UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

FACULTATEA DE DREPT
DEPARTAMENTUL DREPT PRIVAT

Lucru Individual la Drept Civil cu

tema: ‘’Dreptul de retenție’’

A elaborat studentul grupei 2001,

BURDUJA Dumitru
A verificat lectorul universitar
MARKOVA Natalia

CHIȘINĂU 2022
 Teoria dreptului de retenție este o creație modernă a doctrinei. Romanii,
deși au cunoscut dreptul de retenție, nu 1-au socotit niciodată drept o instituție
juridică bine definită. Ceea ce numim astăzi drept de retenție, nu constituia la
romani, decât o simplă excepție, exceptio doli, a cărei aplicare era o consecință a
principiilor de drept comun în materie de neexecutare a obligațiilor într-o
convenție sinalagmatică și în materie de restituire a cheltuielilor făcute pentru
conservarea bunului altuia. Co-contractantul și creditorul cheltuielilor de
conservare erau în drept să opună excepția de dol până la executarea contractului
de către celălalt co-contractant sau până la restituirea cheltuielilor. Pentru modul
de funcționare a acestei excepții, jurisconsulți romani nu au elaborat o teorie de
sine-stătătoare. Dreptul implicit de retenție se năștea ori de câte ori exista o
datorie, în legătură cu un lucru. Această conexitate a fost numită mai târziu de
teoreticieni debitum cum re junctum. Lipsa ab initio a unui regim juridic general şi
a statutului de instituţie juridică de sine stătătoare a acestuia îşi are explicaţia în
originea pretoriană a excepţiei de dol ale cărei efecte presupuneau un drept de
retenţie pentru excipiens. Aşadar, în dreptul roman această excepţie putea fi
invocată de către posesorul care a realizat cheltuieli necesare şi utile cu bunul pe
care îl stăpânea ori în ipoteza în care excipiens este creditor al unei obligaţii
izvorâte dintr-un contract sinalagmatic, care în egală măsură nu a fost executată.
Cu privire la caracterul pretorian al exceptio doli, se poate spune că demonstrează
fundamentarea acesteia pe ideea de echitate, fapt din care derivă şi aspectul că
regimul juridic al dreptului de retenţie şi domeniul său de aplicare sunt o creaţie
jurisprudenţială născută din nevoia de echitate socială şi contractuală, precum şi de
protecţie a bunei-credinţe, idei care se află la baza oricărui sistem de drept. Tot în
sprijinul celor arătate s-a susţinut că lipsa unor norme juridice care să reglementeze
dreptul de retenţie se datorează faptului că acesta este o emanaţie a dreptului
natural, şi nu a celui pozitiv, creat de către stat. Referindu-ne la originile romane
ale dreptului de retenţie, prin raportare la influenţa normelor edictate în perioada
imperiului exercitată asupra dreptului modern continental, nu putem totuşi să
ignorăm faptul că sistemul juridic englez întemeiat pe valoarea precedentului
judiciar ca izvor de drept cunoaşte la rândul său o instituţie juridică echivalentă
retenţiei. Aşadar, în cazul sistemelor de drept de tip anglo-saxon dreptul de retenţie
este recunoscut creditorului fie în temeiul common law-ului, fie al legii scrise şi în
final al echităţii .

Doctrina clasică susţine opinia conform căreia dreptul de retenţie trebuie

privit ca o instituţie unitară, în ciuda specificităţii acestuia derivată din tipul de
legătură juridică între creanţa garantată şi bunul ce formează obiectul garanţiei.
Astfel, noţiunea de debitum cum re iunctum este analizată într-un sens larg care
cuprinde atât ipoteza conexităţii materiale, când în mod concret datoria este
generată de bun pe durata deţinerii lui de către creditor, dar şi ipoteza conexităţii
juridice, care leagă bunul de creanţa garantată doar prin simpla conjunctură că
dreptul de creanţă al creditorului şi obligaţia de remitere sau restituire a bunului al
cărei debitor este îşi au izvorul în acelaşi raport juridic. Potrivit acestei viziuni,
pentru naşterea dreptului de retenţie este verificată doar existenţa unei legături de
conexitate, fără a se analiza natura acesteia, din care rezultă şi unele diferenţe de
regim juridic, cu precădere referitoare la opozabilitate.

În perioada contemporană, cercetările asupra naturii juridice a dreptului de

retenţie au evoluat către o viziune eterogenă asupra acestei instituţii, datorată
caracterului specific al fiecărui tip de conexitate pe care se întemeiază acesta.
Aşadar, potrivit acestei teorii, există trei specii ale dreptului de retenţie în funcţie
de tipul de legătură care justifică reţinerea bunului de către creditorul retentor
pentru garantarea creanţei sale. Este vorba, în primul rând, de un drept de retenţie
fundamentat pe o conexitate materială, caz în care există o legătură de determinare
între bun şi creanţă, al cărei obiect este reprezentat de cheltuielile ocazionate de
bun în temeiul unui fapt juridic licit sau ilicit. Un al doilea tip de drept de retenţie
este cel fundamentat pe conexitatea juridică determinată de unitatea de origine a
obligaţiilor părţilor, ceea ce determină necesitatea executării simultane a acestor
obligaţii şi face ca acest tip de retenţie să fie foarte greu de delimitat în raport cu
excepţia de neexecutare a contractului. Nu în ultimul rând, doctrina franceză
admite cu mai puţine rezerve un drept de retenţie convenţional ca fiind un
diminutiv al gajului şi, în mod evident, natura contractuală a acestuia duce la o
diferenţiere majoră a sa faţă de retenţia recunoscută de lege în favoarea
creditorului titular al unei creanţe cu un nex special faţă de bunul pe care îl reţine.
Analiza tripartită a dreptului de retenţie este justificată de autorul său prin
imposibilitatea de a trasa un regim juridic unitar aplicabil dreptului de retenţie şi
prin lipsa unei calificări juridice certe a acestei instituţii ca făcând parte din
categoria garanţiilor reale.

În realizarea circuitului civil, subiecților le revin un șir de obligații,

indiferent dacă acestea iau naștere prin lege, contract, delict etc. Este foarte
important ca creditorului să i se ofere o siguranță în executarea corespunzătoare a
creanței sale.

Retenția este un drept real de garanție, în temeiul căruia cel care deține un
bun mobil sau imobil al altcuiva, pe care trebuie să îl restituie, are dreptul să rețină
lucrul respectiv, refuzând restituirea lui, până când creditorul, proprietarul exclusiv
al bunului, îi va plăti sumele pe care le-a cheltuit cu conservarea, întreținerea sau
îmbunătățirea acelui bun, ori la care are dreptul în legătură cu acel bun sau pentru
prejudiciie pe care bunul le-a cauzat. Legislația prevede aplicații ale dreptului de
retenție în diferite materii, în special:

 În materia contractului de vânzare-cumpărare, în cazul în care bunul

vândut trebuie conservat, partea obligată să ia măsuri de conservare a
bunului are drept de retenție asupra lui până când i se va plăti o
recompensă pentru păstrare;
  În materia contractului de antrepriză, antreprenorul are drept de retenție și
de gaj asupra bunului mobil produs sau îmbunătățit de el, dacă în cursul
producerii sau al îmbunătățirii, bunul a ajuns în posesiunea lui;
 În materia contractului de transport, cărăușul are drept de retenție asupra
încărcăturii atâta timp cât poate dispune de încărcătură pentru toate
costurile care decurg din contractul de transport;
 În materia contractului de mandat, legea dispune că mandatarul are
dreptul să rețină din sumele pe care trebuie să le remită mandantului ceea
ce mandantul îi datorează pentru executarea mandatului. De asemenea, el
are dreptul să rețină din sumele încredințate pentru executarea mandatului
ceea ce i se cuvine;
 În materia contractului de comision, legea prevede că, în scopul garantării
creanțelor ce izvorăsc din contractul dat, comisionarul este în drept să
rețină bunurile care trebuie să le predea comitentului sau persoanelor
indicate de acesta;
 În materia contractului de depozit, depozitarul are dreptul să rețină bunul
depozitat peste termenul prevăzut în contract până la momentul retribuirii
sale și compensarea cheltuielilor de păstrare.

În cazurile când dreptul de retenție este prevăzut expres de lege în favoarea

unui creditor care este în același timp debitorul obligației de restituire sau remitere
a bunului, el operează ex lege ( de drept). Problema se pune de a ști dacă dreptul de
retenție se poate naște și în alte situații, care nu sunt prevăzute de lege. În literatura
română de specialitate s-a apreciat că dreptul de retenție poate apărea și pe cale
convențională, iar în jurisprudența română s-a statuat că dreptul de retenție nu este
o simplă favoare pe care instanțele să o acorde de la caz la caz, prin apreciere.
Dimpotrivă, el este un drept recunoscut tuturor creditorilor ale căror creanțe s-au
născut în legătură cu bunuri supuse restituirii. La cererea părții interesate,
instanțele constată acest drept și îl recunosc, în fapt, ca o garanție a realizării prin
plată a acelor creanțe. Prin urmare, de vreme ce s-a stabilit existența unei creanțe
substanțiale în legătură cu imobilul în litigiu, dreptul de retenție trebuie constatat la
cerere.

În ceea ce privește creanța retentorului, ea constă, de obicei, în sumele

cheltuite pentru păstrarea, întreținerea, îmbunătățirile aduse bunului, precum și
eventualele prejudicii cauzate de bunul în cauză. În doctrină s-a precizat că, pentru
nașterea dreptului de retenție, trebuie să fie întrunite următoarele condiții:

a) Creanța retentorului să fie certă, lichidă și exigibilă;

b) Dreptul de retenție să fie invocat față de proprietarul exclusiv și actual
al bunului respectiv;
c) Între bun și creanță să existe o conexiune. În ceea ce privește această
conexiune, s-a estimat că există drept de retenție nu numai atunci când
creanța s-a născut în legătură cu bunul, ci și atunci când deținerea
bunului de către retentor și creanță izvorăsc din același raport juridic,
cum ar fi reținerea de către mandatar a bunurilor primite pentru
mandant, până i se restituie cheltuielile făcute cu executarea
mandatului;
d) Bunul respectiv este corporal, mobil sau imobil, aflat în stăpânirea
retentorului.

În acest sens, legea dispune că prin retenție se poate garanta de asemenea o

creanță care, deși nu este legată direct de bunul deținut, se bazează pe o obligație
ale cărei părți sunt comercianții. Codul Civil la art. 961 prevede cazurile în care
dreptul de retenție nu poate fi exercitat, și anume:

 Dacă posesiunea bunului provine dintr-o faptă ilicită sau dacă bunul
este insesizabil;
  Nu fi invocat de către posesorul de rea-credinţă, în afara cazurilor
prevăzute de lege;
 Expirarea prescripției extinctive nu împiedică exercitarea dreptului de
retenție dacă dreptul garantat al retentorului nu era prescris în
momentul în care s-ar fi putut exercita dreptul de retenție.

Natura juridică a dreptului de retenție a suscitat discuții controversate în

literatura de specialitate din țările în care această instituție este consacrată de lege.
Astfel, unii autori au considerat că dreptul de retenție constituie o expresie a
excepției de neexecutare. Alții au relevat distincțiile între aceste instituții: dreptul
de retenție are caracter absolut, fiind opozabil tuturor, în timp ce excepția de
neexecutare are caracter relativ, izvorând dintr-un contract sinalagmatic. În
doctrină, de asemenea, s-au indicat asemănările și deosebirile între dreptul de
retenție și gaj. Mulți autori consideră că dreptul de retenție este un drept real de
garanție imperfect. Este real pentru că este opozabil nu numai cocontractantului, ci
și față de unele terțe persoane, externe raportului juridic pe care l-au generat. În
acest context, Codul Civil la articolul 962 alin. (1) stipulează că dreptul de retenție
este opozabil terților fără îndeplinirea vreunei formalități de publicitate. Mai mult
ca atât, în unele cazuri, retentorului îi este recunoscut dreptul de urmărire a
bunului. Sunt autori care se pronunță că trebuie să facem o distincție: dreptul de
retenție nu este real, căci nu poate da loc dreptului de urmărire. Totodată, dreptul
de retenție se stinge prin pierderea detenției lucrului și nu mai poate fi recâștigat.
Ei invocă faptul că dreptul de retenție a conservat fizionomia ce o avea în dreptul
roman. El constituie un simplu mijloc de apărare, o excepție, care este opozabilă
nu numai debitorilor, dar și terților. Acesta este punctul important, care formează
latura originală a dreptului de retenție. Excepția la care dă naștere nu este pur
personală, căci este opozabilă atât celorlalți creditori ai debitorului (și din acest
punct de vedere dreptul de retenție produce efecte asemănătoare unui privilegiu,
fiindcă creditorul retentor nu va restitui bunul înainte de a fi integral plătit), cât și
persoanelor care au dobândit proprietatea lucrului sau drepturi dezmembrate din
proprietate. Cu toate acestea, dreptul de retenție nu poate fi opus creditorilor
privilegiați și ipotecari, al căror titlu este anterior luării în posesie a lucrului de
către creditorul retentor. Nu trebuie niciodată de scăpat din vedere că el nu este
decât o excepție bazată pe o împrejurare de fapt ( posesiunea unui lucru) și pe un
raport juridic de obligație, adică ceea ce se numește și astăzi debitum cum re
junctum. Autorii sunt incurcați mai cu seamă din pricina efectelor dreptului de
retenție, efecte care sunt în legătură cu diferite instituții juridice. Aceasta este
principala cauză a confuziei care domnește astăzi, cu privire, la această materie,
atât în jurisprudență, cât și în doctrină. În fapt, este un drept sui generis, de natură
specială.

Supra s-a menționat faptul că dreptul de retenție nu comportă dreptul de a

urmări lucrul în mâinile terților. Dreptul de retenție nu este dinamic. Creditorul
retentor nu poate ataca, el nu are propriu-zis o acțiune, ca, spre exemplu, creditorul
ipotecar. Rolul său este de a păstra lucrul, refuzând restituirea lui până la plata
integrală. Dar odată ce lucrul a ieșit din posesiunea sa, garanția ce o avea este
spulberată. În caz de vânzare a lucrului, creditorul retentor nu are nici un drept de
preferință asupra prețului. Într-adevăr, preferința între creditori nu poate lua
naștere decât dintr-o cauză legală, denumită privilegiu, sau dintr-un drept real de
garanție (gaj, anticreză, ipotecă). Or, nicăieri legea nu clasează dreptul de retenție
printre privilegii, de unde rezultă că la distribuirea prețului, creditorul retentor va
figura ca chirografar. Cu toate acestea, creditorul retentor, fără să aibă un
privilegiu legal, va fi totuși plătit înaintea celorlalți creditori. Dreptul de retenție le
este opozabil, ca și debitorului, încât pentru a scoate lucrul în vânzare, trebuie în
prealabil să obțină predarea. Sau, dacă lucrul este vândut, fiind însă rămas în
posesiunea creditorului retentor, cumpărătorul nu-l va putea obține înainte de a fi
achitată retentorului întreaga sa creanță. În toate aceste cazuri, creditorul retentor
 va fi plătit înainte de ceilalți creditori, ceea ce este absolut echivalent cu un drept
de preferință.

De partea cealaltă a baricadei, în legislația română, dreptul de retenție mai

persistă și în alte cazuri decât cele supra sau coincid, și anume:

 Raporturi între părți derivând din obligații sinalagmatice. În aceste cazuri, dreptul
de retenție este o simplă aplicare a excepției non adimpleti contractus. Știm, într-
adevăr, că în obligațiile sinalagmatice, prestația uneia din părți este subordonată
executării contra-prestației, așa că o parte este în drept să nu-și execute obligația
până când partea cealaltă nu o va îndeplini. În această situație se găsește:
1. Vânzătorul care nu a primit prețul. El este în drept să refuze predarea
lucrului vândut. Această soluție este tradițională, jurisconsulții romani
spuneau: ’’Venditor, quasi pignus, retinere potest rem quam vendidit’’.
2. Cumpărătorul cu pact de răscumpărare, precum și oricare cumpărător al
cărui titlu este anulat prin efectul unei condiții rezolutorii, au dreptul de a
reține lucrul cumpărat de ei până vor primi prețul integral al vânzării.
3. Proprietarul al cărui imobil a fost expropriate pentru cauză de utilitate
publică, are dreptul de a reține bunul imobil până la plata despăgubirii.
4. Depozitarul, când a făcut cheltuieli pentru conservarea sau întreținerea
lucrului depozitat, îl poate reține până la plata cheltuielilor sau daunelor
provocate din cauza depozitului.
5. Lucrătorul însărcinat cu prelucrarea unui obiect sau a unei materii prime
poate reține bunul pentru a fi plătit pentru lucrul său.
6. Comoștenitorul supus raportului este în drept să nu restituie masei
succesorale imobilul, până nu i se vor restitui cheltuielile pe care le-a făcut.
7. Posesorul unui lucru mobil pierdut sau furat, care a cumpărat acest bun la
un târg sau de la un negustor, are dreptul să refuze restituirea adevăratului
 proprietar care îl revendică, atât timp cât acesta nu-i va restitui prețul ce l-a
plătit.
8. Chiriașul poate fi evacuate de noul proprietar al imobilului, sub condiția
însă de a fi despăgubit într-o oarecare măsură. Neplătindu-i-se această
despăgubire, chiriașul poate refuza să pună imobilul ce-l ocupă la dispoziția
proprietarului.
9. Vânzătorul, în materie de obligații comerciale, are dreptul să rețină
mărfurile nepredate, dacă cumpărătorul este declarat în stare de faliment.
10. În sfârșit, este necesar de a fi adăugate 2 ipoteze, trecute de lege în rubrica
privilegiilor, dar în care nu putem găsi, conform unei analize juridice
corecte, decât aplicarea dreptului de retenție, bazată pe excepția non
adimpleti contractus. Este vorba despre dreptul hangiului și cărăușului de a
reține efectele și bagajul călătorului și lucrul transportat în caz de neplată a
creanței lor.
 Dreptul de retenție convențional. Gajul și anticreza dau naștere la dreptul de
retenție, care de astă dată, este conventional, nu legal, căci derive din comuna
intenție a părților contracatnte, intenția care este consacrată, cum se poate observa,
prin texte precise de acte juridice.

Jurisprudența a pornit de la 2 idei: a) Dreptul de retenție este bazat pe

echitate, este drept a se da creditorului un mijloc de a fi despăgubit, prin însăși
împrejurarea că el deține un bun de-al debitorului și b) Textele de lege, care
consacră existența dreptului de retenție în anumite ipoteze, nu sunt limitative, ci
sunt exemplificative, rămânând liber interpretul să facă aplicarea dreptului de
retenție acolo unde echitatea va cere. Pe baza acestor idei foarte largi,
jurisprudența a întins cadrul de aplicare a dreptului de retenție.

Iată o serie de ipoteze, în care dreptul de retenție derivă din existența unui
raport contractual sau extracontractual, combinat cu excepția non adimpleti
contractus: Mandatarul și gestorul de afaceri au un drept de retenție asupra
lucrurilor ce au în posesiunea lor și care aparțin mandantului sau proprietarului
girat pentru plata cheltuielilor făcute cu ocazia executării mandatului sau a
gestiunii. De asemenea, comodatarul pentru cheltuielile făcute asupra lucrului
împrumutat și pentru daunele pricinuite de acel lucru. Tot astfel, lucrătorul pentru
cheltuielile de prelucrare sau de fabricare a obiectului sau materiei prime ce i s-a
încredințat.

Într-o altă serie de ipoteze, jurisprudența s-a mulțumit cu existența pură și

simplă a unei creanțe născută cu ocazia posesiunii lucrului, adică a unui debitum
cum re junctum.

a) În ipoteza anulării unui contract de vânzare- cumpărare încheiat de o

femeie măritată neautorizată (fără acordul soțului), terțul cumpărător va
avea drept să rețină imobilul, până va fi indemnizat de către femeie
pentru toate cheltuielile sale de conservare și îmbunătățire. De asemenea,
într-o ipoteză similară, când se anulează un contract de împrumut, terțul
împrumutator are drept să reclame suma în care s-a îmbogățit femeia
( sau orice incapabil în general), dacă împrumutatorul primise un gaj, el
va avea dreptul să-l rețină până i se va plăti suma datorată, cu toate că
contractual de împrumut a fost anulat.
b) Aceeași soluție pentru moștenitorul aparent sau în general, a oricărui
posesor, care deține un imobil, fie că a făcut cheltuielile de conservare
sau îmbunătățire, fie că a clădit pe terenul altuia. În caz de revendicare
sau de acțiune petitorie de ereditate, moștenitorul aparent cât și posesorul,
indiferent dacă este de bună sau de rea-credință, precum și dobânditorul
unui imobil ipotecat, în caz de urmărire silită a imobilului, au dreptul de
retenție asupra imobilului ce-l dețin.
 Simpla condiție a existenței unui debitum cum re junctum este bine
învederată mai cu seamă în cazul posesorului de rea-credință.

Conform art. 962 alin. (3), deposedarea de bun contrar voinţei nu stinge
dreptul de retenţie. Partea care exercită acest drept poate cere restituirea bunului,
sub rezerva regulilor aplicabile prescripției extinctive a acțiunii principale și
dobîndirii bunurilor mobile de către posesorul de bună-credință. Simplist vorbind,
retentorul poate revendica bunul dacă a fost deposedat de el contrar voinței.

Dreptul de retenție este însă un drept real imperfect, întrucât conferă

retentorului numai o detenție materială, astfel încât el nu dobândește în proprietate
fructele bunului, acestea fiind imputate asupra creanței lui. Aceasta rezultă din art.
963 Codul Civil al RM. El funcționează atâta timp cât bunul se află la retentor. În
cazul în care bunul ajunge în posesiunea creditorului sau titularului dreptului,
dreptul de retenție se stinge, dacă retentorul nu dobîndeşte din nou bunul în baza
aceluiaşi temei juridic. Aceasta rezultă din prevederile art. 964 Cod Civil.

Legea Republicii Moldova cu privire la exproprierea pentru cauză de

utilitate publică, mai concret la art. 20 recunoaşte un drept de retenţie – cel al
expropriatului, de a reţine bunul până acesta va fi plătit. În ţările democratice,
inclusiv în RM, legea fundamentală consacră principiul potrivit căruia nimeni nu
poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru utilitate publică cu dreaptă şi
prealabilă despăgubire. Dreptul de retenţie este dedus din condiţia „Cu dreaptă și
prealabilă despăgubire”. Această condiţie presupune, în primul rând, că
despăgubirea exproprierii trebuie să compenseze în întregime costul bunului și
pagubele suferite. În al doilea rând, despăgubirea trebuie să fie prealabilă, adică să
aibă loc înainte de expropriere. Deşi, se poate constata că izvorul dreptului de
retenţie în cazul exproprierii este direct Constituţia Republicii Moldova (cu dreaptă
şi prealabilă despăgubire), acesta este reglementat şi de legea specială. Analizând
comparativ cadrul normativ al României, Federaţiei Ruse şi al Republicii Moldova
poate fi constatată o aplicabilitate extrem de diferită a dreptului de retenţie în caz
de expropriere. În România Legea nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză
de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes naţional, judeţean
şi local, și anume dispozițiile art. 9 și 22 îngrădeşte substanţial exercitarea
dreptului de retenţie. Potrivit dispoziţiilor art. 9, decizia de expropriere constituie
titlu executoriu pentru predarea bunului imobil, atât împotriva celor expropriaţi,
cât şi împotriva celor care pretind un drept legat de bunul imobil expropriat, până
la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a litigiului legat de proprietatea bunului
imobil expropriat. Contestaţia asupra deciziei de expropriere nu suspendă
transferul dreptului de proprietate asupra bunului imobil în cauză. Expropriatul
nemulţumit de cuantumul despăgubirii se poate adresa instanţei judecătoreşti, fără
a putea contesta transferul dreptului de proprietate către expropriator asupra
imobilului supus exproprierii, iar exercitarea căilor de atac nu suspendă efectele
hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii şi transferului dreptului de
proprietate (art. 22 alin. (1)). Mai reuşit, se rezolvă asemenea probleme în
Federaţia Rusă. Potrivit art. 280 din Codul Civil al Federației Ruse, din momentul
înregistrării deciziei privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică şi până
la atingerea acordului comun sau pronunţării hotărârii judecătoreşti privind
răscumpărarea terenului, proprietarul poate poseda, folosi şi administra după bunul
său plac suportând cheltuielile care asigură folosinţa terenului în conformitate cu
destinaţia lui. Rusia la fel, recunoaşte dreptul de retenţie al proprietarului în cadrul
procedurii de expropriere şi asupra construcţiilor, instalaţiilor şi altor bunuri strâns
legate de teren, reieșind din prevederile art. 239 Cod Civil al Federației Ruse.
Reglementările dreptului de retenţie în cazul exproprierii în Republicii Moldova,
după părerea unor doctrinari, satisfac cerinţele art. 1 din Protocolul I la Convenţia
Europeană a Drepturilor Omului, conform căruia orice persoană are dreptul la
respectarea bunurilor sale, însă nu fac o claritate vizavi de momentul transferului
dreptului de proprietate şi recuperarea cheltuielilor suportate în timpul exercitării
dreptului de retenţie. De asemenea, doctrinarii autohtoni consideră necesar ca
expropriatului să i se ofere dreptul de folosinţă asupra bunului fără ca acesta să
dispună de dreptul la despăgubiri pentru cheltuielile ce asigură funcţionarea
potrivit destinaţiei a obiectului exproprierii. În ceea ce priveşte aplicarea dreptului
de retenţie extralegal, această calitate a dreptului de retenţie nu presupune
posibilitatea aplicării dreptului de retenţie în condiţii contrare normelor imperative
ale legii, ci posibilitatea aplicării dreptului de retenţie, care nu este expres prevăzut
în textul legii, dar poate fi dedus din normele şi principiile dreptului civil. Dreptul
de retenţie extralegal, dacă are o raţiune, se va impune ori de câte ori calitatea de
creditor se va întâlni la aceeași persoană, obligată de a restitui debitorului bunul –
proprietatea acestuia. Exemplu de aplicare a dreptului de retenţie extralegal poate
servi şi cel al moştenitorului aparent, care se plasează şi el în calitatea de creditor
pentru despăgubirile care i se cuvin. Dreptul cumpărătorului, al cărui titlu a fost
anulat, prin efectul condiţiei rezolutorii, de a reţine bunul până va fi despăgubit
pentru îmbunătăţirile aduse lucrului ori pentru cheltuielile utile şi necesare
acestuia; dreptul de retenţie al posesorului unui bun mobil pierdut sau furat, care l-
a cumpărat în condiţiile de bună-credinţă şi care dispune de dreptul de a fi
despăgubit cu plata preţului plătit. Naşterea şi exercitarea dreptului de retenţie
extralegal se justifică de principiile fundamentale ale dreptului civil, printre care
un rol major îl are echitatea, dar şi funcţia esenţială a judecătorului de a le aplica.

Deși practica judiciară ce vizează nemijlocit dreptul de retenție nu este vastă,

totuși cazuri unicale se pot găsi. În hotărârea Judecătoriei Drochia sediul Râșcani
de la 13 septembrie 2019, Curtea a dat câștig de cauză reclamantei Volontîri Maria
care a înaintat față de pârâta Melnicova Victoria o acțiune în justiție privind
încasarea sumei investiţiilor, a cheltuielilor de înmormântare, instituirea dreptului
de retenţie şi încasarea cheltuielilor de judecată. Instanța de judecată nicidecum nu
și-a motivat hotărârea și a dispus încasarea de la pârâtă a sumei de 151 989 lei
pentru investițiile suportate de către reclamantă la îmbunătățirea imobilului,
reclamanta fiind moștenitoarea legală a imobilului de la concubinul reclamantei
care a decedat în 2016. Curtea a mai dispus încasarea de la pârâtă în contul
reclamantei a sumei de 18 210 lei în calitate de cheltuieli de înmormântare a
defunctului Cojocaru Stanislav ( concubinul reclamantei și tatăl biologic al
pârâtei), cât și a fost instituit dreptul de retenție în favoarea reclamantei a
imobilului până la restituirea sumei investițiilor destinate pentru îmbunătățirea
casei. Această hotărâre a fost contestată de către pârâta Melnicova Victoria la
Curtea de Apel Bălți. Reieșind din hotărârea emisă de către Curtea de Apel Bălți la
4 martie 2021 sunt deduse următoarele fapte:

 Volontîri Maria s-a adresat cu cerere de chemare în judecată împotriva

lui Cojocaru Valentina, solicitînd să se recunoască regimul proprietății
comune pe cote-părți pentru bunul imobil cu nr. cadastral
7101118169, amplasat în or.Rîșcani str.Griboedov 10, în cote egale
după dînsa - Volontîri Maria și defunctul - Cojocaru Stanislav. La fel,
să i se recunoască după dînsa - Volontîri Maria dreptul de proprietate
asupra bunului imobil respectiv în mărime de ½ cotă parte, cu
dispunerea înregistrării la OCT Rîșcani a dreptului de proprietate în
mărime de ½ cotă parte după dînsa - Volontîri Maria. Pe lângă
recunoașterea dreptului de proprietate comună pe cote-părți pentru
bunul imobil cu nr. 7101118169, amplasat în or.Rîșcani str.
Griboedov 10 cu recunoașterea după dînsa – Volontîri Maria a
dreptului de proprietate în mărime de ½ cotă parte, a mai solicitat și
declararea nulității certificatului de moștenitor legal nr. 5452 din
21.10.2016 eliberat pe numele lui Melinicova Victoria după decesul
lui Cojocaru Stanislav decedat la 30.01.2016.
 În motivarea cerințelor sale, Volontîri Maria a indicat că a trăit în
concubinaj cu Cojocaru Stanislav începând cu 1996 şi până la decesul
ultimului, care a avut loc la data de 30.01.2016. Ei s-au cununat la 28
 ianuarie 1998, certificatul de cununie fiind prezentat instanței. De la
începutul conviețuirii lor (a.1996) şi până la decesul lui Cojocaru
Stanislav (a.2016), au trăit împreună, au avut o gospodărie comună,
dispunând de buget comun, interese comune şi dobândind bunuri în
comun. Casa în litigiu concubinii au obținut-o de la moșul defunctului,
Stoica Alexei, care nu avea copii și soție. Concubinii au avut grijă de
Stoica Alexei, pentru acest scop mutându-se pe str. Griboedov 10, or.
Râșcani. Au cheltuit sume de bani pentru îngrijirea și tratamentul lui
Stoica Alexei, iar cel din urmă, a insistat să întocmească pe numele lor
bunul imobil cu condiția că îi vor asigura întreținerea. Drept
consecință, la 19 mai 2004, a fost întocmit contractul de înstrăinare a
imobilului din str.Griboedov 10 cu condiția întreținerii pe viață.
Având deplina încredere în soţul său - Cojocaru Stanislav, Volontîri
Maria nu a fost împotrivă ca contractul să fie încheiat pe numele
defunctului.
 La acel moment, casa de pe str.Griboedov 10 era într-o stare critică,
deoarece a fost edificată încă încă în anul 1961 şi pe parcursul
timpului nu a fost reparată, nu avea gard, apă, gaz, canalizare. La data
de 04 iunie 2004 Stoica Alexei a decedat, iar concubinii și-au asumat
toate cheltuielile aferente funerarilor. Ulterior, pentru a avea un trai
decent, în casa din str. Griboedov 10 s-a luat decizia să renoveze casa
şi să se stabilească definitiv cu traiul în gospodăria care i-a aparținut
lui Stoica Alexei. În acest sens, Volontîri Maria și-a vândut bunul
imobil ce-i aparținea ei cu drept de proprietate amplasat în satul
Vasileuţi raionul Rîşcani la fel şi lotul de pămînt, la un preţ de 9300
dolari SUA, iar banii primiţi din vânzare, i-au investit în reparația
gospodăriei din str. Griboedov 10 or.Rîșcani, achitînd din acești bani
și datoriile acumulate după înmormântarea lui Stoica Alexei. În
 special, au reparat gardul, au edificat construcții auxiliare, au reparat
conducta de gaz, au restabilit pereții şi fațada casei, au trasat la casă
conductă de apă şi canalizare, au instalat sistem de încălzire
autonomă, au instalat în interiorul casei sistem santehnic, au
reconstruit subsolul şi au capitalizat garajul, au reparat capital
acoperișul, au schimbat uşile, au reparat podelele, au tencuit şi vopsit
pereţii, au schimbat sistemul electric, au montat în ogradă o carcasă de
fier, etc.
 La data de 30 ianuarie 2016 Cojocaru Stanislav a decedat. Toate
cheltuielile aferente funeraliilor acestuia au fost suportate de Volontîri
Maria personal, ele fiind în sumă de 18210 lei. După decesul lui
Cojocaru Stanislav, pârâta Melinicova Victoria, a.n. 04.09.1984, care
este fiica biologică a defunctului, a acceptat întreaga moștenire rămasă
după decesul lui Cojocaru Stanislav, inclusiv şi bunul imobil nr.
cadastral 7101118169, amplasat în str. Griboedov 10 or. Rîșcani. Prin
Raportul de expertiză judiciară, nr.707-709 din 22 aprilie 2019 a fost
stabilită valoarea îmbunătățirilor efectuate bunului imobil nr. cadastral
7101118169, amplasat în str. Griboedov 10 or. Rîșcani în perioada
anilor 2004-2016, în mărime de 151989 lei, fapt ce a mărit preţul
bunului imobil cu 45%. Având drept reper circumstanțele menționate
şi normele legale, precum şi faptul că imobilul împreună cu lotul de
teren aferent cu nr. cadastral 7101118169, din str.Griboedov 10
or.Rășcani, a fost îmbunătățit de către Volontîri Maria din sursele
personale proprii, împreună cu Cojocaru Stanislav, iar actualul
proprietar Melinicova Victoria solicită restituirea bunului în legătură
cu scoaterea acestuia la vânzare, este nevoită să solicite compensarea
valorii îmbunătățirilor aduse bunului imobil, cu instituirea dreptului
de retenție asupra bunului imobil.
 Într-un final, hotărîrea judecătoriei Drochia, sediul Rîșcani din 13
septembrie 2019 a fost casată cu emiterea unei noi hotărîri prin care se va confirma
tranzacția de împăcare încheiată între părți și a fost dispus încetarea procesului
civil. Părțile au convenit asupra următoarelor: Melnicova Victoria recunoaște
parțial cerințele invocate de către Volontîri Maria. Volontîri Maria recunoaște
dreptul de proprietate a Victoriei Melnicova asupra bunului imobil cu nr. cadastral
7101118169, amplasat în or.Rîșcani str.Griboedov nr.10. În contul restituirii lui
Volontir Maria a investițiilor suportate la îmbunătățirea bunului imobil cu nr.
cadastral 7101118169 și a sumei de 18210 lei, în calitate de cheltuieli de
înmormîntare a defunctului Cojocari Stanislav, Melnicova Victoria, proprietara
bunului imobil cu nr. cadastral 7101118169, îi va asigura viager lui Volontîri
Maria a.n.29.08.1951 cu titlu gratuit, dreptul de uz și abilitație, asupra bunului
imobil cu nr. cadastral 7101118169, amplasat în or. Rîșcani str. Griboedov nr.10.
Dreptul de uz și abitație a lui Volontîr Maria, în bunul imobil cu nr. cadastral
7101118169, amplasat în or. Rîșcani str. Griboedov nr.10, este viager cu
înregistrarea lui Volontîri Maria la reședință în locuința dată și poate fi stins doar
cu decesul acesteia. Dreptul de uz și abitație a Mariei Volontîri în bunul imobil cu
nr. cadastral 7101118169, amplasat în or. Rîșcani str. Griboedov nr.10, urmează a
fi întabulat în Registrul bunurilor imobile.

Lăsând într-o parte hotărârea instanței, trebuie de analizat legalitatea

instituirii dreptului de retenție a bunului imobil. Conform art. 960 alin. (1) Cod
Civil, cel care este dator să remită sau să restituie un bun poate să-l reţină atîta
timp cît creditorul nu-l despăgubeşte pentru cheltuielile necesare şi utile pe care le-
a făcut pentru acel bun şi pentru prejudiciile pe care bunul le-a cauzat. În cazul
speței noastre, Volontîr Maria era datoare să respecte dreptul de proprietate al
Melnicova Victoriei asupra bunului imobil, însă totodată, Volontîr Maria nu a fost
despăgubită de către proprietarul bunului imobil pentru cheltuielile necesare și
utile bunului, care au mărit valoarea bunului cu 45 de %, cât și au îmbunătățit
condițiile de trai, făcându-se o reparație capitală a casei. Mai mult ca atât,
Volontîri Maria nu cade sub incidența dispozițiilor art. 961 Cod Civil privitoare la
excluderea dreptului de retenție, deoarece bunul este sesizabil, posesiunea sa nu
provine dintr-o faptă ilicită și nu este posesoare de rea-credință. Deci, rezultă că în
cazul său nu poate fi exclus dreptul de retenție. De asemenea, conform art. 962
alin.(4) Cod Civil, dacă creditorul înaintează o acțiune prin care cere restituirea
bunului, iar retentorul invocă dreptul de retenție, instanța de judecată va stabili în
hotărîrea judecătorească prin care se dispune restituirea bunului că retentorul
trebuie să execute hotărîrea judecătorească doar dacă creditorul execută simultan
obligația garantată prin dreptul de retenție ori oferă asigurări suficiente ale
executării față de retentor sau dacă retentorul se află în întîrziere de a accepta
executarea oferită de către creditor. Textul legal consfințește că retentorul urmează
a da bunul reținut doar după executarea simultană a creditorului a sumei de bani
care este dator retentorului sau în cazul când se oferă garanții rezonabile că
creditorul va executa plata cerută de retentor. În cazul speței noastre, chiar dacă nu
ar fi fost încheiată tranzacția de împăcare, consider că totuși apelul Melnicovăi
Victoriei era să fie respins de către instanță.
 Bibliografie

1. C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu- Tratat de

Drept Civil Român, editura All Beck, vol. II.
2. S. Baieș, V. Volcinschi, A. Băieșu, V. Cebotari, I. Crețu-
Drept Civil. Drepturile reale. Teoria generală a obligațiilor,
vol. II.
3. Liviu Pop- Teoria Generală a Obligațiilor, editura Lumina
Lex, 1998.
4. Stoianov Liudmila- Aria de aplicare a dreptului de retenţie,
Conferința "Integrare prin cercetare şi inovare" Chișinău,
Moldova, 10-11 noiembrie 2014.

Sursa: https://ibn.idsi.md/vizualizare_articol/100150

5. Iulia Alexandra Bosneanu- Dreptul de retenție în

reglementarea noului Cod civil.

Sursa: https://www.hamangiu.ro/upload/cuprins_extras/dreptul-de-
retentie-in-reglementarea-noului-cod-civil-bosneanu-extras.pdf