ȘCOALA POSTLICEALĂ SANITARĂ

„GRIGORE GHICA-VODĂ” DIN IAȘI

LUCRARE DE LICENŢĂ

Coordonator: Prof. Univ. Dr. Semenov Doina

Candidat: Solomon Virgil

IAŞI
- 2019 –
 ȘCOALA POSTLICEALĂ SANITARĂ
„GRIGORE GHICA-VODĂ” DIN IAȘI

RECUPERAREA FUNCȚIONALĂ
ÎN LUXAȚIA CONGENITALĂ DE
ȘOLD LA COPIL

Coordonator: Prof. Univ. Dr. Semenov Doina

Candidat: Solomon Virgil

IAŞI
- 2019 –

2
 Urmând practica la secția de pediatrie a spitalului "Sfânta Maria" am
întâlnit cazuri cu luxația congenitală de șold, ceea ce m-a determinat să
dezvolt subiectul urmând tematica de față.

3
Cuprins
Cap.1 Introducere...........................................................................................5
1.1 Definiție..................................................................................................5
1.2 Clasificare..............................................................................................5
1.3 Conceptul modern de recuperare și integrare socială...........................8
1.4 Importanța interdisciplinară în procesul recuperator............................11
1.5 Embriogeneza articulației șoldului.......................................................12
1.6 Motivarea alegerii temei.......................................................................13
1.7 Ipoteze.................................................................................................13
Cap.2 Bazele teoretice ale lucrării................................................................14
2.1 Aspecte privind bazele anatomo - funcționale a circulației șoldului.....14
2.1.1 Componenta osoasa - embriologie................................................14
2.2 Componenta articulară.........................................................................15
2.2 Componenta musculară.......................................................................23
2.3 Componenta nervoasă.........................................................................28
2.4 Componenta vasculară........................................................................32
2.5 Metode de explorare și evaluare (goniometria șoldului și testingul
muscular)...................................................................................................33
2.6 Elemente de patologie.........................................................................38
2.6.1 Luxația congenitală de șold............................................................38
2.6.2 Embriogeneza articulației congenitale de șold...............................38
2.6.3 Clasificarea luxației congenitale de șold........................................39
2.6.4 Teorii ale apariției luxației congenitale de șold...............................41
2.6.5 Complicații ale luxației congenitale................................................42
2.6.6 Tehnici de determinare a luxației congenitale de șold....................47
2.6.7 Exercițiu fizic..................................................................................50

3
Cap.3 Modificări osoase și patologice..........................................................55
3.1 Modificări morfopatologice...................................................................55
3.2 Cauze favorizante ale apariției congenitale de șold.............................56
3.3. Diagnostic clinic al luxației congenitale de șold..................................57
Cap.4 Metodologia folosită în lucrare.........................................................59
Cap.5 Conceperea obiectivelor și a mijloacelor necesare îndeplinirii
obiectivelor....................................................................................................63
Cap.6 Programul de kinetoterapie................................................................72
Cap.7 Prezentarea rezultatelor și interpretarea lor.......................................77
Cap.8 Concluzii.............................................................................................79
Bibliografie....................................................................................................79
Anexa I............................................................................................................1
Anexa II...........................................................................................................1
Anexa III..........................................................................................................1
Anexa IV.........................................................................................................1
Anexa V..........................................................................................................1

4
Cap.1 Introducere

1.1 Definiție

Prin Luxația congenitală de șold se înțelege totalitatea dismorfiilor

osteo-chondro-ligamentare, coxofemurale care determină dislocarea
capului femural din acetabulum cu toate consecințele imediate sau
tardive. Apar modificări la nivelul femurului și cavității cotiloide capsulei
articulare și sistemul ligamentar sau la nivelul musculaturii.

1.2 Clasificare

O luxaţie de şold este o pierdere totală de contact a capului

femural cu acetabulum şi sunt de două feluri:
a. Luxaţia teratologică este asociată cu malformaţii severe sau
modificări cromozomiale. Apare devreme în viaţa fetală fiind asociată şi
cu sindroame neuromusculare (artrogripoza, mielodisplazia). Duce la
contractura părţilor moi şi la deplasarea capului femural în afara
articulaţiei (este ireductibilă la manevra Ortolani)
b. Luxaţia tipică apare la nou-născuţii sănătoşi prenatal sau
postnatal. După naştere laxitatea capsulară predomină iar capul femural
se poate luxa şi reduce spontan. Dacă capul femural se reduce spontan
şi se stabilizează în câteva zile, dezvoltarea şoldului este normală.
Pentru o dezvoltare normală este necesară o poziţie adâncă,
concentrică a capului femural în acetabulum. Dacă luxaţia nu este
redusă şi persistă apar modificări anatomice cum ar fi nedezvoltarea şi
neremodelarea cavităţii cotiloide aceasta devenind puţin adâncă
(superficială). Muşchii care înconjoară şoldul în special adductorii se

5
contractă limitând abducția şoldului. Odată cu restrângerea capsulară
şoldul nu mai poate fi redus prin manevre manuale şi este necesară
reducerea sângerândă.

Clasificare anatomo - patologică

După poziţia capului femural şi interesarea numai a unui şold sau a

amândurora se întâlnesc 3 aspecte anatomo – clinice ale luxaţiei
congenitale:

a) Luxaţia anterioară unilaterală este destul de frecventă; ea poate fi

joasă (capul fiind în imediata vecinătate a cotilului) sau înaltă
(capul ajungând în vecinătatea spinei iliace antero – superioare).
Se caracterizează printr-o instabilitate mare a bazinului, dar
fenomenele de artroză vor apare foarte rar.

b) Luxaţia intermediară în care capsula este relaxată şi menţinerea

capului se face de către muşchii trohanterieni. De aceea, capul
este puţin stabil şi nu are sprijin pe bazin.

c) Luxaţia posterioară în care capul urcă mult în fosa iliacă externă,

iar bazinul basculează înainte. Când este bilaterală, căderea
bazinului este foarte accentuată.

Lordoza care se formează compensează înclinarea puternică a

bazinului înainte

d) Acest fel de luxaţie produce diformităţi cu atât mai mari, cu cât

capul este situat mai sus şi mai posterior, şi anume:

 Scurtarea membrelor inferioare

6
  Abducția coapselor

 Genu valg de compensaţie

 Piciorul scobit echin din cauza mersului pe vârful piciorului.

Luxaţia congenitală de şold poate apărea în:

 Săptămâna a -XII- a sarcinii deoarece membrul inferior se

roteşte medial. O luxaţie în acest moment face ca toate
elementele articulaţiei şoldului să se dezvolte anormal.
 Săptămâna a -XVIII- a sarcinii deoarece se dezvoltă
musculatura şoldului. Problemele neuromusculare
(artrogripoza, mielodisplazia) pot duce la apariţia luxației
congenitale de şold.
 Ultimele IV săptămâni ale sarcinii când forţele mecanice joacă
un rol important. Condiţii ca prezentarea pelvină,
oligohidraminoza, predispune la apariţia luxației congenitale de
şold. În prezentarea pelvină flexia şoldului şi extensia
genunchiului plasează nou-născutul la un risc maxim.

Postnatal apare în timpul înfăşării, iar o laxitate ligamentară mare

duce la ieşirea capului femural în afara cavităţii articulare, fiind situat
superoextern.

7
 1.3 Conceptul modern de recuperare și integrare
socială

Progresele realizate în ultimul timp în tratamentul patologiei

aparatului locomotor nu sunt datorate numai inovaţiilor sporadice şi
izolate sau a unor mijloace tehnice ingenioase ci concepţiei clare că osul
nu mai trebuie privit ca un simplu element de susţinere, şi încă de sine
stătător iar terapia trebuie să fie funcţională, dar se mai datorează pe de-
o parte mijloacelor moderne de investigaţie care permit un diagnostic cât
mai precoce şi precis, unui sistem organizatoric perfecţionat în
acordarea asistenţei medicale curativo-profilactice, iar pe de altă parte
perfecţionării mijloacelor de terapie şi recuperare. Între acestea,
importanţa medicaţiei nu poate fi minimalizată; alături de medicaţia
chimică, medicaţia naturală reprezentată de kinetoterapie atrage atenţia
oamenilor de ştiinţă.
Recuperarea cunoscută şi sub numele de reabilitare, reeducare,
readaptare, reinserție socială, are un conţinut medico-social, poli şi
interdisciplinar care în prezent este bine definit.
La Geneva în 1968 experţii OMS au adoptat următoarea definiţie:
„reabilitarea ( rehabilitation ) înseamnă folosirea combinată şi
coordonată a unor măsuri sociale, educaţionale şi vocaționale pentru
instruirea sau reinstruirea persoanelor, în vederea obţinerii unei
capacităţi funcţionale maxime posibile."
Aşa cum arăta Prof. Dr. Adrian Ionescu kinetoterapia reprezintă
"un sistem localizat componentă a unui macrosistem: educaţia fizică şi
sportul. Acest subsistem utilizează mişcarea alături de activităţile
sportive ca factori corectivi, terapeutici sau recuperatori". Pentru o mai
bună integrare socială alături de mijloacele kinetoterapiei (gimnastica

8
medicală, masajul manual sau mecanic, mişcarea, factorii naturali de
mediu: apa, aer, soare) se adaugă deseori mijloace ajutătoare
(ortopedico-chirurgicale, dietetice, psihoterapeutice).
Deşi naturală, inofensivă, comparativ cu celelalte terapii, practicată
însă raţional sub indicaţia medicală dar având şi ea limitele ei, terapia
prin mişcare rămâne totuşi un act medical care cere prudenţă şi
supraveghere din partea specialistului.
Recuperarea este o acţiune complexă interdisciplinară ce implică
aspecte medicale, profesionale şi sociale. Termenul de recuperare are
un înţeles precis în limba română.
Astfel recuperarea înseamnă a redobândi, a recâștiga total sau parţial
materiale substanţe, energie care altfel s-ar pierde.
Prin această definiţie recuperarea înglobează atât acţiunea de a
recâștiga cât şi rezultatul acestei acţiuni.
Recuperarea medicală nu reprezintă o singură specialitate ci se
consideră o activitate complexă la care contribuie în egală măsură
numeroase specialităţi medicale şi paramedicale prin care se evaluează
capacitatea disjunctă şi posibilităţile terapeutice în vederea reintegrării
unui individ în viaţa socială.
Clement Baciu optează pentru termenul de "reabilitare" care reprezintă
"o formă de asistenţă medicosocială complexă dar în acelaşi timp
unitară în concepţie, care se desfăşoară continuu şi care are ca scop
reintegrarea în societate a deficienţilor".
Nicolae Robanescu susţine noţiunea de "readaptare" pe care o
defineşte ca "un complex de măsuri medicale, educaţionale şi sociale cu
ajutorul cărora handicaparea este redusă la minimum din punct de
vedere fizic, psihic, social".
Indiferent de termenul adoptat această activitate urmăreşte
obţinerea unei refolosiri optime a celor patru parametri vitali: capacitatea

9
morfofuncţională, stare psihică, pregătirea profesională şi situaţia social.
Exerciţiul fizic, folosit în scop corectiv şi recuperator asigură
legătura dintre kinetoterapie şi educaţia fizică; extinderea aplicării
practice a kinetoterapiei în majoritatea disciplinelor clinice, pentru a grăbi
recuperarea bolnavilor, convalescenţilor şi deficienţilor o apropie tot mai
mult de disciplinele medicale.

După obiectivul spre care se tinde sau care poate fi atins, vorbim
de:
I. Recuperarea parţială - când se realizează numai reeducarea
capacităţii de autoservire sau reeducare parţială a capacităţii de muncă;

II. Recuperarea funcţională - când se realizează recâştigarea

totală a capacităţii de muncă şi încadrare sau reîncadrarea persoanei în
activitatea cu program normal.

Astfel kinetoterapia profilactică urmăreşte păstrarea şi

îmbunătăţirea stării de sănătate, asigurarea creşterii normale şi a
dezvoltării fizice armonioase, mărirea potenţialului biologic şi a
capacităţii funcţionale a organismului.
În scop terapeutic kinetoterapia prin recuperarea medicală suprimă
unele stări patologice şi restabileşte echilibrul fiziologic, corectarea
deficienţilor morfologice şi funcţionale şi recuperarea funcţională a
convalescenţilor şi deficienţilor în vederea readaptării lor la condiţiile de
viaţă şi muncă avute înaintea producerii traumatismului.
Recuperarea medicală se supune principiului lui Hipocrate "Înainte
de toate să nu faci rău" ceea ce impune folosirea mijloacelor şi
metodelor de gimnastică medicală pentru ca indicarea şi aplicarea
exerciţiilor fizice în scop corectiv şi recuperator să fie corectă.

10
 1.4 Importanța interdisciplinară în procesul
recuperator
Recuperarea medicală nu poate fi privită ca o disciplină unitară ci
ca un complex de specialități fiecare dintre ele adresându-se
segmentului interesat.

Din formularea sarcinilor activității de recuperare rezultă că

aceasta se efectuează în cadrul unei echipe complexe, unitară ca
obiective, inter și pluridisciplinară la care participă cadre în domeniu
medical de diferite specialități. Astfel echipa de specialiști este compusă
din: medici specialiști (ortopezi, chirurgi), medici balneologi, specialiști în
evaluarea capacității de muncă, kinetoterapeuți, maseuri, tehnicieni de
ortezare-protezare, psihologi, logopezi, asistenți sociali, instructori
specialiști, infirmieri.

Terapeutul va concepe și aplică metodologia profilactică,

terapeutică și recuperatorie, necesare realizării scopului ce și-l propune
medicina fizică, adică de redare cât mai rapidă a omului suferind, unei
activități practice, familiare, sociale.

Pe lângă pregătirea teoretică și practică ,activitatea presupune

trăsături morale, obligații și o bună conduită cu ceilalți specialiști.
Succesul aplicării rezultă din relația armonioasă între medicul specialist
revenindu-i rolul de a stabili diagnosticul bolnavului și kinetoterapeut,
care are sarcina de a stabili metodologia și aplicarea corectă a
mijloacelor specifice de tratament prin mișcare în funcție de diagnostic și
starea prezentă a bolnavului.

Relația trebuie sa fie de permanentă, reciprocă, în vederea

cunoașterii bolnavului, individualizării programului și urmărirea atentă a
bolnavului în vederea optimizării actului de recuperare.

11
 Aceasta activitate cere o rezistență fizică dar și psihică, întrucât
bolnavul este un univers, iar mulți dintre ei sunt adevărate drame.

1.5 Embriogeneza articulației șoldului

Capul femural şi cavitatea cotiloidă se dezvoltă din acelaşi bloc de celule

mezenchimale.
a. În săptămâna a -IV- a, la embrionul de 5 mm apar "mugurii de
dezvoltare" ale membrelor inferioare; dezvoltarea are loc
proximodistal din structură cartilaginoasă;
b. În săptămâna a -VIII- a în structura cartilaginoasă apare modelul
cartilaginos al acetabulului şi capul femural. Tot în această
perioadă apare o fisură ce desparte capul femural de cavitatea
cotiloidă;
c. În săptămâna a -XI- a la embrionul de 5 mm se observă capul
femural (sferic anteversie de 5-10°), colul scurt şi trohanterul mare.
Postura şoldului este în flexie , abducție şi rotaţie externă;

d. În săptămâna a -II- a, perioadă a vieţii intrauterine, are loc

anteversia capului femural care ajunge la 35° la naştere. Tot în
această perioadă are loc înclinaţia acetabulului, rotaţia internă şi
extensia din şold, şoldul devine instabil şi susceptibil la dislocare.

Poziţia membrului inferior la embrionul de 10 mm (16 săptămâni)

este în flexie abducție şi rotaţie externă, iar în poziţia fetală flexie,
abducţie şi rotaţie internă.

12
 1.6 Motivarea alegerii temei

Având în vedere procentajul crescut al diagnosticului de luxație

congenitală de șold, aproximativ 2-6 cazuri la 100 de nou-născuți, iar
cercetările asupra acestei patologii fiind puțin numeroase, de o calitate și
cantitate nesatisfăcătoare, ceea ce a culminat cu diagnosticarea de
*Luxație congenitală de șold* a unei cunoștințe. Cantitatea de informații
teoretice și practice personale fiind necorespunzătoare asupra acestei
patologii m-am decis sa o aprofundez prin aceasta lucrare în care am
încercat sa aflu cauzele cele mai frecvente ale apariției Luxației
congenitale de șold, precum și tehnicile și metodele folosite pentru a
combate efectele nefaste date de aceasta patologie.

1.7 Ipoteze

1. Dacă Luxația congenitală de șold este mai frecventă la nou-

născuți de sex feminin
2. Dacă alături de Chirurgie, Kinetoterapia își găsește locul
(precedent actului operator și urmărindu-l)
3. Dacă precocitatea tratamentului are importanță în obținerea
rezultatelor favorabile.

13
Cap.2 Bazele teoretice ale lucrării

2.1 Aspecte privind bazele anatomo - funcționale

a circulației șoldului

2.1.1 Componenta osoasa - embriologie

În regiunea șoldului se găsește o singura articulație coxo-femurală,

o enartroză, cu 3 grade de libertate, de o deosebită importanță în
statistică și locomoție, fiind construită în așa fel încât să ofere în același
timp maxim de stabilitate și de mobilitate.

Suprafețele articulare reprezentate de capul femurului și cavitatea

cotiloidă a coxalului sunt primele condensări ale mezenchimului care
formează scheletul ce apar în regiunea centurii scapulare şi pelviene.
Cum pentru toate oasele cartilaginoase, formarea osului este precedată
de un stadiu mezemchimatos, la fel la nivelul şoldului, în masa
mezemchimatoasă apar centrii de condrificare care corespund cu centrii
primitivi de osificare, dar care apar puţin mai târziu. ,, (Hamilton, Boyd și
Mossman, 1952).

Burjonul, care dă naştere extremităţii inferioare, se dezvoltă în a

treia săptămână, a vieţii intrauterine sub forma unei protuberante
localizata în faţa laterală a corpului fetal, format dintr-o masă de
mezenchim nediferenţiat.

Acest "mugure" se prelungeşte şi către a patra săptămână a vieţii

fetale apare o constricţie transversală şi o curbură care separă partea

14
proximală de partea distală.

La un embrion de cinci săptămâni se văd condensări ale

mezenchimului la nivelul osului iliac şi femurului, vizualizând viitoarea
articulaţie coxofemurală, sub forma unei condensări mezenchimale. In
acest moment se constată o abducţie a coapsei şi o rotaţie externă a
membrului inferior. Către a şasea săptămână apare structura osului iliac,
se formează cavitatea cotiloidă şi capul femural, dar rămân separate
printr-o zonă de mezenchim nediferenţiat. Se formează de asemenea
capsula articulară şi bureletul cotiloidian. In a şasea săptămână,
structura cartilaginoasă a ilionului şi femurului sunt net vizibile. Abducţia
coapsei diminuată până aproape de 60° şi se formează unghiul cervico
difazar. Interlinia articulară se constituie către săptămâna 8-9 când se
dezvoltă ligamentul rotund.

Bureletul cotiloidian se prelungeşte deasupra capului femural,

muşchii şi nervii se diferenţiază, apare capsula articulară şi ligamentele.

Se poate spune că toate elementele articulaţiei coxofemurale se

formează înaintea celei de-a 10 săptămâni a vieţii fetale. Din acest
moment până la naştere nu se mai produc schimbări importante, cu
excepţia unei torsionări a femurului, a dezvoltării progresive a
anteversiei: de la 0° în luna a treia a vieţii fetale ea atinge 35° la naştere.

2.2 Componenta articulară

Şoldul este o articulaţie importantă, implicată în mecanismele
statice şi dinamice ale locomoţiei şi de aceea, suferinţele şoldului se
manifestă precoce prin durere la deplasare asociată cu mers şchiopătat
şi dificultate în realizarea unor variate poziţii necesare activităţii obişnuite
a organismului.

15
 În alcătuirea articulaţiei şoldului participă doua segmente de oase:
coxalul şi femurul.

1. Osul Coxal este un os lat, de forma aproximativ patrulatera ce

rezulta din osificarea a 3 piese distincte embriologic: ilion(os ilium)
situat în sus și în afară, pubis (os pubis) situat anterior. Pană la
vârsta de 15-16 ani cele 3 oase componente sunt articulate între
ele prin cartilaje. După aceasta vârstă cartilajele se osifică, așa
încât, la adult, oasele respective sunt complet sudate, formând
osul coxal.

La adult coxalul are 2 fețe (mediana și laterala), 4 margini

(anterioară, posterioară, superioară și inferioară) și 4 unghiuri.

16
 A) Fața medială a coxalului prezintă fosa iliacă internă, linia
arcuată și fața articulară auriculară.

Fosa iliacă internă reprezintă o concavitate corespunzătoare a

osului ilion.

Linia arcuată este o creastă osoasă rotunjită situată în partea

inferioară a fosei iliace interne. Fața articulară auriculara reprezintă o
suprafață articulară pentru osul sacral și este asemănătoare ca formă cu
pavilionului urechii.

B) Fața laterală a osului coxal prezintă: fosa iliacă externă,

acetabulum și gaura obturatoare. Fosa iliacă externă este o suprafața
triunghiulară, concavă în partea lui mijlocie, corespunzătoare aripii
osului iliac și brăzdată de 3 creste numite creste fesiere (posterioară,
inferioară și anterioară), pe care se inseră mușchii fesieri. Acetabulum
reprezintă cavitatea articulară situată aproape în mijlocul feței externe,
are contur aproximativ circular. Aceasta cavitate este mărginită de o
circumferință numită sprânceana acetabului. În aceasta cavitate se
găsește fosa acetabulară (în acetabul intră capul osului femur formând
articulația coxofemurală). Gaura obturatoare este un orificiu situat sub
acetabul și delimitat de oasele ischion și pubis.

17
 C) Marginea anterioară este formată din 2 porțiuni cu direcții
diferite: una verticală și alta orizontală, între care se formează un unghi
de aproximativ 140 de grade. Elementele anatomice: spina iliacă antero-
superioară, spina iliacă antero-inferioară, eminenta iliopectinee (creasta

18
de pe osul coxal, care marchează locul de unire a ilionului cu pubisul),
spina pubisului.

D) Marginea posterioară prezintă 2 proeminențe osoase numite

spina iliacă posterosuperioară și spina iliacă posteroinferioară; spina
ischiatică este o proeminență osoasă situată sub marea incizură
ischiatică; tuberozitatea ischiatică situată în partea inferioară a acestei
margini.

E) Marginea superioară are forma unui 'S' italic cu extremitățile

îngroșate și mai subțire pe mijloc, pe ea se inseră mușchii.

19
 F) Marginea inferioară prezintă o suprafață articulară numită
fațeta pubiană sau fața articulară simfizară, care servește la articularea
celor 2 coxale.

20
 2. FEMURUL

Este un os lung, pereche care formează scheletul coapsei, el se

compune dintr-un corp sau diafiză și 2 extremități sau epifize.

a) Extremitatea superioară prezintă capul femurului, gâtul (colul)

femurului, trohanterul mare și mic, creasta intertrohanteriană.
Capul femural este o formațiune osoasă, sferică prevăzută cu o
suprafață articulară, el intră în acetabul osului coxal formând
articulația coxo-femurală. Gâtul (colul) femurului are o formă
aproape cilindrică și măsoară aproximativ 5 cm; colul împreună cu
corpul femurului formează un unghi de circa 120-130 de grade.

Trohanterul mare și trohanterul mic sunt 2 proeminențe osoase

situate la locul de unire dintre colul și corpul femurului. Creasta
interohanteriană se găsește între cele 2 trohantere și la nivelul ei se
inseră mușchii.

21
 b) Corpul are forma asemănătoare cu o piramidă triunghiulară cu
felele convexe netede.

Pe muchia posterioară a corpului se găsește o creastă osoasă

numită linia aspră a femurului sau creasta aspră a femurului. La acest
nivel se realizează inserțiile musculare.

22
 c) Extremitatea inferioară este ușor turtită anteroposterior fiind
alcătuită din condilii femurali (medial și lateral) și epicondilii
femurali (medial și lateral), trohl femurala și groapa sau incizură
intercondiliană. Condilii femurali sunt 2 mase osoase voluminoase,
ovoide așezate unul medial și altul lateral. Ei se articulează de o
parte și de alta cu rotula formând articulația genunchiului.

Epicondilii femurali sunt 2 proeminențe osoase situate de o parte

și de alta a epifizei inferioare.

Trohleea femurală este o suprafață articulară asemănătoare cu un

scripete sau mosor situată pe fața anterioară a epifizei, respectiv a
condiliilor femurali; ea se articulează cu rotula.

Groapa intercondiliană este o scobitura situată între cei 2 condili,

pe fața posterioară a epifizei.

23
 2.2 Componenta musculară

Grupele musculare care intervin în mobilizarea șoldului se împart

în: mușchii lombo-iliaci, mușchii bazinului și mușchii coapsei.

1. Mușchii lombo-iliaci în cadrul acestor mușchi doar psoas-

iliacul acționează asupra articulației șoldului. Acest mușchi se
suprapune ca direcției axei biomecanice asupra membrului inferior.
Inserția lui vertebrală este pe primele vertebre lombare, se suprapune
centrului de greutate, apoi se îndreaptă în afara și în jos, trece prin fața
centrului geometric al capului femurului, se angulează spre înapoi
formând un unghi de aproximativ 40 de grade și se inseră pe micul
trohanter.
Când ia punct fix pe coloana și pe bazin, psoas-iliacul intervine
special după ce coapsa depășește amplitudinea de flexie de 90 de
grade. Ca rotator al coapsei, acțiunea lui este diferita după poziția
acestuia, când coapsa e flectată pe bazin micul trohanter fiind situat
foarte posterior față de axa femurului, psoas-iliacul este un rotator
intern.

2. Mușchii bazinului sunt în număr de 9: marele fesier, fesierul

mijlociu, micul fesier, piramidalul, obturatorul intern, obturatorul extern,
gemenul superior, gemenul inferior și pătratul femural.

A) Fesierul mare este cel mai voluminos mușchi al bazinului se inseră

proximal pe porțiunea posterioară a fosei iliace externe se îndreaptă
oblic în sus și în afară, se insera distal pe creasta externă a trifurcației
superioare a liniei aspre, imediat sub marele trohanter. Când ia punct fix
pe bazin este un rotator extern al coapsei.

24
B) Fesierul mijlociu are o forma triunghiulară și prin baza lui se inseră
proximal pe porțiunea mijlocie a fosei iliace mijlocii, se îndreaptă vertical
în jos prin vârful lui și se inseră distal pe fața externă a marii tuberozități.

C) Fesierul mic are formă triunghiulară; prin baza lui se inseră proximal
pe porțiunea anterioară a fosei iliace externe, se îndreaptă aproape
orizontal în afara și prin vârful lui se inseră distal pe marginea anterioara
a marelui trohanter.

D) Gemenul superior se inseră medial pe spina sciatică, se îndreaptă în

afară, se unește cu tendonul gemenului inferior și se inseră lateral pe
cavitatea de pe fața internă a marelui trohanter.

E) Gemenul inferior se inseră medial pe tuberozitatea ischionului, se

îndreaptă extern și se unește cu tendonul gemenului extern.

F) Obturatorul intern se inseră medial pe fața internă a membranei

obturatoare, care acoperă gaura obturatoare a coxalului și pe conturul ei
osos, trece apoi prin mica scobitură sciatică a marginii posterioare a
coxalului.

G) Obturatorul extern se inseră medial pe fața externă a membranei

obturatoare și pe conturul ei osos, trece prin spatele articulației
coxofemurale și se inseră lateral pe cavitatea de pe fața internă a
marelui trohanter, este un rotator extern al coapsei.

H) Pătratul femural se inseră medial pe tuberozitatea ischiatică se

îndreaptă extern, trece prin spatele articulației coxofemurale și se inseră
lateral pe marginea posterioară a marelui trohanter.

I) Piramidalul (Pisiform) se inseră medial pe fața anterioară a sacrului în

jurul găurilor sacrate, se îndreaptă spre exterior, iese din bazin prin
marea scobitura sciatică și se inseră lateral pe marginea superioară a

25
marelui trohanter când ia punct fix pe bazin realizează rotația externă a
coapsei.

3. Mușchii coapsei :

Sunt în număr de 12 și se îndreaptă vertical de la bazin la coapsa,

iar unii dintre ei la extremitățile superioare ale oaselor gambei.

În regiunea anteroexternă a coapsei se întâlnesc 4 mușchi:

tensorul fasciei lata, croitorul, mușchiul tensor al sinovialei genunchiului
și cvadricepsul femural; restul de 8 mușchi se găsesc în regiunea
posterointernă a coapsei: dreptul intern, pectineu, adductorul mare,
adductorul mijlociu, adductorul mic, semitendinosul, semimembranosul
și bicepsul femural.

a) Dreptul intern este foarte subțire se inseră proximal pe unghiul

pubisului și distal prin intermediul formațiunii aponevrotice denumită
'laba de gâsca' pe partea superioară a feței interne a tibiei. La alcătuirea
ei mai iau parte și tendoanele distale ale semitendinosului și croitorului;
dreptul intern este flexor și adductor al coapsei.

b) Pectineul se inseră proximal pe spina pubisului, se îndreaptă oblic în

jos și în afară și se inseră distal pe creasta mijlocie a trifurcației
superioare a liniei aspre; este flexor, adductor, rotator extern al coapsei.

c) Adductorul mare se inseră proximal pe ramura ischiopubiană și

tuberozitatea ischiatică a coxalului, iar distal pe tuberculul supero-intern
al condilului intern al extremității inferioare a femurului, este adductor al
coapsei.

d) Adductorul mijlociu se inseră proximal pe la unghiul pubisului se

26
îndreaptă spre în afară și în jos și se inseră distal pe tuberculul supero-
intern al condilului intern al extremității inferioare a femurului; este
adductor dar și flexor al coapsei.

f) Semitendinosul se inseră proximal pe tuberozitatea ischionului

împreună cu lunga porțiune a bicepsului femural și distal prin intermediul
'labei de gâsca' pe partea superioară a feței interne a tibiei; când ia
punct fix pe bazin este flexor rotator intern al gambei pe coapsa și
extensor al coapsei pe bazin.

g) Semimembranosul se inseră proximal pe fața posterioară a

tuberozității ischiatice și distal pe cei doi condili tibiali;are aceeași
acțiune ca și semitendinosul.

h) Bicepsul femural se insera proximal prin 2 capete care iau

denumirea de lungă porțiune și scurta porțiune.

i) Tensorul fasciei lată este cel mai superficial mușchi din regiunea
anteroexternă a coapsei; se inseră proximal pe spina iliacă
anteroposterioară și pe buza externă a treimii anterioare a crestei iliace,
are un corp muscular aplatizat care se întinde pe treimea superioară a
coapsei, cu un tendon lat și se inseră distal pe tuberozitatea externă a
extremității superioare a tibiei.

j) Croitorul este cel mai superficial mușchi al regiunii anterointerne a

coapsei. Are forma unui cordon și se întinde diagonal de sus în jos și
dinafară înăuntru; se inseră proximal pe spina iliacă anteroposterioară și
distal pe tuberozitatea internă a extremității superioare a tibiei prin
intermediul 'labei de gâsca' (la formarea căreia participă împreuna cu
tendoanele distale ale dreptului intern și a semitendinosului).

27
k) Cvadricepsul este un mușchi larg, care ocupă toata partea anterioară
a coapsei, fiind alcătuit din 4 fascicole musculare:

i) Dreptul anterior se inseră pe bazin prin 2 tendoane: unul direct

pe spina iliaca anteroinferioara și unul reflectat pe sprânceana
cotiloidă; celelalte 3 fascicole se inseră pe femur.

ii) Vastul extern se inseră pe marginea inferioară a marelui

trohanter și pe buza internă a liniei aspre.

Femuralul situat intre cei 2 vaști, se inseră pe partea inferioară a

liniei aspre și pe fețele anterioară și externă a corpului femural.

28
 2.3 Componenta nervoasă

Inervația articulației coxofemurale provine din plexul lombar și

plexul sacral, pentru a descrie membrul superior se descrie un singur
plex nervos (plexul brahial), pentru membrul inferior se descriu 2 plexuri
nervoase (lombar și sacral).

1. Plexul lombar este alcătuit din unirea primelor 3 ramuri

anterioare ale nervilor spinali lombari și ramura ascendentă a celei de-a
4 ramuri anterioare lombare.

În constituția plexului lombar intră mai multe categorii de fibre:

a. senzitive somatice exteroceptive și proprioceptive care

reprezintă dendritele neuronilor pseudounipolari din ganglionii
spinali lombari.

b. senzitive simpatice care după unii autori reprezintă dendritele

neuronilor vegetativi simpatici din ganglionii spinali lombari;

c. fibre visceromotorii simpatice care sunt axonii neuronilor

simpatici din ganglionii paravertebrali care ajung la nervii spinali
prin intermediul ramurilor comunicante cenușii; ele transporta
centrifug-stimulii trimiși la ganglionii măduvei spinoase
dorsolombare;

d. fibrele somatomotorii care reprezintă axonii neuronilor din

coarnele anterioare ale măduvei lombare.

Plexul lombar este situat în unghiul diedru format de corpurile

vertebrale și lombare și procesele costiforme respective.

29
Ramurile plexului lombar se împarte în 2 categorii:

a. Ramurile colaterale unele sunt scurte care se distribuie mușchilor

intertransversali, pătratul lombar și psoasului mic, iar altele în
număr de 4 sunt lungi.

Nervul iliohipogastric (abdominogenital mare) își are originea

în primul nerv lombar, fie izolat sau printr-un trunchi comun cu nervul
ilioinghinal, străbate mușchiul psoas mare, trece anterior prin mușchiul
pătratului lombelor, perforează aponevroza posterioară de inserție a
mușchiului transvers abdominal.

Nervul ilioinghinal este foarte subțire, uneori poate lipsi, are

același traiect ca și nervul iliohipogastric dedesubtul căruia se află
prezentând aceeași distribuție.

Nervul genitofemural provine din a II-a ramură lombară

perforează mușchiul psoas mare pe fața anterioară, trece anterior prin
dreptul arterelor iliace comune și externe de deasupra ligamentului
inghinal și se împarte în 2 ramuri: ramul genital, care se angajează în
canalul inghinal și ramul femural care continuă traiectul nervului
genitofemural și se distribuie tegumentelor din regiunea
anterosuperioară a coapsei.

Nervul cutanat femural lateral se desprinde de obicei din a II-a

ramură lombară, perforează mușchiul psoas mare, încrucișează fața
anterioară a mușchiului iliac, iese din pelvis prin incizura nenumită a
osului coxal; la coapsa se situează intr-o dedublare a fasciei femurale și
la 2-3 cm dedesubtul ligamentului inghinal.

b. Ramurile terminale ale plexului lombar sunt în număr de 2

30
 Nervul obturator are originea în diviziunile anterioare ale
ramurilor lombare 2, 3 și 4 unite în grosimea mușchiului psoas mare,
iese din mușchi prin marginea sa medială; are un traiect descendent,
încrucișează articulația sacroiliacă, merge de-a lungul pereților, laterali și
pelvisul mic inferior liniei arcuate până la șanțul obturator.

Nervul femural are origine în diviziunile dorsale ale ramurilor

anterioare L3 cu anastomoza de la L2 și L4, se degajă din mușchiul
psoas mare pe partea sa laterală, coboară jgheabul grasos dintre
mușchiul psoas și iliac ajunge, la ligamentul inghinal pe sub care trece și
la 1 cm interior de acesta se împarte în ramurile sale terminale. Nervul
femural dă ramuri colaterale pentru mușchiul psoasiliac, artera femurală
și mușchiul pectineu.

2. Plexul sacral este formațiunea nervoasă alcătuită din trunchiul

lombosacrat unit cu ramurile primilor 4 perechi de nervi sacrali;

În constituirea plexului sacral intră următoarele categorii de fibre:

- fibre senzitive somatice exteroceptive și proprioceptive care sunt

dendritele neuronilor pseudounipolari din ganglionii spinali sacrali;

- fibre senzitive vegetative simpatice reprezentate de dendritele

neuronilor simpatici din ganglionii spinali;

- fibre motorii simpatice care provin din cornul lateral și împrumută calea
motorie somatică, ca apoi prin lanțul simpatic, să ajungă la ganglionii
paravertebrali

- fibre vegetative parasimpatice sunt reprezentate de axonii neuronilor

din coloana parasimpatică sacrală

31
- fibre motorii somatice care sunt axonii neuronilor motori din coarnele
anterioare ale măduvei spinării

Plexul sacral este situat profund în pelvisul mic, are raporturi

dorsal cu mușchiul pisiform și ventral cu fascia mușchiului pisiform prin
intermediul căreia vine în contact cu rectul care îl acoperă într-o parte cu
simpaticul sacral, iar ventrolateral în incizura ischiatică mare, mușchiul
obturator intern cu vasele iliace interne și ramurile lor.

Ramurile plexului sacral se împart în ramuri colaterale și terminale:

A. Ramurile colaterale la rândul lor se grupează în anterioare și

posterioare.

1. Ramurile colaterale anterioare sunt în număr de 5: nervul

mușchiului obturator intern, nervul anal (hemoroidal), nervul mușchiului
levator anal, nervul pudenal și nervii viscerali.

2. Ramurile colaterale posterioare sunt reprezentate de: nervul

gluteu superior, nervii mușchilor pisiformi, gemen superior, nervul
mușchilor gemen inferior și pătratul femural.

B. Ramul terminal al plexului sacral este nervul ischiatic destinat

mușchilor posteriori ai coapsei, mușchilor și tegumentelor gambei și
piciorului. După unirea fibrelor de origine nervul sciatic trece din
regiunea fesieră la coapsa până în spațiul popliteu unde se termină
bifurcându-se în nervul tibial și nervul peroneal comun.

Partea superioara a plexului lombar aparține pereților abdominali și nu

membrului inferior, iar partea inferioară a plexului sacral aparține
peretelui abdominal inferior și nu membrului inferior.

32
 2.4 Componenta vasculară
Vascularizația segmentului coxofemural face parte din marea
circulație, astfel arterele provin din artera iliacă internă și femurala
profundă.

a) Artera iliacă internă(hipogastrică) dă ramuri viscerale și

parietale.

Ramurile viscerale sunt reprezentate de arterele fesiere care irigă

mușchii fesieri, de artera laterală ce irigă cavitatea pelvină și de artera
iliolombară.

b) Artera femurală se întinde de la nivelul ligamentului inghinal

până la nivelul inelului tendinos al mușchiului adductor mare, de unde
continuă cu artera poplitee. De pe traiectul ei se desprind ramuri
colaterale din care cele mai importante sunt : artera epigastrică
superficială care irigă pielea și țesutul subcutanat al abdomenului
inferior, artera circumflexă superficială care irigă tegumentele
abdomenului inferior, artera femurală profundă care irigă articulația
coxofemurală și o parte din mușchii coapsei. Artera femurală
vascularizează articulația coxofemurală prin intermediul celor 2
circumflexe care se anastomozează și formează în jurul colului
chirurgical al femurului un cerc arterial; de la acest cerc pornesc ramuri
ascendente: o artera pleacă din circumflexiunea anterioară, perforează
ligamentul iliofemural și pătrunde în articulație, cealaltă pleacă din
circumflexiunea posterioară străbate scobitura ischiopubiană pătrunzând
în ligamentul rotund.

Circulația venoasă este reprezentată de vena iliacă internă și

33
externă. Cea internă prin afluenții săi viscerali, alcătuiți din plexuri
venoase colectează sângele de la organele abdomenului inferior. Prin
afluenții parietali aduna sângele de la nivelul bazinului.

Vena iliacă externă este o continuare a venei femurale și se

întinde de la ligamentul inghinal până la articulația sacroiliacă.

2.5 Metode de explorare și evaluare (goniometria

șoldului și testingul muscular)

Testingul muscular

Fiecare mișcare se apreciază din punct de vedere al amplitudinii și

valorii forței de contracție a mușchilor. Capacitatea funcțională a unor
mușchi sau grup muscular care execută aceeași mișcare se apreciază
prin valoare musculară.

Valoarea musculară se apreciază altfel:

- normală : mușchiul învinge gravitația și o rezistență externă;

- bună : mușchiul poate învinge forța gravitaționala;

- posibilă : mușchiul poate învinge frecarea articulațiilor;

- mediocră : mușchiul poate executa mișcarea ajutat de o forță

externă

- rea : mușchiul nu poate contracta

Cea mai folosită scară de testare musculară este cea propusă de

Fundaţia Naţională Americană pentru paralizia infantilă.

34
 Scara are notarea de la 0 – 5 si se interpretează astfel:

0. - nu există nici o contracţie evidentă; mușchiul este a funcțional

1. - U (URME) există o contractură minimă care nu realizează
mişcarea în articulaţie (circa 10 %)
2. - M (Mediocru) mişcarea se poate executa cu o amplitudine
normală numai din poziţia care exclud gravitaţia (circa 25 %)
3. - A (Acceptabil) mişcarea se execută complet împotriva gravitaţiei
fără o rezistenţă externă (circa 50 %)
4. - B (Bine) mişcarea se execută în amplitudine normală împotriva
gravitaţiei și chiar a unei forţe externe (circa 75 %)
5. - N (Normal) mişcarea se execută cu amplitudine normală contra
gravitaţiei şi a unei rezistenţe externe mari (100 %)
Se notează cu "S" şi "SS" răspunsul și spasmul important; se
notează cu "C" și "CC" contractura şi contractura puternică.
Examenul electric este foarte preţios în diagnosticul deficitului
motor periferic şi nu se poate vorbi de un examen complet sau o
urmărire corectă a evoluţiei unei leziuni nervoase fără acest examen.

La examenul electric se foloseşte tot o scară valorică de la 0 la 5 astfel:

0 – degenerescenţă totală(lipsa oricărei contracţii)
1 – degenerescenţă parţială
2 – degenerescenţă parţială cu contractilitate slabă
3 – degenerescenţă parţială cu contractilitate medie
4 – contractilitate bună
5 – mușchiul normal
O metodă interesantă, simplă de evaluare a valorii musculare este
cea propusă de Clement Baciu şi Iordănescu, care au imaginat o scară

35
clinică și electrică, tot cu etalonare păstrată de la 0 la 5.
Valoare
Muscu- Test clinic Test electric
lară
0 La palpare nu se simte nici o fibra Reacţie de
musculară care se contractă, nu se simte degenerescenţă, prag
alunecarea tendonului, mișcarea este galvanic de excitabilitate
imposibil de executat. mare, peste 17 mA

1 Se pot palpa unele grupe musculare care Reacţie de

se contractă, se simte alunecarea degenerescenţă
tendonului, nu se poate executa mişcarea. totală; prag galvanic de
excitabilitate mai mic,
peste 10 mA

2 Se palpează o masă mai importantă de fibre Reacţie de

musculare care se contractă;se execută o degenerescenţă,
mişcare cu forţă și amplitudine utilă dar Prag faradic de
insuficientă pentru a executa mişcarea. excitabilitate maxim
Mişcarea se poate executa antigravitaţional.
3 Corpul muscular se contractă în masă; Reacţie de
tendonul se reliefează sub tegumente; degenerescenţă parţială;
mişcarea are forţă și amplitudine suficientă prag faradic de
pentru funcţie fără a fi însă normală; excitabilitate mai scăzută
mişcarea se poate executa împotriva
gravitaţiei.
4 Corpul muscular se contractă în masă; Reacţie de
tendonul se reliefează sub tegumente; degenerescenţă
mişcarea rezultată are o forţă și amplitudine parţială, prag de
aparent normală pentru funcţie dar după excitabilitate
scurt timp de activitate scad; mişcarea se aproape normal dar cu
poate executa contra gravitaţiei sau a unei contracţie lentă
forţe externe.
5 Mușchiul este normal. Normal

Tabelul nr. 2 : Evaluarea musculară în funcţie de scara clinică și electrică

Testingul muscular Ia nivelul coapsei se apreciază în urma

mişcărilor de flexie-extensie, abducţie-adducţie, rotaţie internă-rotaţie
externă.

36
 Flexia - mușchii care realizează această mişcare sunt:
m. iliopsoas, m. croitor, m. tensor al fasciei lata, m. drept femural,
m. pectineu.
Poziţia pacientului – în şezând cu coapsele flectate la 90°
Priza de fixare - testatorul prinde coapsele deasupra genunchilor
Testare - flexia coapsei pe bazin de la un unghi de 90°
Punctul de rezistenţă - se aplică deasupra genunchilor.

Extensia - mușchii care fac extensia coapsei: m. marele fesier, m.

biceps femural, m. semitendinos, m. semimembranos, m. adductor
mare.
Poziţia pacientului - în decubit dorsal, coapsa flectată la 50°
gamba în extensie.
Prize de fixare - Priza - pe gambă la nivelul gleznei
(tendonul lui Ahile)
- Contrapriza - deasupra genunchiului
Testare - extensia coapsei
Punctul de rezistenţă - se aplică pe tendonul lui Ahile

Abducția - muşchii care realizează abducția coapsei sunt: m.

fesierul mijlociu, m. fesierul mic, m. obturator intern, m. piramidal, m.
gemeni superiori şi inferiori.
Poziţia pacientului - în decubit dorsal
Prize de fixare - testatorul prinde gambele în treimea distală,
deasupra maleolelor externe
Testare - abducţia coapsei
Punctul de rezistenţă - se aplică deasupra maleolelor externe în
treimea distală a gambelor

37
 Adducţia - muşchii care fac adducţia sunt: m. adductor lung, m.
adductor scurt, m. adductor mare, m. drept intern, m. gracilis, m.
iliopsoas, m. pectineu
Poziţia pacientului - în decubit dorsal, picioarele uşor depărtate
Prize de fixare - testatorul prinde gambele în treimea distală,
deasupra maleolelor interne.
Punctul de rezistenţă - se aplică deasupra maleolelor interne, în
treimea distală a gambelor

Rotaţia internă - mușchii care execută mişcarea sunt: m. tensor al

fasciei lata, m. fesierul mijlociu şi mic prin fibrele ventrale.
Poziţia pacientului - decubit dorsal, coapsa flectată la 90° pe bazin,
iar gamba flectată la 90° pe coapsă
Prize de fixare - Priza - la nivelul treimii distale a gambei
deasupra genunchiului
- Contrapriza - la nivelul genunchiului

Rotaţia externă - mușchii care fac rotaţia externă sunt: m. pătratul

femural, m. obturator intern și extern, m. marele, mijlociul și micul fesier,
m. croitor, m. iliopsoas, m. piramidal, m. gemeni superiori şi inferiori.
Poziţia pacientului - decubit dorsal, coapsa flectată la 90° pe bazin,
iar gamba flectată la 90° pe coapsă.
Prize de fixare - Priza - la nivelul treimii distale a gambei deasupra
maleolei interne
- Contrapriza - la nivelul genunchiului
Testare - rotaţia externă

Punctul de rezistenţă - se aplică în treimea distală a gambei,

deasupra maleolei interne.

38
39
 2.6 Elemente de patologie

2.6.1 Luxația congenitală de șold

Prin Luxaţie congenitală de şold se înţelege totalitatea dismorfiilor

osteo - chondro - capsulo - ligamentare, coxofemurale care determină
dislocarea capului femural din acetabulum cu toate consecinţele
imediate sau tardive. Apar modificări la nivelul femurului, cavităţii
cotiloide capsulei articulare şi sistemului ligamentar sau la nivelul
musculaturii.

2.6.2 Embriogeneza articulației congenitale de șold

Capul femural şi cavitatea cotiloidă se dezvoltă din acelaşi bloc de

celule mezenchimale.

a. În săptămâna a -IV- a, la embrionul de 5 mm apar "mugurii de

dezvoltare" ale membrelor inferioare; dezvoltarea are loc proximodistal
din structură cartilaginoasă;
b. În săptămâna a -VIII- a în structura cartilaginoasă apare modelul
cartilaginos al acetabulului şi capul femural. Tot în această perioadă
apare o fisură ce desparte capul femural de cavitatea cotiloidă;
c. În săptămâna a -XI- la embrionul la embrionul de 5 mm se
observă capul femural (sferic anteversie de 5-10°), colul scurt şi
trohanterul mare. Postura şoldului este în flexie , adducţie şi rotaţie
externă;
d. În a -II- a perioadă a vieţii intrauterine are loc anteversia capului
femural care ajunge la 35° la naştere. Tot în această perioadă are loc
înclinaţia acetabulului, rotaţia internă şi extensia din şold, şoldul devine

40
instabil şi susceptibil la dislocare.
Poziţia membrului inferior la embrionul de 10 mm (16 săptămâni)
este în flexie adducţie şi rotaţie externă iar în poziţia fetală flexie,
abducţie şi rotaţie internă.

2.6.3 Clasificarea luxației congenitale de șold

O luxaţie de şold este o pierdere totală de contact a capului

femural cu acetabulum şi sunt de două feluri:

a) Luxaţia teratologică este asociată cu malformaţii severe sau

modificări cromozomiale. Apare devreme în viaţa fetală fiind asociată şi
cu sindroame neuromusculare (artrogripoza, mielodisplazia). Duce la
contractura părţilor moi şi la deplasarea capului femural în afara
articulaţiei (este ireductibilă la manevra Ortolani)

b) Luxaţia tipică apare la nou-născuţii sănătoşi prenatal sau

postnatal. După naştere laxitatea capsulară predomină iar capul femural
se poate luxa şi reduce spontan. Dacă capul femural se reduce spontan
şi se stabilizează în câteva zile, dezvoltarea şoldului este normală.
Pentru o dezvoltare normală este necesară o poziţie adâncă,
concentrică a capului femural în acetabulum. Dacă luxaţia nu este
redusă şi persistă apar modificări anatomice cum ar fi nedezvoltarea şi
neremodelarea cavităţii cotiloide aceasta devenind puţin adâncă
(superficială). Muşchii care înconjoară şoldul în special adductorii se
contractă limitând abducția şoldului. Odată cu restrângerea capsulară
şoldul nu mai poate fi redus prin manevre manuale şi este necesară
reducerea sângerândă.

41
Clasificare anatomo - patologică:

 După poziţia capului femural şi interesarea numai a unui şold sau

a amândurora se întâlnesc 3 aspecte anatomo – clinice ale luxaţiei
congenitale:

1. Luxaţia anterioară unilaterală este destul de frecventă; ea poate fi

joasă (capul fiind în imediata vecinătate a cotilului) sau înaltă
(capul ajungând în vecinătatea spinei iliace antero -–superioare).
Se caracterizează printr-o instabilitate mare a bazinului, dar
fenomenele de artroză vor apare foarte rar.

2. Luxaţia intermediară în care capsula este relaxată şi menţinerea

capului se face de către muşchii trohanterieni. De aceea, capul
este puţin stabil şi nu are sprijin pe bazin.

3. Luxaţia posterioară în care capul urcă mult în fosa iliacă externă,

iar bazinul basculează înainte. Când este bilaterală, căderea
bazinului este foarte accentuată. Lordoza care se formează
compensează înclinarea puternică a bazinului înainte.

Acest fel de luxaţie produce diformităţi cu atât mai mari, cu cât

capul este situat mai sus şi mai posterior, şi anume:

 Scurtarea membrelor inferioare

 Adducţia coapselor

 Genu valg de compensaţie

 Piciorul scobit echin din cauza mersului pe vârful piciorului.

42
Luxaţia congenitală de şold poate apărea:
 În săptămâna a -XII- a sarcinii deoarece membrul inferior se
roteşte medial. O luxaţie în acest moment face ca toate elementele
articulaţiei şoldului să se dezvolte anormal.

 În săptămâna a -XVIII- a sarcinii deoarece se dezvoltă

musculatura şoldului. Problemele neuromusculare (artrogripoza,
mielodisplazia) pot duce la apariţia Iuxaţiei congenitale de şold.

 În ultimele IV săptămâni ale sarcinii când forţele mecanice

joacă un rol important. Condiţii ca prezentarea pelvină,
oligohidraminoza, predispune la apariţia Iuxaţiei congenitale de
şold. În prezentarea pelvină flexia şoldului şi extensia genunchiului
plasează nou-născutul la un risc maxim.

 Postnatal apare în timpul înfăşării, iar o laxitate ligamentară

mare duce la ieşirea capului femural în afara cavităţii articulare,
fiind situat superoextern.

2.6.4 Teorii ale apariției luxației congenitale de șold

 Teoria antropologică - Luxaţia congenitală de şold este un semn al

evoluţiei rasei albe;
 Teoria hormonală - metabolismul estrogenilor este modificat (fiind
frecvent la fete), susceptibilitatea nou născuţilor de sex feminin la
hormonul matern relaxină care produce o relaxare ligamentară ceea
ce duce la o instabilitate a şoldului;
 Teoria musculară - hipertonia adductorilor : muşchiul psoas iliac,
muşchii rotatori externi, hiperlaxitate articulară;
 Teoria traumatică - traumatism obstetrical sau în viaţa intrauterină
extensia bruscă, pasivă a copilului trebuie interzisă deoarece poate

43
 produce luxarea unui şold instabil;
 Teoria inflamatorie - luxaţia s-ar produce după o hidrartroză de şold;
 Teoria ereditară - este absolut obligatoriu de examinat urmaşii tuturor
displazicilor de sex feminin;
 Teoria sezonieră - iarna se nasc cei mai mulţi copii cu luxaţie
congenitală de şold (utilizarea de îmbrăcăminte care ţine membrele
inferioare în extensie şi adductie de şold);

2.6.5 Complicații ale luxației congenitale

2.6.5.1 Diagnostic diferențial

Diagnosticul diferenţial se face cu:

 Coxa congenitală la care dimensiunea unghiului cervico-
diafizar al femurului este sub 115°, normal 120°;

 Luxaţia traumatică de şold în care apare durerea, hematom,

poziţie vicioasă a membrului;

 Luxaţii patologice de şold (tuberculoză osoasă, osteomielita,

poliomielita)

 Fractură de col femural;

2.6.5.2 Tratament

Atitudinea depinde de :
 tipul dislocării (luxaţie teratologică sau displazie);

 vârsta pacientului;

44
  gradul de deplasare a capului femural din acetabul;

 în funcţie de vârsta pacientului avem 5 grupe:

a. nou-născut până la 6 luni

a) aparat abductor Frayka, Pavlîk (în poziţie de 40-60° care
reprezintă poziţia de siguranţă) ;

b) dacă semnele de displazie persistă 6-8 săptămâni planul

terapeutic trebuie completat cu tracţiune la pat
Aparat abductor Pavlîk aplicat

c) reducere închisă sau deschisă şi apoi imobilizare (poziţia de

imobilizare cea mai frecventă,ce favorizează fixarea capului

femural în cotii,este de flexie din şold de 90-95° şi adducţie de 45°

şi se realizează prin tracţiune sau tenotomie pentru muşchii
adductori şi psoas iliac);

d) pe perioada imobilizării se recomandă efectuarea unei radiografii

în aparat abductor pentru a se vizualiza centrarea capului femural;

45
b. de la 6 luni până la 18 luni:

Tratament de elecție:
 tracţiune eficientă preoperatorie (alungirea musculaturii ce se
opune reducerii) ;

 în spital se aplică tehnica Somerville timp de cel puţin 2

săptămâni, până la 6 săptămâni;

 tracţiunea este urmată de tenotomia adductorilor, apoi reducere

ortopedică (dacă reducerea nu se poate obţine este necesară
reducerea chirurgicală);

 reducerea deschisă a luxaţiei se incizează sub forma literei "T" pe

faţa anterioară a articulaţiei după care se execută rotaţia externă a
membrului inferior afectat; după reducere deschisă are loc
imobilizarea în poziţie de maximă corecţie şi

 maximă siguranţă; O atenţie deosebită se acordă presiunii pe

capul femural, că oricare ischemie se anunţă prin durere şi este
ireversibilă în perioada sechelară

 luxaţia teratologică este mult mai greu de tratat, dă un număr mai

mare de insuccese decât în cazul displaziilor şi mult mai multe
complicaţii;

46
Complicaţii:
 epifizită postreducţională care duce la necroza capului femural;

 coxa vara ;

 artrite septice ;

c. de la 8 luni până la 18 luni şi peste:

 Modificările apar după începerea mersului;

 Trohanterul mare este mai proeminent;

 Întârzierea mersului;

 Şchiopătarea la sprijinul pe membrul luxat datorită insuficienţei

muşchiului fesier mijlociu, umărul homolateral se înclină de partea
luxată sau alternează în forma bilaterală;

 Semn Trendelenburg - în ortostatism cu sprijin pe membrul afectat,

bazinul se înclină de partea opusă membrului de sprijin (prin
insuficienţa fesierului mare) în timp ce toracele se înclină de aceeaşi
parte cu membrul inferior de sprijin;

 Linia Nelaton-Rosen - în decubit lateral de partea sănătoasă, cu

coapsa la 45° trohanterul mare trebuie să fie pe aceeaşi linie cu spina
iliacă anterosuperioară şi tuberozitatea ischionului;

 Linia Schoemaker - în decubit dorsal, ombilicul, spina iliacă

anterosuperioară şi trohanterul mare sunt pe aceeaşi linie în condiţii
normale;

47
Tratament:
 Problema nu este reducerea ci menţinerea ei (numai chirurgical)

d. de la 18 luni până la 3 ani:

 reducere sângerândă;

 diferite osteotomii de bazin;

 diferite osteotomii de femur de relaxare;

 obligatoriu imobilizare gipsată;

e. de la 3 ani până la 8 ani:

 reducere sângerândă;

 osteotomii de derotare, varizare şi scurtare de femur;

 plastii de sprânceană acetabulară;

 osteotomie de bazin;

Complicaţii:
 necroza capului femural;

 suprainfecţie care duce la artrite septice;

 redori strânse;

 incapacitate de reducere;

48
2.6.6 Tehnici de determinare a luxației congenitale de șold

a. Testul Ortolani - simţirea reducerii şoldului luxat.

Copilul în decubit dorsal, indexul şi mediusul plasat de-a lungul marelui
trohanter, policele plasat de-a lungul coapsei în interior.
Şoldul este flectat la 90° dar nu mai mult, iar piciorul este ţinut într-o
rotaţie neutră. După care şoldul este abdus uşor în acelaşi timp cu
ridicarea piciorului anterior. Dacă în urma acestei manevre se simte "o
pocnitură" produsă de reducerea capului femural în acetabulum.
Apariţia "pocniturii"reprezintă un semn Ortolani pozitiv.

b. Testul Barlow - detectează şoldul instabil care se poate luxa.

Copilul în decubit dorsal şoldurile flectate la 90°. Piciorul este adus
uşor în timp ce se face o presiune directă posterioară plasată la nivelul
genunchiului. "O pocnitură" sau o senzaţie de mişcare este simţită atunci
când capul femural iese posterior din acetabulum. Acesta este un semn
Barlow pozitiv.
Aceste două teste se pot aplica până la vârsta de 8-12 săptămâni,
după care laxitatea capsulară descreşte, muşchii coapsei se dezvoltă iar
testele Ortolani şi Barlow nu mai sunt edificatoare.

c. Radiologic - radiografia pelvisului şi a coapsei este folosită pentru a

descoperi Luxaţia congenitală de şold. În timpul primelor luni de viaţă,
când capul femural este complet cartilaginos, radiografia nu are valoare.
După primele 4-6 luni de viaţă radiografia devine sigura în special când
centrul de osificare se dezvolta în capul femural.
Radiologic se constată următoarele:

49
 Nucleul capului femural se proiectează în cadranul Ombredanne,
în caz de luxaţie coxo-femurală la copiii care nu au început să
meargă şi în cadranul supero-extern la copiii care merg; cadranele
Ombredanne sunt realizate de orizontala care trece prin cartilajul
în "Y" (zona de unire a celor trei componente ale hemibazinului
respectiv) şi de verticala care este tangentă la conturul extern al
sprâncenei cotiloide; normal nucleul de osificare a capului
femural se proiectează în cadranul infero-intern
Ombredanne;

 Planul cavităţii cotiloide care este turtit are o oblicitate în sus şi în

afară, descriind un unghi mai mare de 30° la vârsta de un an;
normal linia tangentă la planul acetabular realizează cu orizontala
care trece prin cartilajul în "Y" (reperele Hilgenreiner), un unghi de
34° la naştere şi de 24° la un an;

 Nucleii osoşi ischiopubieni sunt mai îndepărtaţi de partea luxată,

realizând un aspect în formă de "gheară de rac";

 Întreruperea liniei cervico-obturatoare: normal conturul inferior al

colului femural se continuă cu conturul superior al găurii
obturatoare (linia cervico-obturatoare) sau arcul Shenton-Menard;

 Nucleul de osificare al capului femural de partea luxată apare mai

târziu şi are dimensiuni mici;

 Sincondroza ischiopubiană se închide mai târziu de partea luxaţiei;

normal sincondroza ischiopubiană este osificată la 6 ani;

 Femurul de partea luxată este hipoplazic cu o grosime şi o

opacitate mai redusă;

50
  Femurul de partea luxată este mai aproape de linia Hilgenreiner
(distanţa h este mai mică de 6 mm);

 Nucleul capului femural proiectat în cadranul infero-intern (aspect

normal); unghiul acetabular format de linia orizontală Hilgenreiner şi
tangenta la planul acetabular măsoară 35° la naştere şi 24° la
vârsta de 1 an; nucleii osoşi ischiopubieni dehiscenţi cu aspect "în
gheară de rac" arcul cervico-obturator Shenton-Menard întrerupt de
partea luxată; distanţa h (normal de 6 mm) lipseşte din partea
luxată; distanţa d este mai mare 16 mm de partea luxată datorită
lateralizării femurului al cărui ax central nu mai trece prin
sprânceana cavităţii cotiloide.
 În cazuri de luxaţie congenitală netratată capul femural se
deplasează cranial şi ajunge în fosa iliacă externă unde se poate
produce o neoarticulaţie. Capul femural se turteşte luând aspect de
tampon, sprânceana cotiloidă dispare cotilul continuându-se fără
nici o delimitare cu fosa iliacă.
 La copiii prematuri luxaţia congenitală de şold poate fi
nediagnosticată. Când nou-născuţii au probleme cardiorespiratorii
diagnosticul şi tratamentul pune accent pe respiraţie şi pe aparatul
cardiovascular, iar examinarea şoldului rămâne pe un plan secund.

d. Ecografia este o metodă excelentă de diagnostic în primele luni de

viaţă. Cu această tehnică se poate vizualiza cartilajul şi vedea şoldul în
timp ce se încearcă stabilizarea capului femural în acetabulum.

51
2.6.7 Exercițiu fizic

Exerciţiul fizic reprezintă acţiunea motrică voluntară, compusă din

mişcări special constituite, utilizat în cadrul unui proces educaţional
organizat, în scopul realizării unor obiective concrete.
Exerciţiile fizice au fost folosite în scop profilactic şi terapeutic din cele
mai vechi timpuri, unii dintre cei mai reprezentativi slujitori ai medicinii
( Hipocrat, Celsus, Galenus) socotind chiar că gimnastica face parte din
medicină.
Exerciţiile fizice contribuie la menţinerea stării de sănătate şi au
rolul de a conduce către echilibrul tuturor funcţiilor organismului uman.
Mişcarea ajută fiinţa umană să-şi menţină deplinătatea forţelor fizice şi
morale, făcând-o utilă un timp îndelungat. Ca urmare a practicării
sistematice a exerciţiilor fizice, apar în organism efecte locale sau
generale, imediate sau tardive, de o durată de timp mai scurtă sau mai
lungă, care îmbunătăţesc structura şi funcţionalitatea corpului uman.
Majoritatea exerciţiilor fizice folosite în acest scop sunt grupate astăzi în
procedee şi metode de tratament funcţional şi de recuperare, care
aparţin în special gimnasticii medicale. Uneori arsenalul de exerciţii din
gimnastica medicală trebuie completat cu jocuri, sporturi. Alteori este
necesar ca efectele exerciţiilor fizice să fie întărite prin acţiunea factorilor
mediului natural (aer, apă şi soarele).
Exerciţiul fizic terapeutic trebuie să fie conceput în aşa fel încât
poziţia de plecare să fie optimă. Un exerciţiu fizic terapeutic este
structural format din trei părţi:
a. Poziţia de start şi mişcările efectuate în cadrul acestei
posturi.

52
 b. Tipul de contracţie musculară (concentrică, excentrică,
izometrică) necesară în cadrul exerciţiului.

c. Elementele declanşatoare ale unui stimul senzorial, cu

facilitare sau inhibare a răspunsului.

Gimnastica medicală dispune de exerciţii fizice cu efecte

terapeutice specifice şi nespecifice.
Dintre efectele specifice se pot enumera refacerea volumului şi
proprietăţile muşchilor, când aceştia sunt diminuate; redarea mobilităţii
normale a articulaţiilor cu mişcări reduse.
Exerciţiile de gimnastică sunt utilizate destul de frecvent pentru
efectele lor nespecifice, stimulatoare sau relaxante de echilibrare
funcţională, necesare în tratamentul unor tulburări ale marilor funcţii
organice şi psihice.
Domeniile de aplicare în scop curativoprofilactic al exerciţiilor fizice
sunt vaste şi numeroase. Gimnastica medicală este folosită din ce în ce
mai mult în toate ramurile clinice ale medicinii: pediatrie, ortopedie,
chirurgie, traumatologie.
Procedeele şi metodele de tratament ortopedic au fost întotdeauna
asociate cu gimnastica medicală.
Gimnastica aparatului locomotor oferă exerciţii speciale pentru
dezvoltarea muşchilor şi articulaţiilor. Pentru creşterea volumului şi
întărirea forţei musculare se folosesc exerciţii cu îngreuiere; pentru
mărirea rezistenţei, exerciţiile cu autorezistență şi cu rezistenţă manuală
sau mecanică; pentru mărirea elasticităţii musculare, exerciţiile de
pendulare şi cele cu rezistenţă executate în sens excentric sau în afara
segmentului de contracţie; pentru mărirea vitezei contracţiilor, mişcări
repezi, scurte şi des repetate.

53
 Prin exerciţiile fizice se pot întări articulaţiile slăbite, laxe sau
insuficient dezvoltate, care predispun la entorse, luxaţii. După reducerea
luxaţiilor, reluarea mişcărilor trebuie să se facă cu grijă trecând spre
mişcarea normală printr-o perioadă de tranziţie înceată şi progresivă,
pentru a evita limitarea permanentă a mobilităţii sau recidivelor. Ca
metodă de terapie funcţională gimnastica articulară, prin intermediul
exercițiilor fizice, este indicată înainte şi după aplicarea unor procedee
chirurgicale ca tratament pre şi postoperator.

Exerciţiile de gimnastică articulară, mai ales cele active libere sau

cele cu rezistenţă se folosesc cu succes pentru corectarea deficienţelor
morfologice şi funcţionale ale aparatului locomotor. După intervenţiile
chirurgicale asupra articulaţiei, mai ales după operaţiile luxaţiei
congenitale de şold şi alte leziuni tratate chirurgical, reeducarea
funcţională prin mişcare este indispensabilă.
Există câteva principii de bază ale exerciţiului fizic, de care trebuie
să se ţină seama:
a. Exerciţiile se execută lent, fără bruscări, ritmic;

b. Exerciţiile trebuie să se bazeze pe poziţii de start stabile,

menite să faciliteze travaliul muşchilor şi să permită apoi o
recuperare cât mai bună;

c. Progresivitatea exercițiilor va fi lentă, de la stadiile cele mai

joase de forţă musculară, redoare sau incoordonare trecându-
se treptat spre exerciţiile de forţă, amplitudine sau coordonare
aproape normale. Nu se vor sări aceste etape!

54
 d. Se va urmări ca exerciţiile de tonifiere musculară să se execute
întotdeauna pe toată amplitudinea de mişcare posibilă;

e. Cu cât un exerciţiu a cerut o contracţie musculară mai intensă,

cu atât pauza de relaxare care urmează va fi mai lungă, pentru
refacerea circulaţiei. Din alternanţa exerciţiu-relaxare se
creează ritmul exerciţiului;

f. Orice exerciţiu trebuie să se execute în limitele maxime posibile

ale unghiului de mişcare a segmentului. Numai în acest fel vor
intra în acţiune toate fibrele musculare, iar amplitudinea mişcării
se va menţine sau va reveni normală.

Dintre aceste principii două sunt de primă importanţă: poziţia de

start şi principiul progresivităţii.

 Observaţiile clinice au arătat că o mare parte din insuccesele sau

întârzierile apariţiei efectelor pozitive ale exerciţiilor fizice
terapeutice se datorează posturilor inadecvate de pornire ale
acestora. Crearea unei perfecte stabilităţi a corpului şi (sau)
segmentului în timpul exerciţiului este o condiţie de bază.

 Al doilea principiu de bază, cel al progresivității reprezintă

necesitatea şi modalitatea exerciţiilor fizice de a fi continuu în
corelaţie cu capacitatea funcţională a structurilor implicate în
exerciţiu, capacitate funcţională a structurilor implicate în exerciţiu,
capacitate funcţională ce creşte treptat, odată cu aplicarea
repetată a exerciţiului fizic terapeutic.

55
 Principiul progresivității se aplică în exerciţiile pentru tonifiere
musculară, pentru creşterea amplitudinii.

Progresivitatea pentru tonifierea musculară se realizează prin mai multe

metode:
 Creşterea progresivă a lungimii sau a greutăţii braţului de pârghie;

 Scoaterea treptată a ajutorului dat unei mişcări de musculatura

accesorie;

 Creşterea amplitudinii unei mişcări executate contra gravitaţiei

sau cu o greutate adăugată;

 Modificarea ritmului unei mişcări;

 Succesiunea contracţie statică – contracţie dinamică;

 Prelungirea duratei de timp a exerciţiului după ce se trece de

perioada de adaptare, când apare impresia că efortul este din ce
în ce mai uşor.

Progresivitatea pentru amplitudine are câteva principale sisteme

de aplicare:
 Modificarea ritmului mişcărilor care se execută pe toată amplitudinea
posibilă;

 Adăugarea unei serii de mici şi ritmice mişcări la limitele sectorului de

mobilitate articulară;

 Introducerea unor tensiuni prelungite pe direcţia mişcării ce trebuie

recuperată.

56
57
Cap.3 Modificări osoase și patologice
3.1 Modificări morfopatologice

A. Modificări osoase:
a. Osul iliac:
 Aripa osului iliac este mai verticalizată;
 Gaura obturatoare deschisă până la vârsta de 2 ani
b. Femurul:
 Cap femural deformat - hipoplazic;
 Unghiul de anteversie a capului femural este aproximativ de
60-70°(normal 30°) scade cu timpul sau spontan;

 Unghiul de înclinaţie a colului pe diafiză este peste 145°;

 Cavitatea cotiloidă este situată mai anterior şi extern (mai

puţin adâncă sau aplatizată);

B. Modificări de capsulă şi ligamente:

 Capsula articulară şi ligamentele sunt laxe (se presupune că
datorită creşterii nivelului de estrogeni)

 Persistenţa dislocaţiei la nou - născut determină modificări

secundare în toate structurile şoldului şi chiar şi periarticular;
modificările se referă la cavitatea cotiloidă şi orientarea ei;

 Stenoza progresivă a capsulei articulare (zonă ischemică între

corp şi col);

 Ligamentul rotund este alungit, rupt sau îngroşat şi împiedică

penetrarea şi stabilitatea capului femural în cotii;

58
  Limbul (formaţiune fibro-cartilaginoasă care prin osificare se
transformă în sprânceana cotiloidei) poate contribui la instabilitatea
reducerii luxației (interpunerea lui între suprafeţele articulare în
momentul reducerii).

C. Modificări musculare:
 Hipertonia muşchilor adductori;

 Muşchiul psoas iliac hiperton - favorizează lordoza lombară;

 Muşchii rotatori externi hiretoni favorizează anteversia capului

femural;

3.2 Cauze favorizante ale apariției congenitale de

șold
o Prima sarcină;

o Copil de sex feminin;

o Torticolis;

o Picior varus;

o Ereditatea;

o Sarcina la vârste de peste 39 de ani;

o În cursul dezvoltării sarcinii femurul şi cavitatea

cotiloidă suferă o serie de

59
 transformări care pentru anumite etape predispune
şoldul la luxaţii;

o Prezentarea pelvină a fătului;

o Înfăşarea nou-născuţilor cu membrele inferioare

paralele şi cu un scutec între coapse;

3.3. Diagnostic clinic al luxației congenitale de

șold
Diagnosticul clinic al Luxaţiei congenitale de şold trebuie sa fie cât
mai precoce, iar tratamentul trebuie să fie imediat.

De la naştere până la 3 luni:

 Deformarea nu se observă la inspecţie şi trebuie căutată prin

tracţiune;

 Poate fi prezentă şi rotaţia externă a membrului inferior lezat;

a. Sindromul de asimetrie:

 Semn Peter Bade - de partea lezată pe

coapsă poate exista un pliu cutanat în
plus (din cauza relaxării adductorilor);
(fig. alăturată)

 Fanta vulvară înclinată de partea lezată,

plică interfesieră înclinată; pliul cutanat in plus

60
  Şanţul subfesier;

 Semnul Ortolani - semnul clicului când capul femural părăseşte

sau intră în cavitatea cotiloidă;

 Semn Barlow - până la 6 luni flexie 60° din şold;

 În adducţie se împinge pe trohanterul mare anterior, se

produce reducerea;

b. Sindromul de limitare a mişcărilor:

 Abducția cu genunchiul în flexie la nou-născut se

realizează uşor până la 90°; în caz de luxaţie se
produce o abducție de 30-45°; (fig. alăturată)

 Limitarea abducţiei se produce prin contracţia

adductorilor;

 Abducţia este un semn important în special după vârsta de o lună;

61
Cap.4 Metodologia folosită în
lucrare
Cercetarea se prezintă ca un ansamblu de activităţi şi rezultatul
acestora desfăşurate cu intenţie, deliberat, în mod sistematic şi ordonat
pentru acumularea şi prelucrarea de date şi informaţii într-un anumit
domeniu al realităţii şi pentru utilizarea concluziilor în vederea realizării
unui progres în cunoaşterea şi practica acestui domeniu. Noţiunea de
cercetare este corelată celei de ştiinţă, căci aceasta din urmă nu se
realizează în afara cercetării.

Cercetarea fundamentală urmăreşte să stabilească explicaţii

pentru fenomene şi legi ale realităţii, ceea ce este esenţial într-o anumită
direcţie a domeniului, să lărgească astfel orizontul de cunoaştere. Ea
asigură baza teoretică a unui anumit domeniu de activitate, în ea
încadrându-se investigaţiile sub formă de studii teoretice sau cercetări
experimentale care conduc în final la construirea cadrului şi conţinutului
principal al ştiinţei unui domeniu.

Metoda este definită ca modalitatea de obţinere a anumitor

rezultate în cunoaşterea teoretică şi cea practică. Termenul provine din
limba greacă veche, în care „methodos" înseamnă cale, drum, mod de
expunere şi indică totalitatea demersurilor prin care omul reuşeşte să
cunoască un anumit fenomen, să producă un obiect sau să provoace
deliberat modificări în realitatea materială obiectivă.
Metodologia unei ştiinţe reprezintă sistemul celor mai generale
principii ale investigaţiei, ale cercetării, deduse din sistemul legilor
generale obiective stabilite de această ştiinţă în domeniul său.

62
 În cadrul studiului realizat am folosit metoda observaţiei. Aceasta
se defineşte ca fiind contemplarea intenţionată a unui obiect, document,
fenomen sau proces; este cunoaşterea ştiinţifică a unei realităţi prin
contemplare intenţionată şi metodică.
Observaţia trebuie ferită de idei preconcepute, nu însă şi de
eventualele ipoteze care conduc firesc la clasificări şi interpretări în
concluzie.
Observaţia, ca proces psihic de cunoaştere activă, intenţionată,
planificată, sistematică are la bază un sistem de date de referinţă
furnizate de experienţă şi în general de ştiinţă.
Observaţia sistematică (activă, intenţionată, provocată) este o
metodă proprie a investigaţiei ştiinţifice şi se desfăşoară sub diferite
forme care au denumiri specifice.
Caracteristica acestui tip de observaţie este că porneşte de la o
anumită idee anticipativă a rezultatelor care pot fi obţinute şi a
consecinţelor acestora.
Observaţia sistematică are următoarele caracteristici:
 este fundamentată teoretic;

 este integrală şi analitică;

 este metodică şi condusă după anumite reguli;

 este repetată şi verificată;

 presupune o anumită codificare a operaţiilor şi un anumit sistem

de variabile şi factori acceptaţi de toţi cercetătorii;

 apelează la procedee moderne de analiză cantitativă;

 îndeplineşte funcţii explicative şi prospective;

Caracterul fundamentat teoretic şi metodologic al observaţiei este

63
dat de următoarele caracteristici:
 trebuie să se facă deliberat;

 să aibă scopuri precis formulate - scopul să fie în concordanţă cu

ipoteza formulată;

 să aibă sarcini precis formulate şi în conformitate cu scopul sau

sarcinile urmărite;

 să se desfăşoare metodic şi sistematic (după un program, cu

regularitate);

 să se efectueze o înregistrare fidelă şi exigentă a datelor

observate;

 prelucrarea şi interpretarea datelor trebuie să fie exigentă;

 să se realizeze o pregătire a observatorului şi a observaţiei;

Înregistrarea observaţiei se poate face prin organele de simţ, prin

intermediul sau cu ajutorul aparatelor şi instrumentelor adecvate
( aparate de fotografiat, camere video, goniometre, bandă metrică etc.)
conduita motrică şi verbală a subiectului cât şi performanţele sale vor fi
înregistrate pe fişe de observaţie.

Aceasta cuprinde rubrici speciale pentru fenomenele previzibile şi

impuse cercetării. în funcţie de specific şi de scopul urmărit va avea şi
spaţii pentru consemnarea unor fenomene neaşteptate sau mai puţin
întâlnite.

Notarea se face de regulă prin semne sau simboluri.

Prelucrarea şi interpretarea datelor poate fi cantitativă şi calitativă.
Dacă observaţia durează mai mult sau se repetă, datele se trec în

64
fişe centralizatoare, iar pe baza lor se face analiza statistică şi
reprezentarea grafică a evoluţiei fenomenului urmărit, interpretarea
datelor este operaţiunea cea mai dificilă şi nu va conduce la concluziile
cele mai veridice, dacă acestea nu vor fi completate cu informaţii
obţinute din studiul unor documente, din discuţii cu subiecţii cercetării,
din unele experimente care au posibilitatea de a verifica mai precis
relaţia dintre anumite fenomene.

Dacă la început prelucrarea datelor este cantitativă, prin

centralizarea datelor, spre final prin trasarea concluziilor cercetării
prelucrarea este calitativă.

65
 Cap.5 Conceperea obiectivelor și a
mijloacelor necesare îndeplinirii
obiectivelor
 Combaterea durerii se realizează prin analgezice ( piroxicam,
diclofenac, indometacin), masaj dispersant sub formă de netezire,
electroterapie antalgică prin curenţi de joasă şi medie frecvenţă,
termoterapia prin parafină, solux, ultrascurte, ultrasunet.
Kinetoterapia pasivă va urmări redobândirea mişcării de flexie,
extensie, abducţie, adducţie, rotaţie internă, rotaţie externă,
circumducţie.

 Combaterea edemului, daca există se realizează prin posturi

antideclive, mobilizări pasive, active, masaj – se va efectua pe tot
membrul inferior dar în special pe regiunea fesiera. Kinetoterapia
pasivă se va efectua cu multă atenţie pentru a câştiga încrederea
copilului, şi a nu produce reflexe de apărare.

Şoldul se va flecta cu femurul rotat extern şi abdus, altfel capul

femural se poate reluxa. După efectuarea mobilizării pasive se vor
aplica posturări ale membrului afectat menţinute între şedinţele de
kinetoterapie.

 Dezvoltarea mobilităţii articulare se îndeplineşte prin kinetoterapie

pasivă, activă cu rezistenţă. Hidrokinetoterapia în bazine mici şi căzi
dă rezultate bune.

66
 Dezvoltarea stabilităţii se realizează prin mişcări active, active cu
rezistenţă. Cea mai indicată rezistenţă este reprezentată de mâna
kinetoterapeutului.

 Reeducarea mersului se va face după 4 – 6 săptămâni de la

începerea tratamentului recuperator. Este bine să se înceapă în
bazinele de hidrokinetoterapie unde mişcarea este facilitată. Trebuie
să se evite legănarea şi să nu se uite recuperarea fesierului mijlociu.

A. Masajul se remarcă prin efectele benefice ale

sale asupra muşchilor şi asupra conţinutului
vaselor de sânge.

Masajul induce o creştere uşoară a hemoglobinei precum şi a

numărului de hematii şi leucocite, modificări care se explică prin

stimularea reflexă a organelor hematopoetice şi prin mobilizarea

sângelui din organele de depozit.

Aşadar, muşchiul fiind sediul unor laborioase procese fizice şi

chimice, metabolice şi energetice, acestea pot fi

mai mult sau mai puţin stimulate sau încetinite prin

67
aplicarea masajului clasic şi a metodelor complementare, a căror efecte

la acest nivel, ar putea fi sintetizate astfel:

a. Îmbunătățirea proprietăţilor funcţionale ale muşchilor prin

creşterea excitabilităţii, conductibilităţii lor folosind: masajul clasic
stimulativ, shiatsu şi stretching;

b. Îmbunătăţirea elasticităţii musculare, mai ales prin: masajul

clasic, shiatsu şi stretching;

c. Relaxarea musculară, folosind metode ca: masajul clasic

relaxator, masajul reflex, masajul sub apă;

d. Stimularea impulsului motor şi creşterea capacităţii de contracţie

a muşchiului, prin excitarea nervilor motori, în cazul folosirii
masajului clasic stimulativ, shiatsu-lui şi stretching-ului;

Dintre tehnicile de masaj se folosesc:

 Netezirea (effleurage) este procedeul care vizează în special

tegumentele şi constă în alunecări ritmice, uşoare, ale mâinilor în
sensul circulaţiei venoase şi limfatice de retur în spaţiile şi vasele
respective.

Mişcările mâinilor seamănă cu cele de mângâiere, sunt acţiuni de

împingere sau tragere a mâinilor pe suprafaţa de masat, cu
presiune minimă şi cu o frecvenţă variabilă, în funcţie de scopul

68
 urmărit. Prin acest procedeu se realizează acomodarea pacientului
în vederea aplicării procedeelor de recuperare viitoare

 Fricţiunea constă în presarea ţesuturilor moi subcutanate pe

ţesuturile profunde dau pe un plan dur (osos sau cartilaginos) şi
deplasarea lor în limita elasticităţii proprii. Are ca efect activarea
circulaţiei locale deci a nutriţiei locale şi în acest fel conduce la
accelerarea procesului de regenerare şi cicatrizare a ţesuturilor.
Influenţa masajului prin manevrele de fricţiune în tratarea sechelelor
cicatriciale este importantă prin reducerea aderenţelor, redarea
elasticităţii ţesuturilor şi prin activarea metabolismului local.

69
B. Kinetoterapia pasivă are un rol important în recuperarea luxaţiei
congenitale de şold deşi de-a lungul timpului valoarea acestei terapii a
fost mult discutată. Astfel de la afirmaţia lui Merle D'Aubigné conform
căreia "întreaga metodă de reeducare pur pasivă este nu numai inutilă
dar şi dăunătoare, singura indicaţie a ei fiind întreţinerea mobilizării
articulaţiilor ai căror muşchi sunt complet paralizaţi", până la aceea lui
Bennet, potrivit căreia "importanţa mobilizării pasive este atât de mare,
încât dacă nu am avea de utilizat decât o singură tehnică pentru fiecare
bolnav, în mod cert mobilizarea pasivă ar fi aceea pe care ar trebui să o
alegem", au fost exprimate toate opiniile posibile. Această controversă
este nefondată deoarece tehnicile pasive şi cele active ale kinetoterapiei
nu se opun ci se completează, defectele uneia fiind corectate de
cealaltă.

Efectele kinetoterapiei pasive asupra

aparatului locomotor sunt:
a) Menţin amplitudinile normale articulare,
troficitatea structurilor articulare (prin
stimularea circulaţiei locale, a secreţiei,
repartiţiei şi proprietăţilor reologice ale lichidului sinovial, prin
evitarea degenerării cartilajului);

b) Cresc amplitudinea articulară prin asuplizarea structurilor

capsuloligamentare, prin întinderea tendomusculară, a ţesutului
cutanat şi subcutanat, prin ruperea aderenţelor la planurile de
alunecare;

70
c) Menţin sau chiar măresc excitabilitatea musculară (legea lui
Vekskull: "excitabilitatea unui muşchi creşte cu gradul de
întindere");

e) Diminuează contractura - retractura musculară prin întinderea

prelungită a muşchiului;

f) Activarea circulaţiei, lărgirea capilarelor existente şi deschiderea

unor capilare de rezervă, creşterea debitului sanguin local,
accelerarea curentului de limfă, prin masajul clasic stimulativ, masaj
reflex, masaj sub apă, shiatsu şi stretching;

g) Stimularea proceselor metabolice din muşchi, fie pentru a produce

energia necesară desfăşurării efortului fizic, fie pentru a reface
rezervele de glicogen, contribuind astfel la refacerea capacităţii de
efort şi la prevenirea şi combaterea oboselii musculare prin: masaj
clasic, masaj reflex, shiatsu şi stretching, masaj sub apă;

Kinetoterapia pasivă poate avea valoare semnificativă, dacă

respectă următoarele condiţii:
 cunoaşterea exactă a diagnosticului precum şi a stării
morfopatologice a structurilor care vor fi mobilizate;

 asigurarea colaborării şi înţelegerea bolnavului asupra manevrelor

care urmează să se execute;

 mişcarea se execută pe direcţiile fiziologice, cu amplitudine maximă,

de preferinţă asociind poziţii sau mişcări de facilitare;

71
 prizele kinetoterapeutului au o importanţă particulară şi trebuie să
respecte unele indicaţii: între mâinile kinetoterapeutului nu trebuie să
existe decât o articulaţie de mobilizat, deoarece o articulaţie nu se
mobilizează prin intermediul alteia, prizele trebuie să utilizeze cel mai
mare braţ al pârghiei mobilizate, contrapriza în schimb în apropierea
articulaţiei;

 nu trebuie să provoace durere, pentru a nu declanşa "reflexe de

apărare" musculară, care ar limita mai mult mobilitatea articulară;

 parametrii de execuţie precum forţa, viteza, durata, frecvenţa, se

adaptează stării clinice locale şi scopului urmărit;

 pregătirea prealabilă prin aplicare de căldură, masaj sau

electroterapie antalgică;

72
C. Kinetoterapia activă are ca variante:
a) Kinetoterapia liberă (activă pură) când mişcarea este executată
fără nici o intervenţie facilitatoare sau opozantă exterioară, în afară de
gravitaţie.
Mişcarea se desfăşoară după o serie de
reguli dictate de scopul urmărit, având ca
parametri: direcţia de mişcare,
amplitudinea, ritmul, forţa, durata, ca şi
poziţia în care se execută.

b) Kinetoterapia activo-pasivă (activă asistată ca în imaginea

alăturată) are loc atunci când forţa musculară are o valoare între
coeficienţii 2-3, mişcarea activă va fi ajutată. Acest ajutor
poate să fie acordat pentru protejarea forţei musculare a pacientului
necesară unui exerciţiu dat, pentru o corectă direcţionare pe toată
amplitudinea unei mişcări, pentru a susţine şi poziţiona segmentul
mobilizat sau a realiza concomitent o mişcare combinată, complexă.
Forţa exterioară din mobilizarea activă asistată se poate realiza prin
executarea în apă a mişcării active, în aşa fel, încât să se beneficieze de
forţa de facilitare a apei (împingerea de jos în sus pe baza principiului lui
Arhimede).
c) Mobilizarea activă cu rezistenţă se deosebeşte de mobilizarea
activă asistată, în care o forţă exterioară intervenea ajutând mişcarea, în
cazul acesta o forţă exterioară se opune parţial forţei mobilizatoare
proprii. Tehnica mobilizării active cu rezistenţă are ca principal obiectiv
creşterea forţei şi rezistenţei musculare. Cea mai eficientă rezistenţa
este reprezentată de către kinetoterapeut, deoarece se poate grada în
funcţie de forţa muşchiului în sine şi de forţa acestuia la diverse niveluri
pe sectorul de mişcare. Când forţa muşchiului este foarte slabă, această

73
tehnică este singura care poate da rezultate. Mâna kinetoterapeutului va
înregistra, în fiecare moment valoarea forţei dezvoltate de pacient. De
preferat ca asistentul să se aşeze pe direcţia mişcării

D. Hidrokinetoterapia reprezintă o metodă de practicare 3 exerciţiilor

fizice în apă.
Există două modalităţi de efectuare a hidrokinetoterapiei:
 Hidrokinetoterapia parţială care este utilizată aproape exclusiv pentru

creşterea mobilităţii articulare, prin mişcări pasive, pasivo-active sau

active. Această utilizare se bazează pe efectele apei calde ( sedarea
durerilor, creşterea complianţei ţesuturilor moi, a distensibilităţii acestora;

 Hidrokinetoterapia generală se realizează prin imersia întregului corp

în bazine individuale.

Utilizarea kinetoterapiei în apă se bazează pe două fenomene:

plutirea corpului şi rezistenţa opusă de masa lichidiană pe anumite
direcţii de mişcare.
Orice mişcare executată de jos în sus, deci în sensul flotării, va fi
facilitată, putându-se executa cu minimum de forţă musculară. Exerciţiile
fizice în cadrul acestei metode, au la bază aceleaşi tehnici ca şi cele
executate în aer, ţinând seama însă de principiile şi avantajele oferite de
apă.
Rezistenţa opusă de apă unei mişcări este cu atât mai mare cu cât
suprafaţa corpului care se mişcă este mai mare şi ritmul de deplasare a
corpului este mai rapid.
Durata unei şedinţe de hidrokinetoterapie este foarte variabilă de
la 10-15 minute până la o oră.

74
Cap.6 Programul de kinetoterapie
Obiective:
1) recuperarea mobilităţii articulare
2) refacerea forţei musculare
3) reeducarea mersului

Mijloace:
1) kinetoterapia pasivă
2) kinetoterapia activă
3) hidrokinetoterapia
A. Etapa I
Repaus la pat. După reducere, se aplică în mod obligatoriu
extensia transscheletică pentru minim 21 de zile.

B. Etapa II
Obiective:
▪ păstrarea mobilităţii articulaţiilor sănătoase;
Mijloace:
 kinetoterapia pasivă;
 Pacientul în decubit dorsal cu membrele inferioare uşor
în abducţie.
 Kinetoterapeutul plasat lateral.

75
Se execută:
 Flexii, extensii şi circumducţii ale membrelor superioare ( 4x2)
 Flexia gambei pe coapsă, a membrului inferior sănătos (4x4)
 Flexia gambei pe coapsă şi a coapsei pe bazin a membrului
inferior sănătos (4X4)
 Flexia coapsei pe bazin cu genunchiul întins, a membrului inferior
sănătos (3x4);

C. Etapa III
Se menţine extensia continuă care datorită sistemului de fixare
Baciu - Şerbănescu permite imobilizarea membrului bolnav.
Obiective:
▪ recuperarea mobilităţii articulaţiei afectate;
Mijloace:
▪ kinetoterapia pasivă;

I. Recuperarea mobilităţii articulaţiei afectate:

1. Reeducarea flexiei:
a) Adoptarea unor posturi:
 Sprijin pe membrul inferior sănătos cu piciorul al cărui şold este
afectat pe o pernă (înălţimea acesteia împreună cu aplecarea
trunchiului în faţă măresc gradul de flexie)
 Corpul se sprijină pe o planşetă înclinată, piciorul homolateral se
sprijină pe o pernă, scăunel (înălţimea acestora este în funcţie de
capacitatea de flexie a articulaţiei coxofemurale, înclinarea
planşetei fiind un mijloc de gradare)

Posturile se menţin 10 minute, iar pacientul trebuie să fie cât mai

relaxat.

76
 b) Mobilizări pasive:
În acest caz flexia se va executa cu piciorul în rotaţie externă pentru a se
evita relaxarea şoldului.
 Pacientul în decubit dorsal, cu genunchiul flectat
 Kinetoterapeutul este în lateral, priza pe mijlocul gambei, iar
contrapriza se face pe articulaţia coxofemurală afectată.

Acţiunea: flexia articulaţiei coxofemurale

2. Reeducarea abducţiei
a. Adoptarea unor posturi:
▪ Pacientul în decubit dorsal pe o banchetă, cu un suport triunghiular
între coapse sau cu o pernă între genunchi (este o postură pentru
abducţie bilaterală);
▪ Pacientul în decubit dorsal pe o banchetă, pentru abducție
unilaterală membrul inferior afectat este plasat în afara banchetei (flexie
şi abducție 90°);

▪ Pacientul şezând, călare pe o banchetă sau un căluţ;

77
b. Mobilizări pasive:
▪ Pacientul în decubit dorsal pe o banchetă;
▪ Kinetoterapeutul în lateral, priza la nivelul intern al femurului
contrapriza pe bazin;

Acţiunea: abducţia şoldului

D. Etapa IV
Se ridică extensia continuă şi se adaugă exerciţii din şezut.
Obiective:
▪ Refacerea forţei musculare a membrului inferior operat;
▪ Reeducarea mersului;
Mijloace:
▪ Kinetoterapia activă;
▪ Hidrokinetoterapia;

II. Refacerea forţei musculare

1. Reeducarea flexiei:
a. Mobilizări autopasive:

▪ Pacientul în poziţie patrupedă se execută flexia din articulaţia

78
coxofemurală prin greutatea trunchiului (oblicitatea coapsei determină
variaţiile unghiului de flexie) (4x4)
▪ Pacientul în decubit dorsal pe o banchetă, va executa flexia
trunchiului pe bazin cu ajutor (4x1)

b. Mobilizări active:
▪ Contracţii izometrice ale muşchilor fesieri (4-6x4)

â
▪ Pacientul în şezut, flectează coapsa cu genunchiul flectat sau
extins, eventual alunecă pe o placă talcată (4x4)
▪ Pacientul în decubit dorsal, pe o banchetă cu membrele inferioare
întinse. Va executa flexia coapsei pe bazin cu genunchiul întins a
membrului inferior operat. (3x4)
▪ Pacientul în decubit dorsal pe o saltea. Va executa flexia gambei
pe coapsa membrului inferior sănătos, cu sprijin pe saltea şi ridicarea
bazinului. (4x4)

79
Cap.7 Prezentarea rezultatelor și
interpretarea lor
Datorită recuperării medicale de un nivel bun, amplitudinea de
mişcare a crescut de la gradele de mişcare avute în prealabil cu
aproximativ 10-15° la fiecare testare. Testarea a avut loc la un interval
de şapte zile. Rezultatul este satisfăcător, şi se datorează aplicării
kinetoterapiei zilnic cu o durată de aproximativ 30 minute.
În cadrul recuperării funcţionale a Luxaţiei congenitale de şold am
obţinut rezultate satisfăcătoare, patru dintre cei cinci pacienţii prezentaţi
au reluat mersul fiind recuperaţi in proporţie de 90%. Totuşi mai au unele
greutăţi în mers dar prin kinetoterapie aceste disfuncţii se vor ameliora şi

vor reuşi să ajungă la nivelul copiilor normali. Pentru pacienta care nu a

reușit încă sa reia mersul, având o vârstă mică respectiv 2 ani, deşi
înainte de intervenţie aceasta putea realiza mersul, evoluţia ei va fi
favorabilă, va reuşi să meargă, dacă va continua programul de
kinetoterapie, deoarece recuperarea medicală a fost precoce.
Dintre cazurile prezentate voi discuta despre ultimul caz. Pacienta
P. M. B. în vârstă de 1 an şi 11 luni, s-a prezentat la Spitalul Clinic de

Urgenţe „Sf. Maria" din laşi, având diagnosticul de Luxaţie congenitală

bilaterală de şold operată pe dreapta, pe data de 25 Februarie 2019.
În cadrul examenului clinic s-a constatat absenţa edemului, iar
durerea apărând la mobilizările pasive.
Măsurătorile iniţiale au avut ca rezultat următoarele grade de mişcare:
1. Flexia activă a şoldului stâng 60°, iar a şoldului drept 65°;

80
2. Flexia pasivă a şoldului stâng 73°, iar a şoldului drept 76°;
3. Abducţia activă a şoldului stâng 35°, iar a şoldului drept 40°;
4. Abducţia pasivă a şoldului stâng 48°, iar a şoldului drept 50°;
Datorită acestor grade de mişcare din articulaţia şoldului
pacienta a început un program de recuperare medicală prin
kinetoterapie.
Rezultatele au fost satisfăcătoare, după 7 zile de tratament s-a
constatat creşterea gradelor de mişcare cu aproximativ 10 grade. S-a
continuat tratamentul kinetic, iar la externare pacienta prezenta
următoarele grade de mişcare:
1. Flexia activă a şoldului stâng 75°, iar a celui drept 85°;
2. Flexia pasivă a şoldului stâng 90°, iar a şoldului drept 100°;
3. Abducţia activă a şoldului stâng 50°, iar a şoldului drept 55°;
4. Abducţia pasivă a şoldului stâng 60°, iar a celui drept 68°;

Valorile obţinute sunt aproape de cele normale, pacienta reluând

mersul, fără apariţia unor probleme majore, iar integrarea sa în societate
va fi facilă. Se externează la data de 11 Martie 2019 vindecată. Evoluţia
pacientei se poate observa după graficul de mai jos.

120

100
Flexie activă
80
Flexie pasivă
60
Abducţie activă
40
Abducţie
20 pasivă

0
Normal Stâng Drept Stâng Drept Stâng Drept

I 25.02.2019 I 04.03.2019 I 11.03.2019 I

81
82
Cap.8 Concluzii
1. Recuperarea funcțională după intervenția chirurgicală prin
kinetoterapie este absolut necesară, fără aceasta, autonomia de
deplasare a copilului fiind mult diminuată.
2. Cercetările au confirmat existența unui număr mai frecvent de
copii cu diagnosticul de Luxație congenitală de șold de sex feminin,
datorită susceptibilității nou-născuților de sex feminin la hormonul matern
relaxină, care produce o relaxare ligamentară, ceea ce duce la o
instabilitate a șoldului.
3. Cu cât tratamentul este mai precoce cu atât rezultatele sunt mai
favorabile.

Bibliografie
1. American Academy of Pediatrics – Clinical Practice Guideline –
Early Detection of Congenital Hip Luxation Vol.105 No. 4 April, 2002
funcţională a aparatului locomotor, Ed. Stadion, Bucureşti, 1972
2. Baciu Cl. – Anatomia medicală, Ed. Stadion,Craiova, 1974
3. Baciu Cl. – Programe de gimnastică
4. Bălteanu V. – Curs de masaj, Ed. Universităţii „Al. I. Cuza”, Iaşi, 2001
5. Bratu I. – Gimnastică pentru prevenirea şi corectarea deficienţelor
fizice, Ed. Consiliului Naţional pentru Educaţie Fizică si Sport,
Craiova, 1967
6. Buruiană M., Olteanu M. – Traumatologie pediatrică, Editura APP,

83
 Bucureşti 1998

7. Drosescu P. – Anatomia aparatului locomotor, Iaşi, 2003

8. Goţia D. G. – Ortopedie şi traumatologie Pediatrică, Ed. Gr. T. Popa,

Iaşi, 2001
9. Goţia D. G. , Aprodu G. – Îndrumător de stadiu clinic in chirurgie şi
ortopedie pediatrică, Ed. Gr. T. Popa, Iaşi, 2002
10. Iagov Z., Repciuc I. G. - Anatomia omului – Aparatul locomotor, Ed.
Stadion, Bucureşti, 1971
11. Ionescu A., Mazilu V. – Exerciţiul fizic în slujba sănătăţii, Ed. Stadion,
Bucureşti, 1971
12. Mogoş Gh., Ianculescu A. – Compediu de anatomie şi fiziologie, Ed.
Ştiinţifică,Bucureşti, 1986
13. Pasztai Zoltan – Kinetoterapia în recuperarea funcţională
posttraumatică a aparatului locomotor, Oradea, 2001
14. P. H. Abrahams, R. T. Hutchings, S. C. Marks Jr – Atlas de
anatomie a omului, ediţia a- IV- a, Editura ALL, 1999
15. Rădulescu A. – Fracturi si luxaţii, Ed de Stat pentru Literatura
Științifică, Bucureşti, 1952
16. Rădulescu A. – Ortopedie Chirurgicală, Vol. II, Ed. Medicală,
Bucureşti, 1957
17. Sbenghe T. – Kinetologie profilactică, terapeutică şi de recuperare,
Ed. Medicală, Bucureşti,1987
18. Sbenghe T. – Recuperarea medicală a sechelelor posttraumatice ale
membrelor, Ed. Medicală, Bucureşti, 1981
19. Vlad T. – Fiziopatologie, Ed. Universităţii „Al. I. Cuza” Iaşi, 2003

84
Anexa I

DD exerciții ce urmăresc mobilizarea

articulației șoldului

DD exerciții pasive de abducție si

aducție (3x10 repetări)

1
 DD exerciții abducție DD exerciții de flexie și extensie a
aducție pasivă (3x10 repetări) labei piciorului sub rezistența
manuală a kinetoterapeutului (3x10
repetări), dozarea efortului

2
DV mobilizare pasiva a articulației Exerciții active din culcat dorsal
genunchiului (3x10 repetări) (3x12 repetări)

3
 Exerciții de flexii și extensii ale
genunchiului la cadru cu scripeți (3x8 Exerciții de flexii și extensii ale
repetări) genunchiului prin întindere (3x8 repetări)

4
 Anexa II

Din poziția șezând la banca de flexii și

extensii, extensia gambei cu îngreuiere
in vederea dezvoltării forței
cvadricepsului ce stabilizează articulația
genunchiului
Exerciții din poziția șezând pe bicicletă;
mers pe bicicleta cu îngreuiere minima
în vederea dezvoltării mobilității
articulațiilor membrelor inferioare timp
de 2 minute

5
 Mers cu sprijin lateral al membrelor Mers printre bastoane așezate pe sol la
superioare, bare fixe egale și paralele; distante egale în vederea reeducării
printre bastoane 5 lungimi, ce va viza mersului
recuperarea mersului

6
Anexa III
Fişă individuală
Nume: P. G.
Sex: Feminin
Vârsta: 19 luni
Data internării: 14.02.2019
Locul de desfăşurare: Spitalul Clinic de Urgente „Sf. Maria” Iaşi
Diagnostic la internare: Luxaţie congenitală de şold stâng operată
Diagnostic funcţional: Luxaţie congenitală de şold stâng operată
Total zile de recuperare:14

Denumirea Normal 14.02.2019 21.02.2019 28.02.2019

mişcării la
nivelul şoldului Activ Pasiv Activ Pasiv Activ Pasiv Activ Pasiv

Flexie 90o 110o 50o 55o 65o 80o 85o 100o

Abducţie 60o 70o 30o 35o 40o 50o 55o 65o

120

100

80 Flexia activă

60 Flexia pasivă
Abducţia activă
40
Abducţia pasivă

20

0
Normal 14.02.2019 21.02.2019 28.02.2019

Evoluţia pacientului în perioada tratamentului

Foaia de observaţie clinică generală a pacientului poate fi găsită la anexe.

(Foaia de observaţie nr.1)
Anexa IV
Fişă individuală

Nume: B. E. I.
Sex: Feminin
Vârsta: 1 an şi10 luni
Data internării: 10.01.2019
Locul de desfăşurare: Spitalul Clinic de Urgente „Sf. Maria” Iaşi
Diagnostic la internare: Luxaţie congenitală de şold bilaterală operată
Diagnostic funcţional: Luxaţie congenitală de şold bilaterală
Total zile de recuperare:14
Istoric: Pacient in vârsta de 1 an şi 10 luni fiind diagnosticat cu Luxaţie congenitală de şold bilaterală,
operată, evoluţie favorabilă. Se internează pentru kinetoterapie.

Denumire Normal 14.01.2019 21.01.2019 28.01.2019

a mişcării
la nivelul Stâng Drept Stâng Drept Stâng Drept
şoldului
Activ Pasiv Activ Pasi Activ Pasiv Activ Pasiv Activ Pasi Activ Pasiv Activ Pasiv
v v

Flexie 90o 110o 60o 75o 65o 80o 70o 82o 75o 86o 75o 92o 85o 97o

Abducţie 60o 70o 35o 50o 40o 55o 43o 55o 45o 60o 55o 60o 53o 67o

120

100

80 Flexie activă

Flexie pasivă
60
Abducţie activă
40
Abducţie pasivă

20

0
Normal Stâng Drept Stâng Drept Stâng Drept

I 14.01.2019 I 21.01.2019 I 28.01.2019 I

Evoluţia pacientului în perioada tratamentului

Foaia de observaţie clinică generală a pacientului poate fi găsită la anexe.

(Foaia de observaţie nr.2)
Anexa V
Fișă medicală
Nume: C. B. N.
Sex: Feminin
Vârsta: 4 ani
Data internării: 14. 01. 2019
Locul de desfăşurare: Spitalul Clinic de Urgente „Sf. Maria” Iaşi
Diagnostic la internare: Luxaţie congenitală de şold bilateral operată
Diagnostic funcţional: Redoare de şold şi genunchi bilateral
Total zile de recuperare: 14
Istoric: Pacient în vârstă de 4 ani având diagnosticul de luxaţie congenitală bilaterală de şold operată,
evoluţie favorabilă. Se internează pentru kinetoterapie.

Denumirea mişcării la Normal 14.01.2019

nivelul şoldului
Stâng Drept

Activ Pasiv Activ Pasiv Activ Pasiv

Flexie 90o 110o 57o 70o 60o 76o

Abducţie 60o 70o 32o 44o 36o 49o

Denumirea mişcării la Normal 21.01.2019

nivelul şoldului
Stâng Drept

Activ Pasiv Activ Pasiv Activ Pasiv

Flexie 90o 110o 66o 82o 72o 89o

Abducţie 60o 70o 40o 53o 44o 58o

Denumirea mişcării la Normal 28.01.2019

nivelul şoldului
Stâng Drept

Activ Pasiv Activ Pasiv Activ Pasiv

Flexie 90o 110o 78o 95o 80o 100o

Abducţie 60o 70o 50o 65o 53o 67o

1
 120

100

80 Flexie activă
Flexie pasivă
60
Abducţie activă
40 Abducţie pasivă

20

0
Normal Stâng Drept
I 14.01.2019 I
Evoluţia pacientului în perioada tratamentului

Foaia de observaţie clinică generală a pacientului poate fi găsită la anexe.

(Foaia de observaţie nr.3)