METODE DE CERCETARE ÎN PSIHOLOGIE

Unitatea de învățare 4.
METODA INTERVIULUI

1. INTRODUCERE

Metoda interviului are o lungă istorie, dar accepțiunile termenului și modul de realizare s-au
schimbat în timp. Ca în orice altă metodă de cercetare, nu a existat de la bun început o teoretizare și o
distincție clară față de alte metode sau tehnici de obținere a datelor. Nici astăzi situația nu este suficient
clarificată.
Unii autori nu consideră interviul ca o metodă de sine stătătoare. De exemplu, în România, unii
metodologi ca Lazăr Vlăsceanu, Septimiu Chelcea, Traian Rotariu sau Petru Iluț consideră interviul ca o
tehnică care ține de metoda anchetei. Astfel, ancheta s-ar realiza prin două mari tehnici: intervievarea și
chestionarea scrisă. Se consideră că orice cercetare în domeniul sociologic este, fundamental, o
anchetă. Riscul este ca aici să includem, ca tehnici, și alte modalități de colectare a datelor, ca
observația sau studiul de caz, considerate, de regulă, metode de sine stătătoare. De exemplu, într-o
lucrare a lui Blanchet și col.(1987) observația figurează ca tehnică a anchetei alături de interviu și
chestionar). De asemenea, construcția de ansamblu a cercetării (indiferent dacă metoda principală este
interviul sau chestionarul) este cvasi-identică, iar tehnicile de eșantionare utilizate sunt comune etc.
Sunt însă alții care argumentează că interviul trebuie considerat ca o metodă de sine stătătoare,
alături de anchetă, observație sau experiment. Printre autorii din a doua categorie, se include, de la noi,
Ioan Radu sau, dintre străini, Madelaine Grawitz, Jean Claude Combessie etc. Se invocă în sprijinul
acestei opinii marea varietate (diversitate) a formelor de interviu și amploarea metodei nu permit o
subsumare față de anchetă, scopul multiplu al interviurilor (există interviuri ale căror scopuri principale
nu au în vedere cercetarea sau numai cercetarea, cum ar fi interviul clinic care nu are puncte comune
cu ancheta clasică), precum și existența unei tradiții independente de dezvoltare comparativ cu ancheta.
În ceea ce ne privește, vom trata în acest curs interviul ca o metodă autonomă, exprimată prin mai
multe tehnici.
Ce este un interviu? Un fapt de vorbire, o interacțiune socială în care se schimbă informații
verbale. Dar interviul este și o improvizație, deoarece cercetătorul încearcă adaptarea la o situație nouă
și, implicit, un itinerar, un produs al interacțiunii sociale (De Singly și col., 1998). O definiție simplă a
interviului ne este propusă de Yvan Bordeleau (1997). Potrivit acestui autor, interviul este „o modalitate
de cunoaștere științifică bazată pe interacțiunea intervievator-intervievat”.

DEFINIȚIE
„Interviul este o convorbire între două persoane, un intervievator și un intervievat, condusă și
înregistrată de intervievator. Scopul acestei convorbiri este de a favoriza producerea unui discurs pe o
temă definită de un cadru de cercetare” (Blanchet și col., 1985).

2. CRITERII DE CLASIFICARE

Există mai multe criterii după care interviurile pot fi clasificate. Cele mai importante sunt
următoarele: conținutul comunicării, domeniul aplicării, repetabilitatea interviului, numărul persoanelor
participante, funcția pe care o au interviurile în cercetare, tipul de subiecți, modalitatea de comunicare,
gradul de standardizare, gradul de libertate a cercetătorului (directivitate și structurare), calitatea
informațiilor obținute, etc. (Loubet Del Bayle, 1991; Grawitz, 1996; Boutin, 1997; Chelcea, Mărginean și
Cauc, 1998; Chelcea, 2001 etc.).

233
MIHAI CURELARU

a. Conținutul comunicării (obiectul cercetării). Clasificarea se bazează pe o distincție făcută de

Maurice Duverger (1961), citat de Chelcea (2001), care distinge între interviul de opinie (sau de
opinie, atitudine și personalitate) și cel documentar. Interviul de opinie are în vedere mai degrabă nu
ceea ce știe subiectul despre o anumită temă, ci ceea ce este el, cu alte cuvinte se urmărește
obținerea unor date privitoare la: opinii despre comportamente proprii în situații date; atitudini și
comportamente mai constante și mai profunde; motive, explicații sau analize ale unor
comportamente etc. Limitele majore ale utilizării acestui tip de interviu sunt: sinceritatea subiectului și
capacitatea sa de auto-explorare sau introspecție. Prin interviul documentar cercetătorul se
informează asupra cunoștințelor intervievatului cu privire la un subiect de cercetare (evenimente,
fapte etc.).
b. Domeniul aplicării. Din perspectiva acestui criteriu am putea vorbi despre: 1.Interviul clinic
(psihologie); 2.Interviul de cercetare (psihologie); 3.Convorbirea (sociologie); 4.Interviul de recrutare
a personalului; 5.Interviul ziaristic; 6.Interogatoriul polițienesc; 7.Confesiunea etc.
c. Repetabilitatea interviului (numărul interviurilor). Se pot distinge trei categorii de interviuri: unice,
multiple și repetate (panel). Interviul unic este cel mai des utilizat. Totul se derulează cu ocazia unei
singure întâlniri cu subiectul. Interviul multiplu presupune mai multe întâlniri cu același subiect.
Scopul este de a pune întrebări diferite pentru a completa datele, a aduce noi precizări, a pătrunde
în profunzimea unor evenimente sau situații, a cunoaște mai bine personalitatea intervievatului.
Limita principală a acestui tip de interviu este dată de disponibilitatea subiectului. În sfârșit, interviul
panel este o tehnică de intervievare a acelorași subiecți, la intervale de timp variabile, utilizând
aceleași întrebări.
d. Numărul persoanelor participante. La un interviu individual, evident, participă un singur subiect și
aceasta este situația cea mai frecventă. Se întâmplă, deși rar, ca această relație diadică să se
transforme într-o triadă: un intervievator și doi subiecți. Intrarea unui al doilea subiect în joc prezintă
avantajul unor date în plus, dar sporește dificultatea intervievării. Interviul de grup se bazează pe
interacțiunea participanților, schimbul de replici, de opinii și idei. În acest tip de interviu, nu ne
interesează în primul rând câți spun un lucru sau altul, ci ce anume spun oamenii, cum o spun, cum
se modifică pe parcurs cele spuse etc. (Iluț, 1997). Interviul clasic de grup necesită existența a patru
condiții generale: să fie grup natural (preexistența structurii grupului), să se discute liber (fără
întrebări prestabilite), să existe o problemă din viața grupului și să se realizeze sub conducerea unei
persoane competente, specializate (Mucchielli, 1968). O variantă a interviului de grup este focus-
grupul .
e. Funcția interviului în cercetare. Distingem, după acest criteriu, următoarele tipuri: de explorare,
principal și de completare a datelor. Primul tip, interviul de explorare, poate fi folosit în: precizarea
obiectivelor și strategiilor unei cercetări mai ample; identificarea variabilelor și a eșantioanelor
posibile în cadrul unei cercetări; precizarea temelor care vor fi abordate printr-o cercetare mai
extinsă; construcția unui instrument mai precis de cercetare (scală, chestionar, ghid de interviu mai
amplu etc.). Interviul principal este varianta care sprijină fundamental un demers de cercetare.
Corespunde, practic, așa-numitei anchete prin interviu. O variantă este interviul de testare, care are
ca scop colectarea unor date foarte riguroase necesare testării unor ipoteze de cercetare. Forma
structurată a interviului este predilectă pentru această abordare. Prin interviul complementar se
culeg date suplimentare celor obținute prin alte metode sau tehnici. De exemplu, recurgem la un
experiment ca metodă principală a cercetării și dorim apoi să aprofundăm datele. Interviul este în
acest caz metoda cea mai potrivită.
f. Tipul de subiecți. Vârsta apare ca diferențiator din perspectiva tipului de subiecți la anumiți autori
(Chelcea, Mărginean și Cauc, 1998; Chelcea, 2001). Aceștia disting între interviuri cu subiecți copii,
adolescenți, adulți și bătrâni. Distincțiile sunt justificate întrucât există diferențe uneori destul de mari
de abordare a intervievaților. Alți autori vorbesc despre interviul cu persoane sănătoase (sau
normale) și interviul cu handicapați, bolnavi (Boutin, 1997). În sfârșit, Loubet Del Bayle (1991) face
distincție între interviul cu persoane obișnuite și interviul cu personalități (lideri, elite).

234
 METODE DE CERCETARE ÎN PSIHOLOGIE

g. Modalitatea de comunicare. Sunt două posibilități. Prima dintre ele, interviul face-to-face este cea
mai veche, clasică, și în același timp cea mai utilizată formă de interviu. Are multiple avantaje:
posibilitatea corectării pe parcurs, obținerea tuturor răspunsurilor, „citirea” reacțiilor subiectului,
posibilitatea lucrului cu materiale ajutătoare (planșe, cartonașe, postere, filme etc.). Interviul
telefonic, al doilea caz, a căpătat amploare după anii ’70 în special în SUA. Două explicații pot fi date
(Chelcea, 2001): creșterea numărului persoanelor posesoare de telefon și dezvoltarea eșantionării
RDD (Random Digit Dialing) care presupune utilizarea listei abonaților telefonici ca bază de
eșantionare și generarea aleatorie a numerelor corespunzătoare subiecților din eșantion.
h. Gradul de standardizare. Mai mulți autori (Gorden 1969; Boutin, 1997) fac distincția între interviuri la
nivelul standardizării întrebărilor. În primul dintre ele, interviul standardizat, numărul și ordinea
întrebărilor sunt constante pentru toți subiecții cuprinși în cercetare. Avantajul major este dat de
standardizare: comparabilitatea răspunsurilor și analize de conținut de maximă fidelitate și validitate.
Dezavantajul vine din pierderea profunzimii, a particularităților de expresie a subiectului. În cazul
celui de-al doilea, numit interviu nestandardizat, nu există constrângeri de acest tip. Astfel, între
interviuri pot exista diferențe de durată, mod de conducere și interogare, tipuri diferite de întrebări,
număr și ordine proprii. În privința avantajelor și dezavantajelor este exact invers comparativ cu tipul
precedent de interviu.
i. Gradul de libertate a cercetătorului (directivitate sau structurare). După acest criteriu, mai mulți
autori (Grawitz, 1996, Chelcea, 2001) consideră că interviurile se pot plasa pe un continuum. La un
pol se află interviul non-directiv, numit și interviu liber, caracterizat printr-o mare marjă de inițiativă
acordată cercetătorului. Anumite aspecte sunt însă și aici prevăzute din start: obiectul cercetării,
temele de explorat, anumite moduri clasice de intervenție ale operatorului. Însă întrebările nu sunt
redactate dinainte, nu au un număr determinat sau o ordine prestabilită. La capătul opus al acestui
continuum se situează interviul directiv. Ghidul de interviu seamănă cu un chestionar cu întrebări
deschise, diferența față de acest instrument fiind aceea că răspunsurile se dau oral și sunt
înregistrate sau consemnate ca atare. Operatorul nu poate modifica forma întrebărilor, numărul sau
ordinea lor. Undeva între aceste două variante se găsește interviul semi-directiv. Aici cercetătorul își
recapătă libertatea. El dispune de un ghid de interviu cu funcție orientativă. În derularea interviului, el
va apela la întrebările din ghid, dar are libertatea de a explora teme suplimentare, de a căuta date
noi, de a explora sensuri care nu au fost prevăzute inițial, dar care pot reieși din spusele subiectului.
Ghidul rămâne însă instrumentul de bază al acestui tip de interviu.
j. Calitatea informațiilor obținute (profunzime). Profunzimea informațiilor obținute se corelează
deseori cu durata intervievării: cu cât interviul este mai lung, cu atât profunzimea este mai mare. Se
disting două forme: interviul extensiv și interviul intensiv. În interviul extensiv (numit și superficial) se
urmărește obținerea unor date simple, precise și într-o manieră standardizată. Numărul de întrebări
puse este limitat și, în general, se aplică unui număr ridicat de subiecți. Dimpotrivă, prin interviul
intensiv (numit și de profunzime) cercetătorul este interesat de aspecte ale personalității subiectului.
Datele obținute sunt mai nuanțate, durata interviului este mai mare, dar numărul de persoane este
mai mic.

3. DIRECTIVITATE ȘI STRUCTURARE

IMPORTANT
Dintre criteriile enumerate mai sus, cea mai mare importanță s-a acordat criteriului directivitate – non-
directivitate. Acesta corelează la rândul lui cu alte criterii: structurare, profunzime și standardizare.
Înainte de a dezvolta acest subiect, trebuie să facem o serie de precizări referitoare la raportul dintre
două noțiuni, utilizate mai sus ca acoperind aceeași realitate: directivitate și structurare. În literatura

235
MIHAI CURELARU

metodologică, numeroși autori consideră interviurile nestructurate ca fiind cvasi-sinonime cu cele non-
directive, iar cele structurate similare, evident, cu cele directive. Autori români, precum Septimiu
Chelcea (2001) sau Petru Iluț (1997), consideră noțiunile în discuție ca acoperind aproximativ aceleași
înțelesuri. Mai mult decât atât, Nicole Berthier (1998), vorbind despre interviul non-directiv, consideră că
pentru acesta sunt valabile următoarele sinonime: interviul liber, interviul deschis, nestructurat,
aprofundat, în profunzime, explorator etc.
Diferiți autori combină aceste criterii încercând să individualizeze anumite interviuri, ca forme
particulare. Pornind de la combinarea a două criterii (directivitate și profunzime) s-au conturat șase mari
forme de interviu: interviul clinic, interviul în profunzime, interviul cu răspunsuri libere (ghidat), interviul
focalizat (centrat), interviul cu întrebări deschise, interviul cu întrebări închise (Grawitz, 1996; Mayer și
col., 2000; Boutin, 1997). Schema următoare, preluată și adaptată după Mayer și col. (2000), arată
dispunerea acestor tipuri de interviuri pe o axă a libertății, profunzimii și directivității.

a. Interviul clinic. Este interviul frecvent utilizat în psihanaliză și psihoterapie. Non-directivitatea

presupune un număr redus de întrebări, formularea spontană a întrebărilor, obținerea unui volum mare
de informații. Convorbirea are rol terapeutic, cercetătorul creează cadrul de manifestare a subiectului și
explorează personalitatea acestuia. Derularea acestui interviu este centrată pe client sau pe o temă
dinainte precizată. Gradul de libertate a interviului este maxim și nivelul foarte profund. Terapeutul
adoptă o atitudine non-directivă, preferând mai mult să „acompanieze” interlocutorul decât să-l dirijeze
în exprimarea sa. Într-un interviu clinic, apar fenomene de interacțiune mai profundă între participanți
(empatia, identificarea, proiecția etc.). Reformulările (reflectarea, clarificarea etc.) sunt strategii care
stau la baza acestei tehnici și nu se regăsesc decât parțial în cazul altor tipuri de interviuri.
b. Interviul în profunzime (liber – depth interview). Se mai numește și interviu liber (Mayer și col.
2000). În linii mari seamănă cu interviul clinic, cu deosebirea că interesul ne poartă nu numai spre
persoane, ci și spre teme exterioare subiectului. În general, scopul este obținerea unor date valide
pentru cercetare și nu pentru rezolvarea unei probleme a individului. Interviul liber are în vedere
profunzimea unui fapt și permite exprimarea liberă a personalității respondentului. Utilitatea acestui tip
de demers se poate argumenta prin cel puțin două avantaje. Pe de o parte obținem nu numai informații,
ci și semnificații ale acestora. Pe de altă parte, maniera de conducere a interviului, non-directivă, este
mai facilă: efortul intervievatorului este mai redus în partea de acumulare a datelor cercetării (deși
trebuie remarcat faptul că activitatea se complică în partea de interpretare). Utilizarea sa este multiplă:
diagnosticul persoanei, studii de motivație, explorarea în profunzime a practicilor și proceselor (Boutin,
1997). În practică se întâlnesc mai multe variante ale acestui tip de interviu: interviul biografic
(memorial, maximalist), interviul narativ (istoria vieții sau povestirea vieții în variantă minimalistă),
interviul etnografic etc.
c. Interviul ghidat (cu răspunsuri libere). Acest tip de interviu este cel mai frecvent folosit în
cercetarea științifică. El oferă un grad de libertate mai redus decât un interviu nestructurat, întrucât

236
 METODE DE CERCETARE ÎN PSIHOLOGIE

derularea sa are la bază o serie de teme sau întrebări pregătite dinainte. Spre deosebire de formele
anterioare, interesul pentru persoană tinde să scadă și mai mult în favoarea celui pentru o temă anume
(socială, de exemplu). Se păstrează însă un grad relativ ridicat de non-directivitate. Acest tip de interviu
are la bază, cu funcție orientativă, ghidul de interviu. Cercetătorul recurge la ghid pentru a dirija slab
discuția, se inspiră din ghid, dar formulează întrebări suplimentare atunci când consideră de cuviință.
Spusele intervievatului sunt stimuli pentru astfel de întrebări spontane. Ordinea întrebărilor prezintă
importanță relativă, dar în general este indicat să există o logică a expunerii acestora pentru a nu deruta
subiectul. În cazul în care se merge pe comparația datelor de cercetare, epuizarea ghidului este
obligatorie.
d. Interviul focalizat (centrat - focused interview). Pentru interviul focalizat, tema este foarte bine
conturată, întreaga discuție este în jurul temei. Persoana prezintă o importanță mai mică,
non-directivitatea tinde să se schimbe spre directivitate.
e. Interviul cu întrebări deschise. Deja este un interviu structurat, directivitatea este destul de
mare, libertatea respondentului rămâne numai la nivelul formulării răspunsului și nu la ansamblul
discuției. Temele din ghid sunt respectate cu strictețe, atât ca ordine cât și ca formulare.
f. Interviul cu întrebări închise. Se apropie de structura chestionarului, unii autori considerând
acest tip de interviu ca fiind chiar sinonim cu chestionarul. Răspunsurile subiectului pot fi de tipul da/nu
sau cu alegeri prestabilite.

4. INTERVIUL DE CERCETARE

Sintagma interviu de cercetare este folosită frecvent în opoziție cu interviul clinic sau interviul
terapeutic. Raporturile sunt, însă, mai nuanțate, iar Alain Blanchet (1987) încearcă o distincție între cele
trei. Astfel, consideră autorul citat, interviul de cercetare urmărește construcția și redarea unei
cunoașteri socialmente împărtășită (cum ar fi reprezentările sociale, de exemplu). Dimpotrivă, interviul
terapeutic vizează, mai degrabă, o cunoaștere personală, utilă subiectului. Confuzia dintre ele, atunci
când se face, se datorează vecinătății cu interviul clinic.

DEFINIȚIE
Interviul de cercetare este o tehnică de obținere, prin întrebări și răspunsuri, a informațiilor verbale de la
indivizi și grupuri umane în vederea verificării ipotezelor sau pentru descrierea științifică a fenomenelor
socio-umane.

Realizarea unui interviu de cercetare presupune un demers specializat, desfășurat în mai multe
faze. În acest sens, Steinar Kvale (1996) identifică șapte etape în cercetarea bazată pe interviu.
1. Tematizarea: Presupune formularea scopului cercetării și descrierea conceptelor și domeniului de
investigat.
2. Design-ul: Cuprinde stabilirea planului cercetării (planul de interviu), luarea în calcul a celor șapte
etape ale studiului, înainte de cercetarea propriu-zisă.
3. Intervievarea: Presupune conducerea interviurilor, bazată pe ghidul de interviu și abordarea
interpersonală neutră, potrivită a situației.
4. Transcrierea: Se referă la pregătirea interviurilor pentru analiză, adică transpunerea unui material oral
într-unul scris.
5. Analizarea: Presupune deciderea pe baza scopurilor cercetării și a materialului cules ce tip de analiză
de conținut este cel mai potrivit.
6. Verificarea: Se verifică posibilitatea generalizării datelor, fidelitatea și validitatea cercetării. Însă toate
cele trei trebuie avute în vedere de la început.

237
MIHAI CURELARU

7. Raportarea datelor: Presupune comunicarea rezultatelor (constatărilor) cercetării și a metodelor

aplicate în conformitate cu standardele științifice, luarea în considerație a aspectelor etice etc.
În continuare ne vom referi la interviul semi-structurat (semi-directiv), ca tehnică fundamentală de
culegere a datelor prin interviu.

DEFINIȚIE
Intervievarea semi-directivă este o tehnică de investigație științifică, utilizată fie pentru un individ izolat,
fie pentru un grup de indivizi, care permite o interogare de tip semi-directiv in vederea obținerii unor date
de profunzime pe care aceștia le dețin (Angers ,1996)

Orice interviu semi-structurat dispune de un plan de interviu. După Dolan (1980), un plan de
interviu ar trebui să cuprindă organizarea generală a interviului (derularea logică, cronologică),
modalitățile de ameliorare a fidelității și validității, modalitățile de câștigare a încrederii și respectului
intervievatului. Planul de interviu este strategia de ansamblu a cercetătorului, operaționalizarea și
proiectarea acțiunii de intervievare propriu-zisă.

IMPORTANT
În general, planul de interviu trebuie să cuprindă:
- Ghidul de interviu (consemnul și ansamblul organizat al temelor și întrebărilor pe care dorim să le
explorăm);
- Strategiile de recrutare a subiecților (primul contact, prezentarea și obținerea acceptului pentru
intervievare);
- Strategiile de ascultare, intervenție și relansare (cum menținem atenția intervievatului, cum cerem
precizări, clarificări, cum lucrăm cu tăcerile etc.);
- Conduita personală în timpul interviului (cum ne comportăm, care sunt punctele slabe, ce expectanțe
trebuie să avem etc.);
- Tipurile de discurs care pot fi obținute (se poate vorbi de două tipuri de secvențe: secvențe narative
(relatări ale evenimentelor, stimulate de intervenții, completări ale operatorului și de solicitarea unor
precizări și secvențe informative (opinii și sentimente stimulate de relansări mai interpretative);
- Strategiile de încheiere a interviului și retragere;
- Tipurile de observații care trebuie consemnate după realizarea interviului (date factuale despre
subiect, descrieri ale locuinței, observații asupra personalității, observații asupra derulării interviului
etc.).

5. GHIDUL DE INTERVIU

DEFINIȚIE
Ghidul de interviu este un ansamblu organizat de teme și/sau întrebări care structurează activitatea de
ascultare și de intervenție a celui care intervievează.

Gradul de formalizare a ghidului depinde de: natura temei studiate, de cunoștințele anterioare
ale cercetătorului despre temă, de tipul de anchetă (exploratorie, principală, complementară), de tipul de
interviu preconizat (structurat, nestructurat), precum și de modul de analiză a datelor. Ghidurile de

238
 METODE DE CERCETARE ÎN PSIHOLOGIE

interviu cunosc o mare varietate de forme, începând de la unele ce cuprind doar câteva teme mai
generale, până la altele cu o listă lungă de subiecte sau de întrebări specifice. De asemenea, utilizarea
ghidului comportă mai multe niveluri: 1. Pentru forma non-directivă a interviului, ghidul este alcătuit din
doar câteva teme, prefațate de un consemn inițial; 2. Pentru forma semi-directivă a interviului, ghidul
este compus dintr-un număr mai mare de teme și are rol orientativ, oscilând între o formă fixă (rigidă) și
una evolutivă, între un număr fix de întrebări și unul liber etc.; 3. Pentru forma directivă ghidul este
compus dintr-o succesiune de întrebări sau teme care nu se schimbă, nu se modifică pe tot parcursul
cercetării.
Cum începem să construim un ghid de interviu? Nu există, se pare, strategii anume. Fiecare
cercetător are modul său propriu de a alcătui grila întrebărilor. Totuși, sunt descrise, în general, trei
posibilități la care se apelează mai des. Prin prima dintre ele se elaborează cât mai multe întrebări
posibile, urmând ca cele potrivite să fie selectate în momentul derulării interviurilor (structurare ad-hoc,
spontaneitate, dar deficiență în standardizare). Prin cea de a doua se elaborează o strategie generală a
interviului, apoi se notează toate întrebările care ne vin în minte. La final, acestea sunt ordonate pe
categorii, teme. În sfârșit, prin cea de a treia construiește inițial ansamblul temelor, se ordonează
acestea și apoi se alcătuiește ghidul tematic. Ulterior, temele sunt transformate în întrebări. Este o
modalitate relativ, comodă, sigură, dar săracă în originalitate, spontaneitate.

IMPORTANT
Câteva îndrumări pot fi formulate pentru alcătuirea ghidului de interviu:
1. Temele sau întrebările cuprinse în interviu trebuie să acopere pe cât posibil întreg spațiul
domeniului sau obiectul cercetat;
2. Urmărirea unei structuri pe cât posibil simple, cu o logică internă care să asigure o derulare
optimă a discuției și o memorare facilă;
3. Evitarea întrebărilor lungi sau a celor duble sau triple care pot deruta subiectul;
4. Utilizarea mai întâi a întrebărilor deschise, apoi a celor închise;
5. Alegerea unor cuvinte uzuale și lipsite de ambiguitate;
6. Dacă este posibil, ghidul de interviu să fie structurat pe întrebări principale și întrebări secundare
(să se marcheze în vreun fel relațiile de subordonare) (Angers, 1996);
7. Să existe întotdeauna mici fraze de trecere de la o temă la alta (de exemplu, „Să vorbim acum
despre…”, „Dar ce puteți spune despre…” etc.;
8. În măsura posibilului, se va trece de la subiecte impersonale spre subiecte mai personale, pentru
a câștiga încrederea intervievatului;
9. În măsura posibilului, se va trece în construcția întrebărilor de la prezent spre trecut și apoi spre
viitor (prezentul facilitează reamintirea, ca și proiecția în viitor). Problema este însă discutabilă, pentru
că se poate argumenta și contrariul: perspectiva ordinii temporale firești poate asigura o coerență a
discursului și o mai bună încadrare a evenimentelor.

Anumiți cercetători, precum Ferman și Levin (1975) sugerează începerea interviului cu întrebări
factuale (vârstă, adresă, sex, slujbă etc.). Dacă datele nu sunt solicitate într-o manieră inhibitoare,
strategia aceasta are darul de a rupe barierele și de a securiza respondentul. Această abordare nu are
efect dacă nu are în vedere prezentarea reciprocă - operatorul, la rândul lui, trebuie să împărtășească
anumite informații despre sine. Dimpotrivă, alți autori ca Daunais (1984) arată că există un risc major în
începerea interviului prin întrebări factuale. Argumentul său se sprijină pe observații care arată că
subiecții răspund scurt la întrebările factuale și prelungesc această manieră la nivelul întrebărilor
deschise, acolo unde se cere o prezentare a mai largă a temei, libera exprimare etc.
Ghidurile de interviu sunt foarte diverse și exprimă abordarea personală a cercetătorului,
caracteristicile sale de formare, personalitatea sa etc. În continuare, vom prezenta două ghiduri de

239
MIHAI CURELARU

interviu, utilizate cu prilejul unor cercetări. Primul dintre ele, înfățișat mai jos într-o formă adaptată, a fost
utilizat într-o cercetare pe tema poluării de către Denise Jodelet (1974).

Tipul de gândire-exprimare Relansările verbale

Tema din ghidul de interviu
solicitat subiectului
Gândire descriptivă
1. Tipologia poluării
(taxonomică, asociativă)
2. Aspecte generale
2a. Apariția problemei Gândire descriptivă
2b. Surse locale ale poluării (factuală și evaluativă)
2c. Gradul de importanță
3. Cauzalitate (legătura cu
Gândire explicativă
știința, progresul tehnologic etc.)
4. Remedii Gândire practică
Gândire descriptivă și
5. Canale de informare
explicativă
6. Imaginea viitorului Gândire imaginativă
(proiectivă)
Gândire imaginativă
7. Mediul înconjurător ideal
(proiectivă)
prevăzute
Ce înțelegeți dvs. prin
cuvântul “poluare”?
Fenomenele prezentate vi se
par noi?
Unde anume întâlniți acest
gen de probleme?
Ce credeți despre importanța
acestor fenomene?
Care sunt motivele (cauzele)
acestor fenomene?
Ce credeți că ar trebui să se
facă pentru a remedia aceste
fenomene?
Cum anume ați aflat despre
fenomenul de poluării?
Cum credeți că va evolua
fenomenul acesta al poluării?
Puteți să descrieți locul ideal
în care ați vrea să trăiți?

După Angers (1996), un ghid de interviu se construiește cu ajutorul unor întrebări principale și a
altora secundare, derivate din acestea. Trebuie, de asemenea, să se marcheze aceste raporturi prin
utilizarea unei numerotări adecvate (care să arate relațiile de subordonare). Această modalitate are ca
avantaje: o reținere mai ușoară a ghidului în memorie, un mai bun control al interviului (a trecerii de la o
fază a acestuia la alta) și un mai bun marcaj pentru analiza de conținut (avem deja evidențiate
categoriile și temele – vezi analiza de conținut!). Prezentăm mai jos un ghid de interviu în care se
utilizează această modalitate (Angers, 1996, p. 196), utilizată într-o cercetare asupra dragostei și
căsătoriei. Întrebările sunt adresate unor copii ai căror părinți sunt divorțați.

SĂ VORBIM PENTRU ÎNCEPUT DESPRE PĂRINȚII TĂI:

1. Ce se întâmplă cu ei de când nu mai locuiesc împreună?
1.1. Ce face mama ta?
1.2. Ce face tatăl tău?
1.3. Crezi că viața este mai ușoară pentru unul dintre ei?
1.4. Crezi că viața este mai dificilă pentru unul dintre ei?
2. Cum era când ei trăiau împreună?
2.1. Cum se comporta mama ta?
2.2. Cum se comporta tatăl tău?
2.3. Crezi că viața era mai ușoară pentru unul dintre ei?
2.4. Crezi că viața era mai dificilă pentru unul dintre ei?
SĂ VORBIM ACUM PUȚIN ȘI DESPRE TINE:
3. Ce situație ai acum față de familia ta?
3.1. Care sunt relațiile tale cu mama?
3.2. Care sunt relațiile tale cu tatăl?

240
 METODE DE CERCETARE ÎN PSIHOLOGIE

3.3. Care sunt relațiile tale cu ceilalți membri ai familiei?

4. Care era situația ta față de familie înainte de divorț?
4.1. Care erau relațiile tale cu mama?
4.2. Care erau relațiile tale cu tatăl?
4.3. Care erau relațiile tale cu ceilalți membri ai familiei?
Să vorbim acum puțin și despre divorț, în general, în societate:
5. Ce crezi despre acest subiect?
5.1. După părerea ta, cum se vor comporta generațiile următoare?
5.2. Este un lucru bun sau rău faptul că se permite soților să divorțeze?

Înainte de a începe cercetarea propriu-zisă este recomandabil ca intervievatorul să testeze o

serie de aspecte, cum ar fi: înțelegerea întrebărilor, reacția subiecților, reacția operatorilor etc. Pentru
aceasta se intervievează un număr redus de subiecți, dar care reflectă compoziția eșantionului vizat,
urmărindu-se aspectele de mai jos:
a. Testarea înțelegerii explicațiilor corelate interviului. Este vorba de modul în care subiectul înțelege,
din consemnul formulat, ceea ce are de făcut. Concret, se cere subiectului să exprime cu propriile
cuvinte ce a înțeles din explicațiile furnizate de operator.
b. Testarea înțelegerii întrebărilor. Este prezentată fiecare întrebare și subiectul este întrebat cu privire
la conținutul solicitat de anchetă. Dacă acest conținut coincide cu expectanțele generale ale
cercetătorilor, atunci se poate vorbi de un bun ghid de interviu. Tot aici se are în vedere și forma
întrebărilor (repetiții, neclarități în formulare, lipsa relevanței, vocabularul inadecvat etc.). După
parcurgerea acestor verificări se elaborează noua formă a ghidului de interviu.
c. Testarea derulării propriu-zise a interviului. Este o etapă a pretestării, posterioară verificării aspectelor
de mai sus. Se trece la realizarea interviului (cu noua formă a ghidului) pe un grup mic de subiecți
(altul decât cel precedent) care să reflecte, din nou, eșantionul mare, al cercetării. Se redactează
apoi, după noi modificări, ultima formă a ghidului.

6. REALIZAREA INTERVIULUI

Pe timpul derulării interviului, operatorii vor avea în vedere mai multe elemente: punerea
întrebărilor, supravegherea atitudinii subiectului, supravegherea propriei atitudini, construirea unei relații
bune cu subiectul etc. Dezvoltăm câteva aspecte în continuare.
a. Punerea întrebărilor. Brenner și colaboratorii săi accentuează asupra importanței formulării
întrebărilor în faza intervievării. O serie de reguli trebuie urmate. De exemplu, atunci când subiectul
solicită repetarea unei întrebări, intervievatorul trebuie să o repete. Atunci când respondentul solicită
clarificări, intervievatorul trebuie să le dea, într-o manieră non-directivă, indiferent de tipul de interviu.
Clarificarea trebuie să nu inducă un răspuns sau să dirijeze discursul subiectului spre o anumită
direcție. De asemenea, când intervievatul dă un răspuns neadecvat, intervievatorul trebuie să solicite
răspunsul adecvat într-o manieră non-directivă, fie prin repetiția consemnului sau întrebării, fie prin
clarificarea de mai sus. În sfârșit, când intervievatul refuză răspunsul la o întrebare, operatorul de
interviu trebuie să accepte refuzul (Brenner, Brown și Canter, 1985).
b. Supravegherea atitudinii subiectului. Când intervievatorul este față în față cu intervievatul, nu
numai că îl ascultă, dar îi observă și gesturile, mimica, reacțiile spontane. Coroborarea tuturor
acestor aspecte permite ca cercetătorul să judece autenticitatea unor răspunsuri, să mențină
interesul intervievatului, să solicite detalii suplimentare, să evalueze implicarea emoțională a
vorbitorului etc. Observarea și interpretarea semnalelor furnizate de subiect permite nuanțarea
abordării, „acordarea” cu acesta, reajustarea unor reacții, reevaluarea situației etc.
c. Interacțiunea intervievat–intervievator din perspectiva variabilelor socio-demografice.
Analizele de fidelitate realizate asupra mai multor interviuri în baza unor variabile ca sexul, pătura

241
MIHAI CURELARU

socială a intervievatului etc. au arătat diferențe semnificative. Aceste rezultate atrag atenția asupra
importanței statutelor persoanelor angajate în interacțiune. Jacqueline Palmade (1988) centralizează
o serie de cercetări privitoare la relațiile dintre intervievat și intervievator în baza celor două variabile
menționate mai sus. Ea a identificat două tipuri de relații standard: conivența defensivă (complicitate,
înțelegere reciprocă, apelul la „locuri comune”) și neutralitatea binevoitoare (acceptarea cu rezerve,
starea de expectativă, colaborarea respectuoasă etc.). Rezultatele observațiilor sale pot fi sintetizate
în următoarele idei: atunci când un bărbat intervievează un alt bărbat relația este de conivență
defensivă; când o femeie intervievează o femeie, relația este mai degrabă una de „neutralitate
binevoitoare”; atunci când intervievatorii sunt într-o situație hetero-sexuală, distribuția celor două
modele este aleatorie; atitudinea de „neutralitate binevoitoare” corespunde mai degrabă păturii medii
a populației; conivența ideologică apare în cazul cadrelor superioare și a muncitorilor specializați.
d. Flexibilitatea intervievatorului. Orice situație de interviu este unică în felul ei. Un intervievator se va
confrunta, așadar, de-a lungul mai multor interviuri cu multiple situații care vor necesita adaptări
repetate și rapide. Întrebările puse nu au aceeași rezonanță pentru toți subiecții, fiecare dintre
aceștia va elabora răspunsuri care reflectă modul lor de a înțelege întrebarea, contextul intelectual în
care s-a format, experiența personală. De asemenea, întrebările puse în cadrul unui interviu semi-
directiv solicită răspunsuri deseori superficiale; aspecte precum motivația, așteptările, elaborările
explicative complexe scăpând acestei tehnici (Nahoum, 1977). La rândul său, subiectul are deseori
dorința de a comunica propriile sale probleme, angoase, dorințe, temeri etc. De aceea, se
recomandă intervievatorilor o oarecare flexibilitate, o „oscilație” în cadrul ghidului de interviu, o
pendulare sau negociere între ceea ce doresc să afle de la subiecți și ceea ce vor aceștia să spună.
O altă soluție este completarea interviului principal cu un altul liber, suplu, adaptabil.
e. Construirea unei relații bune cu subiectul. Comunicarea într-un interviu se desfășoară în cadrul
unei relații complexe, clădită pe raporturi interpersonale derivând din scopurile cercetării și modulate
de caracteristicile de personalitate ale participanților la interacțiune. Este important ca, încă de la
începutul întâlnirii, să stabilim o relație bună cu subiectul pe trei direcții: 1. Mărirea gradului de
receptivitate la cercetare (dispoziția subiectului de a participa, de a colabora la tema propusă); 2.
Menținerea motivației de participare a subiectului și 3. Acordarea respectului reciproc (climatul de
stimă reciprocă, valorizare profesională sau de altă natură).

7. PROBLEME ALE INTERVIEVĂRII

7.1. Distorsiuni datorate subiectului

Cercetările metodologice au pus în evidență o serie de factori care țin de subiecți și care se
constituie în potențiale bias-uri ale cercetării. Am selectat, mai jos, câțiva factori care sunt mai des
invocați în lucrările de specialitate.
a. Încrederea în intervievator. Situația de interviu este una, fără îndoială, mai specială. Ea se prezintă,
în primul rând, ca o experiență deseori inedită pentru subiect. Reprezentările pe care acesta le are
asupra situației de interviu, și care pot fi mai mult sau mai puțin conturate, nu pot substitui experiența
personală. Prin urmare, potențialul intervievat dorește cât mai multe informații despre ceea ce se va
întâmpla, iar operatorul trebuie să satisfacă această cerere. În al doilea rând, dincolo de
desfășurarea acțiunii, acceptarea intervievării conduce subiectul spre o serie de interogații care țin
de confidențialitate: este acest om (intervievatorul) de cuvânt, ce se va întâmpla cu datele mele, cum
vor fi analizate, cui vor folosi, va apărea numele meu undeva? Numai în momentul în care subiectul
este convins că deține „toate datele problemei” va furniza date autentice, utile cercetării.
b. Problema răspunsurilor false. Fără îndoială, conștient sau mai puțin conștient, intervievatul poate
introduce o serie de denaturări ale adevărului (de la minciuni sfruntate până la mici alterări sau
omisiuni). Este foarte greu, deseori, să identifici astfel de erori ale cercetării din cauza timpului relativ
scurt de interacțiune cu intervievatul, a numărului ridicat al intervievaților dintr-o cercetare, precum și

242
 METODE DE CERCETARE ÎN PSIHOLOGIE

a datelor puține de care de obicei dispunem cu privire la subiecți etc. Denaturarea adevărului apare
mai ales când, în răspunsurile sale, subiectul trebuie să introducă date concrete (nume de lucruri
sau persoane, venitul sau comportamente private etc).
c. Reacția de prestigiu. În cadrul interviului, unii subiecți au tendința de a evita răspunsurile
corespunzătoare stării lor și de a emite răspunsuri care ar determina din partea operatorului o
judecată favorabilă. Această distorsiune este frecvent inclusă la categoria „erori ale subiectului”,
deoarece s-a constatat că, în cea mai mare parte a cazurilor, reacția este generată de trăsături din
personalitatea subiectului și mai rar este determinată de intervievator. Se poate întâmpla însă ca și
operatorul să declanșeze o astfel de reacție în situații în care, de exemplu, afișează distanța socială,
este mai puțin empatic etc.
d. Ignoranța. Ne putem, de asemenea, confrunta cu situația în care subiectul nu are un răspuns la
întrebare și emite o serie de judecăți false pentru a masca ignoranța sa. Fenomenul este mai intens
observat la subiecții neasertivi care nu au curajul de a mărturisi deschis “nu știu”.
e. Eroarea de rol social. Acest aspect se referă la faptul că răspunsurile subiectului sunt în
conformitate cu rolul ce decurge din poziția sa socială și nu din opiniile, convingerile sale autentice.
Fenomenul poate fi mai frecvent întâlnit atunci când intervievăm elite, subiecți cu angajamente
sociale complexe (oameni politici sau de afaceri etc.) sau exponenți recunoscuți ai unor clase
sociale.
f. Eroarea de opinie comună. Uneori intervievatul consideră că există răspunsuri bune sau rele,
potrivite sau nepotrivite. Atunci, de frică să nu greșească și să atragă evaluări negative din partea
operatorului, își maschează propria poziție în spatele uneia comune, împărtășită de un anumit grup
sau clasă socială. Astfel, subiectul se simte protejat, la adăpost de eventualele critici nerostite ale
operatorului.

7.2. Erori ale operatorului

Metodologii au identificat o serie de greșeli pe care le poate comite operatorul în realizarea unui
interviu și care pot denatura datele. Prezentăm, mai jos, câteva considerate mai importante.
a. Manifestarea atitudinii proprii. Alături de câștigarea încrederii subiectului, neutralitatea este a doua
mare condiție necesară unui bun interviu. Operațional, părăsirea neutralității s-ar traduce mai ales
prin două comportamente: trădarea, într-un fel sau altul, a propriei atitudini și manifestarea așteptării
unor anumite răspunsuri.
b. Stabilirea unei relații de tip amical. Boutin (1997) consideră că alunecarea într-o astfel relație,
nocivă acurateței datelor de cercetare, riscă să apară atunci când intervievatorul are unele puncte
comune cu subiectul, cum ar fi apartenența la aceeași breaslă sau o experiență de viață care îi
apropie unul de altul. De exemplu, pot fi citate situații în care un student intervievează un alt student
sau profesorul unei școli pe un coleg al său de breaslă.
c. Stabilirea unei relații de tip medic-pacient. Se poate întâmpla, din cauza unei false reprezentări de
obicei, ca intervievatul să confunde interviul de cercetare cu unul terapeutic. În acest caz, subiect
solicită ascultarea problemelor sale, suportul sau, și mai grav, soluții. Dacă se întâmplă o astfel de
confuzie și subiectul împinge interviul pe terenul terapiei, intervievatorul este obligat să clarifice
imediat lucrurile, să reamintească scopul și contextul întâlnirii.
d. Stabilirea unei relații de tip profesor-elev. Alți subiecți, tot ca urmare a unei false reprezentări,
identifică intervievatorul cu un profesor. Intervievații aflați în această confuzie așteaptă de la
intervievator îndemnuri repetate de a continua (altfel discuția trenează), confirmări ale „corectitudinii”
celor spuse, „dăscăliri” repetate etc. O situație de acest tip creează mari probleme intervievatorului.
Ca soluții, se recomandă reamintirea consemnului, clarificări suplimentare etc. Boutin (1997)
recomandă intervievatorului adoptarea poziției celui care încearcă să învețe de la subiect, să
înțeleagă (ignoranța stimulativă).
e. Introducerea propriilor cunoștințe sau date. După mai multe interviuri, din cadrul aceleași
cercetări, un intervievator dispune de un volum mare de informații, referitor la temă. Acesta provine

243
MIHAI CURELARU

din două surse: de la un nivel teoretic (din documentația științifică a cercetării) și de la un nivel
empiric (din ansamblul datelor furnizate de subiecții investigați deja). Intervievatorul înregistrează,
prin urmare, un ascendent informațional asupra subiectului, care îl poate determina să introducă
involuntar propriile date în cercetare sau să dirijeze discursul acestuia spre elemente care să-i
confirme opiniile.
f. Afișarea distanței sociale. Intervievatorul trebuie să arate cât mai puțin din apartenența sa la o clasă
socială anume, la un grup, la o regiune geografică etc. Dacă consideră că aceste aspecte pun într-o
lumină defavorabilă subiectul, atunci trebuie să evite dezvăluirea lor.

7.3. Situații neprevăzute

Dorința firească pentru oricare cercetător sau operator de teren este să prevadă totul, să
pregătească totul dinainte astfel încât să nu apară surprizele, neprevăzutul, în derularea unui interviu.
Uneori, în ciuda tuturor pregătirilor, apar momente neplăcute care trebuie depășite spontan de către
intervievator.
a. Transformarea interviului individual într-unul colectiv. În situațiile în care interviul se derulează la
domiciliul subiectului mai pot interveni și alte persoane în discuție, membre ale familiei. Pentru a
evita acest fapt se solicită subiectului izolarea împreună cu operatorul într-o cameră, unde să nu fie
deranjați (se găsește o formulă verbală care să nu trezească suspiciuni subiectului). La fel și la locul
de muncă.
b. Abandonul. Este posibil ca pe parcursul discuției, dintr-un motiv sau altul, subiectul să încerce un
abandon, un refuz de a continua discuția. O astfel de reacție nu apare brusc, ea este anunțată de
semne pe care operatorul trebuie să le decripteze preventiv: ezitări tot mai dese, evitarea
răspunsurilor, nervozitate etc. Esențial este să se găsească cauza și să se remedieze situația pe
parcurs.
c. Pierderea controlului situației. O temă mai incitantă, un operator mai puțin energic sau un
intervievat dominant pot conduce la pierderea controlului situației de interviu, manifestată prin:
abateri mari de la ghid, alunecarea în banalitate, transformarea interviului într-o discuție obișnuită
etc. Operatorul trebuie să anticipeze astfel de pierderi ale controlului, să le evite și să vegheze la
respectarea ghidului de interviu.
d. Intervenții externe (întreruperi și fragmentări ale interviului). Uneori condiția de izolare nu poate
fi respectată și atunci sarcina operatorului devine mai dificilă. În acest caz se recomandă utilizarea
mai intensă a reformulărilor.
e. Condiții exterioare nefavorabile. Se poate întâmpla ca locul intervievării să devină la un moment
dat neadecvat. De exemplu, respondentul nu se simte în largul său (stare de disconfort) din cauza
zgomotului, căldurii excesive etc. Apariția unor zgomote neprevăzute, modificări ale temperaturii din
cameră sau ale iluminării pot compromite interviul. Se poate schimba cadrul ambiental, iar dacă nu
există o altă posibilitate se reprogramează interviul.
f. Situația în care intervievatului nu îi place o anumită caracteristică din persoana operatorului.
Aceste caracteristici se pot referi la vârstă, sex, statut, aspect fizic etc.

8. INTERVIEVAREA UNOR CATEGORII DEOSEBITE DE PERSOANE

Există o serie de recomandări în literatura metodologică privind intervievarea anumitor categorii

de persoane, cum ar fi copiii, adolescenții, persoanele în vârstă sau cele cu handicap.

244
 METODE DE CERCETARE ÎN PSIHOLOGIE

IMPORTANT
Orice intervievator va trebui să aibă în vedere câteva aspecte, care să asigure validitatea conținuturilor
verbale obținute de la aceste categorii de subiecți: 1. Cunoașterea particularităților psihologice
caracteristice acelui grup; 2. Înțelegerea contextului social, a condițiilor de dezvoltare și manifestare a
personalității, general valabile pentru un anumit segment mai dificil de populație; 3. Cunoașterea
barierelor, blocajelor, piedicilor posibile în realizarea interviului, specifice grupului respectiv și
4. Stăpânirea modalităților de contracarare a aspectelor enumerate mai sus.

a. Intervievarea copiilor
Boutin (1997) observa faptul că sunt relativ puține lucrări metodologice care să trateze
problema intervievării copiilor. Este posibil ca acest aspect să reflecte numărul redus de cercetări care
utilizează copiii ca subiecți. În general, se poate vorbi totuși despre o creștere a numărului de studii de
acest tip, în special având ca temă diverse reprezentări sociale, cum ar fi reprezentările eului, reușita
sau eșecul școlar, reprezentarea puterii (Galli și Nigro, 1992), reprezentarea radioactivității (Galli și
Nigro, 1987) etc. Trecând în revistă mai multe studii, se constată deseori formulări inadecvate ale
întrebărilor (slabă raportare la mediul de viață și vârsta copiilor, dificultate ridicată), încălcări ale eticii
cercetării (Boutin, 1997). Se neglijează adesea faptul că la acest tip de subiecți familiaritatea contextului
în care se realizează interviul are un impact mai mare asupra discuției, iar influența personalității
intervievatorului este net ridicată.
Intervievarea copiilor ridică cel puțin două întrebări majore: sunt copiii capabili să spună
adevărul? și există riscul tulburării echilibrului lor psihologic? O serie de cercetări au răspuns pozitiv la
prima întrebare. Astfel, pentru copiii din ciclul primar, studiile metodologice au indicat capacitatea
acestora de a spune adevărul, de a manifesta responsabilitatea afirmațiilor, de a diferenția
comportamentele observate în funcție de conotațiile afective și normele sociale existente (Blumenfeld și
alții, 1982, citați de Boutin, 1997). În ceea ce privește a doua problemă, riscul există, dar precauțiile și
pregătirea bună a intervievatorului pot reduce sau anula această influență. Pentru copil, situația de
interviu este una de interogare susținută, ușor asimilabilă unei situații cotidiene, deseori de tip conflictual
sau punitiv: încălcări ale disciplinei școlare, nerealizarea unor sarcini, acte de „nesupunere” față de
normele familiei etc.
Pentru a proteja copilul, încă de la început, intervievatorul îi va propune acestuia o disociere de
aceste situații dificile, prezentând întreaga acțiune sub forma unui joc. Ideea de joc va fi permanent în
atenția cercetătorului: elemente ale jocului vor însoți întrebările, chiar întrebările vor aminti, în
formularea lor, despre joc etc. Elemente precum desenul, jocul de rol, poveștile, teatrul, cărțile vor
acompania interviul în funcție de vârsta copilului. Aceste mijloace nu au întotdeauna efectul scontat și
nu trezesc aceleași reacții copiilor. Mai mulți factori, ținând în special de educație, temperament, mediu
de formare își spun cuvântul în situația utilizării jocului sau desenului (Chiland, 1999).

IMPORTANT
Idei de reținut: 1. Orice cercetare prin interviu, privind copiii, trebuie precedată de observații sistematice
asupra comportamentelor acestora, a mediului în care aceștia trăiesc și a relațiilor pe care le dezvoltă
cu adulții din preajmă. 2. La copiii de vârstă preșcolară – interviurile non-directive sunt mai indicate, cele
semi-directive vor conține doar câteva întrebări simple, prin care se pot solicita discursuri descriptive.
Deseori, aceste întrebări pot fi însoțite de planșe, desene, obiecte reprezentative etc. 3. La copiii de
vârstă școlară – Se va ține cont, în demersul de cercetare, de faptul că există o ruptură între „lumea lor”,
guvernată de norme valabile în grupurile de elevi și în familiile de origine, și „lumea adulților”.

245
MIHAI CURELARU

b. Intervievarea adolescenților
Deși, în linii mari, intervievarea unui adolescent decurge aproape la fel cu a unui adult, câteva
particularități, generate de transformările identitare și de personalitate ale acestuia, atrag atenția.
Adolescența este una dintre perioadele cele mai dificile ale vieții unui individ. Este o perioadă de
căutare a propriei identități și de reevaluare permanentă a relațiilor cu adulții. Această relație dificilă cu
adulții poate fi translatată la nivelul interviului.
Castarède și Chiland (1999), analizând aceste aspecte, observă că relațiile dintre adolescenți și
adulți (în special părinți) sunt determinate, în această perioadă, de reevaluarea imaginii adulților pe de o
parte și de reacțiile deseori nepotrivite ale acestora, pe de altă parte, în contactele cu adolescenții. De la
început, intervievatorul trebuie să se propună o relație de egalitate de statut, adolescentul solicitând
respect, tratament egal cu al adulților. Intervievatorul va insista asupra acestui aspect și-l va reaminti
dacă consideră necesar pe parcursul intervievării. Se va ține cont, in intervievare de impactul foarte
ridicat al grupurilor de prieteni, de faptul că societatea are, de regulă, cerințe mai ridicate decât de la
altă vârstă, de dificultatea pentru această vârstă de clarificare a raporturilor dependență-independență și
de dificultatea „definirii” propriei identități.

IMPORTANT
Idei de reținut: 1. Este o greșeală să se ceară permisiunea intervievării adolescenților de la unele
„autorități”, deseori nerecunoscute ca atare de acesta (diriginte, părinte etc.); 2. Dacă în aceeași
cercetare și adolescenții și adulții sunt subiecți (de exemplu, în aceeași familie), adolescenții vor fi
intervievați primii; 3. Se recomandă, spre deosebire de adulți, să se spună și apoi să se reamintească
adolescenților că pot evita răspunsul la o întrebare dacă nu doresc să răspundă; 4. Este indicat ca
adultul să cunoască pe cât posibil limbajul, expresiile curente ale adolescenților și să le folosească cu
precauție pe parcursul interviului (Boutin, 1997).

c. Intervievarea persoanelor în vârstă

Cercetările cu subiecții din această categorie au dintre cele mai diverse teme: reprezentări din
domeniul medical-farmaceutic (impactul unor terapii sau medicații, influența unor medii speciale ca
azilul sau casele de bătrâni, hobby-uri, etc.); reprezentări ale evenimentelor trecute (memoria socială);
reprezentări ale eului (legate de procesele involutive specifice vârstei etc.), relații sociale (interpersonale
și comunitare, familia etc.). Paradoxal, deși considerate în viața de zi cu zi ca dificile, persoanele în
vârstă manifestă deseori o mare disponibilitate pentru a accepta și participa ulterior la un interviu de
cercetare. Faptul poate fi explicat prin nevoia crescută a acestor oameni de a vorbi și de a se face utili,
generată de retragerea lor din activitatea socială și restrângerea ansamblului de relații umane.

IMPORTANT
Idei de reținut: 1. Să se menajeze obișnuințele persoanei respective, mult mai elaborate și rigide decât
la altă vârstă (program, ore de masă sau somn); 2. Arătarea respectului pentru vârstă este esențială; 3.
Să se aștepte mai mult pentru formularea ideilor și să se tolereze într-un grad mai ridicat divagațiile,
parantezele; 4. Să se asigure că este auzit și înțeles; 5. Să se asigure că nu suprasolicită prin prezența
și acțiunile sale persoana în vârstă (să testeze așadar rezistența sa la un efort mai intens).

d. Intervievarea subiecților cu dizabilități

Cercetări asupra reprezentărilor sociale ale anumitor boli sau a diverselor handicapuri pot privi
persoanele cu nevoi speciale. În funcție de handicap, interviul va îmbrăca forme mai deosebite: 1.
Pentru nevăzători, de exemplu, se va menține contactul prin atingerea mâinii (dacă subiectul permite);

246
 METODE DE CERCETARE ÎN PSIHOLOGIE

2. Pentru hipoacuzici, interviul poate fi desfășurat într-o manieră mixtă (întrebări scrise cu răspunsuri
verbale – deși tehnica alunecă spre chestionar); 3. Pentru surdomuți se poate apela la un interpret etc.
În general, vom adapta cerințele clasice ale unui interviu deficiențelor persoanei intervievate.

IMPORTANT
Idei de reținut: 1. Orice cercetare asupra unor persoane cu un anumit handicap trebuie prefațată de o
documentare temeinică asupra aspectelor medicale și psihologice implicate; 2. Întotdeauna, înainte de
a obține consimțământul persoanei respective, trebuie obținut consimțământul medicului curant sau
aparținătorilor (familiei); 3. Nu este indicat să se manifeste o compasiune exagerată privitoare la
problema medicală a subiectului, ci mai degrabă este bine să se abordeze temele din interviu pe un ton
optimist, tonic. 4. Este recomandată o atenție sporită problemelor etice ale cercetării.

e. Intervievarea subiecților internați în instituții speciale (persoane private de libertate,

delincvenți)
Cercetările bazate pe interviu din psihologia judiciară și sociologia delincvenței sunt cele mai
dificile. Atât studiile din sfera psihologiei martorului, cât și cele din cadrul mediului penitenciar solicită la
maxim intervievatorul și ridică probleme dificile cu privire la validitatea cercetărilor. Grupurile din
penitenciar dețin o subcultură proprie, deseori impenetrabilă în care normele sunt rigide și prevăzute cu
sancțiuni drastice. La acestea se adaugă regulile externe, impuse de autoritate; nu de puține ori unele
sunt în conflict cu celelalte. Daca pentru un om aflat în stare de libertate solicitarea de a participa la un
interviu de cercetare este rar suspectată de intenții ascunse, în cazul subiectului privat de libertate
aproape invariabil apare această suspiciune. Un deținut se întreabă imediat pentru cine strânge
intervievatorul aceste date, cu ce se ocupă de fapt, dacă i se cere sau nu să încalce normele grupului.
El va încerca să manipuleze persoana din fața sa, să-i prezinte denaturat faptele etc. Pentru
intervievator, acestea sunt bariere foarte greu de trecut.

IMPORTANT
Idei de reținut: 1. Întotdeauna, înainte de intervievare, un operator de interviu se va interesa în cele mai
mici detalii de cazul intervievatului și de evoluția sa din perioada de detenție; 2. Primul lucru pe care
trebuie să-l urmărească un intervievator este să câștige și să mențină încrederea subiectului (mai mult
decât în alte situații); 3. În situația în care vizăm, prin cercetare, să studiem mediul penitenciar este bine
să încrucișăm datele provenite atât de la subiecți internați în instituție, cât și de la cei care au părăsit-o
de curând; 4. Folosirea „autorităților” (gardieni, director) este total contraindicată. Medierea prin
psihologul închisorii poate da rezultate în anumite cazuri. Abordarea directă este cea mai bună, deși
este și cea mai dificilă; 5. Intervievatorul va aborda temele cu calm, ferm și nu va ezita să contrazică
subiectul pe un ton neutru, pe baza cunoașterii cazului, atunci când acesta minte în privința sa
(acționând astfel, un operator de interviu arată că nu poate fi manipulat ușor).

9. ÎNCHEIEREA INTERVIULUI

În afara situațiilor în care apar situații neprevăzute, interviul se consideră terminat în

următoarele cazuri: atunci când expunerea subiectului devine redundantă și nu mai există nici un plus
de informație; atunci când subiectul a obosit (mai evident in interviurile cu copii sau bătrâni); în situațiile
în care tăcerile devin tot mai numeroase, mai prelungite și, prin urmare, mai jenante și în situația unui
interviu cu structurare puternică, când s-a epuizat ghidul de interviu.

247
MIHAI CURELARU

Odată încheiată partea de expunere a respondentului, intervievatorul nu pleacă brusc. O serie

de acțiuni sunt necesare:
a. Rezumarea interviului. Operatorul prezintă un scurt rezumat al interviului (câteva fraze). Scopul este
de a verifica dacă subiectul a spus cu adevărat acele lucruri, dacă nu cumva și-a schimbat între timp
punctul de vedere sau dacă nu cumva mai are ceva de adăugat la cele spuse.
b. Solicitarea impresiilor subiectului. Intervievatorul solicită subiectului să-și exprime impresiile sale cu
privire la derularea interviului, sentimentele trăite de el, dificultățile întâlnite, modul în care a trecut
peste ele, ceea ce consideră că a mers rău, observații cu privire la modul de lucru și atitudinea
operatorului. Toate aceste informații sunt trecute separat, pe o foaie care se atașează ulterior
interviului. Informațiile pot fi notate în ordinea spusă de subiect sau pot fi contabilizate într-o lista
(grilă) de astfel de observații elaborată în prealabil și utilizată standardizat pentru toți intervievații.
c. Solicitarea datelor de identificare. Se pun întrebările particulare din lista de identificare care însoțește
interviul. De regulă, acestea se referă la detalii legate de datele personale ale subiectului (sex,
vârstă, studii). Sunt itemi care apar și la sfârșitul oricărui chestionar.
d. Despărțirea de intervievat. Ultimele acțiuni se referă la mulțumiri, rămas bun etc. Dacă interviul este
repetat, se fixează evident data următoarei ședințe.

10. AVANTAJE ȘI DEZAVANTAJE ALE UTILIZĂRII INTERVIULUI

Mai mulți metodologi au analizat avantajele și dezavantajele utilizării interviului (Sarantakos,

1998; Angers, 1996). Detaliem în rândurile următoare principalele aspecte:

10.1. Avantajele utilizării interviului

a. Abordarea în profunzime a temei de cercetare. Metoda interviului permite studierea unor probleme
mai complexe prin utilizarea unor ghiduri de interviu amănunțite, de o mai mare subtilitate.
Răspunsurile la interviu sunt mai personale, mai profunde și mai utile în cercetări vizând
personalitatea, motivația etc.
b. Flexibilitatea metodei. Există, după cum s-a văzut o multitudine de forme ale interviului. Metoda poate
fi ajustată pentru diverse tipuri de investigație, scopuri și destinații diverse.
c. Controlul ridicat al situației. Metoda interviului asigură operatorului controlul asupra succesiunii
întrebărilor, adaptarea acestora la subiect, posibilitatea corectării răspunsurilor etc.
d. Observarea comportamentelor non-verbale. În situația de interviu, cercetătorul are posibilitatea de a
observa comportamentele non-verbale ale subiectului. În acest fel, se poate mări cantitatea și
calitatea informațiilor obținute.
e. Rata ridicată a răspunsurilor. Contactul direct reduce rata refuzului de participare la cercetare. De
asemenea, prin interviu se poate asigura răspunsurile la toate întrebările, ceea ce permite
acumularea tuturor datelor necesare verificării ipotezelor cercetării. Dimpotrivă, rata non-răspunsului
este foarte ridicată în cazul chestionarului.

10.2. Limitele metodei interviului

a. Dificultatea de comparabilitate a interviurilor sau a răspunsurilor. Bogăția răspunsurilor din interviuri
depinde de personalitatea și de starea de moment a intervievatului. Astfel, avem unele interviuri mai
lungi și altele mai scurte, unele presărate cu pauze mai lungi sau mai multe, altele extrem de dense.
Fiecare interviu este o unitate de cercetare greu comparabilă cu alta, deoarece are individualitatea
sa, caracteristicile sale proprii, de construcție unică. Lipsa de standardizare în formularea întrebărilor
poate fi depășită prin apelul la conducerea directivă, dar în acest caz se pierde din profunzime.
b. Costul ridicat al realizării cercetării. Ancheta prin interviu presupune costuri mai mari decât cea
realizată prin chestionar, deoarece cheltuielile sporesc ca urmare a măririi duratei de interacțiune cu
subiectul, a utilizării operatorilor specializați, a prelucrării mai îndelungi și anevoioase etc. Deseori,

248
 METODE DE CERCETARE ÎN PSIHOLOGIE

soluția adoptată de cercetători pentru diminuarea cheltuielilor constă în reducerea eșantioanelor

ceea ce are un efect negativ asupra rezultatelor anchetei.
c. Eroarea introdusă de operatorul de interviu. Am discutat la capitolul referitor la erorile introduse de
intervievator acest aspect. Efectul de operator este fără îndoială mai ridicat aici comparativ cu cel
înregistrat în aplicarea unui chestionar.
d. Incertitudinea asigurării anonimatului. Problema se referă la faptul că intervievatul prezintă date care
ating deseori persoana sa în profunzime mai mult decât în alte metode de investigare. Această
situație creează dificultăți în culegerea datelor și distorsiuni la nivelul autenticității acestora. Așa cum
am arătat anterior, câștigarea încrederii respondentului este prima și cea mai dificilă sarcină a
intervievatorului.
e. Dificultăți ale subiectului de a formula răspunsurile. Spre deosebire de un chestionar, unde
răspunsurile sunt scrise, în interviu subiectul trebuie să-și formuleze singur răspunsul, să-și caute
cuvintele prin care să exprime o idee. Crește, din această cauză, dificultatea de recoltare a
răspunsurilor, se manifestă cu mai mare acuitate subiectivitatea intervievatorului care încearcă să
sprijine exprimarea intervievatului etc.

ÎNTREBĂRI
1. Care sunt tipurile de interviu și criteriile de clasificare a acestora?
2. Ce se înțelege prin directivitate-structurare?
3. Care sunt caracteristicile principale ale interviului de cercetare?
4. Care sunt etapele realizării unui interviu?
5. De ce sugestii ar trebui să țină cercetătorul seama în construirea unui ghid de interviu?
6. Care sunt problemele ce pot interveni în intervievare?
7. Care sunt particularitățile intervievării unor categorii deosebite de persoane?
8. În ce constă activitatea intervievatorului la încheierea interviului?

TEMĂ DE CONTROL / TEMĂ DE CONTROL OBLIGATORIE (2 h)

Construiți un ghid de interviu semi-directiv pentru o cercetare cu tema: „Relații psihosociale în diada
părinți – copii din perioada adolescenții”.

249