CURS APARATUL RENAL

Notiuni de anatomie si fiziologie a aparatului renal

Anatomia aparatului renal:

- rinichi;
- nefronul, este unitatea morfo-functionala a rinichiului, alcatuit din glomerul si tubul
urinifer;
- caile excretoare sunt alcatuite din: - calicele renale;
- bazinet (pelvis renal);
- ureteral;
- vezica urinara;
- uretra.
Fiziologie:
- rinichii au rol in formarea urinei contribuind la mentinerea homeostaziei;
- caile urinare au rol in transportul urinei

1
 EDUCATIA PACIENTULUI
PENTRU MENTINEREA UNEI ELIMINARI URINARE ADECVATE SI
PREVENIREA AFECTIUNILOR LA NIVELUL APARATULUI RENAL
- dobandirea obisnuintelor corecte de eliminare;
- evitarea inhibarii reflexului de mictiune (produce distensia vezicii, staza urinara care
favorizeaza formarea de calculi);
- asigurarea unui aport corespunzator de lichide;
- evitarea consumului de medicamente cu efect diuretic si nefrotoxic, fara prescriptie
medicala;
- toaleta regiunii perineale pentru a evita patrunderea microorganismelor in tractul
urinar (infectie urinara);
- tratarea corespunzatoare a anginei streptococice (previne GNA);
- evitarea aportului excesiv de saruri minerale (alimente, apa mineral);
- cunoasterea factorilor favorizanti in aparitia si evolutia afectiunilor renale: oboseala,
frigul, umiditatea, traumatisme, agenti toxici, afectiuni cardio-vasculare;
- cresterea tonusului muschilor perineali si abdominali prin exercitii fizice pentru
favorizarea contractiilor vezicii si a sfinterului extern al uretrei;
- evitarea excesului de proteine si sare care suprasolicita functional rinichiul.

2
 EVALUAREA MORFO – FUNCTIONALA A APARATULUI RENAL
➢ investigatii radiologice:
✓ radiografia renala simpla;
✓ pielografia;
✓ urografia;
✓ cistografia;
✓ arteriografia,
➢ examinari endoscopice:
✓ cistoscopia.
➢ explorarea functionala a aparatului renal:
✓ examenul urinei: macroscopic, microscopic, biochimic, testul Addis –
Hamburger;
✓ examenul sangelui: uree, acid uric, cretinina, ionograma (Na, K, Ca, Cl),
rezerva alcalina, pH;
✓ probe clearance: al creatininei si ureei;
✓ proba de concentratie si dilutie;;
✓ proba Zimnitki.
➢ scintigrafia renala;
➢ punctia vezicala;
➢ sondajul vezical;
➢ punctia biopsica.

3
 PREGATIREA PACIENTULUI PENTRU
EXPLORAREA RADIOLOGICA A
APARATULUI RENAL

PREGATIREA BOLNAVULUI PENTRU RADIOGRAFIA RENALA SIMPLA

Radiografia renala simpla este explorarea radiologica fara substanta de contrast care
poate evidentia conturul si pozitia rinichilor, calculi renali, ureterali sau vezicali radioopaci
(care contin saruri de calciu).
Pregatirea materialelor necesare: ulei de ricin, materiale necesare efectuarii unei clisme
evacuatorii.
Pregatirea psihica a bolnavului: se anunta pacientul, I se explica importanta tehnicii pentru
stabilirea diagnosticului, i se explica tehnica investigatiei si regimul alimentar.
Pregatirea alimentara a pacientului: cu 2 – 3 zile inaintea examinarii, pacientul va
consuma un regim fara alimente care contin celuloza si dau reziduuri multe (fructe, legume,
zarzavaturi, paste fainoase, paine) si ape gazoase. In ziua precedenta examenului, pacientul va
consuma un regim hidric (supe, limonade, ceai, apa negazoasa). In seara precedenta,
pacientul va consuma o cana cu ceai si paine prajita. Inaintea examenului pacientul nu
mananca si nu consuma lichide. Dupa examen poate consuma regimul sau obisnuit.
Pregatirea medicamentoasa: cu 2 zile inaintea examinarii, se administreaza carbune animal
si triferment cate 2 tablete de 3 ori pe zi.
In dimineata zilei de examinare, se efectueaza o clisma cu apa calda.
Inaintea executarii radiografiei pacientul isi va goli vezica urinara sau i se efectueaza un
sondaj vezicalsi se controleaza radioscopic daca mai exista aer in intestin.
Pacientul este condus la serviciul de radiologie, va fi ajutat sa se dezbrace si sa se aseze in
decubit dorsal pe masa radiologica. Dupa efectuarea radiografiei, este ajutat sa se imbrace,
condus la pat si se noteaza examenul in foaia de observatie.
In caz de urgenta, radiografia se poate executa fara pregatire prealabila a pacientului, dar
reusita este indoielnica.

4
 PREGATIREA PACIENTULUI PENTRU PIELOGRAFIE

Pielografie: radiografia aparatul renal executată cu substanţă de contrast administrată prin

cateterism ureteral, sub control cistoscopic.
Pregătirea materialelor necesare: materiale necesare pentru o radiografie renală simplă,
substanţă de contrast = Odiston 30% sau iodură de sodiu 10%, medicamante antihistaminice,
medicamente pentru urgenţă (trusa de urgenţă).
Pregătirea psihică a pacientului:
- se anunţă pacientul şi i se xplică importanţa tehnicii pentru stabilirea diagnosticului;
- se explică pacientului tehnica investigaţiei şi regimul alimentar pentru reuşita acesteia.
Pregătirea alimentară a pacientului:
- cu 2-3 zile înainte a examinării, pacientul va consuma un regim fără alimente care conţin
celuloză şi dau reziduri multe (fructe, legume şi zarzavaturi, paste fainoase, pâine) şi ape
gazoase;
- în ziua precedentă examenului, pacientul va consuma un regim hidric (supe, limonade, ceai,
apă negazoasă);
- în seara precedentă, pacientul va consuma o cană de ceai şi pâine prăjită;
- înaintea examenului pacientul nu mănâncă şi nu consumă lichide. După examen, bolnavul
poate consuma regimul său obişnuit.
Pregătirea medicamentoasă a pacientului:
- cu două zile înaintea examinării, se administrează cărbune animal şi triferment câte două
tablete de 3 ori pe zi;
- în seara precedentă zilei radiografiei, se administrează două linguri de ulei de ricin.
Testarea sensibilităţii faţă de substanţa de contrast:
- se efectuează testarea sensibilităţii bolnavului la iod cu odiston 30% sau iodură de sodiu 10%;
- dacă bolnavul prezintă o reacţie hiperalergică, se întrerupe introducerea substanţei de contrast
şi se administrează antihistaminice, anunţându-se imediat medicul;
- dacă toleranţa organismului este bună, pacientul va fi condus în sala de cistoscopie, unde va
fi ajutat să se dezbrace şi să se aşeze pe masa de examinare.
Administrarea substanţei de contrast:
5
- spălarea pe mâini cu apă curentă şi săpun;
- sub controlul cistoscopului se introduce sonda în ureter;
- se introduce substanţa de contrast uşor încălzită, 5-10 ml în fiecare parte cu presiune mică;
- bolnavul se transportă pe targă pe masa de radiografie.
Îngrijirea bolnavului după tehnică:
- după terminarea radiografiei se încearcă să se extragă – cu o seringă – substanţa de contrast;
- pacientul va fi ajutat să se îmbrace, va fi condus în salon şi instalat comod în pat;
- se notează examenul efectuat în foaia de observaţie.
Pielografia se execută în condiţii de asepsie perfectă. Substanţa de contrast trebuie uşor
încălzită pentru a nu produce contracţii spastice reflexe ale bazinetului. Injectarea substanţei
de contrast se face cu presiune moderată (altfel, produce rupturi ale bazinetului)

PREGATIREA PACIENTULUI PENTRU UROGRAFIE

6
Urografie: metodă curentă de examinare morfofuncţională a rinichilor şi căilor urinare,
utilizându-se substanţe iodate hidrosolubile administrate intravenos.
Pregătirea materialelor necesare: toate materialele prevăzute pentru o radiografie renală
simplă, substanţă de contrast Odiston de 30, 60 sau 75%, medicamente antihistaminice,
medicamente de urgenţă, seringi de 10 ml şi ace sterile pentru injecţii intravenoase, materiale
necesare pentru clismă.
Pregătirea psihică a pacientului:
- se anunţă pacientul şi i se explică importanţa tehnicii pentru stabilirea diagnosticului;
- se explică pacientului tehnica investigaţiei şi regimul alimentar pentru reuşita acesteia.
Pregătirea alimentară a pacientului:
- cu 2-3 zile înaintea examinării, pacientul va consuma un regim fără alimente care conţin
celuloză şi dau reziduri multe (fructe, legume şi zarzavaturi, paste fainoase, pâine) şi ape
gazoase;
- în ziua precedentă examenului, pacientul va consuma un regim hidric (supe, limonade, ceai,
apă negazoasă);
- în seara precedentă, pacientul va consuma o cană de ceai şi pâine prăjită;
- înaintea examenului pacientul nu mănâncă şi nu consumă lichide (pentru a reducea volumului
urinei). După examen, bolnavul poate consuma regimul său obişnuit.
Pregătirea medicamentoasă a pacientului:
- cu două zile înaintea examinării, se administrează cărbune animal şi triferment câte două
tablete de 3 ori pe zi;
- în seara precedentă zilei radiografiei, se administrează două linguri de ulei de ricin.
Se efectuează clismă evacuatoare înaintea injectării substanţei de contrast.
Testarea sensibilităţii faţă de substanţa de contrast:
- se efectuează proba de toleranţă faţă de iod;
- se comunică pacientului (ca să nu se sperie) unele simptome ce pot să apară (ameţeli, greţuri
sau dureri abdominale) şi care dispar repede fără consecinţă;
- dacă pacientul prezintă reacţie hiperergică, se întrerupe administrarea şi se anunţă medicul.
Participarea la examen:

7
- pacientul va fi condus la serviciul de radiologie, va fi ajutat să se dezbrace şi se aşează pe
masa radiologică;
- dacă toleranţa organismului este bună, se administrează intravenos substanţa de contrast,
astfel: 20 ml Odiston 75% la adulţi (sau 25 ml soluţie 60%), iar la copii, în funcţie de vârstă,
se administrează 5-15 ml soluţie 75%;
- la 8-10 minute de la efectuarea injecţiei, medicul execută radiografia renală (urografia).
Îngrijirea pacientului după tehnică: va fi ajutat să se îmbrace, va fi condus în salon şi instalat
comod în pat, se notează examenul în foaia de observaţie.
Injectarea substanţei de contrast se face pe masa radiologică foarte încet, cu multă precauţie,
amestecându-se cu sângele pacientului.
Urografia este contraindicată în: insuficienţă renală şi hepatică, boala Basedow, stări alergice,
anemii hemolitice, tuberculoză pulmonară evolutivă.

8
 PREGATIREA BOLNAVULUI PENTRU CISTOGRAFIE
Cistografia este o metoda de explorare radiologica a vezicii urinare care se poate executa prin:
1. radiografia simpla vezicala (dupa evacuarea vezicii urinare);
2. radiografia dupa umplerea vezicii urinare cu substanta de contrast sterila (cistografia)
(iodura de sodiu 10 – 20 %, 200 – 250 ml, cu ajutorul seringii Guyon), eventual amestecata cu
aer.
Radiografia simpla a vezicii urinare poate pune in evidenta calculi intravezicali si metoda
nu necesita o pregatire prealabila a pacientului.
Cistografia cu substanta de contrast necesita urmatoarele:
Pregatirea materialelor necesare:material necesar efectuarii unei clisme; sonda Nelaton
sterila; solutie sterila de acid boric; seringa Guyon sterila; substanta de contrast (iodura de
sodiu 10% sterila sau Odiston; pensa hemostatica; manusi sterile; tavita renala.
Pregatirea pacientului:
- se anunta pacientul si i se explica necesitatea tehnicii;
- se efectueaza o clisma evacuatoare cu apa calda;
- pacientul este condus la serviciul radiologic, este ajutat sa se dezbrace si sa se aseze in
decubit dorsal pe masa radiologica.
Medicul si asistentul medical isi spala mainile cu apa curenta si sapun, imbraca manusile
sterile.
Tehnica:
- se introduce sonda Nelaton sterila in vezica urinara;
- se capteaza urina prin sonda in tavita renala si se spala vezica cu solutie sterila de acid
boric;
- in seringa Guyon se aspira 100 – 200 ml iodura de sodiu 10% sterila sau odiston si se
introduce in vezica;
- se inchide sonda cu o pensa hemostatica;
- pacientul este rugat sa nu urineze decat dupa terminarea examenului cistografic;
- medicul executa imediat radiografia.
Vezica urinara poate fi evidentiata cu ocazia urografiei astfel: la 1 – 2 ore dupa injectarea
substantei de contrast, ea se colecteaza in vezica, dand posibilitatea sa fie radiografiata.

9
Vezica urinara mai poate fi evidentiata prin pneumocistografie cand vezica se umple cu
aer si apoi se injecteaza substanta opaca prin sonda. Pacientul este pregatit ca si pentru o
radiografie renala simpla: cu 10 – 12 ore inaintea examinarii i se restrange consumul de
lichide si inaintea examinarii vezica va fi golita, se va spala si apoi cu ajutorul seringii Guyon
se introduc 100 – 150 ml aer. Se inchide sonda cu o pensa hemostatica si apoi se injecteaza
substanta de contrast in vezica prin punctionarea sondei cu un ac.

ARTERIOGRAFIA RENALA
Este o metoda de explorare a aparatului renal prin administrarea substantei de contrast pe cale
arteriala (renala sau femurala), calea femurala fiind mai usor de abordat, este curent folosita.
Pregatirea bolnavului si administrarea substantei de contrast se realizeaza in conditii identice
cu cele mentionate la celelalte tehnici de examinare a aparatului renal.
Prima radiografie se executa la 2 – 3 secunde de la inceperea administrarii substantei de
contrast, a doua radiografie la 6 secunde si a treia la 8 secunde.
Sustanta de contrast se administreaza lent deoarece administrarea rapida provoaca durere
intensa de-a lungul venei.

PREGATIREA PACIENTULUI PENTRU EXAMENUL RADIOLOGIC AL

RINICHILOR PRIN RETROPNEUMOPERITONEU
Retropneumoperitoneu: consta in introducerea de aer sau oxigen in spatiul retroperitoneal
pentru evidentierea contururilor rinichilor.
Materiale necesare: materiale necesare efectuarii unei clisme; instrumente si materiale
necesare efectuarii unei punctii; aparat de pneumotorax in perfecta stare de sterilitate.
Efectuarea tehnicii:
- se anunta pacientul explicandu-i necesitatea tehnicii si inofensivitatea ei;
- se anunta pacientul ca nu trebuie sa manance nimic in dimineata zilei de examen;
- in seara precedenta interventiei se efectueaza o clisma evacuatoare;
- pacientul va fi condus in sala de radiografie, ajutat sa se dezbrace si sa se aseze pe masa
radiologica;
- personalul se spala cu apa curenta si sapun, imbraca manusile sterile;
- se serveste medicului instrumentarul cerut pentru a efectua punctia in loja perirenala;
10
 - cu aparatul de pneumotorax medicul introduce 1000 – 1200 ml gaz si executa apoi
radiografia;
- la locul punctiei, se efectueaza un pansament; se ajuta pacientul sa se imbrace si este
condus la pat.
Gazul introdus se resoarbe in decurs de maximum doua zile.

PREGATIREA PACIENTULUI PENTRU CISTOSCOPIE

11
Cistoscopia este o metoda de evaluare a endovezicii cu ajutorul cistoscopului.
Scop: identificarea proceselor patologice endovezicale, inflamatiilor specifice, nespecifice,
tumorilor, malformatiilor anatomice, calculilor, corpilor straini.
Pregatirea instrumentelor si a materialelor: casolete cu campuri sterile, manusi sterile,
costum steril pentru medic, seringa Guyon cu oliva uretrala sterila, solutie de novocaina,
seringa de 20 ml de unica folosinta, pense sterile, tampoane de vata sterile, cistoscopul cu toate
anexele sale sterile, solutie de acid boric 3%, doua sonde ureterale radioopace sterile, sonde
uretrovezicale sterile, solutii dezinfectante, eprubete pentru recoltarea urinei, doua tavite
renale.
Pregatirea psihica si fizica a pacientului:
- se anunta pacientul, explicandu-i-se necesitatea tehnicii;
- la nevoie, cu o jumatate de ora inainte i se administreaza un sedativ;
- i se suprima micul dejun si va ingera 500 ml lichid, cu o ora inainte de examen pentru a
se asigura fluxul urinar necesar;
- pacientul isi va goli vezica urinara, va fi condus in sala de examinare si ajutat sa se
dezbrace (in regiunea inferioara a trunchiului);
- este ajutat sa se urce pe masa speciala (de cistoscopie sau ginecologica) si sa se aseze in
pozitie ginecologica;
- i se fixeaza picioarele pe suportul mesei;
- se efectueaza toaleta organelor genital externe si perineului cu apa si sapun;
- se acopera membrele inferioare cu campuri sterile, lasandu-se accesibila regiunea
perineului.
Participarea la tehnica:
- se dezinfecteaza meatul urinar;
- pentru anestezie locala, se introduc in uretra 20 ml solutie de novocaina 0,5% sau 30 ml
borat de procaina 2%;
- anestezia locala se mai poate efectua prin badijonarea meatului si instilatie de
Xilocaina sau Lidocaina;
- la femei, anestezia locala este suficienta pentru efectuarea cistoscopiei in scop
diagnostic;

12
- la barbati, cistoscopia cu cistoscop rigid e preferabil sa se faca in rahianestezie dar se
poate utiliza si anestezia intravenoasa sau pe masca;
- anestezia locala cu Xilocaina este suficienta pentru investigatiile cu fibroscopul dar
orice manevra endoscopica (rezectie de prostata sau tumori) necesita anestezie
regionala sau generala;
- se verifica functionalitatea sistemului de iluminat, starea de curatenie a lentilelor,
etanseitatea asamblarilor;
- se lubrifiaza instrumentul care urmeaza sa fie introdus si se ofera medicului;
- se spala vezica cu solutie de acid boric 3% pana cand lichidul de spalatura devine
perfect limpede;
- medicul umple vezica cu 150 ml apa sterilizata sau solutie dezinfectanta slaba la
barbati sau 250 ml la femei si inlocuieste canula de irigatie cu sistemul optic;
- se racordeaza sistemul de iluminat la reteaua electrica;
- se ofera medicului instrumentele solicitate, eprubetele pentru recoltarile urinare;
- pacientul cu rahianestezie va fi transferat de pe masa de examinare pe targa si
transportat in salon unde va fi asezat in decubit dorsal, fara perna, timp de 12 ore;
- la nevoie se administreaza calmante si antispastice;
- la femei cistoscopia se face si ambulator si nu necesita supraveghere.
Dupa efectuarea cistoscopiei, se reorganizeaza locul de munca, se curata, se dezinfecteaza
si se sterilizeaza cistoscopul cu toate anexele sale.
Incidente si accidente:
✓ accese febrile trecatoare, frisoane, dureri lombare asemanatoare cu colica renala;
✓ mici hemoragii produse spontan sau in urma spalaturii vezicale cu apa calda;
✓ ruptura de uretra, cu uretroragie;
✓ perforatia vezicii urinare,

13
 Testul Addis – Hamburger

Studiul cantitativ al elementelor figurate şi al cilindrilor din urină se face prin testul
Addis – Hambruger. La femei nu se fac recoltări în perioada menstruală.
Pregătirea bolnavului. Se anunţă bolnavul cu o zi înainte de efectuarea probei; se
recomandă regim fără lichide cu 24 ore înainte. Dimineaţa, bolnavul este rugat să urineze, se
notează ora exactă; această urină se aruncă. Din acest moment bolnavul este rugat să rămână
culcat timp de 100 sau 180 de minute. Bolnavul nu bea nimic în tot acest timp (după unii,
bolnavul bea 200 ml apă sau ceai fără zahar, imediat după golirea vezicii urinare pentru
asigurarea debitului urinar minim).
Pregătirea materialului pentru recoltarea urinei. Se pregăteşte materialul steril
pentru recoltare, acelaşi ca şi pentru examentul bacteriologic al urinei. Se pregăteşte
materialul necesar pentru toaleta organelor genitale.
Recoltarea urinei. După 100 sau 180 de minute se face toaleta organelor genito-
urinare cu apă şi săpun. Se recoltează întreaga cantitate şi se măsoară volumul (recoltarea se
face din jet prin emisiune spontană sau prin caterism vezical). Se trimite la laborator,
notându-se exact intervalul de timp între cele două micţiuni şi volumul urinei de la a doua
micţiune.
Interpretare normal se elimină prin urină 1000 hematii/minut şi 1000-2000 leucocite/minut.

14
 Clearance-ul creatininei
Creatinina se elimina prin urina prin filtrarea glomerulara fara sa mai fie absorbita sau
secretata de tubi.
Pregatirea bolnavului: se anunta bolnavul cu o zi inainte ca:
- sa nu manance in dimineata examinarii;
- sa stea culcat in pat 12 ore peste noapte si in tot timpul examenului (2 ore);
- timp de 20 – 30 minute inaintea probei se dau bolnavului 400 – 500 ml apa pentru
asigurarea unei diureze suficiente.
Efectuarea recoltarii:
- la ora 7, dupa ce a terminat de baut apa, bolnavul va urina ridicat in picioare , aceasta
urina se arunca;
- blnavul bea 300 ml ceai fara zahar sau 300 ml apa;
- bolnavul se culca din nou;
- la ora 8 bolnavul urineaza din nou, urina se pastreaza;
- se masoara volumul acesteia;
- se recolteaza 5 ml sange prin punctie venoasa pentru determinarea creatininei, apoi
bolnavul se culca din nou;
- la ora 9 bolnavul urineaza din nou, aceasta urina se pastreaza;
- se masoara volumul urinei;
- se consemneaza greutatea si inaltimea bolnavului;
- din cele doua emisii de urina se trimit 10 ml la laborator impreuna cu sangele recoltat
pentru determinarea creatininei.
Interpretare: valoarea normala = 140ml/minut + / - 30. Valorile scad sub 70 ml in
insuficienta renala.

15
 Clearance-ul ureei
Ureea trece prin filtrarea glomerulara, fiind partial resorbita la nivelul tubilor proximali.
Pregatirea bolnavului:
- bolnavul este anuntat cu o zi inaintea probei;
- bolnavul va sta culcat peste noapte precum si in dimineata examinarii, tot timpul probei;
- bolnavul nu va manca dimineata.
Efectuarea recoltarii:
- la ora 7 bolnavul este rugat sa urineze, urina se arunca;
- se da bolnavului apoi sa ingere 250 ml apa;
- la ora 8 bolnavul va urina intr-un vas, se masoara volumul urinei;
- se recolteaza 5 ml sange pentru determinarea ureei;
- se da bolnavului sa ingereze 250 ml apa;
- la ora 9 bolnavul urineaza intr-un alt vas, se masoara volumul urinei emise;
- din cele doua emisiuni de urina se trimit la laborator 10 ml (notandu-se exact volumul
de urina din cele doua emisiuni) impreuna cu sangele recoltat.
Interpretare: valoarea normala = 75 ml / minut.
O leziune glomerulara sau tubulara scade capacitatea de epurare a ureei din plasma.

Proba Zimnitki
• bolnavul este mentinut in pat;
• se administreaza regim alimentar si hidric normal;
• se recolteaza urina din 3 in 3 ore timp de 24 ore;
• se noteaza volumul si densitatea fiecarei probe.
Interpretarea rezultatelor: cu cat cifrele sunt mai indepartate intre ele, cu atat capacitatea de
adaptare a rinichiului este mai buna.

Proba de concentraţie şi diluţie

16
 Proba de concentraţie
Pregătirea bolnavului. La ora 12 bolnavul primeşte alimentaţie solidă (ouă, şuncă, pâine,
carne) fără lichide.
Recoltarea urinei. Din două în două ore (la orele 14, 16, 18 şi 20) se colectează 4
eşantioane de urină. De la orele 20până la orele 8 dimineata urina se colectează într-o
singură probă. Se notează la toate eşantioanele de urină volumul şi densitatea.
Interpretarea. În cursul după – amiezii şi noaptea, ca răspuns la proba de concentraţie,
diureza scade mult, iar densitatea trebuie să crească, depăşind 1028 cel puţin într-o probă. Se
consideră patlogic când, predominând diureza nocturnă, lichidul ingerat se elimină cu
întârziere. De asemenea, când capacitatea de concentraţie este redusă sau dispărută
(densitatea maximă sub 1028). În insuficienţa renală severă, densitatea variază puţin înjurul
valrii de 1010 (izostenurie).
La bolnavii la care încărcarea cu lichid este contraindicată (edem, insuficienţă
cardiacă) se face numai proba de concentraţie, apreciindu-se că un rinichi care concentrează
bine are capacitatea de diluţie normală.
Proba de diluţie
Pregătirea bolnavului. Cu două zile înainte, bolnavul este supus la un regim alimentar mixt;
are voie să bea lichide cât vrea. În ziua examinării, bolnavul va sta în repaus la pat.
Golirea vezicii şi ingerarea lichidului. La ora 7,30 îşi evacuează vezica urinară (urina se
aruncă). Bolnavul va ingera 1500 ml ceai sau apă timp de ½ h.
Recoltarea urinei. Între orele 8-12, timp de 4 ore, se recoltează 8 probe de urină, din 30 în
30 min. Se notează cantitatea şi densitatea urinei din fiecare probă.
Interpretarea rezultatelor. În mod normal, în primele 4 ore, ca răspuns la hidratare, se
elimină întreaga cantitate de lichid ingerată. În primele 2 ore se elimină mai mult de jumătate
din cantitatea totală. În cel puţin una din probele de dimineaţă volumul urinar depăşeşte 300
ml, iar densitatea urinei trebuie să fie sub 1005 în cel puţin una din probe.

Recoltarea urinei pentru urocultură

17
Urocultura:

- este metoda prin care se permite, prin cultivarea si analiza probelor de urina,
identificarea agentilor patogeni care produc infectii ale tractului urinar;
- testul de urocultura este utilizat in laboratoarele de microbiologie clinica, fiind
recomandat de medicul specialist pentru a stabili existenta unei infectii a cailor
urinare;
- proba de urina folosita pentru urocultura poate fi prelevata in unitatea medicala sau la
domiciliul pacientului daca se respecta instructiunile de recoltare;
- recoltarea se face intr-un recipient special - urocultor - de unica folosinta, steril, cu
capac etans, pentru a preveni contaminarea probei;
- volumul de urina necesar unui test uzual este de 10 - 15 ml.

Recomandari pentru recoltarea probei de urina pentru urocultura :

➢ pentru adulti :
• se recomanda recoltarea din prima urina de dimineata sau se accepta un esantion de
urina obtinut dupa cca 4 ore de staza vezicala (lipsa mictiunii);
• se face toaleta riguroasa a regiunii urogenitale cu apa si sapun (nu se utilizeaza
substante sau solutii dezinfectante) si se sterge regiunea cu un prosop curat sau
compresa sterila;
• la barbati se recomanda ca toaleta locala sa se efectueze cu decalotarea glandului;
• la femei, in cazul in care este prezenta o secretie genitala abundenta, alaturi de
toaleta riguroasa se va introduce in vagin un tampon steril;
• se recolteaza o cantitate de cca 20 ml de urina din jetul mijlociu direct in
recipientul steril (primul jet se lasa sa curga in toaleta);
• nu se vor atinge peretii interiori ai urocultorului;

• la sfarsitul recoltarii, capacul se infileteaza strans pe urocultor pentru evitarea

scurgerii urinei si contaminarii acesteia;
➢ pentru sugari :
18
 • se spala zona urogenitala cu apa si sapun si se tamponeaza cu comprese sterile;
• se fixeaza punguta sterila prin intermediul benzilor adezive in jurul orificiului
urinar;
• se verifica fermitatea aderarii benzilor de fixare la tegumentul copilului pentru a se
evita scurgerea urinei pe langa punga si contaminarea acesteia;
• dupa recoltare, punga se dezlipeste de tegumentul copilului si cele doua benzi
adezive se lipesc intre ele asigurandu-se astfel inchiderea pungii; este recomandat
ca punga sa se transporte la laborator in interiorul unui urocultor steril pentru
adulti;

Este important:

✓ ca recoltarea sa se faca inainte de inceperea unui tratament antibiotic;

✓ pentru controlul eficientei tratamentului antibiotic, urina se recolteaza dupa 5 - 7 zile
de la ultima doza de antibiotic administrate;
✓ urina se recolteaza in recipiente sterile procurate de la laborator (urocultoare sterile
pentru adulti, pungi sterile de unica folosinta pentru sugari);
✓ daca proba nu poate fi transportata in maxim 2 ore la laborator, aceasta se pastreaza la
temperatura 2 - 8°C;

PUNCTIA VEZICII URINARE

19
 ➢ reprezinta golirea vezicii urinare prin intermediul unei canule sau a unui ac de
punctie pe cale trans-abdominala, denumita si punctia supra-pubiana;
➢ este o interventie de urgenta care se practica in cazul unei retentii acute de urina la
care nu se poate efectua sondajul vezical;
➢ se efectueaza numai cand exista pericolul rupturii vezicii urinare prin supra-distensia
ei.
Scopul: terapeutic.
Materiale necesare: seringa de 5-10 ml sterila cu 1-2 ace sterile pentru anestezie locala,
pensa anatomica sterila, solutie de novocaina 1-2 %, alcool iodat si tinctura de iod, un trocar
subtire sau 1-2 ace de seringa lungi de 10-12 cm prevazute cu mandrin sterilizate, 1-2 tavite
renale, un cilindru gradat de 1000 ml, 2-3 eprubete uscate si etichetate, musama si aleza
curate, o perna tare (pentru a fi asezata sub bazinul bolnavului), comprese sterile si
leucoplast.
Pregatirea materialelor necesare:
- se aleg instrumentele necesare si se sterilizeaza;
- toate materialele necesare se aseaza pe o masuta de tratament acoperita cu un camp steril
care este transportat langa patul bolnavului;
Pregatirea bolnavului:
- se anunta bolnavul informandu-l despre necesitatea efectuarii punctiei;
- bolnavul este asezat in decubit dorsal;
- pe pat se aseaza o musama si o aleza curata iar sub bazinul bolnavului se introduce o perna
tare;
- se rade regiunea supra-pubiana si se spala cu apa si sapun;
- apoi se dezinfecteaza cu alcool si se badijoneaza cu tinctura de iod;
Participarea la punctie:
- se pregateste seringa pentru anestezie locala incarcand-o cu solutie de novocaina pe care o
oferim medicului;
- se ofera medicului pensa cu care isi alege acul pentru punctie;
- in timpul punctiei, mandrinul acului se pastreaza in conditii sterile pana la terminarea
drenajului urinar;
- se recolteaza urina in tavite renale din care se colecteaza in cilindru gradat;
20
- se recolteaza urina in eprubetele special pregatite direct din canula acului pentru examene
de laborator;
- dupa indepartarea acului de catre medic, locul punctiei se badijoneaza cu tinctura de iod, se
aplica un pansament steril care se fixeaza cu leucoplast;
- se completeaza formularul pentru examinarile de laborator;
- se determina cantitatea si calitatea urinei evacuate;
Punctia se noteaza in F.O. a bolnavului cu data, cantitatea de urina evacuata si numele
medicului executant.
Accidente:
1. Punctie negativa – cand peretele abdominal este prea gros si acul nu a patruns suficient de
profund.
2. Hemoragie intra-vezicala – aceasta se previne prin golirea lenta si incompleta a vezicii.
3. Astuparea acului de punctie cu flocoane de fibrina sau tesuturi detasate in timpul punctiei
– in aceasta situatie acul se desfunda cu ajutorul mandrinului.

Puncţia biopsică

21
Definiţie – puncţia biopsică reprezintă introducerea unui ac de puncţie într-un oragan
parenchimatos pentru recoltarea unui fragment de ţesut.
Puncţia se practică pe ficat, splină, rinichi, ganglionii limfatici, plămâni, tumori solide.
Scop explorator: examenul histopatologic al ţesutului extras pentru stabilirea diagnosticului.
Indicaţii: îmbolnăviri ale organelor mai sus – menţionate; se face pentru confirmarea
diagnosticului clinic sau pentru precizarea stadiului îmbolnăvirilor.
Contraindicaţii: diateze hemoragice, rinichi unic (anatomic funcţional) – pentru puncţia
renală.
Locul puncţiei hepatice: - faţa anterioară sau laterală a ficatului pe linia mediană imediat
sub rebordul costal sau în plină matitate (dacă ficatul este mărit);
- de-a lungul liniei axilare posterioare în spaţiul IX sau X
intercostal drept (dacă ficatul se menţine în limite normale sau sub aceste limite).
Locul puncţiei splenice: spaţiul VIII şi IX intercostal stâng, între linia axilară anterioară şi
cea medie, în afara rebordului costal.
Locul puncţiei renale: regiunea lombară , în dreptul discului intervertebral L1 - L2, la 8 cm
de linia mediană; se preferă puncţia rinichiului drept faţă de cel stâng, pentru a evita lezarea
splinei sau a unor vase mari.
Puncţia ganglionară şi a tumorilor solide: locul se alege în funcţie de masa ganglionară
sau tumorală selecţionată pentru examenul histopatologic.
Pregătirea materialelor:
- de protecţie a mesei de operaţie;
- pentru dezinfecţia pielii tip III;
- instrumente şi materiale sterile: 2-3 ace Vim-Silverman, Menghini (pentru puncţia
hepatică), ace lungi de 10 cm, cu bizoul alungit (pentru puncţia splenică), ace cu diametrul
de 1-2 mm şi lungimi diferite pentru puncţia ganglionară, seringi de 5-20 ml, ace pentru
anestezie, câmpuri chirurgicale, mănuşi, comprese, tampoane, trusă perfuzie, pense
hemostatice;
- alte materiale: lame de microscop, hârtie de filtru, vas cu 50 ml ser fiziologic, tăviţă renală;
- medicamente: tonice – cardiace, hemostatice, sânge izogrup, izoRh.
Pregătirea pacientului:

22
1. pregătirea psihică: se informează asupra necesităţii puncţiei, a poziţiei în care va sta, se
asigură că durerea este înlăturată prin anestezie, se instruieşte cum să se comporte în timpul
puncţiei;
2. pregătirea fizică:
- se controlează, cu câteva zile înainte, timpul de sângerare, timpul de coagulare, timpul de
protrombină, numărul trombocitelor;
- se administrează cu două zile înaintea puncţiei medicaţie coagulantă, tonico-capilară
(vitamina C, K, preparate de calciu) care se continuă şi după puncţie 1-2 zile (această
pregătire se face îndeosebi pentru puncţia hepatică, splenică, renală);
- se asigură poziţia: a. pentru puncţia hepatică – decubit dorsal cu trunchiul uşor ridicat sau
decubit lateral stâng cu mâna dreaptă sub cap;
b. pentru puncţia splenică – decubit dorsal cu membrele superioare pe
lângă corp, necontractate sau decubit lateral drept cu mâna stângă sub cap;
c. pentru puncţia renală – decubit ventral cu un săculeţ de nisip aşezat
sub abdomen;
d. pentru puncţia tumorilor şi ganglionilor – poziţia în funcţie de
localizarea şi mărimea lor.
Execuţia puncţiei: este făcută de către medic ajutat de două asistente, se desfăşoară în sala
de tratament.
Medicul: îşi spală mâinile, le dezinfectează, alege locul puncţiei, face anestezia locală,
protejează locul puncţiei cu câmpul steril, execută puncţia, aspiră ţeutul (cu excepţia puncţiei
efectuate cu acul Vim - Silverman care este prevăzut cu obturator despicat), îndepărtează
acul prin aspiraţie.
Asistenta I: işi spală mâinile, le dezinfectează, pregăteşte locul puncţiei, dezinfecţie tip III,
serveşte mediulului seringa cu acul pentru anestezie, serveşte câmpul chirurgical, serveşte
mănuşile chirurgicale sterile, serveşte acul de puncţie, serveşte seringa pentru aspiraţie,
badijonează locul puncţiei cu tinctură de iod, aplică pansament uscat compresiv fixat cu
benzi de romplast.
Asistenta II: işi spală mâinile, le dezinfectează, aşează pacientul în poziţie corespunzătoare
locului puncţiei, menţine poziţia pacientului, supraveghează pacientul pentru a sta în

23
inspiraţie profundă, supraveghează pulsul, respiraţia, culoarea feţei, badijonează locul
puncţiei cu tinctură de iod, aplică pansament uscat compresiv fixat cu benzi de romplast.
Îngrijirea ulterioară a pacientului:
- pacientul rămâne la pat 24-48 de ore în decubit lateral drept, pentru puncţia hepatică şi în
decubit dorsal pentru puncţia splenică şi renală;
- se supraveghează pulsul, tensiunea arterială, pansamentul timp de 24 de ore;
- la locul puncţiei se aplică pungă cu gheaţă;
- se administrează calmante ale tusei, dacă este cazul;
- se controlează urina 3-4 zile după puncţia renală pentru a sesiza apariţia hematuriei.
Pregătirea materialelor extrase pentru trimiterea la laborator.
- fragmentele de ţesuturi se îndepărtează din ace prin insuflare de aer cu seringa şi sunt
pregătite de medic sub formă de amprente pe lama de sticlă sau sub formă de frotiuri;
- se întocmeşte buletinul de trimitere la laboratorul de anatomie patologică.
Reorganizare, notarea puncţiei în foaia de observaţie.
Accidente:
- tuse instantanee sau hemotorax moderat determinat de atingerea pleurală;
- hemoragie care se combate prin administrarea medicaţiei hemostatice;
- şoc pleural.
De evitat: mişcarea pacientului în timpul puncţiei poate duce la ruperea acelor şi lezarea
organelor puncţionate.

NOTIUNI DE SEMIOLOGIE
24
 1. Anamneza: are un rol important in patologia renala deorece numerosi factori
infectiosi sau alergici pot afecta rinichiul, deteriorandu-i functiile.
Oboseala si subalimentatia, frigul, umiditatea favorizeaza adesea diferite boli renale.
Socul si traumatismele cu zdrobiri de tesuturi pot realiza chiar grave leziuni renale, in
special tubulare.
Unele substante toxice (plumbul, fosforul, mercurul) sau medicamentele (sulfamidele,
penicilinele), prim mecanisme toxice sau toxico-alergice, pot actiona asupra intregului
nefron, cu precadere asupra tubilor, realizand tubulonefroze grave.
Graviditatea favorizeaza infectii urinare sau poate chiar duce la aparitia “nefropatiei de
sarcina”.
Bolile altor aparate sau organe (endocardita lenta, HTA, ateroscleroza) au deseori un
rasunet renal.
Adenomul de prostate, stricturile uretrale, litiaza reno-uretrala favorizeaza staza si
infectia renala.
Cel mai insemnat rol in etiologia bolilor renale bilaterale il au infectia streptococica a
cailor aeriene superioare si infectia de focar. Este foarte important tratamentul corect al
anginelor si amigdalitelor, granuloamelor dentare, reumatismului acut, sinuzitelor
(glomerulonefrita acuta).
2. Simptome functionale
Cele mai revelatoare simptome functionale pentru afectarea aparatului renal sunt:
• durerea;
• tulburarile de mictiune;
• tulburarile in emisiunea urinii;
• piuria;
• hematuria

Durerea poate fi:

➢ lombara, spontana, unilaterala, de intensitate redusa (surda) sugereaza o ptoza renala,
litiaza renala latenta, o pielonefrita, o tuberculoza sau cancer renal;

25
 ➢ durerea lombara bilaterala, cu caracter surd sau de tractiune, apare in
glomerulonefritele acute sau cornice, in sclerozele renale;
➢ cand durerea atinge o mare intensitate, este unilaterala si apare in crize paroxistice si
cand debuteaza in regiunea lombara si iradiaza pe traiectul ureterului spre fosa iliaca,
regiunea inghinala, organele genitale si fata interna a coapsei respective poarta
denumirea de colica renala sau nefritica. Durerea este atroce, permanenta, cu
intensificari paroxistice si are caracter de sfasiere, arsura, intepatura sau greutate.
Bolnavul este agitat, cauta (fara sa reuseasca) o pozitie de usurare, are senzatii
imperioase de mictiune, dar nu reuseste sa urineze decat cateva picaturi de urina
concentrata, continand adesea sange. In timpul colicii pot aparea:
- alte semene urinare: polakiurie, oligurie, tenesme vezicale
- tulburari gastro-intestinale reflexe: greturi, varsaturi, meteorism, constipatie.
Colica renala apare in litiaza renala (calculul care patrunde in ureter), mai rar in
hidronefroza sau tuberculoza renala.
Tulburari in emisiunea urinii:
➢ polakiurie si disuria apar de obicei impreuna – cistita fiind cea mai frecventa cauza
iar la barbatii peste 60 ani prima cauza este adenomul de prostata;
➢ nicturie – este adeseori un semn de insuficienta cardiaca sau scleroza renala;
➢ retentia de urina –( apare globul vezical) este intalnita in tumori ale prostatei, calculi
sau stricturi uretrale si unele leziuni ale sistemului nervos, hemoragie cerebrala,
paralizie generala, stari comatoase;
➢ incontinenta urinara – poate aparea in leziuni ale vezicii urinare, ale sistemului
nervos central sau ale maduvei spinarii.
Tulburarile diurezei:
➢ poliuria – se intalneste in stari fiziologice (ingerare exagerata de lichide), in diabetul
insipid sau zaharat, in insuficienta cardiaca, in timpul regresiunii edemelor cand mari
cantitati de apa si sodiu sunt eliminate, la sfarsitul unor boli febrile si in bolile renale
cronice in stadiul de insuficienta renala ;
➢ oliguria – apare dupa reducerea ingestiei de apa, transpiratii abundente, febra, pierderi
mari de lichide prin diaree si varsaturi. Oliguria patologica apare fie prin scaderea
filtratului glomerular in: insuficienta cardiaca , in colapsul vascular, in colici renale,
26
 glomerulonefrite acute sau cornice, scleroze renale; fie prin cresterea reabsorbtiei
tubulare: nefropatii tubulare;
➢ anuria – apare ca si in cazul oliguriei dar este mult mai grava.
Hematuria: se stabileste prin proba celor trei pahare, astfel:
Bolnavul urineaza succesiv in trei pahare conice: cateva picaturi in primul pahar, partea cea
mai abundenta a mictiunii in al doilea pahar si ultimele picaturi in al treilea pahar.
Daca hematuria apare numai in primul pahar – hematuria initiala – inseamna ca este de
origine uretrala (uretrite, traumatisme); daca pare in ultimul pahar – hematuria terminala-
este de origine vezicala ( litiaza, tumori, tuberculoza); daca apare in toate cele trei pahare –
hematuria totala – este de origine renala (in litiaza, tuberculoza, cancer, glomerulonefrite).
Piuria: apare datorita unei leziuni a aparatului urinar. Si aici se poate recurge la proba celor
trei pahare pentru a preciza originea piuriei.
3. Semne fizice:
Inspectia generala ofera importante date diagnostic:
• pozitia “cocos de pusca” (in decubit lateral de partea bolnava) este luata de bolnavii
cu colica nefritica pentru usurarea durerii;
• paloarea tegumentelor se intalneste la bolnavii cu insuficienta renala cronica –
uremie;
• edemul- uneori discret decelabil numai prin cresterea bolnavului in greutate; alteori
considerabil antrenand infiltratia tesutului celular subcutanat din intreg organismul si
colectii lichidiene in toate seroasele: pleura, pericard, peritoneu = anasarca. Edemul
renal este alb, nedureros, moale (pastrand amprenta degetului la apasare = godeu).
Apare in glomerulonefrita acuta si cronica si in sindroamele nefrotice.
Prin palpare se poate aprecia ptoza renala (coborarea rinichiului), cresterea volumului
rinichiului si prezenta punctelor dureroase.
Prin percutia regiunii lombare cu varful degetelor sau cu marginea cubitala a mainii (semnul
Giordano) se declanseaza dureri vii in caz de litiaza renala, pielonefrite, GNA.

4. Examene complementare:
➢ examenul urinei.
5. Explorari functionale:
27
 ➢ clearance-ul creatininei;
➢ clearance-ul ureei;
➢ proba de concentratie;
➢ proba de dilutie;
➢ proba Zimnitki
6. Explorari radiologice;
7. Tehnici de epurare extrarenala: epurarea extrarenala protejeaza sau inlocuieste,
temporar, functia tubilor renali, in cazul insuficientei renale acute si protejeaza functia
intregului rinichi in unele cazuri de insuficienta renala cronica. Tehnicile de epurare pot fi
folosite si in alte boli: come hepatice, unele intoxicatii accidentale, stari de hiperhidratare.
Aceste tehnici sunt:
➢ hemodializa: se bazeaza pe principiul circularii unui volum de sange extras de la
bolnav, in contact cu membrane semipermeabile (membrane de cauciuc). Acestea
permit trecerea electrolitilor, ureei, si altor substante din sangele bolnavului in solutia
folosita pentru epurare, conform legilor difuziunii osmotice. Membrana
semipermeabila vine in contact cu sangele bolnavului printr-un aparat denumit “rinichi
artificial”. In recipientul acestuia se introduce solutia electrolitica care contine de obicei
Clor, Sodiu, Ion carbonic, Potasiu, Magneziu, Calciu si Glucoza in concentratia
recomandata. Miscarea sangelui din organism in aparat si inapoi este asigurat de un
sistem de pompe. Bolnavului i se denudeaza o vena si o artera periferica de obicei la
plica cotului. Hemodializa fiind o forma de cieculatie extracorporeala, se impune
supravegherea atenta a bolnavului in timpul efectuarii ei: TA, presiunea venoasa si a
activitatii electrice a cordului. Periodic se fac determinari electrolitice si de uree din
sangele bolnavului pentru a se putea aprecia eficienta hemodializei. Cele mai frecvente
accidente sunt: insuficienta ventriculara stanga (uneori edem pulmonar acut), hemoliza,
accidente tromboembolitice, HTA, hemoragii.
Hemodializa dureaza 4 ore, de trei ori pe saptamana. Regimul alimentar contine 40 – 60
grame proteine cu restrictie de Na si K.
➢ dializa peritoneala- se practica in caz de insuficienta cardiaca, cand hemodializa este
periculoasa. Este contraindicata la bolnavii cu peritonita sau cu operatii recente pe
abdomen. Tehnica este greoaie, de lunga durata si cu risc de infectii crescut, de aceea
28
se foloseste rar. Solutiile dializante sunt aceleasi ca cele prezentate la hemodializa dar
se adauga si un antibiotic. Se introduce un trocar (cu mandrina) in cavitatea
peritoneala, dupa anestezie cu xilina 1 %, in regiunea iliaca stanga, se scoate mandrina
si in locul ei se introduce in trocar un cateter, care se conecteaza la sistemul de
perfuzie. Se introduc aproximativ 2 litri de dializant si dupa o ora se opreste perfuzia si
se introduce simetric in fosa iliaca dreapta un alt trocar, caruia , de asemenea, i se
inlocuieste mandrina cu un cateter, care se conecteaza la un borcan de aspiratie. Se
extrage solutia introdusa prin stanga, prin cateterul din dreapta. Operatia dureaza 10 ore
sau mai mult.

GLOMERULONEFRITELE

29
Sunt nefropatii (denumire generica a bolilor de rinichi) glomerulare, cu leziuni predominant
inflamatorii ale capilarelor glomerulare.
Dupa aspectul clinic se deosebesc urmatoarele forme:
✓ acute;
✓ subacute;
✓ cronice.
Dupa intinderea leziunilor sunt urmatoarele forme:
✓ difuze;
✓ in focar.
Glomerulonefrita in focar: este o afectiune renala glomerulara, care apare in cursul unor
procese infectioase, de obicei streptococice ( endocardita bacteriana subacuta, angine,
erizipel, sinuzite) dar si cu alti germeni (stafilococ, pneumococ, virusuri). Mai este numita si
nefrita intrainfectioasa.
Simptomatologia este dominata de semnele afectiunii de baza:
➢ hematurie microscopica, rareori macroscopica;
➢ albuminurie;
➢ cilindrurie;
➢ dureri lombare.
Tratament:
❖ tratamentul bolii cauzale cu antibioterapie si eradicarea focarelor de infectie;
❖ repaus la pat;
❖ dieta cu reducerea proteinelor si a clorurii de sodiu.
Glomerulonefrita difuza acuta: este o afectiune inflamatorie renala bilaterala, localizata la
nivelul capilarelor glomerulare, de natura infecto-alergica.
Se caracterizeaza clinic prin:
➢ edeme;
➢ hematurie;
➢ hipertensiune arteriala.
Boala apare mai ales la copii si adulti tineri, cu predilectie la sexul masculin. Se intalneste
indeosebi in lunile de toamna si iarna.

30
Factorul etiologic cel mai important este infectia streptococica: angine, amigdalite, sinuzite,
otite, infectii dentare, scarlatina, erizipel. Frigul si umezeala favorizeaza boala.
Simptomatologie:
1. debut brutal cu:
➢ dureri lombare;
➢ cefalee;
➢ greturi;
➢ febra si frisoane;
2. debut insidios cu:
➢ astenie;
➢ inapetenta;
➢ paloare;
➢ subfebrilitate;
Apare dupa 10 -12 zile de la infectia streptococica. In scarlatină, glomerulonefrita apare in
convalescentă, intre a 14-a si a 21-a zi de boala.
In perioada de stare, boala se manifesta prin prezenta sindroamelor: urinar, edematos
(hidropigen), cardiovascular, azotemic. Prezenta lor nu este obligatorie, in general fiind
obisnuite: hematuria, edemul si hipertensiunea arterial.
Sindromul urinar, cel mai frecvent intalnit, se caracterizeaza prin:
✓ oligurie (200 – 500 ml/24 ore);
✓ proteinurie moderata (2 – 5 gr la mie);
✓ hematurie microscopica, rar macroscopica;
✓ cilindrurie inconstanta.
Sindromul edematos este prezent la majoritatea bolnavilor. Edemul este moale, palid si
intereseaza in primul rand fata, cu deosebire pleoapele, mai ales dimineata. Uneori se dezvolta
difuz: la fata, maleole, gambe, coapse, Alteori apar edeme generalizate – anasarca.
Sindromul cardio-vascular consta, de obicei, in cresterea tensiunii arteriale.
Sindromul azotemic se remarca numai in formele severe.
Examenele de laborator arata o crestere a ureei, creatininei, VSH-ului, cresterea titrului
ASLO.
Complicatii:
31
 ❖ insuficienta cardiaca, consecinta hipertensiunii arteriale;
❖ edemul cerebral, care se manifesta clinic prin: cefalee, ameteli, bradicardie, varsaturi,
oligurie severa sau anurie;
❖ insuficienta renala.
Evolutie : vindecarea survine de obicei in 2 – 3 saptamani prin disparitia principalelor
simptome: edeme, hematuria, HTA. Alteori vindecarea are loc dupa luni sau ani. Poate evolua
catre o glomerulonefrita subacuta. Tabloului clinic din glomerulonefrita acuta i se adauga
semnele sindromului nefrotic: proteinuria masiva, hipoproteinemie, edeme accentuate,
hipercolesterolemie. Sindromul de insuficienta renala se instaleaza si se dezvolta rapid.
Persistenta hipertensiunii arteriale peste 6 saptamani si a hematuriei peste 4 – 6 luni sunt
semne de cronicizare a bolii. De obicei boala dureaza 7 – 10 zile tratata correct. O proportie
mica dintre bolnavi decedeaza in faza acuta, ceilalti progreseaza spre boala cronica.
Prognosticul este favorabil in majoritatea cazurilor.
Diagnosticul pozitiv se bazeaza pe aparitia edemului, hematuriei si HTA, dupa o infectie
streptococica a cailor respiratorii superioare.
Glomerulonefrita difuza trebuie diferentiata de:
- glomerulonefrita in focar, care apare in cursul unei infectii si in care lipsesc edemul si HTA;
- glomerulonefrita cronica, care evolueaza de mult timp si in care semnele de insuficienta
renala sunt pronuntate;
- sindromul nefrotic, care prezinta edeme si proteinurie masiva, hipoproteinemie si
hipercolesterolemie;
- pielonefrita cronica in care exista semne de infectie urinara si urocultura pozitiva;
- HTA maligna, in care valorile TA sunt mai mari si sindromul urinar mai discret.
Tratamentul preventiv consta in:
➢ antibioterapie corecta a tuturor infectiilor streptococice;
➢ suprimarea focarelor de infectie sub protectie de antibiotic;
➢ practicarea unor examene repetate ale urinei in saptamanile de dupa o infectie
streptococica a cailor aeriene superioare.
Tratamentul curativ:
➢ repaus la pat pana la disparitia edemelor, a HTA si a hematuriei;

32
 ➢ unii autori recomanda repaus profilactic (3 saptamani) in toate infectiile cu streptococ
beta-hemolitic grupa A, in timpul antibioterapiei;
➢ activitatea va fi reluata progresiv;
➢ dieta va fi adaptata formei clinice;
➢ regim normocaloric (1500 – 2000 cal/zi); hiperglucidic; normolipidic; hipoproteic; daca
exista edeme, regimul va fi sarac in sare;
➢ in caz de oligurie, ratia hidrica va fi redusa. Restrictia severa de lichide si alimente,
cunoscuta sub numele de cura de sete si de foame (2 – 3 zile), este indicata in cazul
unei mari retentii de lichide, cu semne de edem cerebral, HTA si aparitia iminenta a
insuficientei cardiace.
Tratamentul medicamentos consta in:
➢ antibiotice;
➢ diuretice, dar nu in formele fara complicatii;
➢ hipotensoare;
➢ tonicardiace pentru combaterea insuficientei cardiace stanga acuta.

Glomerulonefrita difuza cronica este o afectiune renala bilaterala, consecinta a unei

glomerulonefrite care nu s-a vindecat dupa stadiul acut. Se considera ca glomerulonefrita
devine cronica dupa 6 – 8 saptamani de evolutie a formei acute.
Clinic se deosebesc:
1. stadiul latent sau compensat, care survine dupa episodul de glomerulonefrita acuta si poate
dura 10 – 20 ani. In acesta perioada simptomele sunt discrete:
✓ hematurie microscopica;
✓ proteinurie usoara;
✓ alterare a probelor functionale, eventual reducerea capacitatii de concentratie;
✓ uneori apar puseuri acute, precedate de infectii streptococice.
2. stadiul manifest decompensat, apare dupa o evolutie indelungata si se caracterizeaza prin
aparitia semnelor de insuficienta renala, in decurs de ani sau decenii. Unii autori deosebesc
trei satdii:
❖ latent, in care intermitent, apar hematurie, cilindrurie sau proteinurie;

33
 ❖ compensat, in care explorarile arata permanent tulburari dar in care nu exista retentie
azotata;
❖ decompensat, cu retentie azotata.
Boala este descoperita intamplator cu ocazia unui examen de rutina (ex de urina, masurarea
TA), sau tardive, cand apar fenomene de insuficienta renala.
Se cunosc doua forme clinice:
✓ forma vasculara – hipertensiva, cea mai frecventa (80 %), cu evolutie lunga, semnul
dominant fiind HTA, cu timpul apare o poliurie compensatorie, cu hipostenurie si apoi
izostenurie. Clearance-ul creatininei coboara progresiv. Proba de concentratie arata
incapacitatea rinichiului de a concentra. In cele din urma insuficienta renala duce la
uremie terminala;
✓ forma nefrotica este mai rara (20%), evolueaza mai rapid spre exitus (2 – 5 ani) si se
caracterizeaza prin: edeme masive, proteinurie severa, hipoproteinemie, hiperlipidemie,
hiperazotemie, hematurie, HTA.
Evolutia glomerulonefritei difuze cronice este progresiva, tabloul clinic final este de uremie.
Prognosticul este rezervat, mai sever in forma nefrotica si mai bun in cea vasculara.
Diagnosticul pozitiv se bazeaza pe semnele de suferinta renala: hematuria, proteinuria,
edeme, HTA; pe prezenta insuficientei renale, pe evolutia cronica.
Diagnosticul diferential se face cu:
➢ glomerulonefrita in focar;
➢ glomerulonefrita difuza acuta;
➢ forma nefrotica;
➢ pielonefrita cronica;
➢ HTA.
Tratamentul profilactic consta in:
❖ tratamentul corect al glomerulonefritei acute;
❖ controale repetate dupa vindecare;
❖ asanarea infectiilor de focar;
❖ antibioterapia tuturor infectiilor streptococice.
Tratamentul curativ:
❖ se vor evita eforturile fizice surmenajul psihic, frigul si umezeala;
34
 ❖ repaus la pat timp de 10 – 12 ore/zi dintre care 7 – 8 de somn;
❖ in stadiul decompensat, repausul este obligatoriu, bolnavul fiind incapabil sa mai
efectueze eforturi;
❖ dieta este foarte importanta: in stadiul latent se recomanda reducerea proteinelor la 30 –
40 gr/zi si a clorurii de sodiu;
❖ cand ureea sanguina depaseste 0,5 gr la mie este obligatoriu regimul hipoproteic;
❖ in forma nefrotica, dieta va fi mai bogata in proteine (100 – 150 gr/zi);
❖ consumul de lichide va fi limitat;
❖ baza alimentara o constituie glucidele.
Tratamentul medicamentos este putin eficace:
❖ hipotensoare, in HTA;
❖ diuretice, in edeme;
❖ corticoterapie cu prudenta.

SINDROMUL NEFROTIC
Este un aspect clinico - functional, care apare in unele boli renale sau generale si se
caracterizeaza clinic prin:
➢ edeme mari, uneori generalizate;
35
 ➢ proteinurie variabila ca intensitate;
➢ hipoproteinemie sub 60 gr/l;
➢ hiperlipidemie;
➢ hipercolesterolemie;
Anatomopatologic se caracterizeaza prin leziuni degerative ale membranei bazale
gromelurale.
Din punct de vedere etiologic, se deosebesc:
❖ sindroame nefrotice primitive (2/3 din cazuri), de cauza necunoscuta;
❖ sindroame nefrotice secundare, cu etiologie precisa: diabetul zaharat; lupusul
eritematos diseminat; nefropatia gravidica, glomerulonefrita si diferite leziuni renale de
natura infectioasa, toxica, alergica.
Unii autori disting, dupa simptomatologie:
❖ un sindrom nefrotic pur caracterizat prin: edeme, proteinurie, hipoproteinemie si
hiperlipidemie;
❖ un sindrom nefrotic impur, care pe langa simptomele mentionate, mai prezinta:
hematurie, HTA, hiperazotemie.
Simptomatologia sindromului nefrotic primitiv (pur) in perioada evolutiva se
caracterizeaza pe:
✓ semene clinice: edemul major dar nu obligatoriu – este alb, moale si nedureros,
localizat in regiunile declive si la fata; revarsate seroase (pleurale, peritoneale,
pericardice) sau viscerale;
✓ semene urinare: oliguria; proteinuria (5 – 10 gr/zi); densitatea urinara este de 1030 –
1040; urinile sunt spumoase, inchise la culoare; leucociturie; bacteriurie;
✓ semene umorale: hipoproteinemie; hiperlipidemie; hipercolesterolemie; fibrinogen si
VSH crescute.
Evolutia si prognosticul depind de afectiunea cauzala: favorabile in formele primitive si
severe in celelalte.
Complicatiile cele mai frecvente:
✓ accidentele infectioase;
✓ trombozele venoase;
✓ uremia;
36
 ✓ tulburarile electrolitice.
Forme clinice:
➢ nefroza lipoidica, afectiune care apare la copii, rareori peste 10 ani, de etiologie
necunoscuta, evolutie de obicei favorabila;
➢ glomerulonefroza amiloidica sau amiloidoza renala, apare la bolnavii cu supuratii
prelungite (osoase, pulmonare). Se caracterizeaza prin depunerea unei substante
(amiloidul) in ficat, splina, rinichi, intestine. Se insoteste de hepatosplenomegalie,
diaree si poliurie;
➢ glomeruloscleroza diabetica, apare la diabetici si se manifesta prin: edeme,
proteinurie, hipoproteinemie, HTA, retinopatie si semene de insuficienta renala.
Prognosticul este sever.
➢ glomerulonefroza gravidica, apare in ultimile 3 luni ale sarcinii si este caracterizat
prin: edeme, proteinurie moderata, HTA, in unele cazuri, edem cerebral cu crize
convulsive generalizate (eclampsia gravidica).
Diagnosticul pozitiv se impune in prezenta celor trei sindroame: urinar, edematos, umoral.
Tratamentul profilactic este limitat si consta in:
✓ tratamentul correct al infectiilor acute si cronice;
✓ suprimarea factorilor toxici (mercur, aur, arsen);
Tratamentul curativ:
✓ repaus obligatoriu in toate cazurile;
✓ regim hiperprotidic, hipocaloric, hiposodat;
✓ cantitatea de lichide premise zilnic va egala cu cantitatea de urina din 24 ore.
Tratamentul medicamentos:
✓ corticoterapie;
✓ diuretice;
✓ transfuzii de plasma si sange;
✓ tratamentul afectiunii de baza.
NEFROPATIILE INTERSTITIALE

Principalele cauze sunt:

37
 ➢ toxice: - nefropatia analgezica prin diverse nefrotoxine ( antibiotic, substante de
contrast radiologice);
- nefropatia urica;
- nefropatia gutoasa;
- nefropatia hipercalcemica;
- nefropatia hipokaliemica;
➢ neoplazii: limfoame, leucemii, mielom;
➢ boli imune: nefropatia de hipersensibilitate, respingerea transplantului, SIDA,
modificari tubulointerstitiale;
➢ boli vasculare: boala ateroembolica, necroza tubulara acuta;
➢ boli renale ereditare: nefrita ereditara, rinichiul polichistic;
➢ leziuni infectioase: pielonefrite acute si cornice.
Forma acuta este produsa in 95 % din cazuri de bacilli gram negativi. Este frecventa mai ales
la femei si este cauzata de constipatie, ruptura de perineu, obstructie a cailor urinare si
manevre urologice.
Clinic, apare sensibilitate dureroasa lombara si bazinetala, nu exista HTA si nici alterare a
functiei renale.
1. Pielonefrita acuta
Tablou clinic este de infectie urinara.
Debutul se caracterizeaza , nu in mod obisnuit, prin semene generale de infectie:
✓ febra cu instalare brusca sau progresiva;
✓ frisoane;
✓ transpiratii;
✓ cefalee.
Manifestarile urinare constau in:
✓ dureri lombare unilaterale, surde sau sub forma de colica renala;
✓ polakiurie;
✓ mictiuni dureroase.
Diagnosticul se bazeaza pe sindroamele infectios si urinar:
• leucociturie;
• bacteriurie;
38
 • proteinurie redusa;
• leucocitoza;
• VSH crescut.
Evolutia imediata este favorabila in conditiile unui tratament corect. Boala dureaza 1 – 4
saptamani.
Complicatiile sunt rare, cronicizarea frecventa.
Tratamentul este prezentat la pielonefrita cronica.
2. Pielonefrita cronica
Este o boala cu evolutie cronica, caracterizata prin inflamatia tesutului interstitial renal, cu
semene clinice de suferinta precoce a tubilor renali, cu afectare tardiva a glomerulilor si cu
evolutie progresiva spre insuficienta renala.
Se recunosc doua forme clinice:
❖ hematogena - rara;
❖ ascendenta - frecventa.
Apare dupa varsta de 40 ani, mai ales la femei. Piuria cu densitate scazuta este semn
caracteristic in etapele mai tarzii ale bolii.
Diagnosticul este usor cand boala se prezinta sub forma tipica:
✓ stari febrile repetate prelungite;
✓ dureri lombare;
✓ piurie;
✓ bacteriurie;
✓ alterarea functiei renale pana la uremie.
In faza de acalmie, cu urina clara, sau cand lipseste episodul acut, diagnosticul este foarte
dificil.
Tabloul clinic se contureaza dupa luni sau ani de la episodul acut de pielonefrita. O
anamneza minutioasa descopera, la aproape 60 % dintre bolnavi, tulburari de mictiune si
dureri lombare. Cand apar si semen generale, acestea sunt de infectie cronica: stari
subfebrile sau febrile intermitente, cefalee, oboseala, scaderea apetitului si a greutatii.
Bolnavii sunt descoperiti in stadiul avansat de insuficienta renala cronica.
Exista unele semne si simptome:
❖ hipertensiune arteriala, rareori cu evolutie maligna;
39
 ❖ poliurie precoce;
❖ proteinurie si hematurie discrete;
❖ nu exista edeme;
❖ leucocituria si bacteriuria certifica infectia urinara;
❖ scaderea capacitatii de concentratie este un semn capital pentru evolutia spre
insuficienta renala;
❖ retentie azotata (creatinina, uree, acid uric);
❖ pierderi de electroliti: sodiu, calciu, potasiu.
Evolutia este indelungata.
Prognosticul, de obicei, sumbru.
Complicatiile depind de gradul HTA si al insuficientei renale.
Diagnosticul precoce se bazeaza pe semnele clinice de cistita, leucociturie si bacteriurie.
Diagnosticul, in stadiul de insuficienta renala, este sugerat de:
✓ poliurie cu densitate scazuta;
✓ pierderea de electroliti;
✓ acidoza hipercloremica.
Tratamentul presupune:
➢ tratarea corecta a pielonefritei acute;
➢ asanarea focarelor de infectie;
➢ interventie chirurgicala pentru indepartarea obstacolelor care provoaca staza urinara;
➢ regimul va fi complet iar lichidele administrate in cantitate mai mare decat in conditii
normale;
➢ tratamentul simptomatic consta in analgezice, antispastice, hipotensoare;
➢ tratamentul etiologic este antiinfectios cu antibiotic (in functie de urocultura) sau
chimioterapic.

Masuri generale:
✓ consumul abundent si frecvent de lichide;
✓ golirea completa a vezicii la fiecare mictiune;
✓ igiena stricta pentru femei;
✓ tratarea vulvo-vaginitelor, a constipatiei si a factorilor favorizanti (diabet)
40
 ✓ in formele grave se administreaza antibiotic majore;
✓ in formele mai putin grave se administreaza sulfamide.

NEFROPATIILE TUBULARE:
Cuprind:
➢ nefropatiile tubulare acute, care se prezinta clinic sub forma insuficientei renale
acute;
➢ sindroamele tubulare, afectiuni de obicei cronice, ce corespund unor tulburari
partiale in functia tubilor renali.
Dintre afectiunile tubulare cronice, cele mai cunoscute sunt:
✓ diabetul renal, este o tulburare benigna a metabolismului glucozei la nivelui
rinichiului, manifestata prin glicozurie. Lipsesc poliuria, polidipsia, polifagia;
✓ diabetul fosfatic, tulburare avand caracter congenital, caracterizata printr-o eliminare
crescuta a fosfatilor, cu manifestari de rahitism grav, rezistent la administrarea vit. D.
1. Nefropaia tubulara acuta (tubulonefroza acuta) este un sindrom renal de cauze diverse,
care conduc la leziuni degenerative ale tubilor renali, la anuria si la insuficienta renala acuta.
Tabloul clinic se instaleaza brutal, prin suprimarea rapida a functiilor unui rinichi anterior
normal.
Cauze sunt:
• diferite stari de soc: hemoragii, soc operator sau traumatic, infarct miocardic,
pancreatita acuta, deshidratari grave;
• accidente hemolitice: transfuzii incompatibile, hemoglobinurii, mioglobinurii prin
sindromul de zdrobire, arsuri intinse;
• intoxicatii cu tetraclorura de carbon, mercur, sulfamide, saruri de aur, bismuth.
Indiferent de agentul etiologic, se pot desprinde patru faze:
❖ faza initiala, de agresiune, care dureaza 1 – 6 zile si se caracterizeaza clinic prin:
✓ tulburari digestive: varsaturi, diaree;
✓ oligoanurie care apare in 24 – 48 ore;
✓ colaps vascular;

41
 ✓ in tubulonefroza mercuriala apar semnele intoxicatiei mercuriale: arsuri ale
gurii, faringelui, esofagului, fetiditate a transpiratiei, dureri violente
epigastrice si abdominale;
✓ urini bogate in hematii, leucocite, celule epiteliale si proteine;
✓ uree sanguina crescuta (1 gr la mie in a doua zi de boala);
❖ faza oligoanurica, dureaza de obicei 8 – 10 zile. Clinic se caracterizeaza prin:
✓ anurie sau oligurie;
✓ astenie;
✓ anorexie;
✓ uneori greturi, varsaturi, constipatie sau diaree;
✓ respiratie de tip Kussmaul;
✓ somnolenta;
✓ crize convulsive;
✓ uneori manifestari hemoragice: gingivoragii, hemoragii digestive;
✓ anemie;
✓ leucocitoza;
✓ retentie azotata;
✓ uneori apare acidoza;
❖ faza de reluare a diurezei, este numita si faza critica si apare, de obicei, in saptamana
a doua de la debutul bolii. Boala poate evolua spre un deznodamant fatal sau spre
vindecare. Urinile sunt la inceput tulburi; cand functia tubulara reapare, densitatea creste
si urinile devin la normal. Cu toata reluarea diurezei, ureea sanguina continua sa creasca
initial.
❖ faza de convalescent este lunga, atingand in formele grave 3 – 6 luni. De obicei
persista pierderea in greutate, astenia, anemia si poliuria.
Evolutia poate fi reversibila inca din perioada initiala. Exitusul se datoreaza acumularii de
substante toxice, tulburarilor hidroelectrolitice, colapsului vascular sau afectiunii cauzale.
Complicatiile cele mai obisnuite sunt:
▪ infectioase;
▪ hidroelectrolitice;
▪ hemoragice.
42
Prognosticul este mai grav la batrani.
Diagnosticul pozitiv se bazeaza pe:
✓ anamneza;
✓ oligurie care apare brusc;
✓ albuminuria;
✓ hematurie;
✓ densitate scazuta;
✓ hiperazotemie;
✓ tulburari digestive.
Tratamentul variaza in functie de faza evolutiva. Urmareste sa asigure supravietuirea
bolnavului in timpul perioadei anurice, permitind rinichilor sa-si reia functiile normale:
➢ in perioada de agresiune trebuie instituit de urgenta tratamentul cauzei;
➢ in cazul intoxicatiei mercuriale se administreaza albus de ou sau lapte pe cale bucala,
spalaturi gastrice;
➢ in cazul hemolizei se practica urgent exanguinotransfuzie (8 – 10 litri sange izogrup);
➢ in anuria infectioasa se administreaza antibiotic;
➢ in caz de colaps vascular se trateaza acesta;
➢ repausul la pat este strict obligatoriu;
➢ in faza oligoanurica, retentia azotata se combate printr-un regim alimentar,
aproximativ 2000 calorii/zi sub forma de glucide si lipide, fara proteine;
➢ in cazul intolerantei digestive se administreaza glucoza intravenos;
➢ daca regimul nu opreste cresterea ureei, se practica epuratie extrarenala (cand ureea
depaseste 3 g la mie, hiperpotasemie foarte ridicata, cand apare edem cerebral si rezerva
alcalina scade mult);
➢ echilibrul hidroelectrolitic se mentine printr-un aport de lichide de circa 700 ml / zi,
acestea vor fi suplimentate in caz de varsaturi sau diaree;
➢ regim alimentar desodat, fara potasiu;
➢ tratamentul medicamentos consta in anabolizante, antibioterapie, transfuzii de sange,
diuretice, hemodializa;
➢ la reluarea diurezei se permite un aport abundent de apa (egala cu diureza plus 700) si
electroliti, in special sodiu si potasiu.
43
 NEFROPATIILE VASCULARE

Sunt afectiuni renale secundare unei boli vasculare generale.

Cele mai frecvente cauze sunt arteroscleroza si arterioscleroza rinichiului.
Ateroscleroza renala este mai rar diagnosticata. Clinic se manifesta prin aparitia unui infarct
renal, a unui anevrism al arterei renale si hipertensiunii reno-vasculare.
Arterioscleroza renala este mult mai frecvent diagnosticata clinic fiind cunoscuta sub
denumirea de nefroscleroza sau scleroza renala primitiva si este provocata de leziuni ale
arteriolelor renale, datorita hipertensiunii arteriale.
Se deosebesc sclerore renale benigne si maligne.
Dintre bolile reno-vasculare amintim:
✓ ocluzia acuta a arterei renale;
✓ tromboza venei renale;
✓ stenoza arterei renale.
Tabloul clinic al nefrosclerozei benigne este dominat de boala de fond (hipertensiunea
arteriala). Insuficienta renala apare tardiv.
In nefroscleroza maligna:
✓ insuficienta renala apare rapid;
✓ valori ale tensiunii arteriale mari;
✓ alterari importante ale fundului de ochi;
✓ sindrom uremic;
✓ episoade de encefalopatie hipertensiva.
Tratamentul nefropatiilor vasculare se adreseaza bolii vasculare (ateroscleroza, HTA).

INSUFICIENTA RENALA ACUTA

Este o suferinta renala grava, caracterizata prin suprimarea brusca a functiilor renale
(excretoare, metabolice, umorale), exprimata clinic prin:
➢ hiperazotemie;
➢ oligurie sau anurie;
44
 ➢ cu evolutie catre coma uremica.
Sunt trei grupe de factori care duc la insuficienta renala acuta:
❖ prerenali;
❖ intrarenali;
❖ postrenali.
Cauzele prerenale sunt:
✓ hipovolemia: diaree, varsaturi, hemoragii, diureza exagerata, pancreatita, peritonita;
✓ vasodilatatoare: septicemia, medicamente, anafilaxie;
✓ cardiovasculare: insuficienta cronica congestiva, infarctul miocardic, tamponada
cardiaca;
✓ hipoperfuzie renala: obstructia arterei renale, analgezice nesteroide.
Cauzele intrarenale:
✓ hipotensiune;
✓ insuficienta prerenala prelungita postoperator;
✓ aminoglicozide;
✓ substante de contrast;
✓ analgezice necortizonice;
✓ glomerulonefrite;
✓ nefrita interstitiala.
Cauzele postrenale:
✓ neoplasm de prostata;
✓ neoplasm de vezica;
✓ obstructia uretrala sau de col vezical.
Simptomatologie:
▪ oligurie pana la anurie;
▪ exista cazuri cand diureza este pastrata, fiind insa deficitara din punct de vedere
calitativ: hipostenurie, izostenurie (concentratie, respectiv densitate scazuta);
▪ oboseala si stare de rau general;
▪ anorexie;
▪ cefalee;
▪ varsaturi;
▪ meteorism;
▪ “limba arsa”;
▪ halena amoniacala;
▪ sughit;
▪ diaree;
▪ tahipnee, respiratie Kussmaul sau Cheyne – Stockes;
▪ diateza hemoragica;
▪ somnolenta sau agitatie psihomotorie;
▪ tulburari electrolitice: uree sanguina, creatinina, acid uric crescute; hiperkaliemie;
hiponatremie; hipocalcemie; hiperfosfatemie;
▪ convulsii, stari confuzive;
▪ coma in forme foarte grave.
Prognosticul depinde de durata insuficientei renale. Daca functia renala se restabileste catre a
5-a sau a 6-a zi, bolnavul se vindeca. Daca functia renala nu se restabileste rapid, apar

45
tulburarile biologice prezentate. Aplicate la timp metodele moderne de epurare extrarenala
permit vindecarea definitiva, rinichii recuperindu-si in intregime functiile.
Tratamentul urmareste:
➢ depistarea si corectarea cauzelor prerenale si postrenale;
➢ decelarea semnelor de leziune ischemica sau nefrotoxica sau de boala renala
parenchimatoasa;
➢ stabilirea unui debit urinar prin incarcare volemica sau prin furosemid;
➢ tratamentul conservator prin: masurarea aportului lichidian; cantarirea zilnica; limitarea
lichidelor la 400 ml plus pierderile din ziua precedenta; modificarea dozelor de
medicamente dupa indicatii; tratamentul hiperkaliemiei sau al acidozei;
➢ dializa in supraincarcare volemica, pericardita, hemoragii gastro-intestinale, uremie,
hiperkaliemiei sau acidoza severa.
Tratamentul se adreseaza la inceput cauzei (soc hipovolemic, hemoragiile, deshidratarile,
inlaturarea agentilor toxici).
In perioada oligo-anurica se combate retentia azotata printr-un regim gluco-lipidic – 2000
calorii/zi, cu aport redus de apa (500 – 700 ml/zi), cu sare si potasiu in cantitate redusa.
Acidoza se combate cu solutie de bicarbonat de sodiu 14 g la mie (200 – 300 ml/zi).
Hiperpotasemia cu 50 – 100 ml calciu gluconic, bicarbonat de sodiu 2- 3 % (10 – 50 ml),
glucoza hipertona asociata cu insulina.
In cazuri foarte grave se recurge la hemodializa.
Anuria se combate cu perfuzii de manitol 20 % sau furosemid pentru fortarea diurezei.
La nevoie se administreaza antibiotice, masa eritrocitara sau sange integral proaspat , sedative.
Evolutia debuteaza cu debit urinar diminuat in prima zi dupa lezare si poate produce anuria.
Oliguria dureaza 10 – 14 zile.
Complicatii:
✓ supraincarcare sodica si hidrica;
✓ HTA;
✓ insuficienta cardiaca;
✓ hiperkaliemie;
✓ acidoza metabolica;
✓ hipocalcemie;
✓ hiperuricemie;
✓ anemie.

INSUFICIENTA RENALA CRONICA

Reprezinta o scadere progresiva a capacitatii functionale renale, cu retinerea in organism

a substantelor toxice rezultate din metabolism si cu evolutie catre uremie terminala,
ireversibila. Reprezinta etapa finala a bolilor renale bilaterale, in special a glomerulonefritelor
cronice, a nefrozelor si a pielonefritelor cronice, a HTA maligne, a obstructiei cailor urinare.
46
Patogenie: In insuficienta renala cronica, distrugerea nefronilor nu mai permite rinichiului sa
se adapteze unor solicitari crescute. Prima functie alterata este capacitatea de concentratie.
In stadiul initial, rinichiul poate asigura homeostazia mediului intern, adica sa mentina
constanta cantitatea de sare, apa, substante azotate si electroliti din organism, principalul
mecanism compensator fiind poliuria care se insoteste de hipostenurie (adica de scaderea
capacitatii de concentratie).
In ultimul stadiu al insuficientei renale apre uremia.
In stadiul compensat, care poate dura ani de zile, starea generala este relative buna. Pot
aparea unele semen clinice cum ar fi: astenie, cefalee, scaderea poftei de mancare. Cel mai
important semn este poliuria care se insoteste la inceput de hipostenurie, iar mai tarziu de
izostenurie.
In stadiul de insuficienta renala decompensata, starea generala se altereaza progresiv
aparand numeroase simptome clinice si biologice:
✓ tulburari digestive: inapetenta, greturi, varsaturi, diaree;
✓ bolnavul prezinta prurit si paloare caracteristica (galben – murdar) a tegumentelor si
mucoaselor;
✓ semene nervoase: cefalee, ameteli, somnolenta sau crize convulsive;
✓ dispnee;
Consecintele IRC sunt:
➢ tulburari in echilibrul electrolitic;
➢ acidoza;
➢ retentie azotata;
➢ apar poliuria si nicturia;
➢ deshidratare: reducerea turgorului cutanat, uscaciunea limbii;
➢ oboseala;
➢ anorexie;
➢ greata;
➢ scade K;
➢ tulburari cardiace pana la stop cardiac;
➢ tulburari neuro-musculare;
➢ anemie;
➢ diateza hemoragica;
➢ terminal se instaleaza pericardita;
➢ uremie.
Cauzele frecvente ale IRC sunt:
✓ nefropatia diabetica;
✓ HTA;
✓ glomerulonefrita;
✓ rinichiul polichistic.
Cauzele specifice uremiei nu se cunosc. Ureea are ponderea cea mai semnificativa. Are
patru stadii:
1. in primul rezerva renala a scazut la limita – 50 % din normal;
2. in stadiul al doilea, ureea este moderat crescuta, apare poliurie cu nicturie, anemie, tendinta
la deshidratare;

47
3. in stadiul al treilea apar: deshidratare, HTA, edeme, retentie mare de uree, creatinina si acid
uric, curba hiperglicemica, diateza hemoragica, edem pulmonay, paloare caracteristica,
hemoragii, dispnee, infectii frecvente;
4. in stadiul al patrulea, uremia este stadiul terminal al IRC:
✓ starea generala profund alterata, oboseala fizica si psihica extrema, tegumente palide,
prurit, hipotermie;
✓ cardiac – respirator: miros amoniacal al aerului expirat, respiratie de tip Kussmaul sau
Cheine Stockes, pleurita, pericardita, edem pulmonar acut;
✓ digestive: repulsie totala fata de alimente, greata si varsaturi , hematemeza, uneori
melena, constipatie, mai frecvent diaree, ulcer, pancreatite;
✓ neurologic: cefalee precoce, continua si chinuitoare; contractii musculare; somnolenta;
stari confuzionale; delir; deprimare; agitatie; psihoze; halucinatii; convulsii; coma;
✓ retentie azotata;
✓ acidoza;
✓ tulburari electrolitice.
Evolutia este foarte variabila, uneori rapida (in cateva luni), alteori lenta (ani sau decenii).
Complicatiile cele mai periculoase sunt: edemul pulmonar sau cerebral, infectiile.
Prognosticul este relativ bun in stadiul compensat si sumbru in stadiul decompensat.
Tratamentul profilactic consta in :
✓ evitarea infectiilor si daca au aparut, tratarea lor corecta;
✓ depistarea si tratarea in faze incipiente a afectiunilor renale, in special a celor
bilaterale.
Tratamentul curativ: repaus partial in stadiul compensat (12 – 14 ore / zi) si total in cel
decompensat.
Dieta:
1. in faza compensata:
➢ normocalorica (2000 – 3000 cal/zi);
➢ moderat hipoproteica;
➢ normolipidica;
➢ hiperglucidica.
2. in faza decompensata:
➢ proteinele vor fi reduse la 20 – 30 g/zi;
➢ glucide in exces;
➢ mai putine grasimi;
➢ se reduce cantitatea de sare (5 – 6 g/zi sau mai putin).
3. in faza de uremie: alimentatia pe cale bucala este imposibila, se va face prin sonda sau prin
perfuzii;
Cantitatea de apa permisa este de 1500 – 2000 ml/zi in stadiul compensat si de 600 – 700 ml/zi
in stadiul decompensat, adaugandu-se cantitatea de apa pierduta prin varsaturi, diaree si urina.

Tratamentul medicamentos:
➢ se combate acidoza, administrand alcaline sub forma de lactat de sodiu, bicarbonat de
sodiu sau citrat de sodiu;
➢ sodiul sa nu fie in exces;
➢ hipokaliemia se combate prin aport alimentar (fructe, legume, sucuri) si saruri de
potasiu;
48
 ➢ transfuzii mici (100 – 200 ml) de sange;
➢ se combate sughitul cu clordelazin ;
➢ se trateaza HTA si insuficienta cardiaca;
➢ infectiile se trateaza cu antibiotic;
➢ metode de epurare extrarenala;
➢ transplantul de rinichi;
➢ o atentie deosebita trebuie acordata igienei bolnavilor: igiena gurii cu glicerina
boraxata sau apa bicarbonat; prevenirea si tratarea escarelor; igiena generala.

LITIAZA RENALA

Este o afectiune caracterizata prin formarea unor calculi in bazinet si in caile urinare, in urma
precipitarii substantelor, care in mod normal, se gasesc dizolvate in urina.
Se intalneste mai ales la barbati intre 30 si 50 de ani.

49
Anatomia patologica: pune in evidenta calculi care pot fi de acid uric, de oxalati sau fosfat
de calciu. Cand dimensiunea cristalelor este foarte mica poarta numele de nisip.
Cand atinge un diametru, de 1 – 2 mm, se numeste graveda, iar cand depasesc aceasta marime
se numesc calculi.
Manifestarile clinice sunt diferite, unele cazuri ramanand asimptomatice, altele prezentand
manifestari dureroase paroxistice cu aspect de colica.
Majoritatea sunt descoperite intamplator la radiografie sau ecografie.
❖ cea mai caracteristica manifestare este colica nefretica;
❖ durerea se datoreaza migrarii unui calcul, care provoaca spasmul musculaturii cailor
urinare;
❖ criza debuteaza brusc in urma unor zguduiri sau a unui efort;
❖ urerea este uneori intolerabila, porneste din regiunea lombara si iradiaza spre organele
genitale si fata interna a coapse;
❖ bolnavul este nelinistit si agitat, prezentand mictiuni frecvente si dureroase;
❖ ste obisnuita hematuria microscopica sau macroscopica;
❖ la sfarsitul colicii apare poliurie cu urini clare;
❖ se recomanda bolnavului sa-si adune urina intr-un borcan si sa o treaca printr-un tifon
pentru a descoperi calculul;
❖ uneori apar: varsaturi, constipatie, balonari abdominale.
Diagnosticul pozitiv se bazeaza pe durere, avand caracter de colica renala, insotita de
hematurie si eliminarea calculilor si se confirma prin radiografie simpla, urografie sau
ecografie.
Evolutia depinde de numarul si marimea calculilor, obstructia cailor urinare si de aparitia
infectiei.
Complicatiile cele mi obisnuite sunt:
➢ anuria;
➢ infectia urinara;
➢ hidronefroza.
Tratamentul consta in:
❖ antispastice;
❖ aplicatii locale fierbinti, bai generale calde si clisme calde;
❖ ingerarea unor cantitati mari de lichid (1 -1,5 l dimineata pe nemancate);
❖ preparate cu actiune litica asupra calculilor: Rowatinex, Cystenal);
❖ in litiaza urica se administreeaza medicatie alcalinizanta.
Dieta:
❖ in litiaza urica se recomanda alimente sarace in acizi nucleici: carne, maruntaie, icre,
legume uscate;
❖ in litiaza oxalica se vor evita alimente bogate in oxalati: fasole, varza, rosii, cartofi,
cafea, ciocolata;
❖ in litiaza fosfo-calcica se recomanda regim echilibrat, fara exces de lapte, legume si
fructe;
Tratamentul chirurgical este indicat cand tratamentul medical nu da rezultate.
RETENTIA DE URINA

Este imposibilitatea de a goli continutul vezical.

Poate fi:
50
 ➢ completa si
➢ incompleta.
Retentia completa este considerata situatia in care bolnavul nu evacueaza nici o picatura de
urina din vezica.
Retentia incompleta este denumita starea bolnavului in care acesta evacueaza numai o parte
din urina, in vezica urinara ramanand in continuare o cantitate oarecare de urina.
Retentia completa de urina:
Poate sa apara ca urmare a unor cauze foarte variate:
❖ retentia acuta postoperatorie de urina, este cel mai frecvent tip de retentie acuta
intalnit. Apare dupa operatiile efectuate in jumatatea inferioara a abdomenlui si pe
organele genitale si anus. Aceste reactii reflexe creeaza un spasm al sfincterului vezical
uretaral de la nivelul colului vezicii;
❖ retentia acuta posttraumatica de urina, apare dupa traumatisme ale abdomenului
inferior, ale pelvisului sau ale organelor genitale, cauza fiind spasmul sfincterului
uretral.
Inainte de a afirma ca este vorba de o retentie de urina, trebuie cercetat daca nu exista alte
motive care sa determine neevacuarea, si anume:
✓ o ruptura de uretra;
✓ o rupture de vezica urinara;
✓ o leziune medulara (nervoasa);
✓ o afectiune neurologica cronica;
✓ determinate de cauze locale (prezenta unui obstacol pe caile de evacuare a urinei din
vezica);
✓ extravezical si extrauretral: adenom de prostata, cancer de protata, inflamatie acuta a
prostatei;
✓ intravezical: un calcul sau cheag de sange;
✓ un obstacol pe uretra (traumatism de uretra sau stricturi uretrale).
Retentia incompleta (cronica) de urina:
Cand reziduul de urina nu depaseste 300 ml, afectiunea nu este insotita de distensie vezicala.
Daca ceea ce ramane depaseste aceasta cantitate, apare o distensie vezicala si odata cu aceasta
si complicatiile determinate de stagnarea urinii, si anume, infectarea urinii, ce determina o
infectie secundara renala a carei consecinta este insuficienta renala cronica.
Cauzele pot fi generale sunt:
▪ de origine medulara;
▪ origine locala: adenom de prostata, cancer de prostate, prostatica cronica, boala de col
vezical, stricturi uretrale.
Simptomatologie:
1. durerea, este moderata, localizata in hipogastru;
2. prezenta unei formatiuni tumorale – glob vezical, in hipogastru (deasupra pubelui);
3. polakiurie;
4. urinare prin prea plin: daca vezica este extrem de destinsa (500 – 600 ml), bolnavul urineaza
frecvent (chiar la 5 – 10 minute), cantitati foarte mici de urina, sau pierde urina picatura cu
picatura. Vezica ramana tot timpul plina, la aceeasi capacitate foarte mare (de obicei 1 litru),
atunci se spune ca bolnavul urineaza “prin prea plin”.

51
5. alterarea starii generale: inapetenta; greturi si varsaturi; meteorism abdominal;
constipatie sau diaree; cefalee; mici hemoragii; epistaxis; cresterea ureei sanguine si
creatininei.
Tratament:
➢ este cel cauzal;
➢ sondaj vezical cu sonda Foley care va fi lasata 24 – 48 ore, dupa care functia renala se
reia in mod normal;
➢ daca retentia de urina se datoreaza unei afectiuni neurologice, ea dispare numai dupa
vindecarea sau ameliorarea acestei afectiuni;
➢ daca nu se poate efectua sondaj vezical (stricturi, adenom de prostat), se face o
cistostomie - prin incizie mica deasupra pubelui, se descopera vezica si se creeaza in
peretelui sau anterior un orificiu prin care se introduce o sonda Foley care va fi lasata
permanent pentru drenarea urinii, pana la rezolvarea cauzei;
➢ in loc de cistostomie se poate face o punctie vezicala.

ANURIA

52
Anuria este suprimarea completa a secretiei si excretiei renale. Daca nu se intervine la timp,
in cateva zile intervine decesul bolnavului. Ea poarta denumirea si de insuficienta renala acuta.
Cauze:
➢ anuriile extrarenale:
✓ stari de soc (traumatic sau operator);
✓ sindrom de deshidratare, apare in ocluzia intestinala,diareele grave,
varsaturile incoercibile.
➢ anuriile renale:
✓ distrugeri glomerulare, determinate de intoxicatii acute, intoxicatii
accidentale, substante ingerate in scop de sinucidere;
✓ stari toxiinfectioase (in difterie, scarlatina, pielonefrite stafilococice sau
tuberculoase);
✓ socul posttransfuzional;
✓ embolia vaselor renale;
✓ extirparea chirurgicala sau distrugerea traumatica a unui rinichi.
➢ anuriile postrenale, se datoresc obstruarii mecanice:
✓ printr-un calcul existent in ureter;
✓ printr-o compresiune neoplazica;
✓ prin ligatura accidentala in timpul unei operatii a ureterului.
Simptomatologie:
❖ absenta mictiunilor si lipsa urinii in vezica;
❖ colica de tip nefritic: durere violenta in una sau ambele regiuni lombare;
❖ alterarea starii generale:
✓ stare de agitatie din ce in ce mai accentuata, mergand pana la
delir;
✓ cefalee;
✓ disparitia completa a poftei de mancare;
✓ sughit;
✓ greata;
✓ varsaturi;
✓ diaree;
✓ uscarea accentuata a tegumentelor;
✓ respiratie tip Cheyne Stokes;
✓ contractura musculara;
✓ urea sanguina, potasiu si creatinina cresc;
Tratamentul consta in:
➢ tratarea agentului cauzal;
➢ daca anuria s-a instalat din cauza obstruarii unui ureter printr-un calcul, se face
cateterism cu sonda uretrala;
➢ daca anuria s-a instalat din cauza lezarii unui ureter intraoperator, se reintervine
chirurgical;
➢ in cazul unui accident posttransfuzional, se face exanguinotransfuzie;
➢ in cazul intoxicatiilor acute, se fac spalaturi gastrice si se administreaza antidoturi,
solutii electrolitice;
➢ in anuria care se declanseaza la bolnavii cu arsuri, se fac perfuzii cu plasma;
53
 ➢ in cazul in care TA maxima scade sub 70 mm Hg, se administreaza solutii
hidroelectrolitice si chiar sange, plasma, substante medicamentoase;
➢ in toate cazurile, se face dializa cu rinichi artificial.

TUMORILE APARATULUI URO-GENITAL

A. TUMORILE RENALE sunt:

54
 ➢ benigne - sunt rare;
➢ maligne, principalele forme histologice fiind: nefroepiteliomul (tumora Grawitz),
sarcomul si nefroblastomul (tumora Wilms) mai frecvent la copii.
Simptomatologie:
✓ hematuria, in peste 80 % din cazuri, care este:
• totala, colorand urina uniform de la inceput pana la sfarsitul mictiunii;
• unilaterala, ceea ce se poate dovedi prin cistoscopie;
• insidioasa si spontana, fara semne premergatoare, fara cauza aparenta;
• capricioasa, putand sa inceteze in timpul miscarii si sa persiste in repaus,
sa reapara fara nici o explicatie;
• intermitenta, putand sa inceteze, pentru ca sa reapara dupa intervale mai
mult sau mai putin lungi;
• abundenta, uneori atat de mare, incat prin cheagurile care se acumuleeaza
in vezica urinara sa provoace retentie de urina sau provoaca dureri sub
forma de colici, pentru a le elimina.
✓ tumoare palpabila, adica cresterea in volum a rinichiului, apare dupa o perioada de
hematurie repetata, de consistenta uneori moale, alteori dura, de forma regulata, sau cu
suprafete neregulate, nodulara, care se delimiteaza cu usurinta in jos si in afara, si mult
mai greu in sus, unde se pierde sub falsele coaste;
✓ durerea, care se intalneste rar. Poate fi surda si permanenta sau poate sa apara sub forme
paroxistice;
✓ febra, poate fi prima manifestare in peste 28 % din cazuri, alteori poate fi insotita de
hematurie si tumora. Nu cedeaza la tratament cu antibiotice si poate sa dureze
saptamani sau chiar luni de zile.
Confirmarea diagnosticului se face prin: urografie, ecografie, scintigrafie si tomografie.
Tratamentul este numai chirurgical si consta din nefrectomie cu extirparea in bloc a grasimii
perineale si a celei mai mari parti a ureterului.

B. TUMORILE VEZICII URINARE sunt:

➢ benigne ;
➢ maligne, mai frecvente.
Aparitia tumorilor vezicii urinare este frecventa la muncitorii care lucreaza cu substante
chimice ca: anilina, naftilamina, benzidina, care se elimina din organism prin urina, tumoarea
fiind urmare a unei iritatii chimice prelungite a mucoasei vezicii urinare, prin contactul cu
urina care contine aceste substante.
Tumorile benigne, cele mai frecvente sunt reprezentate de papiloame, care se prezinta ca o
tumora cu suprafeta neregulata, mamelonata, asemanatoare cu o zmeura, fie ca o tumora cu
ciucuri scurti sau lungi si subtiri. Se poate maligniza.
Tumorile maligne sunt reprezentate de epiteliomul papilar, caracterul esential al acestei
tumori este invadarea ganglionilor pelvini si iliaci.

Simptomatologie:
✓ hematuria, care este semnul esential al tumorilor vezicale, este spontana, capricioasa,
abundenta, variabila ca intensitate si terminala.
55
 ✓ sindromul de cistita: polakiuria, dureri mictionale;
✓ incontinenta urinara;
✓ cistalgie persistenta;
✓ piurie izolata.
Diagnosticul de certitudine se pune prin: cistoscopie, cistografie, pneumocistografie,
biopsia endoscopica.
Tratamentul papiloamelor vezicale se face prin:
❖ electrocoagulare;
❖ rezectie endoscopica;
❖ endoscopie cu laser;
❖ in cazul tumorilor maligne se practica cistectomie partiala sau totala, cu reimplantarea
ureterelor la piele, la o ansa ileala sau sigmoid, asociat cu chimioterapia si terapia
iradianta.

C. TUMORILE DE PROSTATA

Sunt:
❖ benigne si
❖ maligne
Tumorile benigne de prostata se mai numesc si adenoame de prostata.

1. Adenomul de prostate

Cauza care determina cresterea de volum a prostatei nu se cunoaste bine, dar aparitia acestuia
se datoreaza, cel mai frecvent, actiunii unor factori hormonali.
Consecinta cea mai importanta a cresterii in volum a prostatei, este compresiunea pe care
adenomul o face pe uretra, turtirea acesteia si in consecinta, crearea de dificultati in evacuarea
continutului vezical. Se creaza glob vezical, urmeaza o hipertrofie a muschilor vezicali (ei fac
mari eforturi pentru evacuarea urinii) care are drept urmare o obstructie pe portiunea
intravezicala a ureterelor, stagnarea urinei si in rinichi si crearea unei infectii urinare.
Simptomatologie:
Boala apare de obicei dupa varsta de 60 ani si simptomele evolueaza in majoritatea cazurilor
in succesiunea urmatoare:
✓ dificultati in evacuarea urinii (disurie);
✓ urinari frecvente: polakiurie, adeseori nocturne, de 2 - 3 ori pe noapte (nicturie);
✓ dureri in timpul urinarii (mictiuni dureroase) mai ales la sfarsit;
✓ retentie acuta de urina, cu dureri violente suprapubiene.
In cadrul evolutiei, apare infectia urinara.
Diagnosticul se pune pe baza:
⚫ tuseului rectal, care arata cresterea mult in volum a prostatei;
⚫ examenul de urina, care arata o infectie urinara;
⚫ examenul radiologic - urografie;
⚫ probe de sange: uree, creatinina, fosfataza acida, fosfataza alcalina crescute.
Diagnosticul diferential este facut cu cancerul de prostata, care are la inceput are aceeasi
simptomatologie, dar prostata este neregulata; evolutie rapida; radiologic se descopera
metastaze osoase; biopsia arata celule neoplazice; fosfatazele acida si alcalina sunt crescute.
56
Tratamentul este:
❖ profilactic;
❖ conservativ;
❖ chirurgical.
Tratamentul profilactic consta in:
✓ activitate sexuala prelungita, deoarece intarzie aparitia adenomului de prostata;
✓ masajul prostatei, care este util;
✓ bolnavul trebuie sa urineze intotdeauna cand simte necesitatea.
Tratamentul conservativ se face prin:
✓ variate medicamente de tip hormonal, medicatie estrogenica;
✓ dupa varsta de 70 de ani (daca nu este suspiciune de cancer de prostata) se administreaza
testosteron sau estrotest;
✓ daca apare o retentie acuta de urina, se va cateteriza vezica, iar sonda va fi lasata pe loc 3
- 6 zile.
Tratamentul chirurgical consta in extirparea glandei pe diferite cai:
➢ transuretrala;
➢ retropubiana;
➢ transvezicala.
Prognosticul, de cele mai multe ori este foarte bun.

2. Cancerul de prostate

Reprezinta una din localizarile cele mai frecvente la barbatii de peste 70 ani.
Cauza cancerului prostatic este necunoscuta, in ultimul timp se discuta rolul hormonilor
sexuali, si anume, dezechilibrul dintre hormonii masculini si feminini.
Din punct de vedere macroscopic, cancerul se prezinta sub forma: circumscrisa sau difuza.
In forma circumscrisa, focarul de degenerescenta maligna incepe in tesutul glandular, la
distanta de uretra, fapt ce explica aparitia tardiva a tulburarilor de mictiune, care apar cand
boala este inaintata si invadeaza uretra.
In forma difuza, tumora se intinde repede in afara glandei, primul punct de invadare este baza
prostata.
Propagarea la ganglionii limfatici regionali este foarte frecventa: ganglionii iliaci interni,
lombari, toracici si supraclaviculari sunt invadati in peste 75 % din cazuri.
Propagarea pe cale sanguina da nastere la metastaze indepartate: ficat, plamani,
corticosuprarenale si in special in oasele lungi si late (oasele pelvisului, partea superioara a
femurului, coloana vertebrala).
Simptomatologe: Cancerul de prostata incepe pe nesimtite, evolueaza multa vreme tacut, iar
cand apar simptomele perioadei de stare, tumora a trecut dincolo de capsula prostatica sau a
dat chiar metastaze.
Simptomele perioadei de stare sunt:
➢ tulburarile urinare, provocate de obstructia cervicala: polakiurie nocturna asociata cu
greutate mictionala si modificari ale jetului urinar;
➢ hematurie, ea este initiala, de intensitate redusa, persistenta,rrezistenta la tratament;
➢ durere, singurul simptom pentru care pacientul consulta medical. Uneori este vie,
capricioasa, alteori este permanenta, in legatura de cele mai multe ori, cu mictiunea
initiala si terminala. Sediul durerii este in hipogastru si perineal;
57
 ➢ semene generale ca: astenie, inapetenta, paloare, scadere in greutate, adenopatie
inghinala.
Explorarile prostatei sunt:
✓ tuseul rectal, unde se constata marirea de volum a prostatei, imprecis delimitata, dura,
neregulata, prezentand unul sau mai multi nodul;
✓ scintigrafia prostatica;
✓ ecografia;
✓ tomografia computerizata;
✓ secretia prostatica prin colorare dupa tehnica Babes Papanicolau;
✓ biopsia;
✓ dozarea fosfatazei acide in sange, mai ales pentru prezenta metastazelor osoase;
✓ dozarea fosfatazei alcaline;
✓ dozarea lactodehidrogenazei (LDH).
Tratamentul:
❖ chirurgical, care consta in prostatoveziculectomie totala, impreuna cu tesuturile din jur
si a statiilor limfatice pelvine;
❖ castrare bilaterala;
❖ tratament cu extrogeni;
❖ tratament iradiant (telecobaltoterapie) si chimioterapie.

BOLILE URETREI

1. Sricturile de uretra: sunt urmare:

58
 ➢ fie a infectiilor uretrei (de obicei postgonoreice);
➢ fie a traumatismelor.
Stricturile sunt cicatrice mai mult sau mai putin stranse care fac dificila evacuarea urinii prin
uretra, cu urmarile acesteia: infectie urinara, staza urinara, retentie acuta de urina.
Tratamentul preventiv este cel mai indicat.
Tratamentul curativ are ca scop refacerea calibrului uretrei prin:
❖ dilatatii progresive;
❖ in caz de nereusita, se face uretrotomie interna (taierea stricturilor), dupa care se lasa o
sonda cu calibru cat mai mare timp de 2 – 3 zile;
❖ antibioterapie;
❖ sulfamidoterapie;
❖ in cazuri speciale, se practica plastii de uretra.

2. Hipospadiasul: este o malformatie congenitala si anume, deschiderea uretrei pe fata

posterioara (ventrala) a penisului, in locuri diferite, de la varful penisului pana in regiunea
dorsala a acestuia.
Tratamentul este chirurgical si consta intr-o plastie de uretra.

3. Epispadiasul: este deschiderea congenitala a uretrei pe fata dorsala a penisului, de obicei,

insotindu-se de hipo sau atrofii de penis.
Tratamentul consta in operatii plastice prin care se creaza o uretra noua.

BOLILE ORGANELOR SCROTALE

59
Scotul cuprinde in interiorul sau testiculul si organele anexe ale acestuia si este format din
mai multe invelisuri (tunici). Invelisul cel mai intern, care este in contact direct cu testiculul
si epididimul, se numeste vaginala.

1. Hidrocelul: este o afectiune a vaginalei testiculare si consta in acumularea de lichid seros

in interiorul acestuia. Afectiunea se mai numeste si vaginalita.
Se prezinta sub doua forme:
a. hidrocel acut ((o vaginalita acuta), care apare ca un fenomen secundar unei inflamatii acute
epididimo – testiculare, de obicei gonococice, sau ca o localizare a unei septicemii: scarlatina,
streptococii, stafilococii, peritonite. Acest tip de hidrocel se caracterizeaza prin fenomene
inflamatorii tipic acute, iar lichidul din interiorul vaginalei este seropurulent sau intens
purulent.
Tratamentul consta in:
❖ tratament cauzal;
❖ antibioterapie;
❖ incizie si drenaj.
b. hidrocelul cronic, este o afectiune mult mai frecventa decat prima, motiv pentru care,
atunci cand este vorba de hidrocelul cronic, se foloseste numai termenul de hidrocel.Apare
dupa varsta de 30 – 40 ani, de obicei unilateral, dar poate fi si bilateral.
Poate sa apara drept urmare :
✓ unui traumatism al scrotului cu hematom intravaginal;
✓ unui hidrocel acut;
✓ a unei afectiuni acute sau cronice a epididimului ori a testiculului.
Simptomatologie:
➢ apare insidios, neobservat, asimptomatic;
➢ poate sa ajunga la dimensiuni foarte mari (cat un cap de fat sau de adult);
➢ impiedica miscarile normale de mers;
➢ senzatie de tensiune in scrot;
➢ tractiune suparatoare pe organele genitale;
➢ pielea scrotului este intinsa si subtire, cutele caracteristice disparand;
➢ masa tumorala de sub piele este regulata, sub tensiune, ca o minge de cauciuc;
➢ penisul dispare, de multe ori, aproape complet, in masa tumorala creata de hidrocel;
➢ in scrot este o masa lichidiana serocitrina, limpede.
Tratament:
❖ singurul este chirurgical prin care se evacueaza lichidul;
❖ apoi se extirpa tunica vaginala;
❖ apoi scrotal se sutureaza refacandu-i-se integritatea;
❖ operatia este foarte putin traumatizanta, se poate efectua sub anestezie locala;
❖ punctia de golire a hidrocelului nu este eficace, deoarece la scurt timp lichidul se
reface iar daca se repeta punctia, exista riscul ca lichidul din hidrocel sa se infesteze sau
ca testicului sa fie ranit;
❖ dupa operatie, este indicat ca bolnavul sa poarte cateva luni un suspensor de organe
genital externe.

2. Varicocelul, este dilatatia venelor cordonului spermatic, datorita unor tulburari trofice ale
peretilor venelor, care se subtiaza, se alungesc, venele se dilata si fac numeroase sinuozitati.
60
De obicei, varicocelul se asociaza cu alte afectiuni ale venelor, cum ar fi: hemoroizi, varice,
hernia, picior plat.
Simptomatologie:
➢ varicocelul este descoperit intamplator, la un control medical;
➢ nu da invaliditate;
➢ nu da impotenta sexuala;
➢ uneori poate sa dea dureri de-a lungul cordonului spermatic, sub forma unei senzatii
de arsura sau tractiune permanenta;
➢ durerea este mai accentuata dupa efort sau ortostatism prelungit;
➢ uneori anxietate pana la tulburari psihice;
➢ dupa varsta de 40 de ani, varicocelul retrocedeaza in mare masura.
Tratamentul consta in:
❖ combaterea anxietatii;
❖ purtarea unui suspensor in timpul efortului fizic;
❖ interventie chirurgicala, daca este indicata, care consta in:
✓ rezectie partiala a pielii scrotului, care creeaza un suspensor natural;
✓ rezectia pachetelor varicoase, care poate da bune rezultate, dar poate fi urmata si
de atrofii testiculare;
✓ ligatura venei spermatice la nivelul orificiului inghinal intern.
3. Orhiepididimita, este o afectiune determinata de infectia testiculului si epididimului cu
germeni infectiosi, gonococul fiind cel mai frecvent.
Poate fi:
➢ acuta (frecvent);
➢ cronica (mai rar);
➢ adeseori de origine virala.
Cand este afectat numai testiculul poarta denumirea de orhita.
Cand este bolnav numai epididimul poarta numele de epididimita, care poate fi acuta sau
cronica.
Epididimita acuta, poate fi urmare a unei infectii urinare sau a unei infectii virotice. Se
caracterizeaza prin debut brusc, cu dureri puternice in regiunea epididimului, de obicei
unilateral. Epididimul si uneori testiculul sunt marite in volum, palparea lor declanseaza
dureri violente, scrotul creste in volum, este cald, poate fi inrosit. Daca leziunea este
bilaterala, exista posibilitatea sa apara azoospermia (absenta de spermatozoizi in sperma) care
duce la infertilitate masculina.
Epididimita cronica este de lunga durata, cu simptomatologie zgomotoasa, poate sa releve o
infectie tuberculoasa. Apare la circa doua saptamani dupa uretrita gonococica atunci cand
uretrita poate s-a si vindecat ca urmare a tratamentului efectuat.
Tratamentul consta in:
❖ administrare de antibiotice;
❖ infiltrarea in cordonul spermatic a 20 ml xilina 1 % sau procaina 1 %, la care se aduga
2 ml hidrocortizon acetat, care face ca durerea sa inceteze imediat;
❖ terapie antituberculoasa in epididimita cronica tuberculoasa, fiind necesar a recurge
uneori la extirparea chirurgicala a epididimului si a testiculului;
❖ profilaxia este foarte importanta.
TRAUMATISMELE APARATULUI URINAR

61
1. Traumatismele rinichiului
Sunt:
❖ inchise;
❖ deschise.
Traumatismele inchise (contuziile rinichilor) pot lua nastere prin:
➢ actiune directa, cand agentul vulnerant actioneaza direct;
➢ actiune indirecta, cand accidentatul cade pe o alta regiune decat pe regiunea renala.
In cazul traumatismelor inchise, pot lua nastere o gama intreaga de leziuni:
• rupturi intrarenale cu revarsari sanguine intraparenchimatoase pana la rupturi
renale; sangerarile se evacueaza prin bazinet in ureter si vezica urinara si se
exteriorizeaza prin mictiuni;
• lezarea capsule renale, cand sangele se revarsa si in loja renala pana in spatial
retroperitoneal;
• cand este lezat calicele sau bazinetul, atunci in spatial perirenal se scurge si urina. In
aceste cazuri apar fenomene grave de soc traumatic si hipovolemic.
• tesutul renal traumatizat are capacitatea de a se cicatriza repede.
Traumatismele deschise se datoresc actiunii corpurilor vulnerante care distrug tesuturile ce
adapostesc rinichii si lezeaza apoi rinichiul.
Simptomatologia: este aceeasi in amandoua tipurile de traumatisme:
➢ simptome determinate de starea generala in cazul unui traumatism puternic:
✓ hipotensiune;
✓ puls acelerat si de amplitudine mica;
✓ inconstienta;
✓ transpiratii;
✓ paloare;
✓ sete de aer si apa.
➢ semene locale:
✓ durere;
✓ hematurie;
✓ hematomul perirenal;
✓ hemoragie intraperitoneala, mai frecvent in traumatismele deschise;
✓ evacuare de urina prin plaga, numai in cazul traumatismelor deschise.
Explorarile paraclinice sunt urmatoarele:
▪ examenul urinii;
▪ determinarea hematocritului, a hemoglobinei, ureei, creatininei;
▪ ecografie;
▪ radiografie renala pe gol;
▪ urografie.
Evolutie si complicatii:
➢ in marea majoritate, traumatismele renale evolueaza benign;
➢ sunt bolnavi care raman cu o functie renala foarte scazuta si cu tulburari de tip nefrita
traumatica, care se manifesta prin: albuminurie, cilindrurie, edeme, dureri in regiunea
renala;

62
 ➢ in cazul traumatismelor deschise, complicatiile sunt mult mai frecvente, ele pot merge
pana la distrugerea totala a rinichiului, in acest caz se intervine chirurgical si se extirpa
rinichiul.
Tratamentul:
❖ in cazul traumatismelor renale inchise consta in:
✓ repaus complet la pat, 1 – 3 saptamani;
✓ antibiotice;
✓ chimioterapice.
❖ daca traumatismul a produs distrugeri importante renale sau ale ureterului, interventia
operatorie este obligatorie;
❖ daca rinichiul este zdrobit, se face sutura sa reparatorie;
❖ in zdrobirea totala a rinichiului si certitudinea ca acesta nu mai functioneaza, se face
nefrectomie;
❖ in traumatismele deschise se vor lua toate masurile pentru curatirea zonei de impuritati
(toaleta plagii) si pentru instalarea unui tratament antiinfectios adecvat.

2. Traumatismele vezicii urinare:

Pot fi:
➢ inchise si
➢ deschise.
Traumatismele inchise se impart in:
✓ rupturi sau explozia vezicii urinare, care sunt accidente rare, foarte grave si daca
trec neobservate sunt mortale. Cauzele cele mai frecvente sunt traumatismele regiunii
hipogastrice: lovituri cu piciorul sau pumnul, caderi pe un corp tare, striviri sub roata
unui vehicul.
✓ sfasierile vezicii,, se produc in traumatismele bazinului osos;
✓ perforatiile vezicii sunt provocate de agenti traumatici care actioneaza din interiorul
vezicii (explorari endoscopice sau acte operatorii).
Aceste leziuni ale vezicii urinare se exprima prin:
⚫ dureri intense hipogastrice;
⚫ tensiune vezicala;
⚫ polakiurie;
⚫ hematurie microscopica;
⚫ uneori, aparitia unei formatiuni tumorale suprapubiene foarte dureroasa.
Traumatismele deschise ale vezicii urinare se produc prin diferite obiecte intepatoare sau
contondente: araci de vie, pari de gard, furca de fan, ciomag, corn de bou.
Simptomatologie:
Revarsarea urinei in cavitatea peritoneala adauga semene peritoneale:
✓ durere;
✓ contractura musculara;
✓ distensie abdominala;
✓ oprirea tranzitului intestinal;
✓ meteorism.
Tratamentul consta in interventie chirurgicala de urgenta, indiferent de mecanismul si de
tipul de producere, pentru:
➢ identificarea leziunilor;
63
➢ sutura plagii vezicale;
➢ asigurarea hemostazei;
➢ evacuarea hematomului si urinii scurse in afara vezicii;
➢ toaleta minutioasa;
➢ instalarea unei sonde urinare a demeure si drenarea spatiului prevezical.

64