FAMILIA – Vitamina A…fectivă

a copiilor pe domeniul terapiei tulburărilor de limbaj

Prof. Psihopedagogie specială MIHALACHE VALENTIN MARIAN

Şcoala Gimnazială Specială “C-tin Păunescu”, Tecuci

 Părinţii au fost din totdeauna FORŢA cu cea mai mare influenţă asupra legiferării şi
mandatării serviciilor pentru copiii lor cu dizabilități. Tot ei sunt cei mai eficienţi AVOCAŢI,
pe termen lung, prin activităţi de asistare, monitorizare şi “forţare” a sistemului, pentru a
asigura servicii şi oportunităţi de care copiii lor au nevoie şi pe care le merită.

 Rolul părintelui în terapia logopedică începe încă dinainte ca micuțul să ajungă într-un
cabinet logopedic deoarece părintele trebuie să își pregătească copilul pentru ceea ce urmează
să se întâmple. El va trebui să îi explice că va cunoaște pe cineva care îi va arăta niște trucuri și
împreună vor forma o echipă iar în final el va putea să exprime tot ce dorește și va fi înteles de
ceilalți. Copii care știu pentru ce vin la logoped sunt mai interesați de ceea ce se întâmplă, mai
ales dacă, cu ajutorul imaginației și răbdării, mama sau tata le creează un interes pentru terapia
logopedică. Pe aceasta bază logopedul va crea o relație și îl va motiva pe copil în vederea
depășirii dificultăților avute.

 Ulterior, repetarea exercițiilor puse la dispoziție de logoped este importantă. Ideal este
ca părintele care stă cu copilul să repete cuvintele și exercițiile recomandate în fiecare zi chiar
și 10 minute. Foarte importantă în acest caz este atitudinea părintelui. Ea trebuie să fie calmă,
naturală, plină de înțelegere și în același timp fermă. În unele cazuri părintele consideră
dificultățile copilului un mare eșec personal, dezvoltă o serie de frustrări profunde pe care
inconștient le transferă copilului care ulterior refuză să vorbească, se retrage în sine, nu mai are
încredere în el. Întotdeauna logopedul va urmării pe lângă tehnicile de corectare a vorbirii și
dezvoltarea unei atitudini pozitive la copil în ceea ce privește vorbirea.

 Părinţii ai căror copiii sunt etichetaţi ca fiind copii cu dizabilități au responsabilităţi şi

oportunităţi asociate în mod firesc cu provocările şi bucuriile de a fi părinte. În plus, aceşti
părinţi sunt deseori supuşi unor presiuni şi tensiuni suplimentare legate de statutul lor de
părinte al unui copil într-o societate care nu este întotdeauna pregătită să accepte şi angajată să
şi ajute un copil cu dizabilităţi.

Lucrul cu părinții copiilor cu dizabilități

 Relația dintre părinții copiilor cu dizabilități și școala în care copii merg are o importanță
crucială pentru progresul în dezvoltare al copilului și eficiența oricărei școli care este implicată
în proces”.

Lucrul cu părinții începe cu un răspuns la următoarele întrebări:

 Exista un sistem de culegere a informațiilor despre dezvoltarea copilului care se aplică imediat
înainte de intrarea copilului în școală?

 Sunt cunoscute îngrijorările și neliniștile părinților asupra progresului copilului și li se

răspunde într-o manieră constructivă?

 După ce a fost cunoscută neliniștea părinților legat de progresul copilului lor s-au planificat și
introdus întâlniri informale frecvente?

 Relația dintre personal și părinți este bazată pe încredere?

  Informația referitoare la politicile școlii relativ la cerințele educative speciale este pusă la
îndemana părinților la admiterea copilului și în timpul activităților ?

 Informația despre măsurarea capacităților copilului și posibilitatea de a îl sprijini în cerințele

sale educaționale speciale este pusă la dispoziția părinților în cadrul prospectelor care prezintă
școala?

 Există cel puțin o persoană la care părintele poate merge pentru a primi informații sau a discuta
progresele copilului? Știu toți părinții cine este aceasta persoană? (persoana cheie, directorul
sau specialistul în cerințe speicale al școlii)

 Există în practica curentă discuții frecvente despre progresul copilului între personal și părinți?

Drepturile părinților

 Părinţilor care au copii cu dizabilităţi trebuie să li se acorde şansa şi ocazia de a simţi şi de a

face ceea ce simt şi fac părinţii care au copii fără dizabilităţi.

A comunica: a face cunoscut, a da de ştire, a informa, a înştiinţa, a spune

ESTE DE SUBLINIAT CĂ:

 mesajul este important pentru emiţător din punctul de vederea al aspectelor pe care doreşte să
le transmită dar şi din punctul de vedere a ceea ce comunică în mod real;

 pentru receptor este important nu doar ceea ce înţelege ci şi ceea ce reţine şi acceptă, adică
ceea ce îl influenţează;

 Receptorul poate redimensiona, transforma mesajul în funcţie de setul de coduri de care

dispune, de posibilităţile lui de înţelegere, de nevoile şi aşteptările lui, de posibilităţile de
asimilare şi de integrare în sistemul propriu de idei, opinii şi sentimente, etc.

Limbajul comunicării interumane este de mai multe tipuri:

 limbajul verbal, prin cuvinte;
 Limbajul para-verbal (voce, ton, volum, ritm);
 Limbajul corporal (fizionomie, mimică, gestică, postură, distanţa faţă de interlocutor).

Copilul reproduce cu uşurinţă limbajul verbal şi cel non - verbal.

 De aici vorbim de comunicare verbală, nonverbală (para-verbală şi corporală) Se foloseşte
termenul de para-limbaj pentru limbajul corporal şi cel para-verbal.

Albert Mehrabian identifică drept ponderi în comunicarea umană:

 CUVINTELE - AU PONDEREA DE 7%
 tonul - însemnă 38%
 limbajul trupului - 55%.