Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
DEFINIŢIE ŞI GENERALITĂŢI
Luxaţia congenitală de şold este una din malformaţiile grave ale membrelor, relativ
frecvent întâlnită, ce lasă sechele funcţionale deosebit de importante, greu de tratat şi cu
mare grad de invaliditate.
Spre deosebire de luxaţia traumatică a şoldului în care capul femural pierde
contactul cu cavitatea acetabulară în urma unui traumatism major şi unde elementele ce
alcătuiesc articulatia sunt normal dezvoltate, în luxaţia congenitală de şold, pierderea
dreptului de domiciliu al capului femural se face treptat datorită displaziei cotilului şi
capului femural.
Luxaţia propriu-zisă este o consecinţă a displaziei şi poate apare mai curând sau
mai târziu după naştere, datorită unui cotil displazic şi a menţinerii coapselor în adducţie
sau plasării greutăţii corpului pe capul femural.
Această malformaţie are un net caracter familial, boala întâlnindu-se uneori la mai
mulţi membri ai aceleiasi familii, dar poate apare şi sporadic, transmiterea ereditară
nedepăşind 10% din cazuri.
Sexul feminin este mult mai afectat, proporţia dintre cele două sexe în literatură
fiind în cazul luxaţiei de 7/1. In displazia luxantă această proportie nu depăşeşte 3/1.
Luxaţia poate fi uni sau bilaterală, în majoritatea statisticilor bilateralitatea fiind cea
mai frecventă. În cazul celor unilaterale, se pare că şoldul stâng este atins cu predilecţie.
Repartiţia geografică este foarte variabilă; frecvent întâlnită în ţările europene
(Franţa, Italia, Germania, Cehoslovacia, aproximativ 3 %o), este excepţională la rasa
galbenă şi practic neîntâlnită la rasa neagră.
În ţara noastră procentajul este de 1%o, boala întâlnindu-se mai frecvent în nord-
vestul Transilvaniei.
ETIOPATOGENIE
Cauzele displaziei luxante de şold sunt încă incomplet elucidate. De-a lungul anilor s-au
emis numeroase teorii din care unele îşi păstrează şi astăzi în parte valabilitatea:
1. Cea mai veche teorie patogenică este teoria traumatică emisă încă din antichitale de
către Hipocrate. Traumatismul intrauterin, traumatismul obstetrical, naşterea pelviană,
au constituit multă vreme explicaţii ale producerii bolii, dar această teorie a fost
abandonată deoarece nu poate explica hipoplazia cotilului şi capului femural, existente
încă din viaţa intrauterină.
ANATOMIE PATOLOGICĂ
a) cotilul este aplazic, nu are profunzime, planul său de deschidere înainte părând normal
dar marginile antero-superioare şi postero-superioare sunt rotunjite şi aplazice.
Capsula este destinsă, această laxitate articulară se însoţeşte de o retracţie a
muşchilor flexori (iliopsoas) şi a rotatorilor externi.
b) colul femural este anteversat şi priveşte înainte sub un unghi de 60° şi chiar mai mult.
De la 60" anteversie, coaptarea articulară este atât de precară încât luxaţia este
aproape inevitabilă.
Aceste efecte pot antrena luxaţii adevărate, capul femural rămânând învelit de
capsula articulară dar ieşind din cavitatea cotiloidiană. Uneori deplasarea este mai puţin
importantă, capul femural rămânând în poziţie marginală, deformând bureletul cartilaginos
şi ovalizând colilul.
b) Există un retard de osificare a nucleului capului femural; când acesta apare, este mai
mic decât cel normal şi situat mai extern; colul femural este scurt.
c) Cotilul este plat, deci unghiul tavanului cotiloidian este foarte verticalizat.
d) Ligamentul transvers al acetabulului este lung, gros şi dispus înaintea părţii joase a
cotilului formând o bară transversală. El trebuie excizat pentru a perrnite o bună
reducere.
e) Capsula articulară însoţeşle capul femural în deplasarea lui. Din cauza tracţiunii pe
care o suportă, capsula este îngroşată.
CLASIFICARE ANATOMO-PATOLOGICĂ
După poziţia capului femural şi interesarea numai a unui şold sau a amândurora se
întâlnesc 3 aspecte anatomo – clinice ale luxaţiei congenitale:
1. Luxaţia anterioară unilaterală este destul de frecventă; ea poate fi joasă (capul fiind
în imediata vecinătate a cotilului) sau înaltă (capul ajungând în vecinătatea spinei
iliace antero -–superioare). Se caracterizează printr-o instabilitate mare a bazinului,
dar fenomenele de artroză vor apare foarte rar.
3. Luxaţia posterioară în care capul urcă mult în fosa iliacă externă, iar bazinul
basculează înainte. Cînd este bilaterală, căderea bazinului este foarte accentuată.
Lordoza care se formează compensează înclinarea puternică a bazinului înainte.
Acest fel de luxaţie produce diformităţi cu atît mai mari, cu cît capul este situat mai
sus şi mai posterior, şi anume:
Scurtarea membrelor inferioare
Adducţia coapselor
Genu valg de compensaţie
Piciorul scobit echin din cauza mersului pe vârful piciorului.
SIMPTOMATOLOGIE
Criteriile de diagnostic în displazia şoldului nu sunt foarte clar definite. Nici un semn
clinic izolat nu permite singur stabilirea diagnosticului de certitudine dar dacă este sesizat
se poate suspecta existenţa displaziei şi şoldurile trebuiesc examinate radiologic.
A devenit clasic ca semnele clinice în luxaţia congenitală de şold să fie împărţite în
funcţie de momentul începerii mersului. Sub influenţa mersului starea de preluxaţie se
transformă progresiv în luxaţie. Cazurile de preluxaţie pot fi diagnosticate la copii chiar de
la naştere, dacă se acordă multă atenţie aspectului clinic şi celui radiologic.
Datorită importanţei deosebite a diagnosticării cât mai precoce a bolii, enumerăm
semnele principale care trebuiesc căutate la nou născut şi în primele luni de viaţă.
1. Semnul resortului descris de Ortolani, poate fi găsit până la vârsta de 3 luni şi constă
în perceperea unui clacment al capului femural când se execută mişcarea de flexie a
coapselor pe bazin urmată de abducţia acestora. În această poziţie capul femural intră
în cotil; efectuînd mişcarea inversă, de extensie şi adducţie a coapselor, capul femural
iese din cotil, moment în care se percepe din nou senzaţia de resort. Acest semn este
foarte valoros, dar se întîlneşte extrem de rar.
a) capul femural nu mai poate fi palpat la baza triunghiului lui Scarpa, el aflându-se fie
înainte şi în afară sub spina iliacă, fie în regiunea fesieră posterioară.
b) trohanterul mare depăşeste în sus linia lui Nelaton-Roser. Această linie imaginară
uneşte tuberozitatea ischiatică cu spina iliacă antero-superioară când copilul este in
decubit dorsal cu coapsa flectată la 45°. In mod normal linia este tangentă la
trohanter.
e) semnul lui Trendelenburg este pozitiv: sprijinul pe piciorul bolnav se face înclinând
toracele de aceeaşi parte în vreme ce bazinul se înclină în jos spre partea opusă
datorită insuficienţei muşchiului fesier mijlociu a cărui contracţie nu mai este eficientă
ca să facă abducţia bazinului pe coapsa de sprijin. In luxaţiile bilaterale mersul este
legănat.
EXAMENUL RADIOLOGIC
Examenul radiologic este de cele mai multe ori cel care stabileşte diagnosticul de
certitudine al bolii şi se face de regulă la vârsta de 3-4 luni.
Radiografia de bazin trebuie să cuprindă ambele articulaţii ale şoldului în poziţie simetrică
pentru a putea evidenţia diferenţa şi modificările.
Se face radiografie de faţă cu şoldurile în uşoară extensie şi rotulele la zenit, examinându-
se aspectul cotilului osos şi situaţia metafizei femurale superioare în raport cu cotilul.
Următoarele aspecte radiologice evocă prezenţa displaziei luxante:
5. Când apare, nucleul capului femural trebuie să fie situat în cadranul infero-intern al
patrulaterelor lui Ombredanne care sunt formate de orizontala ce trece prin cartilajul în Y
şi verticala la marginea externă a cotilului. Când nucleul este plasat în cadranul infero-
extern vorbim de subluxaţie, iar când se află în cadranul supero-extern, de luxaţie.
Examenul radiografie efectuat la vârste mai mari după ce copilul a mers şi luxaţia
s-a produs, arată ascensiunea capului femural unilateral, bilateral sau numai subluxarea
acestuia. În caz de luxaţie capul femural este deformat, colul anteversat, cotilul aplatizat,
iar deasupra lui se află noua cavitate, neocotilul, locul până unde a ascensionat capul
femurului.
DIAGNOSTIC DIFERENŢIAL
Diagnoslicul pozitiv, atât în cazul displaziei luxante, cât şi în cazul luxaţiei congenitale
de şold, se stabileşte prin coroborarea mai multor semne clinice la care se adaugă cel
puţin unul din semnele radiologice enunţate mai sus.
EVOLUŢIE ŞI PROGNOSTIC
TRATAMENT
Trebuiesc evitate căsătoriile între membrii unor familii în care există luxaţii congenitale.
Tinerelor care au în familie cazuri de L.C.Ş. li se recomandă evitarea eforturilor şi
traumatismelor.
În timpul naşterii vor fi evitate, pe cît posibil, manevrele care necesită tracţiuni
puternice ale membrelor inferioare.
În cazul în care nou-născutul trebuie reanimat, se va evita manevra de suspendare cu
capul în jos, manevră care favorizează luxaţia prin distensia capsulară pe care o produce
la nivelul şoldurilor.
În prezentările pelvine, riscul apariţiei unei luxaţii este de 4 ori mai mare decît la o
naştere obişnuită.
Copiii care prezintă alte malformaţii, dar în special picior strîmb congenital (talus
valgus) vor trebui examinaţi cu toată atenţia şi la nivelul şoldurilor.
Înfăşarea copiilor cu membrele inferioare în extensie ţi lipite unul de altul predispune la
luxaţie. Poziţia cea mai bună este abducţie, flexie şi rotaţie externă a membrelor. Aşa se
explică de ce nu există L.C.Ş. în regiunile de pe glob unde mamele îşi poartă nou-născuţii
în spate.
b). Tratamentul displaziei luxante de şold, pentru a fi eficient, trebuie început cât mai
precoce, imediat după depistarea clinică şi radiografică.
Copilul va fi ţinut cu coapsele în abducţie şi rotaţie internă, poziţie în care capul
femural este bine centrat în cotil. În unele cazuri, când abducţia coapselor este net
limitată, se poate face tenotomie de adductori după care urmează imobilizarea în
abducţie.
Tratamentul durează 3-4 luni, fiind necesară o radiografie de control pentru aprecierea
rezultatelor la fiecare 30 zile.
Tratamentul displaziei luxante de şold trebuie încetat numai la dispariţia semnelor
radiologice de alarmă.
Tratamentul luxaţiei congenitale de şold poate fi ortopedic şi chirurgical.
Metodele de terapie fizicală şi de recuperare sunt utilizate mai ales atunci cînd
luxaţia nu a fost redusă la timp şi a apărut artroza articulaţiei.
HIDROTERAPIA
2. Baia caldă simplă: se execută într-o cadă obişnuită cu apa la 36 - 37°C şi cu durată de
15 - 30 minute. Are acţiune sedativă generală.
3. Baia kinetorepică: este o baie caldă, se efectuează într-o cadă mai mare, care se
umple 3/4 cu apă la temperatura 35 - 37 - 38°C.
Bolnavul este aşezat în baie şi lăsat 5 minute liniştit după care tehnicianul execută
sub apă mişcări în articulaţiile bolnavului timp de 5 minute. Pacientul este lăsat în repaus,
după care este invitat să execute singur mişcările imprimate de tehnician.
Durata băi: 20 -- 30 minute.
Mod de acţiune:
- factorul termic;
- factorul mecanic.
Mobilizarea în apă este mai puţin dureroasă din cauza relaxării musculaturii, care
se produce sub influenţa apei calde şi pierderii greutăţii corpului conform legii lui
Arhimede.
4. Baia cu masaj: este o baie caldă cu apa la temperatura de 36 - 39°C în care se execută
rnasajul asupra regiunii interesate. Durata băi depinde de durata masajului efectuat.
5. Baia cu iod
Se face cu apă la temperatura 35 - 37°C şi are durata de 10 - 20 minute. Se
foloseşţe iodura de potasiu sau sarea de Bazna, de la 250 g (baie parţială) până la 1 kg
(baie generală), amestecată în părţi egale cu sarea de bucătărie.
Mod de acţiune: iodul micşorează vâscozitatea sângelui provocând vasodilalaţie şi
scăzând tensiunea arterială, măreşte puterea de apărare a organismului, determină
reacţii locale la nivelul ţesuturilor şi organelor, contribuind la reducerea fenomenelor
inflamatorii.
TERMOTERAPIA
Căldura este utilă prin acţiunea pe care o are de a combate spasmul muscular şi
micile reacţii inflamatoare.
Căldura umedă sub forma împachetărilor cu parafină, cu nămol şi nisip este mai
benefică decît căldura uscată.
1. Împachetarea cu parafină
Constă în aplicarea pe zona interesată a unei cantităţi de parafină la o temperatură
mai ridicată. Acţiunea împachetărilor cu parafină: provoacă o supraîncălzire profundă şi
uniformă a ţesuturilor, pielea se încălzeşte la 38 - 40°C provocând o transpiraţie locală
abundentă. La desfacerea parafinei se evidenţiază hiperemia produsă. După îrnpachetare
se aplică o procedură de răcire.
ELECTROTERAPIA
1. Curentul galvanic: este un mijloc clasic şi fidel de sedare a durerilor. Electrodul pozitiv
are o acţiune sedativă locală, ca şi curenţii descendenţi şi curenţi ascendenţi aplicaţi
contralateral duc la o creştere a pragului de sensibilitate.
Galvanizarea poate să utilizeze concomitent şi introducerea de ioni cu acţiune
antalgică (ionoforeză transversală cu novocaină, aconidină sau revulsiv cu histamină).
5. Razele infraroşii se pot aplica prin două metode: lămpile de tip Solux şi băile de lumină.
Efectul principal al acestor raze se bazează pe căldura pe care o produc. Ele străbat pînă
la cîţiva centimetri în profunzime, acţionînd atît asupra ţesutului conjunctiv, cît şi asupra
glandelor şi metabolismului general. Ele provoacă totodată şi o vasodialataţie la nivelul
plexului venos.
MASAJUL
Definiţia masajului
Efectele fiziologice
a. Acţiuni locale:
Acţiune sedativă asupra durerilor de tip nevralgic, muscular şi articular;
Acţiune hiperemiantă locală, de îmbunătăţire a circulaţiei locale;
Înlăturarea lichidelor interstiţiale de stază, cu accelerarea proceselor de rezorbţie în
regiunea masată;
b. Acţiuni generale:
Stimularea funcţiilor aparatului circulator şi respirator;
Creşterea metabolismului bazal;
Efecte favorabile asupra stării generale a bolnavului: îmbunătăţirea somnului,
îndepărtarea oboselii musculare.
Mecanisme de acţiune:
Cel mai important mecanism de acţiune în masaj este reprezentat de mecanismul reflex.
Acesta pleacă de la exteroceptorii din tegument şi proprioceptorii din muşchi, tendoane şi
ligamente, la nivelul cărora iau naştere stimuli de diferite intensităţi care primesc şi
transmit informaţii către SNC.
Concomitent cu acţiunea nervoasă reflexă pe căi rahidiene, manevrele de masaj
determină o serie de reflexe neurovegetative, îndeosebi vasculare. Cum vasele cutanate
conţin mai mult de ¼ din cantitatea totală de sînge (pielea fiind un adevărat rezervor de
sînge), masajul produce o influenţă considerabilă asupra întregului organism.
Alt mod de acţiune este efectul mecanic asupra lichidelor interstiţiale, ţesuturilor
conjunctive, masajul putînd să intervină favorabil, ajutînd la rezorbţia lor în sînge pentru a
fi eliminate.
Tehnica masajului
Contraindicaţiile masajului:
Boli de piele
Boli vasculare (varice, flebite, tromboflebite9
Boli hemoragice
KINETOTERAPIA
I. Refacerea mobilităţii prin reeducarea tuturor mişcărilor la nivelul şoldului, dar mai
ales flexie, adducţie şi rotaţie externă.
II. Refacerea forţei musculare:
fesierii mare, mijlociu tensorul fasciei lata (ca muşchi ai ortostatismului)
muşchii trohanterieni (rotatori externi), cu rol în stabilitatea posterioară (căderea
în faţă) ţi în fixarea capului femural în cotil
muşchii flexori (psoas)
muşchii rotatori interni cu rol în mobilizarea şoldului la mers.
III. Refacerea stabilităţii, mişcării controlate şi abilităţii.
Exerciţiul 1: copilul se află în decubit dorsal; asistentul fixează bazinul cu o mînă, iar cu
cealaltă execută abducţia cu priză la nivelul condilului intern al femurului.
Exerciţiul 3: copilul se află în decubit dorsal; asistentul prinde treimea inferioară a coapsei
şi o rotează în afară (genunchiul este întins).
Faza a doua:
- decubit dorsal cu genunchii flexaţi, tălpile pe pat, se apleacă ambii genunchi (lipiţi)
spre dreapta şi spre stânga, până ating suprafaţa patului;
- decubit dorsal, se ridică alternativ călcâiul şi se aşează pe genunchiul opus şi din
această poziţie se abduce coapsa până atinge suprafaţa patului;
- decubit dorsal, se ridică alternativ fiecare membru inferior cu genunchiul extins;
- din ortostatism, genoflexiuni cu mâinile sprijinite pe spătarul unui scaun, spatele se
menţine perfect drept, călcâiele lipite pe sol;
- poziţia de "cavaler servant", corpul aplecat spre înainte şi sprijin cu mâinile pe sol; se
întinde genunchiul de sprijin executând şi o balansare care întinde muşchiul psoas -
iliac.
CURA BALNEARĂ
Tipuri de ape:
Ape termale algominerale (Felix, 1 Mai, Geoagiu)
Ape sărate concentrate (Sovata, Amara, Techirghiol)
Ape sărate iodurate (Bazna)
Ape sulfuroase sărate (Călimăneşti, Govora)
Ape sulfuroase termale (Herculane)
Terapia cu nămol acţionează prin cei trei factori cunoscuţi: termic, fizic (mecanic) şi
chimic.
Staţiunile indicate sunt:
Techirghiol (şi tot litoralul) care are nămol sapropelic;
Amara, Sovata, Telega, Bazna, Slănic Prahova (nămoluri de lacuri sărate);
Vatra Dornei, Borsec, Felix (turbă);
Govora (nămol silicos şi iodat);
Geoagiu (nămoluri feruginoase)