numeroase.
Cine poate fi subiect al raportului juridic? Este stabilit cu caracter de
axiomă că numai oamenii. Ei participă la raporturile juridice în calitate de
persoane fizice, persoane juridice şi organe de stat. în calitatea din urmă, ca
organe de stat, subiectul poate fi individual (primarul) sau colectiv
(consiliile locale). După cum organele de stat colective pot fi persoane
juridice (ministerele) sau nu pot fi (completele de judecată alcătuite din
mai mulţi membri). A. Persoana fizică. Numai oamenii sunt persoane
fizice. Persoanele fizice sunt fiinţe umane in măsura în care luate
individual ele sunt subiecţi de drept34. In limbajul dreptului, persoana este
un subiect de drepturi şi obligaţii care trăieşte viaţa juridică.
«Personalitatea este aptitudinea de a deveni subiect de drepturi şi
obligaţii». Cuvântul «persona» desemna, la origine, «masca» pe care şi-o
punea actorul pentru a juca rolul său. Persoana fizică este aceea care poate
juca un rol pe scena juridică. In dreptul contemporan orice fiinţă umană
este persoană fizică, adică este subiect de drept, are personalitate, sub
condiţia să se nască viabilă în dreptul francez (art. 311—4 Cod civil
francez) sau vie în dreptul român (art. 7, al. 2 din Decr. nr. 31/1954).
Intrarea în scena juridică a fiinţei umane este în istorie o cale lungă şi
spinoasă de la sclavajul antic, la servitutile feudale şi până la acel text din
Declaraţia franceză care statua în primul său articol că: «Oamenii se nasc şi
rămân liberi şi egali în drepturi».În lumea antică, din contra, un număr
considerabil de oameni, sclavii, nu aveau personalitate. Chiar printre
oamenii liberi, toţi cei care trăiau sub autoritatea şefului de familie, nu se
bucurau pe plan patrimonial de nici o personalitate sau numai de o
personalitate redusă, care însă s-a lărgit cu timpul. Străinii erau, de
asemenea, lipsiţi de personalitate în vechiul drept. In sfârşit, instituţia
morţii civile care a dăinuit în Codul civil francez până la legea din 31 mai
1854. Prin această sancţiune condamnatul pierdea orice personalitate.
Succesiunea se deschidea asupra averii sale, căsătoria era desfăcută ca şi în
caz de deces40. Participant activ la elaborarea codului, raţional şi
clarvăzător, Napoleon a fost împotriva acestei instituţii şi mai ales a
efectelor ei în privinţa căsătoriei. In secolul al XX-lea, în special după
ororile celui de-al doilea război mondial, statutul juridic al individului a
devenit o preocupare centrală a comunităţii internaţionale.
La 26 iunie 1945 statele semnatare ale Cărţii Naţiunilor Unite îşi
reafirmau în preambulul acestui pact de temelie al noilor relaţii
internaţionale «credinţa în drepturile fundamentale ale omului, în
demnitatea şi valoarea persoanei umane, în egalitatea în drepturi a
bărbaţilor şi a femeilor, precum şi a naţiunilor mari şi mici...». In afară de
preambul, alte şase capitole se ocupă de drepturile omului. Voinţa de a
dezvolta şi încuraja respectul faţă de drepturile şi libertăţile fundamentale
ale omului este afirmată sub diferite forme şi în repetate rânduri.
Menţionăm art. 1, care se ocupă de scopul şi principiile Naţiunilor Unite;
art. 13 relativ la Adunarea generală; art. 62 privind Consiliul economic şi
social; art. 76 care se ocupă de regimul internaţional al tutelei. Articolul 56
care, elaborat cu art. 55, stipulează că «toţi membrii se obligă să
întreprindă acţiuni în comun şi separat în colaborare cu Organizaţia», în
vederea atingerii unor scopuri precise, printre care şi «respectarea
universală şi efectivă a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale
pentru toţi, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie». Articolul 1 al
«Declaraţiei universale a drepturilor omului», adoptată de către Adunarea
Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite la 10 decembrie 1948, evocând
parcă acelaşi articol din «Declaraţia franceză», reprezintă sinteza şi
triumful concepţiei despre om: «Toate fiinţele umane se nasc libere şi egale
în demnitate şi în drepturi». Declaraţia a fost urmată de numeroase
documente internaţionale în materie. Curentul puternic în favoarea
drepturilor omului creat pe întreaga planetă dar mai ales pe Continentul
european s-a dovedit mai puternic decât arsenalul nuclear, răsturnând
Imperiul Roşu cu toate bastioanele lui clădite decenii la rând.
Iată aşadar, într-o schiţă extrem de succintă, calea lungă şi sinuoasă de la
sclavie şi inegalitate la libertatea şi egalitatea universală a fiinţei umane în
teorie şi lege.
Persoana juridică sau morală. Subiect de drept nu este numai omul izolat,
considerat în planul dreptului ca persoană fizică. Viaţa în societate şi
multiplele interese care nu pot fi satisfăcute prin activitatea singulară a
individului l-au determinat să intre în diferite colectivităţi. Aceste
colectivităţi organizate ca entităţi distincte de membri care le compun şi
sprijinite economic pe o masă de bunuri comune în vederea satisfacerii
unor interese comune, au devenit subiecţi de drept de sine stătători. Ele
sunt persoane juridice sau morale. Persoana juridică este subiect colectiv
de drept civil, drept comercial sau dreptul muncii, etc. Spre deosebire de
persoana fizică, — omul privit individual — persoana juridică este un
colectiv de oameni cu o structură organizatorică bine determinată,
dispunând de independenţă patrimonială şi care urmăreşte realizarea unui
scop în acord cu interesele obşteşti. În baza art. 26 din Decr. nr. 31/1954, în
literatura juridică din ţara noastră — e drept, ceva mai veche, dar în opinii
autorizate — s-a ajuns la concluzia că «singurele elemente constitutive ale
persoanei juridice sunt numai trei: a) organizarea de sine stătătoare, b) un
patrimoniu propriu, ambele afectate la realizarea c) unui scop in acord cu
interesul obştesc». Doctrina juridică din ţara noastră a fost preocupată într-
o mare măsură de teoria persoanei juridice, asupra căreia nu-i locul să
insistăm aici. Ea formează capitole speciale mai ales în dreptul civil.
Persoana juridică prezintă un subiect de drept cu o largă arie de răspândire
în circuitul juridic. Regiile autonome, companiile, societăţile comerciale,
instituţiile (învăţământ, ştiinţă, cultură, sănătate), organizaţiile cooperatiste,
sindicale, de tineret, uniunile de creaţie, asociaţiile de tot felul apar în viaţa
economică ca persoane juridice.
Partidele politice, diferitele organizaţii politice, fundaţiile, cultele
religioase se organizează şi funcţionează pe baza personalităţii juridice.
Statul însuşi, unităţile sale administrativ-teritoriale, unele organe de stat
apar în circuitul juridic ca persoane juridice, stabilind raporturi de drept
privat.
Enumerarea de mai sus învederează rolul şi importanţa persoanelor
juridice în viaţa economică, social-culturală şi politică a societăţii şi
prezenţa lor masivă în viaţa juridică ca subiecţi de drept.
Organele de stat. în afară de persoanele fizice şi persoanele juridice sunt
subiecţi ai raportului juridic organele de stat în calitatea lor de purtătoare
ale autorităţii publice. întreaga sferă de realizare a autorităţii publice şi care
cuprinde raporturile juridice de drept constituţional, administrativ,
financiar, penal, procesual, este câmpul de acţiune a organelor de stat. De
la Preşedintele statului la primar, de la Parlament şi Guvern la organele
administraţiei publice locale, ministrul şi judecă- torul, procurorul şi
poliţistul, etc, toate aceste organe, colective sau individuale, sunt subiecţi
de drept. Cu alte cuvinte, întreaga gamă de raporturi juridice din cadrul
activităţilor fundamentale ale statului: legislativă, executivă şi
judecătorească se realizează prin participarea organelor de stat, în calitatea
lor de subiecţi de drept.
Statul suveran şi organizaţiile internaţionale. în dreptul internaţional
public, principalul subiect al relaţiilor juridice internaţionale, este statul.
încă din antichitate şi mult timp în viaţa juridică internaţională statul a fost
unicul subiect de drept52. în secolul al XX-lea, după cel de-al doilea război
mondial, jurisprudenţa internaţională şi diferite acte internaţionale au
recunoscut calitatea de subiect de drept organizaţiilor internaţionale
guvernamentale. Din această categorie fac parte în primul rând O.N.U.
(Organizaţia Naţiunilor Unite), instituţiile specializate, precum şi
Organizaţia Internaţională a Muncii (O.I.M.), Organizaţia Naţiunilor Unite
pentru Alimentaţie şi Agricultură (F.A.O.), Organizaţia Naţiunilor Unite
pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură (UNESCO), etc. Tot după cel de-al
doilea război mondial li s-a recunoscut o personalitate internaţională
popoarelor care luptă pentru independenţă. Acestea sunt subiecţi de drept
internaţional public «limitaţi şi tranzitorii» în drumul spre constituirea lor
într-un stat propriu, care devine subiect de drept internaţional deplin.În
ultimele decenii apare ca un nou subiect al dreptului internaţional spaţial,
sau al dreptului mării, omenirea in întregul ei. Aceasta ca urmare a
activităţii spaţiale sau a reglementărilor referitoare la exploatarea şi
folosirea spaţiilor submarine din zona internaţională a mărilor şi oceanelor,
declarate in dreptul internaţional public «bunuri comune ale întregii
omeniri».
Capacitatea juridică. Oricare ar fi entitatea avută in vedere, individ,
colectiv, stat, organizaţie internaţională, condiţia sine qua non a devenirii
sale ca subiect de drept în general şi subiect al raportului juridic în special,
este capacitatea juridică. Capacitatea juridică se poate defini pe scurt ca
fiind aptitudinea unei persoane sau colectivităţi de a fi titulară de drepturi
şi obligaţii şi de a le exercita. Se poate manifesta fie ca o capacitate civilă,
când este vorba de o persoană fizică sau persoană juridică, fie ca
competenţă în cazul organelor de stat, fie ca suveranitate dacă este vorba
de stat.
Capacitatea civilă. Noţiunea de capacitate civilă include capacitatea de
folosinţă şi capacitatea de exerciţiu. Capacitatea de folosinţă este
aptitudinea de a avea drepturi şi obligaţii. De aceasta se leagă, dar se şi
deosebeşte, capacitatea de exerciţiu care reprezintă posibilitatea persoanei
«de a-şi exercita drepturile şi de a-şi asuma obligaţii, săvârşind personal,
fără reprezentare legală sau autorizare prealabilă ori asistare a vreunui
ocrotitor, acte juridice». Capacitatea civilă este o noţiune care, în înţelesul
textului ce o reglementează (art. 4 din Decr. nr. 31 din 30 ianuarie 1954
privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice), nu delimitează
capacitatea, în virtutea căreia persoana poate fi subiect in raporturile de
drept civil, de capacitatea reglementată în mod special în cadrul anumitor
ramuri ale dreptului (ca de exemplu în dreptul penal sau dreptul muncii).
Ea este folosită, dimpotrivă, spre a consacra şi în cadrul capacităţii un
principiu foarte larg al dreptului, şi anume principiul drepturilor şi
obligaţiilor egale pentru toţi. Aşadar, noţiunea de capacitate civilă ca una
cu un conţinut larg, reprezintă condiţia obligatorie pentru calitatea de
subiect de drept şi este aplicabilă în toate ramurile dreptului. Este vorba de
principiul universalităţii şi al egalităţii consacrat în Constituţia României
(art. 15 şi 16) şi în ultimă analiză de statutul juridic al persoanei61. Fie că
este vorba despre persoane care au capacitate de exerciţiu, fie că este vorba
despre cei lipsiţi de această capacitate sau cu capacitate de exerciţiu
restrânsă şi indiferent dacă aceste persoane apar în raporturi de drept civil
sau alte raporturi juridice, ele au deopotrivă, în exprimarea legii, capacitate
civilă.
a. Capacitatea de folosinţă, ca aptitudine generală şi abstractă de a fi
titular de drepturi şi obligaţii, îl însoţeşte pe om, considerat persoană fizică,
pe întreg parcursul vieţii. Şi mai mult, ea se dobândeşte chiar înainte de
naştere, de la concepţiune dacă se naşte viu şi dacă este vorba de dobândire
de drepturi şi până dincolo de moartea reală, în teoria «comorienţilor»,
reţinută in legislaţia română. Astfel «în cazul în care mai multe persoane au
murit în aceeaşi împrejurare, fără a se stabili dacă una a supravieţuit alteia,
ele sunt socotite că au murit deodată» (art. 21 din Decr. nr. 31/1954).
b. Capacitatea de exerciţiu este definită ca fiind aptitudinea persoanei de
a-şi exercita ea însăşi, fără reprezentant legal, autorizare prealabilăsau
asistare, drepturile şi de a-şi asuma obligaţii. Ea este condiţionată de
dezvoltarea bio- psihică a persoanei, de asimilarea unei experienţe sociale
şi de viaţa juridică care să-i confere discernământul critic asupra valorii
actelor sale.
Dacă analizăm viaţa persoanei fizice din punct de vedere al capacităţii de
exerciţiu ea se împarte în trei perioade distincte: perioada în care persoana
fizică este lipsită total de capacitate de exerciţiu, până la vârsta de 14 ani
(art. 9 şi 11 din Decr. nr. 31/1954); perioada capacităţii de exerciţiu
restrânsă de la 14 la 18 ani (art. 8 şi 9 din Decr. nr. 31/1954) şi a capacităţii
depline de la 18 ani, până la moarte (art. 8 din Decr. nr. 31/1954).În
perioada lipsei totale a capacităţii de exerciţiu minorul participă la viaţa
juridică prin reprezentanţii săi legali care sunt părinţii sau, în lipsa acestora,
tutorele desemnat de autoritatea în drept (art. 113 şi urmat, din Codul
familiei).În perioada capacităţii restrânse (14—18 ani) minorul încheie acte
juridice cu încuviinţarea prealabilă a părinţilor sau tutorelui (art. 9 al.2 din
Decr. nr. 31/1954). A treia perioadă, a capacităţii depline, începe la data
când persoana devine majoră, adică la împlinirea vârstei de optsprezece ani
(art. 8 din Decr. nr. 31/1954).
Aceste perioade nu sunt departajate prin limite absolute. Pentru a se adapta
la realităţile vieţii dreptul foloseşte excepţii de la regula generală. Astfel,
chiar în perioada lipsei totale a capacităţii de exerciţiu minorul poate
încheia acte juridice valabile de o importanţă mai mică (cumpără o pâine,
un bilet de tramvai, etc). Când minorul a împlinit vârsta de 10 ani, instanţa
de judecată este obligată să-1 consulte în procesul de divorţ al părinţilor
săi, căruia dintre ei doreşte să-i fie încredinţat. în perioada capacităţii de
exerciţiu restrânse, la vârsta de 16 ani, minorul poate încheia un contract de
muncă sau poate intra într-o unitate cooperatistă, fără altă încuviinţare (art.
10 din Decr. nr. 31/1954). El exercită singur drepturile şi exercită tot astfel
obligaţiile izvorând din contractul de muncă sau calitatea de membru
cooperatist şi dispune singur de sumele de bani dobândite prin munca
proprie (art. 10 din Decr. nr. 31/1954). Mai mult, femeia care a împlinit
vârsta de 16 ani se poate căsători şi drept consecinţă ea dobândeşte, prin
aceasta, capacitate deplină de exerciţiu. Raţiunea legiuitorului este firească:
dacă poate realiza un act atât de important, este capabilă şi de alte acte
juridice, mai puţin importante. Cine poate mai mult, poate şi mai
puţinCapacitatea persoanelor juridice (morale). Ca şi persoana fizică,
persoana juridică se bucură de capacitate de folosinţă şi capacitate de
exerciţiu. Faţă de capacitatea persoanei fizice, capacitatea persoanei juri
dice se particularizează prin două trăsături caracteristice:
a) în comparaţie cu capacitatea persoanei fizice care este generală,
capacitatea persoanei juridice are un caracter special. Persoana juridică «nu
poate avea decât acele scopuri stabilite prin actul de înfiinţare sau statut»
(art. 34 al. 1 din Decr. nr. 31/1954). Este regula specialităţii capacităţii de
folosinţă a persoanelor juridice care «înseamnă restrângerea acestei
capacităţi la aptitudinea de a avea drepturile şi obligaţiile care sunt
conforme scopului pentru care au fost create».Înfăptuirea unor acte juridice
în dispreţul acestei reguli este lovită de nulitate absolută şi poate duce chiar
la dizolvarea persoanei juridice (art. 45, lit. c din Decr. nr. 31).
b) Spre deosebire de capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice care se
dobândeşte mai târziu decât capacitatea de folosinţă şi în mod treptat, în
cazul persoanei juridice ea se dobândeşte, de regulă, odată cu capacitatea
de folosinţă. Mai exact, ea se dobândeşte odată cu desemnarea organelor de
conducere prin care îşi exercită această capacitate (art. 35 din Decr. nr.
31/1954).
Competenţa. O altă formă a capacităţii juridice este competenţa. Ea este
un atribut al organului de stat sau al funcţionarului public. Este alcătuită
dintr-un complex de drepturi şi obligaţii cu care este investit organul sau
funcţionarul de stat, prin lege, in vederea realizării scopului pentru care a
fost înfiinţat. Parlamentul este competent — printre altele — să legifereze
(art. 72 din Constituţie), Preşedintele României să vegheze la respectarea
Constituţiei (art. 80 din Constituţie), Guvernul să administreze (art. 101 din
Constituţie) ş.a.m.d.
Referindu-se la competenţa organelor executive, I. Vântu preciza că
elementele ce caracterizează competenţa lor privesc «conţinutul material,
sfera atribuţiilor (competenţa materială), cadrul teritorial de exercitare a ei
(competenţa teritorială).
Conţinutul raportului juridic

Subiecţii raportului juridic sunt legaţi intre ei prin drepturi şi obligaţii care
împreună formează conţinutul raportului juridic. Aceste drepturi şi obligaţii
sunt prevăzute în dispoziţiile normei juridice. Cu alte cuvinte dispoziţia
normei prefigurează în abstract conţinutul raportului juridic. Aşa cum
ipoteza indică subiecţii şi conturează faptul juridic, conţinutul viitorului
raport juridic concret este anticipat în abstract de dispoziţia normei
juridice.În raportul juridic subiecţii apar întotdeauna ca titulari de drepturi
şi obligaţii şi se comportă potrivit cu poziţia specifică fiecărui titular al
dreptului sau al obligaţiei. O trăsătură definitorie a conţinutului rapor- '
tului juridic rezidă în faptul că drepturile şi obligaţiile nu sunt rupte unele
de altele, ele se presupun şi se coordonează reciproc, sunt corelative. Ceea
ce poate pretinde subiectul activ este exact ceea ce constituie îndatorirea
subiectului pasiv.În unele raporturi juridice un subiect poate fi numai titular
de drepturi, iar celălalt numai titular de obligaţii. Astfel în contractul de
împrumut (art. 1576 şi urmat., Cod civil) sau în contractul de depozit (art.
1591, Cod civil) subiectul activ, creditorul (împrumutătorul, depo- nentul),
are dreptul de a cere bunul, pe când cealaltă parte, subiectul pasiv,
debitorul (împrumutatul, depozitarul) are obligaţia de a restitui bunul. în
alte raporturi, cum ar fi acelea izvorâte din contractul de vânzare-
cumpărare, in raporturile procesuale sau de căsătorie, subiecţii sunt in
acelaşi timp titulari de drepturi şi obligaţii. Unul şi acelaşi subiect este
concomitent creditor şi debitor.
Aşadar, conţinutul raportului juridic este alcătuit din drepturi şi obligaţii
care se nasc într-o relaţie concretă. Ele sunt în prealabil prevăzute în
dispoziţia regulii de drept.
Drepturile subiective şi clasificarea lor. Noţiunea de drept subiectiv ca şi
fundamentul său a făcut obiectul unei dezvoltări anterioare. El reprezintă
puterea, posibilitatea de a acţiona într-un anumit fel, ordonat sau permis de
lege. Dreptul subiectiv presupune trei posibilităţi cumulative: a) o anumită
conduită («de a se bucura şi a dispune de un lucru in mod exclusiv şi
absolut»...art. 480, Cod civil); b) să pretindă o conduită corespunzătoare
din partea subiectului sau subiecţilor obligaţi, care să asigure realizarea
primei conduite; c) să recurgă la nevoie la forţa de constrângere a
statului.În doctrina generală a dreptului ca şi în ştiinţele de ramură s-au
adoptat diferite criterii şi moduri de clasificare.
O clasificare reţinută in dreptul constituţional este in drepturi private,
drepturi publice şi drepturi politice.
a) Drepturile private sunt reglementate de dreptul civil, dreptul comercial
sau de dreptul familiei.
b)Drepturile publice sunt acele drepturi al căror germene este în natura
umană dar care au nevoie pentru dezvoltarea şi manifestarea lor de o
societate mai mult sau mai puţin dezvoltată. Din această categorie fac parte
libertatea cuvântului, a presei, a conştiinţei, libertatea de cult.
c) Drepturile politice propriu-zise sunt cele care asigură participarea la
puterea publică, cum ar fi dreptul de a alege şi de a fi ales, şi ele implică
întotdeauna o condiţie de capacitate.
O clasificare sugestivă este aceea a lui Rene Cassin, după Declaraţia
Universală a Drepturilor Omului, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U.
la 10 decembrie 1948. El însuşi fiind unul dintre arhitecţii importantului
document internaţional, îşi imaginează drepturile omului — pe structura
Declaraţiei — ca alcătuind patru coloane ale unui portic. Prima coloană
cuprinde dreptul la viaţă, la integritate corporală, la libertate fizică şi la
libertăţile juridice ale omului, la condamnarea sclavajului, la garanţia
omului contra arestărilor, condamnărilor şi executărilor arbitrare. A doua
coloană este aceea a drepturilor individului în relaţiile cu grupurile sociale:
dreptul la circulaţie, la căsătorie, familie, domiciliu, naţionalitate,
proprietate.
A treia coloană reprezintă libertăţile spirituale civice: opinie, expresie,
cercetare, asociere, reuniune, politice, care in general sunt clasificate ca
libertăţi politice.
A patra coloană, făcând pereche cu prima şi fiind egală cu celelalte,
priveşte drepturile omului ca «membru al societăţii», adică drepturile de
ordin economic: la muncă, la libertatea de alegere a muncii, condiţiile
umane de muncă şi remunerarea sa, odihnă, timp liber, nivelul şi condiţiile
umane de viaţă, sănătate, securitate socială, educaţie, gradele sale,
condiţiile sale, ţelurile sale, participarea la viaţa culturală, la progresul
ştiinţific, la operele de spirit . Alex Weill, după ce adoptă clasificarea
evocată mai sus, în drepturi politice, publice şi private, împarte drepturile
private în patrimoniale şi extra-patrimoniale iar drepturile patrimoniale in
reale şi de creanţă.
O clasificare tradiţională în teoria dreptului este în drepturi absolute şi
relative. Ea are la bază gradul de opozabilitate. Drepturile absolute sunt
opozabile tuturor, erga omnes. Drepturile relative sunt opozabile numai
părţilor dintr-un raport juridic, ca de exemplu în raporturile de obligaţii.
Obligaţia. Prin obligaţie, în sens juridic, se înţelege îndatorirea pe care
subiectul raportului juridic trebuie să o îndeplinească şi pe care cealaltă
parte să o pretindă pe baza normelor juridice. Obligaţia poate fi definită ca
fiind acel raport juridic în virtutea căruia o persoană, numită debitor, este
ţinută faţă de altă persoană, numită creditor, fie la o prestaţie pozitivă (a da,
a face), fie la o abstenţiune (a nu face)83. Sau mai pe scurt, obligaţia
reprezintă «îndatorirea ce revine debitorului de a îndeplini o anumită
prestaţie»84. Obligaţia nu constă în «a face, a nu face sau a da» cum s-a
susţinut în literatura juridică. Ea constă în îndatorirea la o prestaţie pozitivă
(a da, a face) sau la abţinere (a nu face). A susţine prima teză înseamnă a
confunda conţinutul raportului juridic cu obiectul său
3. Obiectul raportului juridic:
În literatura juridică nu există un punct de vedere unitar cu privire la
obiectul raportului juridic. Problema este controversată.
Vom examina opiniile exprimate începând cu cea dominantă pe care o
împărtăşim.
a)în lucrările de teoria dreptului ca şi în cele de ramură se susţine, în
general, că «Obiectul raporturilor juridice îl formează anumite acţiuni pe
care titularul dreptului subiectiv le efectuează sau le poate pretinde şi pe
care celălalt subiect este obligat a le săvârşi»
Unii autori consideră că numai bunurile materiale pot constitui obiect al
raportului juridic şi că raporturile juridice care nu se referă la un bun
material nu au obiect.
c) O altă concepţie este cea a pluralităţii obiectelor raportului juridic,
potrivit căreia acestea pot fi fenomene variate. Se susţine in această
concepţie că atât lucrurile materiale cât şi conduita oamenilor pot constitui
obiect al raporturilor juridice. Alţi autori adaugă la acestea şi alte valori
nepatrimoniale.
Considerăm că este justă prima opinie. Acţiunea legii, mai precis
dispoziţia regulii de drept, nu se poate îndrepta direct asupra unor valori
sociale, ca viaţa, onoarea, un bun material, etc. Indiferent de scopul
urmărit, material sau moral — raportul juridic se realizează, în ultimă
analiză, prin conduita umană, constând într- o acţiune (a da, a face) sau
într-o inacţiune (a nu face). Oricât de fermă ar fi dispoziţia regulii de drept,
ea nu poate schimba nici locul unei bile situate într-un plan orizontal, data
nu intervine fapta omului.
CATEGORII DE RAPORTURI JURIDICE
Cel puţin în Marele sistem romano-germanic din care facem şi noi parte,
dreptul se împarte pe ramuri grupate şi ele, la rândul lor, în ramuri ale
dreptului public şi ale dreptului privat. Jean Dabin consideră că în epoca
noastră statul, care stă în centrul relaţiilor, determină orice diviziune logică
a dreptului într-adevăr existenţa statului dă naştere la o serie dublă de
relaţii, private şi publice, pe de o parte, relaţii interne şi internaţionale, pe
de altă parte. Din momentul în care statul s-a constituit ca o grupare
supremă în vederea realizării bunului public, la categoria relaţiilor private,
inter-in-dividuale sau corporative se adaugă o categorie de relaţii noi şi
anume relaţiile publice sau politice. Acestea din urmă privesc statul şi
cuprind mai întâi relaţiile prin care statul se constituie şi se organizează,
exercitând activităţile sale. Apoi relaţiile dintre stat şi ceilalţi subiecţi de
drept, unităţile administrativ- teritoriale, organele de stat, funcţionarii,
cetăţenii, etc. Restul relaţiilor rămân în sfera dreptului privat. Analiza
categoriilor de raporturi juridice face obiectul fiecărei ramuri de drept în
parte. Ele se împart în raporturi juridice interne şi externe de drept public şi
de drept privat, şi evident, pe ramuri de drept în raporturi juridice
constituţionale, penale, civile, comerciale, etc.Natura raportului juridic este
determinată de natura regulii de drept care reglementează relaţia socială şi,
în ultimă analiză, de natura faptului juridic din care se naşte, pe baza
regulii de drept, un raport juridic. Dintr-un contract sau dintr-un delict civil
se va naşte întotdeauna un raport juridic civil. Dintr-o infracţiune sau
contravenţie se va naşte un raport penal sau administrativ

Refer at

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Refer at

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Ministerul Educației, Culturii și Cercetării al Republicii Moldova

§ 1. Noţiunea raportului juridic

3. PREMISELE RAPORTULUI JURIDIC. FAPTUL

5. STRUCTURA RAPORTULUI JURIDIC

6. Subiectul raportului juridic

7. Persoana juridică sau morală.

9. Statul suveran şi organizaţiile internaţionale

10. Capacitatea juridică.

11. Capacitatea civilă.

12. Conţinutul raportului juridic

13. Obiectul raportului juridic

1. Noţiunea raportului juridic

STRUCTURA RAPORTULUI JURIDIC

Conţinutul raportului juridic

S-ar putea să vă placă și