TEMA 2: Conceptul şi funcţiile finanţelor publice

Planul
1. Conţinutul economic al finanţelor;
2. Funcţia de repartiţie a finanţelor publice;
3. Funcţia de control a finanţelor publice;
4. Rolul finanţelor publice în economia de piaţă.

1. Pentru satisfacerea nevoilor generale ale societăţii este necesară formarea

unor importante fonduri băneşti care se formează pe seama produsului intern brut
(PIB). De la aceste fonduri se efectuează transferuri de putere de cumpărare către
diverşi beneficiari (persoane fizice sau juridice). Au loc fluxuri de resurse băneşti
către şi de la fondurile publice, ceea ce generează anumite relaţii sociale între
participanţii la acest proces şi anume:
- relaţiile care apar între agenţii economici, indiferent de forma de
proprietate, şi membrii societăţii care realizează venituri, pe de o parte, şi
colectivitate, reprezentată prin stat, pe de o altă parte;
- relaţiile care apar între colectivitate, reprezintă prin stat, pe de o parte, şi
beneficiarii fondurilor băneşti: întreprinderi, instituţii publice ş.a., pe de
altă parte. Aceste relaţii sociale, apărute în procesul constituirii şi dirijării
fondurilor de resurse băneşti din economie sînt relaţii economice legate
indisolubil de repartiţia producătorului social. Aceste relaţii economice
îmbracă forma bănească, deoarece repartiţia celei mai mari părţi a PIB în
economia naţională se face prin intermediul banilor şi constituie relaţiile
financiare, sau, pe scurt finanţe.
Nu toate relaţiile băneşti, care apar în procesul repartiţiei PIB sînt relaţii
financiare sfera finanţelor mai îngustă decît acea a relaţiilor băneşti, cuprinde
numai relaţiile băneşti care exprimă un transfer de valoare, nu şi pe cele care
reflectă o schimbare a formelor valorii.
Se impun cîteva precizări, în legătură cu transferul de valoare care generează
relaţii financiare:
- apariţia realaţiilor financiare e determinată de transferul în formă
bănească, de valoare de la persoane juridice (întreprinderi, instituţii) sau
fizice (salariaţi, ţărani). Transferul de valoare are de la început caracterul
unui transfer de putere de cumpărare;
- transferul de valoare se efectuează fără contraprestaţie directă, spre
exemplu, un liber-profesionist, care a vărsat la buget un impozit pe venit,
nu obţinea prin aceasta un drept de creanţă asupra statului;
- transferul de valoare la şi de la fondurile ce se constituie în economie se
realizează, parţial, în condiţii de rambursabilitate, spre exemplu, sumele
de bani vărsate de persoane fizice şi juridice în contul împrumuturilor
contractate de stat pe piaţa internă.
În cadrul relaţiilor financiare se particularizează trei categorii de relaţii:
- relaţiile care exprimă un transfer de resurse băneşti fără echivalent şi cu
titlu nerambursabil; acestea sînt relaţii clasice; impozite şi taxe;
 - relaţiile care exprimă un împrumut de resurse băneşti pe o perioadă de
timp determinată, pentru care se percepe dobîndă; acestea sînt relaţii de
credit, mijlocite în principal de bănci;
- relaţiile care exprimă, după caz, un transfer obligatoriu sau facultativ de
resurse băneşti, în schimbul unei contraprestaţii care depinde de
producerea unui fenomen aleatoriu.
În literatura de specialitate noţiunea de finanţe este folosită în dublusens:
a) în sens larg, ea cuprinde toate cele trei categorii de relaţii;
b) în sens restrîns, ea cuprinde numai relaţiile financiare avînd la bază
principiile prelevării fără contraprestaţie la fondurile de resurse băneşti.
Din tratarea finanţelor ca relaţii economice, apărute în procesul repartiţiei
PIB, rezultă că acestea fac parte integrată din baza economică a societăţii.

2. Finanţele publice îşi îndeplinesc misiunea lor socială prin funcţiile pe care le
exercită, şi anume prin funcţia de repartiţie şi funcţia de control.
Funcţia de repartiţie a finanţelor publice cunoaşte două faze distincte:
1) constituirea fondurilor;
2) distribuirea acestora.
1 – prima fază constă în formarea fondurilor publice de resurse băneşti. La
constituirea acestora participă:
a) regiile autonome şi societăţile cu capital de stat;
b) societăţile comerciale cu capital privat sau mixt;
c) organizaţiile cooperatiste şi asociaţiile cu scop lucrativ;
d) instituţiile publice şi unităţile din subordinea acestora;
e) populaţia;
f) persoane juridice şi fizice rezidente în străinătate.
Formele de participare la constituirea fondurilor publice de resurse financiare:
impozite, taxe, amenzi, penalităţi.
La constituirea fondurilor publice participă cu resurse toate sectoarele sociale:
public şi privat cooperatist, mixt, precum şi populaţia.
2 – cea dea doua fază a funcţiei de repartiţie a finanţelor publice constă în
distribuirea fondurilor financiare pe beneficiari – persoane juridice şi fizice. Cînd
nevoile sociale care exprimă cererea de resurse financiare de la fondurile publice,
întrec cu mult oferta de resurse financiare, e necesar ca autorităţile publice
competente să selecteze cererile formulate de organele centrale şi locale şi să
stabilească opţiunile lor în funcţie de anumite criterii.
Distribuirea resurselor financiare reprezintă stabilirea cheltuielilor publice pe
destinaţie:
a) învăţămînt, sănătate, cultură;
b) asigurări sociale, protecţie socială;
c) gospodărie comunală şi locuinţe;
d) apărare naţională;
e) ordine publică;
f) acţiuni economice;
g) alte acţiuni;
 h) datorie publică.
Importanţa funcţiei de repartiţie a funcţiilor publice trebuie apreciată:
1) prin prisma dimensiunilor transferurilor de valoare operate de la diverse
persoane juridice şi fizice la fondurile publice şi de la acestea către diverşi
beneficiari;
2) prin prisma mutaţiilor care se produc în economie în urma transferurilor de
resurse financiare, a efectelor economice, sociale, demografice, ecologice sau de
altă natură produse de acestea.
Toate acestea se referă la redistribuirea resurselor financiare publice pe plan
intern. Spre deosebire de acestea, adesea se produce o redistribuire a resurselor
financiare pe plan internaţional:
- primirea de împrumuturi externe;
- acordarea de împrumuturi externe;
- achitarea cotizaţiilor şi contribuţiilor datorate organismelor internaţionale
de către stat;
- primirea sau acordarea, după caz, de ajutoare externe de către stat, pentru
înlăturarea consecinţelor grave provocate de calamităţi naturale,
accidente, războaie, revolte şi etc.
Necesitatea constituirii unor fonduri de resurse financiare la dispoziţia
statului în vederea îndeplinirii funcţiilor şi sarcinilor sale se resimte în toate ţările,
indiferent de gradul de dezvoltare economică, structură de ramură etc., ceea ce
demonstrează că funcţia de repartiţie are un caracter obiectiv.
Procesul propriu-zis de redistribuire a acestor resurse are un caracter
subiectiv.
Provenienţa fondurilor financiare publice se modifică în funcţie de gradul de
dezvoltare a sectoarelor sociale, de politica promovată de stat.
Destinaţia fondurilor financiare publice suferă modificări ca urmare a acţiunii
numeroşilor factori interni şi externi. Aceste modificări cantitative şi structurale ale
fondurilor publice pot favoriza accelerare ritmului creşterii economice, satisfacerea
mai deplină a nevoilor materiale şi spirituale ale populaţiei sau chiar înrăutăţi
condiţiile de trai ale populaţiei etc.

2. Necesitatea funcţiei de control a finanţelor publice decurge din faptul că

fondurile de resurse financiare constituie la dispoziţia statului aparţin întregii
societăţi.
În ţara noastră, organele specializate de control le revine sarcina de a verifica
integritatea avutului obştesc, legalitatea, necesitatea şi oportunitatea cheltuielilor.
Controlul statului cuprinde toate domeniile vieţii sociale şi anume: activitatea
economică, cultural-educativă, de ocrotire medicală şi protecţie socială etc.
În ţara noastră, controlul prin leu se exercită în îndeplinirea tuturor funcţiilor
banilor. După cum controlul prin leu e o manifestare a funcţiei economico-
organizatorice a statului, tot aşa controlul financiar constituie o manifestare a
funcţiei de control a finanţelor publice. Funcţia de control se referă la modul de
constituire a fondurilor în economie, la repartizarea acestora pe beneficiari şi la
eficienţa cu care unităţile economice cu capital de stat şi instituţiile publice
utilizează resursele de care dispun.
Funcţia de control a finanţelor este strîns legată de funcţia de repartiţie, dar
are o sferă de manifestare mai largă decît aceasta , deoarece vizează, pe lîngă
constituirea şi repartizarea fondurilor din economie, şi modul de utilizare a
resurselor.
Controlul financiar se efectuează în mod necesar în faza repartiţiei unde
urmăreşte provenienţa resurselor financiare. Aceasta nu se limitează la faza
repartiţiei, ci se extinde asupra producţiei schimbului şi consumului.
Controlul financiar asupra producţiei realizate în sectorul public, deoarece
aceasta constituie faza cea mai importantă a reproducţiei care influenţează toate
celelalte faze. Raportul dintre valoarea nou creată şi valoarea producţiei noi
obţinute reprezintă eficienţa cu care au fost folosite mijloacele de muncă şi forţa de
muncă.
În faza schimbului controlul financiar se exercită pentru a verifica dacă
produsele obţinute se realizează ca mărfuri, preţul mărfii e recunoscut ca
exprimînd cheltuielile de muncă socialmente necesară.
În faza consumului, controlul financiar vizează consumul productiv al
unităţilor economice cu capital de stat, precum şi consumul final al instituţiilor
publice.
În ţara noastră, controlul financiar se exercită de: organe ale Ministerului
Finanţelor, băncilor. Atribuţii de control în domeniul finanţelor au şi Parlamentul şi
Guvernul ţării precum şi alte organe.
Finanţele publice constituie un sistem de relaţii economice, prin intermediul
cărora se asigură formarea şi repartizarea fondurilor publice de resurse
financiare în scopul dezvoltării economice şi sociale a ţării, precum şi al
satisfacerii celorlalte nevoi obşteşti.

4. Pentru a putea răspunde la întrebarea: „Ce rol îndeplinesc finanţele publice

în economia de piaţă?”, e necesar să lămurim în prealabil ce nevoi sociale pot şi
trebuie satisfăcute prin intermediu statului şi pe ce căi anume se poate realiza acest
lucru?
Printre nevoile primordiale de trai ale omului se înscrie nevoia de hrană, de
îmbrăcăminte şi încălţăminte, de adăpost etc. Aceste nevoi au un caracter
individual şi pot fi satisfăcute pe seama bunurilor capabile să ofere valorile de
întrebuinţare oamenilor. Asemenea bunuri (alimente, haine, locuinţă, transport etc.)
consumatorii şi le pot procura de la producători. Preţul acestora se stabileşte la
piaţă şi este egal cu raportul dintre cererea consumatorului şi oferta producătorului.
Dar nevoile oamenilor nu se limitează numai la nevoile individuale, care pot fi
satisfăcute pe seama bunurilor private. Pe lîngă acestea, oamenii mai au multiple
alte nevoi sociale, care au un caracter social sau colectiv şi ele pot fi satisfăcut pe
seama unor activităţi organizate de autorităţile publice vizînd asigurarea apărării
naţionale, menţinerea ordinii interne şi securităţii civile, păstrarea echilibrului
ecologic, protecţia socială etc.
 În afara nevoilor individuale şi acelor colective, mai există şi o a treia
categorie, intermediară de nevoi, care întruneşte trăsături al e ambelor categorii,
denumită cvazipublică (semipublică), adică nevoi care pot fi satisfăcute fie pe
seama bunurilor private, fie pe seama unităţilor publice. În această categorie intră
nevoia de educaţie, de cultură, ocrotirea medicală etc. Satisfacerea nevoii de
educaţie şi pregătire profesională diferă, astfel familiile care dispun de resursele
necesare îşi pot îndruma copii să urmeze colegii şi universităţi private, cu
suportarea taxelor şcolare aferente; familiile cu venituri modeste sînt obligate să-şi
îndrumeze copii către şcoli publice, care asigură un învăţămînt gratuit sau cu plata
unor taxe modice.
Referitor la nevoia de ocrotire sanitară a populaţiei, în primul rînd, beneficiază
persoanele care apelează al serviciile instituţiilor sanitare; în al doilea rînd, de pe
urma acţiunilor ce duc la creşterea speranţei de viaţă la naştere, reducerea
morbidităţii, diminuarea mortalităţii etc. beneficiază întreaga societate.
Există anumite categorii sociale – bătrîni, orfani, copii părăsiţi, invalizi şi
văduve de război – care nu-şi pot satisface nevoile individuale de trai din lipsa
surselor de venit sau a susţinătorilor legali. Ca urmare, aceste nevoi capătă
caracterul unor nevoi sociale, a căror satisfacere este trecută în sarcina colectivităţii
naţionale. Asistenţa socială se acordă fie în natură – internate şi îngrijire în cămine
de bătrîni, spitale, orfelinate, case de copii etc. – fie în bani – acordarea de pensii,
ajutoare etc. şi se suportă din fonduri publice.
În economia de piaţă, prin intermediul finanţelor publice statul pune la
dispoziţia membrilor societăţii o gamă largă de utilităţii în condiţii specifice.
Aceste utilităţi publice se realizează prin acţiuni cu caracter social, economic, de
menţinere a ordinii interne, de apărare naţională, de dezvoltarea a relaţiilor
internaţionale etc.
Au caracter social, acţiunile:
- de educaţie şi instrucţie, specializare, recalificare şi împrospătare a
cunoştinţelor;
- sanitare;
- de sprijinire a celor incapabili să se întreţină singuri din cauza vîrstei,
lipsei de venituri etc. ca urmare a îmbolnăvirii sau a unui accident;
- de odihnă şi recreare, sport şi educaţie fizică etc.;
Acţiuni cu caracter economic:
- construirea, modernizare şi întreţinerea drumurilor şi podurilor;
- construirea de noi trasee feroviare, dublarea liniilor existente etc.;
- menţinerea şenalului navigabil al fluviilor şi rîurilor interioare,
dezvoltarea şi modernizarea flotei fluviale şi a celei maritime, construirea
de porturi;
- amenajarea de aeroporturi, asigurarea controlului traficului aerian;
- servicii de poştă, telefoane, telegraf, radio şi televiziune;
- sporirea puterii instalate în industria producătoare de energie electrică şi
termică etc.;
- lucrările de irigaţie în sisteme mari, de desecări şi îmbunătăţiri funciare,
acţiunile de combatere a dăunătorilor;
 - exploatări forestiere şi reîmpăduriri;
- alte acţiuni cu caracter economic.
Vizează menţinerea ordini interne, apărarea naţionale şi dezvoltarea
relaţiilor internaţionale acţiunile menite să asigure:
- buna funcţionarea a instituţiei prezidenţiale, a guvernului, a poliţiei,
jandarmerie şi justiţiei;
- prevenirea şi stingerea incendiilor, prevenirea inundaţiilor;
- menirea forţelor armate, sub raportul efectivelor, pregătirii militare,
echipării şi dotării tehnice;
- dezvoltare şi consolidarea relaţiilor diplomatice, politice, economice,
culturale, ştiinţifice şi de altă natură, cu alte ţări, popoare, organizaţii şi
organisme internaţionale.
Toate aceste acţiuni publice urmăresc sporirea potenţialului economic al ţării,
creşterea economică în general.
Deoarece în economia de piaţă nu există o concurenţă perfectă, nici deciziile
luate de agenţii economici în calitate de producători autonomi, nu asigură
dimensionarea corectă a producţiei de bunuri private (oferta) în raport cu necesarul
pentru consum (cererea) de asemenea produse.
Finanţele publice sînt utilizate în scopul realizării unei dezvoltări economice şi
sociale a ţării pe cît posibil într-un cadru echilibrat.
 Tema 2. Mecanismul și sistemul
financiar

1. Noțiunea de mecanismul financiar

2. Caracteristica sistemului financiar
3. Pîrghiile economico-financiare
4. Metode administrative de gestiune financiară
5. Organe cu atribuţii şi răspunderi în domeniul
finanţelor
1. Noțiunea de mecanismul financiar

Mecanismul financiar este o componentă de

structură funcţională a mecanismului
economic şi exprimă modul de organizare şi
circulaţie a fluxurilor financiare prin care se
realizează mobilizarea, repartizarea şi
utilizarea fondurilor financiare constituite în
cadrul economiei naţionale.
Mecanismul financiar are o structură
complexă care cuprinde:
- sistemul financiar;
- pîrghiile financiare utilizate de stat pentru
influenţarea activităţii economice;
- metodele administrative de conducere
folosite în domeniul finanţelor;
- cadrul instituţional format din instituţii şi
organe cu atribuţii în domeniul finanţelor;
- cadrul juridic, format din legi, decrete,
hotărîri şi alte reglementări cu caracter
normativ în domeniul finanţelor.
ţări cu economie planificată
• planul-directivă

țări cu economie de piață

• piața concurențială
 autoritate agent
publică economic

STATUL

organizator şi creditor şi debitor,

finanţator al
asigurărilor etc.
 Conceptul de sistem financiar are un conţinut foarte complex şi
anume:

a) ca un sistem de relaţii economice, în expresie bănească, prin care

se vehiculează resurse financiare;
b) ca un sistem de fonduri de resurse financiare ce se constituie în
economie şi se utilizează în scopuri precis determinate;
c) ca un sistem de insituţii care participă la organizarea relaţiilor, la
consituirea şi distribuirea fondurilor, precum şi elaborarea,
executarea şi controlul planurilor financiare;
d) ca un sistem de planuri financiare (instrumente de conducere şi
reglare), care reflectă anumite procese prevăzute a se produce în
economie, în cursul unei perioade de timp determinate.
a) Prin prizma relaţiilor economice, sistemul financiar se
prezintă ca un ansamblu de relaţii financiare ce se manifestă în
procesul complex de constituire, distribuire şi utilizare a
fondurilor băneşti, şi este format din:
 sistemul financiar public;
 sistemul financiar privat.
2. Caracteristica sistemului financiar

Sistemul financiar public cuprinde:

 BS şi BL;
 BASS;
 Bugetele instituţiile publice autonome;
 B. instituţiilor publice finanţate integral sau parţial din BS,
BL sau BASS;
 B. instituţiilor publice finanţate integral din veniturile
proprii;
 B. Trezoreriei Statului;
 B. fondurilor externe rambursabile;
 B. creditelor externe nerambursabile;
 Creditul public.
 Sistemul financiar privat cuprinde:

 Creditul bancar;
 Asigurări de bunuri, persoane şi
răspundere civilă;
 Finanţele întreprinderilor
b) Ca sistem de fonduri de resurse financiare care
se constituie în economie la anumite niveluri şi se utilizează în scopuri
precis determinate.
O imagine de ansamblu asupra acestui sistem poate fi realizată prin
gruparea acestora după mai multe criterii:

I. după nivelul la care se constituie distingem următoarele fonduri:

- la nivel central sau macroeconomic, care se constituie şi se
administrează de către autorităţile sau instituţiile centrale, presupunând,
în principiu, realizarea unor obiective de interes macroeconomic sau
social (fondul bugetar al administraţiei centrale de stat; fondurile
asigurărilor sociale; fondurile de creditare);
- la nivel mediu sau intermediar (fondurile bugetare ale raioanelor,
municipiilor, oraşelor şi comunelor);
- la nivel microeconomic (fondurile proprii ale întreprinderilor,
instiruţiilor), avân ca scop satisfacerea nevoilor de funcţionare şi
dezvoltare a acestora.
II. după destinsţia dată resurselor din fondurile financiare:
- fonduri de înlocuire şi dezvoltare, printre care se regăsesc
fondurile proprii ale întreprinderilor destinate activităţii producţie,
comerţ, investiţii, precum şi fondurile împrumutate pentru
activităţile curente sau de investiţii, fondurile speciale
extrabugetare folosite pentru lucrări cu caracter de investziţii;
- fonduri de consum, din care fac parte: fondurile bugetare şi
extabugetare pentru consumul curent, fondurile de asigurări socale,
anumite părţi din fondurile proprii ale întreprinderilor destinate
acţiunilor cu caracter social sau stimulări materiale a salariaţilor,
precum şi partea din resursele băneşti ale populaţiei destinată
consumului curent;
- fonduri de asigurare, care sunt destinate, în principal, asigurărilor
sociale, asigurări de bunuri, persoane, răspundere civilă, fie pentru
consumul curent, fie pentru activităţi de investiţii;
- fonduri de rezervă, care se constituie la dispoziţia anumitor
entităţi economice şi sociale şi sunt destinate finanţării unor nevoi
imprevezibile.
III. după forma de proprietate în care sunt administrate fondurile
financiare:
- fonduri financiare publice (fondul bugetar al administraţiei centrale
de stat; fondul asigurărilor sociale de stat);
- fonduri financiare private (fondurile societăţilor comerciale,
bancare, de asigurare şi reasigurare cu capital privat sau mixt,
resursele băneşti ale populaţiei).

IV. după titlul cu care se fac prelevări:

- prelevări cu titlu definitiv şi caracter obligatoriu (impozite, taxe);
- prelevări cu titlu rambursabil şi caracter facultativ (depuneri la
bănci);
- transferuri externe rambursabile sau nerambursabile (dotaţii,
ajutoare).
c) ca sistem de instituţii şi organe, care
participă la organizarea relaţiilor, la constituirea
şi distribuirea fondurilor, precum şi la elaborarea,
executarea şi controlul planurilor financiare.

d) ca sistem de planuri financiare, care

evidenţiază anumite procese prevăzute a se
produce în economie, în decursul unei anumite
perioade de timp.
 3. Pârghiile economico-financiare
Pârghiile economico–financiare reprezintă instrumente de natură
economică sau financiară, cu ajutorul cărora statul acţionează pentru
stimularea interesului economic al unei colectivităţi determinate sau al
membrilor acesteia luaţi în mod individual pentru realizarea unui
obiectiv anumit sau stimulând evoluţia în direcţiile dorite.
Pîrghiile financiare reprezintă o totalitate de relaţii financiare
prin intermediul cărora se încasează veniturile sau se efectuează
cheltuielile publice pentru îndeplinirea unor scopuri binedeterminate.
Relaţiile financiare apar în calitate de pîrghii financiare numai
atunci când îndeplinesc anumite funcţii economice sau sociale (de
stimulare sau limitare a unor activităţi) şi contribuie la soluţionarea
unor probleme de interes naţional.
Pîrghiile economico-financiare ocupă un loc important în
mecanismul de funcţionare al economiei şi se comportă ca metode
economice de conducere.
 Efectele ce le produc pîrghiile financiare acţionează pentru:
• stimularea sau restrângerea unor activităţi;
• susţinerea unor pături sociale şi a unor categorii de persoane;
• pentru ocuparea forţei de muncă.
După rolul pe care îl au în cadrul procesului de repartizare
deosebim:
1. pîrghiile financiare de mobilizare includ impozitele şi taxele.
De exemplu: taxele vamale în calitate de pîrghie financiară de
mobilizare stimulează sau limitează importul şi exportul prin
stabilirea unor cote de impunere diferenţiate pe categorii de
mărfuri.
2. pîrghiile financiare de repartiţie iau forma subvenţiilor,
alocaţiilor, pensiilor, burselor. De exemplu: alocaţiile şi pensiile
sunt pîrghii financiare de repartiţie, ce contribuie la susţinerea
păturilor social-vulnerabile.
4. Metode administrative de gestiune financiară
includ:
- planificarea financiară;
- controlul financiar.
Planificarea financiară reprezintă activitatea de elaborare a
planurilor financiare prin determinarea volumului resurselor
financiare, formelor şi metodelor de mobilizare a acestora,
stabilirea indicatorilor financiari, proporţiilor şi mărimii
fondurilor de mijloace băneşti, surselor de formare a lor şi
obiectivelor de utilizare.
Planurile financiare publice cu caracter executoriu sunt:
[Link] administraţiei centrale de stat;
[Link] locale;
[Link] asigurărilor sociale de stat;
[Link] fondurilor speciale;
[Link] de venituri şi cheltuieli ale instituţiilor publice
autonome.
 Controlul financiar reprezintă activitatea de verificare a respectării şi
aplicării corecte a normelor juridice ce reglementează activităţile financiare.

Controlul financiar se clasifică după următoarele criterii:

1. în dependenţă de subiectele care îl exercită:
- controlul de stat;
- controlul intergospodăresc;
- controlul independent.
2. după forma controlului:
- controlul preventiv;
- controlul curent;
- controlul post operativ.
3. după metodele de efectuare:
- controlul documental parţial;
- analiză;
- revizie: totală, parţială, tematică, complexă.
5. Organe cu atribuţii şi răspunderi în domeniul
finanţelor publice
La soluţionarea problemelor financiare participă o multitudine de organe şi anume:
1. organe care fac parte din sistemul democraţiei reprezentative (organele puterii
centrale şi locale de stat):
 Parlamentul;
 Consiliile raionale, municipale, orăşeneşti şi comunale.
2. organe care fac parte din autoritatea administrativă (organele administraţiei de
stat centrale şi locale):
 Guvernul;
 Ministerele;
 Alte organe centrale ale administraţiei publice de stat;
 Prefecturile şi primăriile.
3. Organe financiare specializate ale puterii executive, compartimente financiare
din unităţile economice şi instituţii:
 Ministerul Finanţelor;
 Băncile;
 Societăţile de asigurări şi reasigurări;
 Compartimente financiare din ministere şi alte organe centrale ale administraţiei de
stat, din prefecturi şi primării, din întreprinderi şi instituţii.
1. Parlamentul ca organ legislativ suprem exercită următoarele funcţii:
a) dezbate sau aprobă programul Guvernului privind principalele direcţii ale
politicii economice şi financiare a statului;
b) stabileşte prin lege impozitele, taxele, alte venituri ale fondurilor financiare
publice.
c) examinează şi aprobă Legea bugetului de stat, Legea bugetului asigurărilor
sociale de stat, Legea finanţelor publice locale şi legile privind organizarea şi
funcţionarea ministerelor, departamentelor.

2. Guvernul ca organ suprem al administraţiei de stat efectuează conducerea

generală a activităţii în domeniul finanţelor. Sarcinile:
a) stabileşte funcţiile ministerelor, departamentelor, coordonează activitatea
lor şi exercită controlul asupra ei;
b) elaborează şi implementează în practică hotărâri în domeniul finanţelor;
c) examinează periodic situaţia financiară în economie, execuţia bugetului
public naţional şi ia măsuri pentru îmbunătăţirea echilibrului financiar.
3. Ministerul finanţelor implementează în practică politica statului în domeniul FP şi are
următoarele funcţii:
a) elaborează şi realizează politica bugetar-fiscală;
b) elaborează proiectul bugetului de stat şi stabileşte relaţiile între bugete;
c) asigură execuţia de casă a bugetului de stat prin sistemul trezorerial;
d) efectuează controlul asupra execuţiei bugetului de stat prin analiza veniturilor încasate şi
controlul utilizării raţionale a resurselor bugetare;
e) elaborează proiecte de legi şi alte acte normative în domeniul finanţelor;
) gestionează creditul public, datoria internă şi externă.
g) îndrumă organele financiare teritoriale în probleme ce vizează elaborarea, aprobarea şi
executarea bugetelor locale.
4. Trezoreria este un departament din competenţa Ministerului Finanţelor ce înfăptuieşte
execuţia de casă a bugetului prin încasarea veniturilor în contul bugetului de stat şi
efectuarea cheltuielilor bugetare prevăzute.
5. Curtea de Conturi este organul suprem de control în domeniul finanţelor şi efectuează
controlul asupra:
a) formării şi utilizării resurselor bugetului de stat şi a bugetului asigurărilor sociale de stat;
b) formării şi gestionării datoriei publice, respectarea garanţiilor de stat pentru creditele
nterne şi externe.
c) orientării şi eficienţei activităţii economice a întreprinderilor de stat. În acest context se
verifică legalitatea activităţii întreprinderii, veridicitatea evidenţei contabile, activitatea
6. Serviciul fiscal de stat. (Inspectoratul fiscal de stat, teritorial). Serviciul
fiscal de stat controlează modul de calcul corect şi revărsare deplină şi la
termen a obligaţiilor fiscale. Funcţiile:
a) efectuează controlul fiscal;
b) asigură execuţia silită a obligaţiilor fiscale;
c) rezolvă reclamaţiile contribuabililor;
d) emite ordine şi alte acte normative cu caracter fiscal.

7. Banca Naţională stabileşte şi coordonează politica monetar-creditară a

statului, ce are ca obiectiv menţinerea stabilităţii valutei naţionale.
Tema 3. Politica financiară la
nivel macro şi microeconomic
1. Conceptul de politică financiară

2. Politica financiară la nivel macroeconomic

3. Politica financiară la nivel microeconomic

4. Aparatul financiar
 [Link] de politică financiară

Politica financiară - exprimă totalitatea metodelor, mijloacelor,

instrumentelor, instituţiilor privind procurarea şi dirijarea resurselor
financiare utilizate de stat pentru influenţarea proceselor economice şi
a relaţiilor sociale în vederea realizării scopurilor macroeconomice şi
obţinerea echilibrului general adecvat în economie.
 Obiectivele de bază ale politicii financiare:

1. Stabilirea, dezvoltarea şi creşterea economică.

2. Reducerea şomajului.

3. Reducerea inflaţiei.

4. Creşterea nivelului de trai al populaţiei.

 Politica financiară are 2 părţi componente:

• strategia financiară, care reprezintă programe de perspectivă

îndelungată;

• tactica financiară, care include actele administrative şi de planificare

pe perioade scurte, precum şi măsurile prevăzute a se lua pentru
executarea planurilor financiare şi a sarcinilor specifice unei perioade.
 Principiile politicii finannciare:
 generale – care asigură eficienţa politicii financiare bazîndu-se pe
legile economice, condiţiile social-istorice, experienţa altor ţări şi a
anilor precedenţi.

 parţiale – specifice unor ţări în dependenţă de condiţiile politice,

climaterice şi politica externă.
 Politica financiară a statului diferă în funcţie de interesele păturilor
sociale pe care le exprimă partidele de la putere:

1. de potenţialul a fiecărei ţări,

2. de orânduirea socială,

3. de metoda de conducere.

Politica financiară reprezintă o sferă relativ independentă în activitatea

statului şi mijloc important de realizare a politicii statului în orice domeniu
de activitate economică.
 2. Politica financiară la nivel macroeconomic
La nivel macroeconomic politica financiară reprezintă totalitatea deciziilor,
metodelor, instrumentelor şi a mijloacelor concrete privind procurarea şi
dirijarea resurselor financiare, precum şi instituţiile şi reglementările financiare
utilizate de stat pentru direcţionarea proceselor economice şi a relaţiilor sociale
într-o etapă determinată, în vederea realizării obiectivelor politicii
macroeconomice (ocuparea forţei de muncă, menţinerea stabilităţii preţurilor,
asigurarea creşterii economice şi echilibrarea balanţei de plăţi externe) şi
obţinerii echilibrului general în economie.
Politicile financiare includ două componente principale:

1. Politica bugetar-fiscală.

2. Politica monetar-creditară.
I. Politica bugetar - fiscală reprezintă activitatea de influenţare a
proceselor social - economice prin venituri şi cheltuieli publice, în
vederea realizării principalelor scopuri macroeconomice şi obţinerii
echilibrului general adecvat în economie.
 Instrumentele politicii bugetar-fiscale:
 Impozitul, care reprezintă instrument de preluare a unei părţi din
veniturile sau averea persoanelor fizice şi juridice la dispoziţia statului
 Taxa, care reprezintă plata efectuată de persoanele fizice, juridice pentru
serviciile prestate acestora de către instituţiile publice
 Transferul - plăţi guvernamentale fără rambursare (compensare) făcute
cetăţenilor
 Achiziţii guvernamentale, cheltuieli băneşti pentru procurarea de bunuri
şi servicii necesare statului
Politica bugetară - reprezintă politica în domeniul cheltuielilor publice,
care stabileşte:

 mărimea, destinaţia, structura optimală a cheltuielilor,

 obiectivele ce trebuie atinse în efectuarea diferitor cheltuieli,

 căile şi metodele ce se realizează pentru atingerea scopurilor

reieşind din faptul ca eforturile să fie minime.
 Dimensionarea cheltuielilor publice poate fi stabilită prin:

1. mărimi absolute, mărimea cheltuielilor în valuta naţională;

2. mărimi relative:
 În cadrul analizei cheltuielilor publice se poate utiliza
următorul sistem de indicatori, care pot fi divizaţi după:
• nivelul;
• structura;
• dinamica cheltuielilor publice.
 Indicatorii care exprimă nivelul cheltuielilor publice
sînt:
• volumul anual al cheltuielilor publice;
• ponderea cheltuielilor publice în PIB;
• cheltuielilor publice medii pe un locuitor.
Volumul anual al cheltuielilor publice reprezintă
mărimea lor valorică exprimată în unităţi monetare
naţionale. Acest indicator poate fi nominal şi real.
 Ponderea cheltuielilor publice în PIB se determină prin raportarea volumului
anual al cheltuielilor publice la PIB din anul respectiv şi se exprimă în %:

G
P  100%
G
Y

• unde: PG – ponderea cheltuielilor publice în PIB;

• G – volumul anual al cheltuielilor publice;
• Y – PIB.
În medie, acest indicator atinge nivelul de 40%. Gestionarea a 2/5 din PIB în
interesul public satisface nevoile economice şi sociale ale populaţiei şi permite
dezvoltarea ascendentă a economiei.
 Cheltuielile publice medii pe un locuitor se determină
prin raportarea volumului anual al cheltuielilor publice la
numărul de locuitori:

G
G  ml
Nl
unde:
• Gml – volumul cheltuielilor publice medii pe un locuitor;
• G – volumul anual al cheltuielilor publice;
• Nl – numărul locuitorilor.
 Deosebită importanţă în analiza cheltuielilor publice o are şi structura lor.
Din punct de vedere cantitativ structura cheltuielilor publice reprezintă
greutatea specifică (pondere) a fiecărei categorii de cheltuieli în totalul lor. Acest
indice poate fi calculat prin formula:

G
S  100%
i
Gi

unde: Gt
• SGi – greutatea specifică a categoriei de cheltuieli în totalul cheltuielilor
publice;
• Gi – cheltuieli publice de categoria i;
• Gt – cheltuieli publice totale;
• i – categoria de cheltuieli concrete.
Structura cheltuielilor publice pe diferite categorii se delimitează în cadrul
criteriilor de clasificare ale acestora, folosite în fiecare ţară sau în statisticele
internaţionale.
Pentru aprecierea evoluţiei cheltuielilor publice în timp, de la o perioadă la alta, se
apelează la indicatorii de dinamică, care sînt:
a) Creşterea nominală absolută a cheltuielilor publice rezultă din compararea
lor exprimată în preţuri curente şi se determină prin relaţia:

D G G G
n n n
1/ 0 1 0

unde:
DnG1/0 – creşterea nominală absolută a cheltuielilor publice în perioada analizată
(1) faţă de perioada de referinţă (0);
Gn1 şi Gn0 - cheltuieli publice nominale respectiv în perioada 1 şi 0.
b) Creşterea reală absolută a cheltuielilor publice, care rezultă din
compararea lor în preţuri constante, poate fi determinată conform
formulei:

D G G G
r r r
1/ 0 1 0

unde:
• DrG1/0 – creşterea reală absolută a cheltuielilor publice în
perioada 1 faţă de perioada 0;
• Gr1 şi Gr0 – cheltuieli publice reale respectiv în perioada 1 şi 0.
c) Creşterea nominală relativă a cheltuielilor publice se determină
prin relaţia:
n

 G
1
100%100%
IG n
n
1/ 0
G
0

unde:
• I G - indicele creşteri nominale a cheltuielilor publice;
n
1/ 0

• Gn1 - cheltuieli publice nominale în perioada 1;

• Gn0 - cheltuieli publice nominale în perioada 0;

Analiza indicatorului – creşterea nominală relativă a

cheltuielilor publice permite reliefarea mai pronunţată a
creşterii nominale absolute a cheltuielilor publice.
d) Creşterea reală relativă a cheltuielilor publice se
determină prin relaţia:
r

 G 1
*100%  100%
IG r
r
1/ 0
G 0
unde:
I
• G1 / 0 - indicele creşteri reale a cheltuielilor publice;
r

• Gr1 - cheltuieli publice reale în perioada 1;

• Gr0 - cheltuieli publice reale în perioada 0;
Politica fiscală reprezintă politica în domeniul stabilirii resurselor
financiare publice care stabileşte:

[Link] şi provenienţa resurselor ce pot fi procurate de stat de

la fondurile sale

[Link] de preluare ce se utilizează în procesul de constituire a

fondurilor financiare, deci stabilirea sistemului şi
instrumentelor fiscale.

[Link] ce trebuie atinse de instrumentele fiscale folosite în

procesul de constituire a fondurilor financiare.
Volumul şi provenienţa resurselor financiare se determină în
dependenţă de:

[Link] publice care sunt redate de necesarul de resurse

financiare,

[Link] intern brut,

[Link] şi progresivitatea impozitelor.

Fondurile financiare publice se pot forma pe seama contribuţiilor

contribuabililor depind de mărimea venitului, situaţia personală,
capacitatea de muncă şi domeniul de activitate.
II. Politica monetar-creditară – reprezintă activitatea de influenţare a proceselor
social-economice prin oferta de bani în vederea realizării principalelor scopuri
macroeconomice.
Instrumentele politicii monetar-creditare:
•Operaţiuni pe piaţa deschisă cu hîrtiilor de valoare (vînzarea cumpărarea de
către Banca Naţională a Moldovei (BNM) a hîrtiilor de valoare emise de
Guvernul ţării ce urmăreşte scopul de mărire sau reducere a cantităţii de bani în
circulaţie).
•Modificarea ratei dobânzii (micşorarea sau mărirea ratei dobânzii contribuie la
mărirea sau micşorarea resurselor creditare a băncilor comerciale).
•Modificarea ratei rezervelor obligatorii (schimbarea cotei depozitelor obligatorii
a băncilor comerciale care se păstrează în numerar la Banca Naţională a
Moldovei).
•Intervenţia pe piaţa valutară (stabilizarea cursului valutar prin vînzarea sau
cumpărarea monedei de către Banca Naţională a Moldovei).
 3. Politica financiară la nivel microeconomic
La nivel microeconomic politica financiară poate fi definită ca
totalitatea deciziilor, metodelor şi instrumentelor cu caracter
financiar utilizate de către conducerea întreprinderii în vederea
mobilizării, alocării şi gestionării resurselor băneşti, în scopul
realizării obiectivului principal de activitate - maximizarea
valorii de piaţă.
 Componentele de bază a politicii financiare la
întreprindere :
• politica de investiţii reprezintă plasarea capitalului într-o anumită
operaţiune;
• politica de finanţare reprezintă opţiunea întreprinderii de a-şi acoperi
necesităţile de finanţare prin fonduri proprii sau prin împrumuturi;
• politica de autofinanțare - întreprinderea trebuie să-şi asigure
dezvoltarea folosind rezultatele financiare pozitive, obţinute în exerciţiile
anterioare;
• politica de dividende - opţiunea unei societăţi pe acţiuni de a distribui
dividende în anumite exerciţii financiare.
 Direcţiile de manifestare a politicii financiare la
întreprindere :
• selectarea proiectelor de investiţii;
• identificarea modalităţilor de finanţare;
• fundamentarea structurii financiare a întreprinderii şi asigurarea unui raport
optim între capitalul propriu şi cel împrumutat;
• alegerea variantei de distribuire a dividendelor, respectiv a profitului net;
• selectarea soluţiilor optime privind modificarea mărimii capitalului propriu.

Politica financiară a întreprinderii este influenţată în mod direct şi

indirect de politica financiară la nivel macroeconomic, prin intermediul
instrumentelor, care la nivel microeconomic sunt considerate ca factorii
de influenţă (constrîngeri) externă.
 4. Aparatul financiar
Gestionarea fondurilor publice se realizeaza de catre stat prin:
1. organe care fac parte din sistemul democraţiei reprezentative (organele puterii centrale
şi locale de stat):
 Parlamentul;
 Consiliile raionale, municipale, orăşeneşti şi comunale.
2. organe care fac parte din autoritatea administrativă (organele administraţiei de stat
centrale şi locale):
 Guvernul;
 Ministerele;
 Alte organe centrale ale administraţiei publice de stat;
 Prefecturile şi primăriile.
3. Organe financiare specializate ale puterii executive, compartimente
financiare din unităţile economice şi instituţii:

Ministerul Finanţelor;
Băncile;
Societăţile de asigurări şi reasigurări;
Compartimente financiare din ministere şi alte organe centrale ale
administraţiei de stat, din prefecturi şi primării, din întreprinderi şi instituţii.

Menirea aparatului financiar este de a proiecta bugetul public, fondurile

speciale si de a le executa conform politicii statului.
 TEMA 4: Bugetul si procesul bugetar

1. Caracteristica şi conţinutul Bugetului de stat

2. Sistemul bugetar al RM

3. Caracteristica generală a procesului bugetar

4. Deficitul bugetar
 1. Caracteristica şi conţinutul Bugetului de stat

1. Document-program;
2. Act de previziuni;
3. Act de autorizare;
4. Act anual;
5. Act juridic;
6. Sistem de fluxuri financiare;
7. Instrument de politică a statului în domeniul fiscalităţii.
- Document-program, prin care statul prevede anual
mărimea şi structura veniturilor şi cheltuielilor din
cadrul economiei publice;
- Act de previziuni, sub forma unui tablou evolutiv şi
comparativ a veniturilor publice, precum şi a
destinaţiilor acestora;
- Act de autorizare, prin care puterea executivă este
împuternicită de puterea legislativă să efectueze cheltuieli
şi să perceapă venituri în acord cu prevederile legale;
- Act anual, deoarece se elaborează anual, având
putere de acţiune pe parcursul unui exerciţiu financiar
(în RM corespunde cu anul calendaristic);
- Act juridic, prin care se prevăd şi se aprobă, prin lege,
veniturile şi cheltuielile anuale ale statului sau ale
instituţiilor publice;
- Sistem de fluxuri financiare, prin care se exprimă
atât fluxurile financiare privind formarea resurselor
băneşti publice, cât şi fluxurile financiare ce se
degajă în procesul de gestionare al acestora;
- Instrument de politică a statului în domeniul
fiscalităţii, în sensul că, prin buget, se poate reflecta
politica fiscală propriu-zisă.
 Funcțiile Bugetului de stat
1. Controlul cheltuielilor, prin care este supravegheată execuţia bugetului de către
autorităţile publice care au conceput limitele şi condiţiile (Guvern, Parlament) şi
chiar în mod indirect, de către cetăţeni, care sunt atât finanţatori, cât şi beneficiarii
bugetului;

2. Gestiunea eficace a activităţii publice, prin care executanţii se asigură de utilizarea

eficace a resurselor financiare;

3. Proiectarea activităţii statului, prin care obiectivele urmărite sunt formulate în

diferite programe alternative, însoţite de posibilităţile de finanţare.
 2. Sistemul bugetar al Republicii Moldova
Sistemul bugetar - include totalitatea fondurilor de mijloace băneşti ale organelor
administraţiei publice, constituite în scopul îndeplinirii funcţiilor ce le revin.
Sistemul bugetar este determinat de structura organizatorică a statelor care pot fi
de tip unitar sau de tip federal.
În statele de tip unitar (Franţa, Marea Britanie, Suedia) sistemul bugetar include:
1. bugetul administraţiei publice centrale;
2. bugetele locale.
În statele de tip federal (SUA, Canada, Rusia) sistemul bugetar include:
[Link] federaţiei;
[Link] statelor, provinciilor sau regiunilor membre ale Federaţiei;
[Link] locale.
Conform prevederilor „Legii privind finantele publice si
responsabilității bugetar - fiscale” nr. 181 din 25.07.2014,
sistemul bugetar al RM (denumit buget public naţional)
include:

1. Bugetul de stat;
2. Bugetul asigurărilor sociale de stat;
3. Fondurile asigurării obligatorii de asisitență medicală;
4. Bugetele locale.
1. bugetulul de stat – totalitate a veniturilor, a cheltuielilor şi a surselor de
finanţare destinate pentru realizarea funcţiilor autorităţilor publice
centrale, cu excepţia funcţiilor proprii sistemului public de asigurări
sociale şi sistemului de asigurări obligatorii de asistenţă medicală, precum
şi pentru stabilirea relaţiilor cu alte bugete;
2. bugetul asigurărilor sociale de stat – totalitatea veniturilor, cheltuielilor
şi a surselor de finanţare destinate pentru realizarea funcţiilor şi
gestionarea sistemului public de asigurări sociale;
3. fondurile asigurării obligatorii de asistenţă medicală – totalitatea
veniturilor, a cheltuielilor şi a surselor de finanţare destinate pentru
realizarea funcţiilor şi gestionarea sistemului de asigurări obligatorii de
asistenţă medicală;
4. bugetele locale – totalitate a veniturilor, a cheltuielilor şi a surselor de finanţare
destinate pentru realizarea funcţiilor autorităţilor administraţiei publice locale de toate
nivelurile;
Bugetul public naţional reprezintă sinteza bugetelor
constituite în cadrul sistemului bugetar, cu excluderea
transferurilor interbugetare;
 Principii bugetare

1. Principiul anualităţii - bugetele se aprobă pentru o perioadă de un an

bugetar;
2. Principiul unităţii monetare - toate operaţiunile de încasări şi plăţi
bugetare se exprimă în monedă naţională;
3. Principiul unităţii presupune:
- toate resursele şi cheltuielile autorităţilor / instituţiilor bugetare se
reflectă şi se efectuează exclusiv în/din bugetul de la care se
finanţează;
- resursele şi cheltuielile bugetelor formate în cadrul sistemului
bugetar se consolidează în bugetul public naţional;
4. Principiul universalităţii presupune:
• toate resursele şi cheltuielile bugetare se reflectă în buget în sume
brute.
• resursele bugetelor componente ale bugetului public naţional sînt
destinate finanţării tuturor cheltuielilor prevăzute în bugetele
respective, fără a stabili relaţii între anumite tipuri de resurse şi
cheltuieli;
5. Principiul balansării - orice buget trebuie să fie balansat. Cheltuielile
bugetare trebuie să fie egale cu veniturile plus sursele de finanţare;
6. Principiul previzibilităţii şi sustenabilităţii - politica bugetar-fiscală şi
prognozele macrobugetare pe termen mediu, în baza cărora se
fundamentează bugetele anuale, se elaborează în conformitate cu
regulile bugetar-fiscale stabilite de prezenta lege şi se actualizează
periodic pentru a asigura stabilitate macroeconomică şi sustenabilitate
7. Principiul performanţei presupune:
• resursele bugetare se alocă şi se utilizează în mod econom, eficient şi
eficace, în concordanţă cu principiile bunei guvernări;
• bugetele se elaborează şi se raportează pe programe fundamentate pe
performanţă;
8. Principiul transparenţei presupune:
• Proiectele de acte normative în domeniul finanţelor publice se supun consultării
publice.
• Bugetele se elaborează, se aprobă şi se administrează în mod transparent, avînd
la bază:
- procesul bugetar, bazat pe un calendar bugetar şi pe proceduri transparente;
- roluri şi responsabilităţi bine definite în procesul bugetar;
- informaţie bugetară cuprinzătoare, elaborată şi prezentată publicului;
• Bugetele aprobate şi rapoartele privind executarea lor se fac publice;
9. Principiul specializării - bugetele se elaborează, se execută şi se raportează în
baza unui sistem unic de clasificaţie bugetară.
Clasificaţia bugetară, conform căreia se structurează bugetele,
cuprinde:
a) clasificaţia organizaţională;
b) clasificaţia funcţională;
c) clasificaţia programelor;
d) clasificaţia economică;
e) clasificaţia surselor.

Structura componentelor clasificaţiei bugetare şi metodologia de

aplicare se aprobă de către Ministerul Finanţelor şi se publică.
 Veniturile bugetare se formează din:
• impozite şi taxe;
• contribuţii de asigurări sociale de stat şi prime de asigurări obligatorii
de asistenţă medicală;
• granturi pentru susţinerea bugetului şi pentru proiectele finanţate din
surse externe;
• alte venituri prevăzute de legislaţie.

Tipurile şi cotele impozitelor, taxelor şi altor venituri bugetare, modul de

administrare a acestora, precum şi delimitarea lor între componentele
bugetului public naţional se stabilesc şi se reglementează de Codul fiscal şi
de alte acte legislative.
 Cheltuielile bugetare

• Cheltuielile bugetare sînt determinate de alocaţiile bugetare

specificate în legile/deciziile bugetare anuale şi includ cheltuieli de
personal, prestaţii sociale, cheltuieli de bunuri şi servicii, subvenţii
şi transferuri, dobînzi, cheltuieli destinate formării activelor fixe şi
alte cheltuieli prevăzute de legislaţie.
• Cheltuielile bugetare se efectuează doar prin intermediul
autorităţilor/instituţiilor bugetare.
• Delimitarea cheltuielilor între componentele bugetului public
naţional se efectuează în funcţie de competenţele şi
responsabilităţile financiare prevăzute de legislaţie.
 Sursele de finanţare se formează din:

• operaţiuni cu instrumente ale datoriei;

• operaţiuni aferente vînzării şi privatizării patrimoniului public;
• operaţiuni cu soldurile în conturile bugetului;
• alte operaţiuni cu activele financiare şi cu datoriile bugetului.

Plafonul datoriei de stat şi cel al garanţiilor de stat la sfîrşitul anului bugetar

se aprobă prin legea bugetului de stat pe anul respectiv.

Plafonul datoriei unităţilor administrativ-teritoriale şi cel al garanţiilor

autorităţilor administraţiei publice locale la sfîrşitul anului bugetar se aprobă
prin decizia bugetară pe anul respectiv, în condiţiile Legii privind finanţele
publice locale şi ale Legii cu privire la datoria sectorului public, garanţiile de
stat şi recreditarea de stat.
3. Caracteristica generală a procesului bugetar
Procesul bugetar poate fi definit ca ansamblu de activităţi şi operaţiuni
integrate coerent şi orientate spre acelaşi scop, care derulează stadial,
fiind aşezate într-un orar strict şi bine determinat.

Procesul bugetar reprezintă un ansamblu de operaţii care se succed

anual şi privesc elaborarea proiectului de buget, examinarea şi adoptarea
legii bugetare anuale, execuţia bugetului, încheierea şi aprobarea
contului de execuţie bugetară, precum şi controlul bugetar.
 Procedura de elaborare a bugetului de stat include următoarele
etape:

 în termenul stabilit de Guvern, Ministerul Finanţelor prezintă

Guvernului proiectul legii bugetare pentru anul bugetar viitor;

 până la 1 octombrie a fiecărui an Guvernul prezintă Parlamentului:

• proiectul legii bugetare anuale pentru anul bugetar viitor şi nota
explicativă;
• lista modificărilor în legislaţie, care rezultă din proiectul legii bugetare
anuale
Examinarea şi adoptarea Legii bugetare anuale de către Parlament

Proiectul legii bugetare anuale este examinat de Curtea de Conturi, care

prezintă Parlamentului un aviz la data stabilită de acesta.

Comisiile permanente ale Parlamentului examinează proiectul legii bugetare

anuale în condiţiile stabilite de Parlament şi prezintă avizele la proiectul legii
bugetare anuale Comisiei pentru buget şi finanţe. În baza avizelor Comisia
pentru buget şi finanţe întocmeşte raportul şi lista de recomandări asupra
proiectului legii bugetare anuale şi le prezintă Parlamentului.
Parlamentul examinează proiectul legii bugetare anuale, de regulă, în trei
lecturi .
 Executarea Bugetului de stat

Responsabilitatea pentru executarea bugetului de stat revine Guvernului.

În termen de 10 zile după adoptarea legii bugetare anuale, Ministerul Finanţelor:

• solicită de la autorităţile publice centrale planurile de finanţare, precum şi cele ale instituţiilor
subordonate;

• întocmeşte repartizările lunare ale veniturilor prevăzute de legea bugetară anuală şi de alte acte
legislative.

În termen de 45 zile după publicarea legii bugetare anuale, Ministerul Finanţelor aprobă repartizarea
lunară a veniturilor şi cheltuielilor bugetului de stat conform Clasificării bugetare.

În execuţia părţii de cheltuieli a bugetului de stat se parcurg succesiv patru etape: angajarea, lichidarea,
ordonanţarea şi plata.

Execuţia părţii de venituri a bugetului de stat presupune parcurgerea a patru etape, care se referă la:
aşezarea impozitelor, lichidarea, emiterea titlului de percepere a impozitelor şi perceperea propriu-zisă a
acestora .
Încheierea şi aprobarea contului de execuţie bugetară

Execuţia bugetului de stat presupune înregistrarea contabilă a veniturilor şi

a cheltuielilor, precum şi a încasărilor şi a plăţilor aferente acestora.

Aceste înregistrări sunt concretizate în dările de seamă contabile trimestriale

şi pentru întregul exerciţiu bugetar anual, pe care ordonatorii principali de
credite bugetare au obligaţia să le întocmească şi să le depună la Ministerul
Finanţelor.

Contul general anual de execuţie bugetară reflectă totalitatea operaţiunilor

privind încasarea veniturilor şi efectuarea cheltuielilor bugetului de stat.
 Controlul bugetar

Controlul asupra executării bugetului de stat reprezintă o etapă a procesului bugetar a cărei necesitate se
fundamentează pe restricţiile ce trebuie luate în considerare în alocarea pe destinaţii şi utilizarea resurselor
bugetare.

Conform noii concepţii privind controlul de stat, controlul financiar de stat în Republica Moldova se
exercită de către:

 Parlament, prin intermediul Curţii de Conturi;

 Guvern, prin intermediul Departamentului Control Financiar şi Revizie pe de lângă Ministerul Finanţelor;

 Firme de Audit, întemeiate în baza legislaţiei respective.

Execuţia bugetului de stat este supravegheată de către Curtea de Conturi care apreciază legalitatea şi
oportunitatea operaţiunilor financiare realizate.
 4. Deficitul bugetar
Execuţia bugetară, într-o anumită perioadă, se poate prezenta în una
din următoarele trei situaţii:
- deficitară – în cazul când cheltuielile depăşesc veniturile sau încasările
bugetare realizate;

- echilibrată, atunci când cheltuielile sunt egale cu venituile prevăzute;

- excedentară, când veniturile realizate în perioada respectivă sunt mai mari ca

cheltuielile.
 În ţările cu economie dezvoltată deficitele bugetare sunt
în jurul 2-3,5% din PIB.

În ţările în tranziţie deficitele bugetare sunt în general mari de 4-5% din PIB ele fiind
generate de:

- scăderea continuă a nivelului producţiei;

- creşterea ratei inflaţiei mult peste limitele admisibile;

- creşterea cheltuielilor bugetare prin asumarea de către guvern, în totalitate sau parţial, a
cheltuielilor sociale;

- creşterea datoriei publice.

În RM sursele de finanţare a deficitului bugetar se împart în:

1. Surse interne, care includ: împrumuturile BNM, împrumuturile

acordate de alte instituţii financiare, venituri de la vînzarea hîrtiilor de
valoare de stat, alte împrumuturi, mijloace depuse la bănci în conturi
depozitare, diferenţa dintre cursul de schimb la sursele valutare,
mijloace din privatizarea patrimoniului de stat;

2. Surse externe, care includ: împrumuturile contractate de la alte state

şi organizaţii internaţionale, alte împrumuturi.
 Tema 6. Conţinutul finanţelor întreprinderii

1. Esenţa şi rolul finanţelor întreprinderii

2. Funcţiile finanţelor întreprinderii
3. Conţinutul economic al finanţelor întreprinderii
 1. Esenţa şi rolul finanţelor întreprinderii

Finanţele întreprinderii cuprind relaţiile economice care apar în

procesul formării şi distribuirii resurselor financiare aflate la dispoziţia
întreprinderii în scopul obţinerii profitului maxim.
 Domeniul de studiu al finanţelor întreprinderii:

sunt banii şi relaţiile care apar în momentul utilizării şi câştigării

banilor, cât şi toate formele pe care banii le pot lua în procesul
circulaţiei lor (bani, materie primă, materie în curs de execuţie,
produse finite, creanţe, bani).
 Sistemul financiar al unui stat cuprinde 3 compartimente
mari:

1. Finanţe publice – studiază modul de formare şi repartizare a

fondurilor băneşti aflaţi la dispoziţia organelor de administrare
publică.
2. Finanţele întreprinderii – studiază modul de formare şi utilizare a
fondurilor băneşti aflate la dispoziţia agenţilor economici.
3. Finanţele gospodăriilor casnice – analizează modul de formare şi
investire a banilor persoanelor private (populaţia)
Rolul finanţelor întreprinderii constă în argumentarea diferitor
variante de decizii:

- de investire;
- de finanţare;
- de asigurare a utilizării eficiente a resurselor întreprinderii;
- de determinare exactă a necesarului de resurse materiale şi financiare
şi procurarea lor la cel mai mic preţ.
 Finanţele întreprinderii contribuie la:
 realizarea circuitului fondurilor;

 asigurarea resurselor băneşti necesare procurării

mijloacelor fixe, activelor curente şi salarizării
personalului;
 desfăşurarea procesului de producţie;

 desfacerea produselor;

 repartizarea veniturilor obţinute.

 2. Funcţiile finanţelor întreprinderii

Finanţele întreprinderii îndeplinesc următoarele funcții:

 funcţia de asigurare ;
 funcţia de repartiţie ;
 funcţia de analiză şi control
Funcţia de asigurare – presupune asigurarea
întreprinderii în cantitatea necesară şi la timpul oportun
cu resurse financiare. Criteriul principal care stă la baza
realizării funcţiei de asigurare este costul capitalului.
Funcţia de repartiţie constă în formarea, folosirea şi
alocarea capitalurilor în scopul realizării obiectivului
întreprinderii. Ea reflectă colectarea capitalurilor iniţiale
din diferite surse, circuitul lor şi repartizarea pe
destinaţii precum şi utilizarea acestora.
 Funcţia de analiză şi control - care are ca scop asigurarea
utilizării eficiente a capitalului şi este executată atât de
persoane cu funcţii din cadrul întreprinderii cât şi de organe
cu funcţii în acest domeniu, cum ar fi: Curtea de conturi,
Seviciul fiscal de Stat, Ministrul Finanţelor, Departamentul
Vamal, CCCEC, Băncile, Creditorii, etc.
Există următoarele forme de control financiar:

- preventiv;
- curent;
- posterior;
- intern;
- extern.
 3. Conţinutul economic al finanţelor întreprinderii

Analiza conţinutului finanţelor întreprinderii poate viza în egala măsura

cele trei modalităţi de manifestare:

- Teoria financiară;
- Politica financiară;
- Practica financiară.
Finanațele reprezentînd teoria financiară, dispun de o metodologie
capabilă să găsească soluţii la toate problemele financiare apărute.
 Finanţele ca și obiect al unei politici a managerilor întreprinderii
privind alegerea unei strategii financiare vizează atingerea obiectivului
principal.
Componentele principale ale politicii financiare sunt:
 Politica de investiţie care caracterizează comportamentul
întreprinderii în iniţierea proiectelor investiţionale;
 Politica de finanţare care caracterizează modul în care investiţiile vor
fi finanţate (surse proprii, surse împrumutate);
 Politica de dividend caracterizează modul în care profitul net va fi
distribuit.
Din punct de vedere practic finanţele fac obiectul unei acţiuni spre
atingerea unui scop definit.
- Analiza financiară identifică posibilităţi viitoare de creştere şi
generare a fluxurilor pozitive de numerar.

- Gestiunea financiară reprezintă ansamblul acţiunilor de

administrare a resurselor financiare ale întreprinderii care poate fi:
• gestiune financiară pe termen scurt care cuprinde gestiunea
stocurilor, creanţelor, pasivelor curente, numerarului
• gestiune financiară pe termen lung care cuprinde gestiunea
investiţiilor, capitalurilor proprii, datoriilor financiare.
Bazele conceptuale ale fiecărei ştiinţe pot fi formulate prin definirea
obiectului de studiu, care este reprezentat de:

• relaţiile financiare,
• resursele financiare,
• fluxurile financiare.
Tema 7. Asigurări private in cadrul sistemului economic

[Link] de asigurare: aspecte şi abordări

[Link]ţiile şi clasificarea asigurărilor
[Link] tehnice ale asigurărilor şi principiile de
determinare a despăgubirii
 [Link] de asigurare: aspecte şi abordări

Dezvoltarea activității de asigurare este în relație directă cu dezvoltarea

economiei.
Asigurările reprezintă un sistem de relații menite să protejeze interesele
personale și/sau patrimoniale ale asiguraților prin formarea de fonduri
bănești din contul primelor de asigurare plătite de asigurat, în schimbul
cărora asigurătorul își asumă obligația că la producerea riscului
asigurat să-i plătească asiguratului suma de asigurare sau
despăgubirea de asigurare.
Forţele naturii, dezvoltarea ştiinţei, tehnicii şi activitatea omului sunt
principalele cauze generatoare de pagube în economie.

Cauze generatoare de pagube sunt:

- independente de voinţa oamenilor, care au caracter obiectiv. Din ele fac
parte forţele distructive ale naturii, care nu pot fi controlate şi evitate de om
(cutremure de pământ, secetă, alunecări de teren, uragane, furtuni, grindină,
deces etc.)
- legate de comportarea oamenilor, care au un caracter subiectiv. Din ele fac
parte acele însuşiri (calităţi sau defecte), comportamente ale omului (neglijenţă,
neatenţie, grabă, etc.) care pot avea ca urmare accidente, incendii, explozii etc.
Pentru formarea și utilizarea fondului de asigurare se stabilesc
următoarele relații eonomice:

- Persoanele fizice și juridice achită prime de asigurare (fluxuri

bănești) companiilor de asigurări;

- fluxurile bănești sub formă de despăgubiri din partea

companiilor de asigurări sau sume asigurate ajung la
asigurații care au fost afectați de fenomenele asigurate.
Asigurarea este un raport juridic ce se realizează între o persoană fizică sau
juridică în calitate de asigurat şi o persoană juridică în calitate de asigurător, prin
care prin achitarea unei sume de bani numită primă de asigurare, asiguratul
obţine protecţia asigurătorului şi este despăgubit în cazul apariţiei evenimentului
asigurat cu o sumă de bani egală cu paguba sau cel mult egală cu suma asigurată.
Operaţiunea de asigurare poate fi reprezentată astfel:

Pa a – asigurat;
C. A. şi L. A – asigurător;
a A C. A. şi L. - contractul şi legea de asigurare;
Ia. Pa – primă de asigurare;
Ia. – Indemnizaţia de asigurare.
Fig. nr. 1 Asigurarea
 Particularitatea de bază a relaţiilor de asigurare este ca paguba produsă se
suportă de toţi membrii care au participat la formarea fondului de
asigurare, care se numesc asiguraţi. Analiza figurii de mai jos ne dă
posibilitatea să înţelegem mecanismul asigurării.
Asiguratul 1 Asiguratul 2 .............. Asiguratul N-1 Asiguratul N

Prima de Prima de Prime de Prima de Prima de

asigurare asigurare asigurare asigurare asigurare
Indemnizaţia
de asigurare
Fondul de asigurare
Fig. nr. 2 Mecanismul relaţiilor de asigurare
Mijloacele băneşti din fondul de asigurare, acumulate în baza primelor de asigurare
de la asiguraţii de la primul până la asiguratul N, sunt utilizate pentru compensarea
pagubelor produse de riscurile asigurate numai la asiguraţii la care s-au înregistrat
pagube la producerea riscului asigurat (în cazul nostru asiguratul N-1).
Activitatea de asigurare se bazează pe principiul mutualităţii, specific
asigurărilor, adică numărul asiguraţilor la care s-a produs riscul asigurat este
mult mai mic decât numărul total de asiguraţi care au participat la formarea
fondului de asigurare.

Asigurarea are la bază principiul mutualităţii: fiecare asigurat contribuie

cu o sumă (primă de asigurare) la crearea fondului de asigurare din
care sunt acoperite daunele suferite (sumă de bani mai mare).
Prin constituirea fondului de asigurare se realizează interesele colective şi
cele personale ale membrilor societăţii, fiind determinate aspecte
economice şi sociale ale activităţii.

Formele de constituire a fondului de asigurare:

a) fonduri de rezervă constituite în mod individual;
b) fonduri de rezervă şi/sau de asigurare constituite în mod centralizat;
c) fonduri de asigurare propriu-zise, constituite la dispoziţia unor
societăţi comerciale sau a unor organizaţii mutuale de asigurare prin
plata primelor de asigurare.
a)fonduri de rezervă constituite în mod individual
Constituirea fondurilor de rezervă în mod individual are la bază autoasigurarea.
De regulă, întreprinderile constituie un asemenea fond în mărime de 15% din
capitalul social.
Constituirea fondului de rezervă, pe de o parte, necesită costuri suplimentare, iar pe
de altă parte, este necesar ca acestea să aibă un anumit grad de lichiditate, pentru a
putea fi folosite de îndată ce apare nevoia reparării prejudiciului pentru care a fost
constituit.( sub formă de depuneri bancare etc.)
b) fonduri de rezervă şi/sau de asigurare constituite în mod
centralizat

Fondul de rezervă şi/sau de asigurare centralizat, în literatura de specialitate, este

un fond constituit la nivel de stat. Acesta se constituie din contul mijloacelor de stat
şi este destinat pentru a garanta recuperarea daunei, lichidarea consecinţilor
calamităţilor naturale şi ale avariilor de proporţii, care constituie o situaţie
extremală, cauzând astfel distrugeri şi victime umane de proporţii foarte mari.
Acest fond se constituie atât în formă materială (materiale, combustibil, produse
alimentare), cât şi în formă bănească, rezerve financiare publice. Gestionarea
fondului centralizat îi aparţine Guvernului.
c) fonduri de asigurare propriu-zise, constituite la dispoziţia unor
societăţi comerciale sau a unor organizaţii mutuale de
asigurare prin plata primelor de asigurare
Această formă de constituire a fondului destinat acoperirii pagubelor produse de
calamităţi şi accidente se realizează prin intermediul unor organizaţii specializate
(societăţi de asigurare-reasigurare, brocheri în asigurări, organizaţii de asigurare
mutuale etc) și se caracterizează prin aceea că fondul se constituie în mod
descentralizat, pe seama contribuţiei persoanelor fizice şi juridice asigurate (prime
sau cotizaţii), dar se utilizează în mod centralizat pentru acoperirea pagubelor
suferite de asiguraţi, adică pierderile provocate de calamităţile naturale şi
accidente se repartizează asupra tuturor participanţilor ce au constituit fondul.
Crearea fondului de asigurare propriu-zis se bazează pe principiul mutualităţii.
Mutualitatea constă în accea că fiecare persoană din grupul respectiv are în acelaş
timp atât calitate de asigurat, cât şi de asigurător. Toţi participanţii la asigurare au
obligaţia să plătească o sumă modestă, numită primă de asigurare pentru
constituirea fondului de asigurare, din care se compensează daunile suferite de
asiguraţi şi se plătesc sumele asigurate în urma survenirii riscului cuprins în
asigurare.
 Asigurarea reprezintă constituirea, pe principiul mutualităţii, de către
un asigurător, a unui fond de asigurare, prin contribuţia unui număr de
asiguraţi, expuşi la producerea anumitor riscuri şi indemnizarea celor
care suferă un prejudiciu in urma producerii riscurilor asigurate.
Principalele forme de protecţie a oamenilor şi bunurilor împotriva riscurilor sunt:
 Evitarea sau prevenirea riscului. Selectarea măsurilor capabile să facă
imposibilă producerea riscului.( de ex renunţarea la cultivarea, în anumite zone, a
acelor plante care sunt deosebit de sensibile la grindină şi cultivarea altor plante
mai rezistente în zonele respective, evitarea practicării unor meserii de către
persoanele predispuse a contacta anumite boli profesionale etc).
 Limitarea pagubelor provocate de riscurile produse. După producerea
evenimentelor distructive, însă înainte ca acestea să se fi încheiat, persoanele
interesate sunt obligate să ia măsuri pentru limitarea pagubelor produse de
riscurile asigurate. (de ex la stingerea şi localizarea incendiilor, aplicarea de
tratamente curative persoanelor care au suferit accidente ori s-au îmbolnăvit,
pierzându-şi capacitatea de muncă).
 Formarea unor fonduri de rezervă in vederea acoperirii, pe seama resurselor
proprii, a eventualelor pagube presupune constituirea de către unitatea
economică a unui fond de rezervă, pe care să-l folosească pentru acoperirea
pagubelor provocate de calamităţi sau de accidente. (autofinantarea).

 Trecerea riscului asupra altei persoane se poate realiza in conditiile in care

persoana fizica sau juridica ameninţată de un risc oaricare (sau de un complex
de riscuri) este de accord să plătească o suma de bani unei altei persoane (de
regula o companie specializată în asigurări), iar acesta se angajază să suporte
paguba provocată de riscul (complexul de riscuri) respectiv.
Această modalitate se aplica atunci când celelalte măsuri nu pot fi luate în
considerare din motive legate de natura şi mărimea riscului, de capacitatea
economică a persoanei fizice sau juridice interesate, de economicitatea
solutiilor etc
Conceptul de asigurare poate fi abordat din punct de vedere: juridic,
economic şi financiar.
• Din punct de vedere juridic pentru a fi operantă, asigurarea trebuie să capete o formă juridică, fapt ce rezultă dintr-un
contract ca lege a părţilor şi din legea propriu-zisă emisă de puterea legislativă. Astfel, contractul de asigurare şi legea de
organizare a asigurărilor constituie izvoarele de drepturi şi obligaţii în materie de asigurări.
• Din punct de vedere economic asigurarea implică constituirea, în condiţii specifice, a fondului de asigurare, în legătură
cu care pot fi puse în evidenţă câteva aspecte:
 faptul că asigurarea se constituie în formă bănească;
 fondul de asigurare se constituie descentralizat, la nivelul fiecărei societăţi de asigurare, pe seama primelor de
asigurare încasate;
 constituirea şi utilizarea fondului de asigurare implică relaţii economice între părţi prin fluxurile băneşti pe care
le presupune încasarea primelor şi apoi plata despăgubirilor aferente.
• Din punct de vedere financiar – se poate aprecia că asigurarea se constituie într-un intermediar financiar între
persoanele fizice asigurate care plătesc eşalonat primele de asigurare şi persoanele fizice sau juridice care au nevoie de
resurse financiare suplimentare.
 2. Funcţiile şi clasificarea asigurărilor
Elemente care ne vorbesc despre importanţa asigurărior sunt funcţiile pe care
le îndeplinesc:
Funcţia principală a asigurării – funcţia de repartiţie – care,
• se manifestă în procesul de formare a fondului de asigurare, la dispoziţia
instituţiei de asigurare, pe seama primei de asigurare (contribuţiei),
suportate de persoanele fizice şi juridice cuprinse în asigurare;
• se manifestă în procesul de dirijare a fondului de asigurare către
destinaţiile sale legale, şi anume: plata indemnizaţiilor de asigurare,
finanţarea unor acţiuni cu caracter preventiv, acoperirea cheltuielilor
administrative şi gospodăreşti ale organizaţiei de asigurare şi constituirea
unor fonduri de rezervă.
• la fel, prin intermediul funcţiei de repartiţie, impozitele datorate de
organizaţiile de asigurare sunt achitate în bugetul de stat, iar
contribuţiile de asigurări sociale – în bugetul asigurărilor sociale de
stat.
Funcţia de control – ca funcţie complementară a asigurării,
urmăreşte modul cum se încasează primele de asigurare şi alte
venituri ale organizaţiei de asigurare, cum se efectuează plăţile cu
titlul de indemnizaţie de asigurare, cheltuielile de prevenire a
riscurilor, cheltuielile administrative şi gospodăreşti etc., care este
determinarea drepturilor cuvenite asiguraţilor, îndeplinirea integrală
şi la timp a obligaţiilor financiare ale instituţiei de asigurare către
terţi.
 Funcţii specifice activităţii de asigurare
1. Funcţia de compensare a pagubelor prezintă interes atât pentru:
• asigurat, asigurarea dă o marjă de siguranţă cu privire la protecţia bunurilor şi a vieţii;
• economia naţională, asigurarea nu poate preîntâmpina pagubele dar, prin acordarea operativă de
despăgubiri, poate să realizeze, într-un termen relativ rezonabil, refacerea condiţiilor pentru desfăşurarea
activităţii productive sau a capacităţii de muncă pentru persoanele vătămate.
2. Funcţia de prevenire a producerii pagubelor se realizează pe două căi:
• prin finanţarea unor activităţi de prevenire a calamităţilor şi accidentelor;
• prin formularea unor asemenea condiţii de asigurare care să-i constrângă pe asiguratori să promoveze
acţiuni de prevenire a evenimentelor şi să-i cointereseze în menţinerea în bună stare a bunurilor
asigurate.
3. Funcţia financiară rezidă în aceea că asigurarea este apreciată ca fiind una din pârghiile sistemului
financiar prin încasarea primelor de asigurare pe parcursul exerciţiului financiar şi scadenţa la începutul
anului de referinţă.
4. Asigurarea nu este numai o categorie economico-financiară, dar şi o instituție de drept, deoarece ea
îndeplineşte şi funcţia educativă. Normele de drept care reglementează asigurarea, de asemenea,
stimulează corectitudinea subiecţilor asigurării prin stabilirea unor înlesniri şi sancţiuni.
Plata despăgubirilor şi a sumelor asigurate cuvenite se face treptat, pe tot parcursul anului, pe măsura
apariţiei şi argumentării necesităţii plăţilor.
3. Elementele tehnice ale asigurărilor şi principiile de
determinare a despăgubirii
Elementele asigurărilor :
1. Subiectul asigurării –asigurarea implică o serie de părţi sau subiecte,
pesoane fizice sau juridice, între care se formează raporturi juridice în
temei legal sau contractual. Acești subiecţi sunt:
a) asiguratorul – este persoana juridică (societatea de asigurări) care, în
schimbul primei de asigurare încasate de la asiguraţi, îşi asumă
răspunderea: de a acoperi pagubele bunurilor asigurate provocate de
anumite calamităţi naturale sau accidente, de a plăti suma asigurată la
producerea unui anumit eveniment în viaţa persoanei respective sau de
a plăti despăgubiri pentru prejudiciul de care asiguratul răspunde, în
baza legii, faţă de alte persoane;
b) asiguratul, care poate fi:
- persoana fizică sau juridică care, în schimbul primei de
asigurare plătite asiguratorului, îşi asigură bunurile
împotriva anumitor calamităţi naturale sau accidente,
- persoana fizică care se asigură împotriva unor evenimente
care pot să apară în viaţa sa,
- persoana fizică sau juridică care se asigură pentru
prejudiciul pe care îl poate produce unor terţe persoane.
c) contractantul asigurării – persoana fizică sau juridică
care poate încheia asigurarea, fără a obţine prin aceasta
calitatea de asigurat (ex.: un agent economic poate să
încheie asigurarea pentru salariaţiii săi – transportaţi la şi
de la locul de muncă).
d) beneficiarul asigurării – este persoana care are dreptul
să încaseze suma asigurată sau despăgubirea, fără să fie
neapărat parte în contractul de asigurare.
2. Obiectul asigurării :
a. bunuri – asigurările de bunuri implică plata unor despăgubiri de
către asigurator în favoarea asiguratului, în cazul în care, datorită
unor calamităţi, accidente, se produc pagube, prejudicii bunurilor
asigurate;
b. persoane – acestea pot constitui obiect în asigurare prin faptul că
asiguratorul garantează persoanei fizice – ca asigurat – sau unei
terţe persoane – ca beneficiar în asigurare – plata sumei asigurate,
la ivirea evenimentului în funcţie de care s-a perfectat asigurarea;
c. răspunderea civilă – asiguratorul preia asupra sa obligaţiile de
despăgubire pe care asiguratul le-ar putea avea faţă de o terţă
persoană fizică sau juridică, căreia asiguratul i-a produs un
prejudiciu.
3. Riscul – noţiunea de risc este esenţială şi caracteristică în ansamblul
elementelor generale ale asigurărilor. Riscul are semnificaţii multiple: pericol
sau primejdie posibilă sau eveniment incert, posibil şi viitor, care ar putea
afecta bunurile, capacitatea de muncă, sănătatea, viaţa, etc.
Riscurile pot fi provocate de:
- forţele naturii, care acţionează cu caracter accidental (forţă majoră, incendiu
etc.) sau cu caracter permanent (ex.: uzura).
- de forţe umane ca urmare a unor interese individuale deosebite, a influenţelor
economice.
- de imperfecţiunile comportamentului uman.
Riscul asigurabil este fenomenul, evenimentul sau un grup de fenomene
sau evenimente care, odată produs, datorită efectelor sale, obligă pe
asigurator să plătească asiguratului despăgubirea sau suma
asigurată.
Noţiunea de risc asigurabil are, mai multe sensuri:
- probabilitate de producere a evenimentului. Cu cât acest eveniment are o
frecvenţă mai mare, cu atât este mai mare pericolul de producere a pagubei şi
apare mai necesară asigurarea.
- posibilitatea de distrugere parţială sau totală a bunurilor de unele
fenomene imprevizibile (grindină, incendiu, seism etc.).
În cazul asigurărilor de persoane, riscul asigurabil este elementul
neprevăzut, dar posibil de realizat, care, odată produs, conduce la pierderea
totală sau parţială a capacităţii de muncă a asiguratului.
Un bun poate fi asigurat împotriva unuia sau mai multor riscuri.
Fenomenul care a fost deja produs se numeşte caz asigurat sau sinistru.
4. Suma asigurată – conform contractului de asigurare, este partea din
valoarea asigurării pentru care asiguratorul îşi asumă răspunderea, în
cazul producerii fenomenului pentru care s-a încheiat asigurarea. Suma
asigurată este limita maximă a răspunderii asiguratorului şi ea nu poate depăşi
valoarea reală a bunului asigurat.
În asigurările obligatorii, asiguratul nu-şi poate stabili suma asigurată,
aceasta fiind prevăzută de lege, purtând denumirea de normă de asigurare.
La cele facultative, aceasta se stabileşte în funcţie de propunerea asiguratului,
cu condiţia ca asiguratorul să fie de acord. La asigurările de persoane, suma
asigurată se stabileşte în funcţie de înţelegerea dintre asigurator şi asigurat.

5. Prima de asigurare – suma de bani pe care o plăteşte asiguratorul pentru ca

acesta să constituie fondul de asigurare necesar plăţii indemnizaţiilor în cazul
producerii riscului asigurat.
Societatea de asigurare are obligaţia să mai constituie şi alte rezerve sau
fonduri prevăzute prin dispoziţiile legale.
Valoarea primei de asigurare se stabileşte înmulţind suma asigurată cu cota-
primă, stabilită la 100 u.m. sumă asigurată (sau 1000 u.m.).
6. Durata asigurării – perioada de timp cât există raportul de asigurare
între asigurat şi asigurator, aşa cum a fost stabilit prin contractul de
asigurare. Durata asigurării este specifică asigurărilor facultative: la
asigurările de bunri, contractele de asigurări durează între câteva luni
şi un an; la asigurările de viaţă – durata este mai extinsă (5-30 ani).
Durata asigurării exercită o influenţă deosebită asupra mărimii primei
de asigurare.
7. Paguba sau dauna – reprezintă pierderea, exprimată valoric, suferită
de un bun asigurat, ca urmare a producerii unui fenomen împotriva
căruia s-a încheiat asigurarea. Aceasta nu poate fi decât mai mică sau
cel mult egală cu valoarea bunului asigurat. Astfel, paguba poate fi:
- totală – bunul a fost distrus în întregime;
- parţială – pierderea este mai mică decât valoarea bunului asigurat.
8. Despăgubirea de asigurare – suma de bani pe care
asiguratorul este obligat să o plătească, cu scopul de a
compensa paguba produsă de riscul asigurat. Despăgubirea
nu poate depăşi suma asigurată şi este mai mică sau egală cu
valoarea pagubelor, în funcţie de princpiul de răspundere al
asiguratorului care a fost aplicat la acoperirea pagubei.
 În practica curentă se utilizează trei principii valabile la acordarea
despăgubirii:
 principiul răspunderii proporţionale – despăgubirea este
stabilită în aceeaşi proporţie faţă de paguba în care se află suma
asigurată faţă de valoarea bunului asigurat. În cazul în care suma
asigurată este egală cu valoarea reală a bunului asigurat, atunci
despăgubirea este şi ea egală cu paguba suferită de bunul respectiv.
 Exemplu:
Valoarea construcţiei - 30000 lei;
Suma asigurată - 20000 lei;
Paguba - 15000 lei.
D / P = Sa/Vr
D = Sa * P/Vr
Despăgubirea = 20000*15000/30000 = 10000 lei;
 principiul primului risc – se aplică mai des, la bunurile la care
riscul de producere a pagubei totale este mai redus (ex.: la
asigurarea clădirilor). Valoarea sumei asigurate este considerată ca
reprezentând maximum de pagubă previzibilă pentru bunul
respectiv. La acest principiu, nivelul despăgubirii depinde numai de
valoarea pagubei şi a sumei asigurate.
Principiul primului risc este mai avantajos pentru asigurat decât
principiul răspunderii proporţionale, pentru că pagubele sunt
compensate într-o măsură mai mare, dar şi nivelul primelor de
asigurare este mai mare.
 Exemplu:
Valoarea construcţiei - 30000 lei;
Suma asigurată - 20000 lei;
Paguba I - 15000 lei;
Paguba II - 25000 lei;
Despăgubirea I - 15000 lei;
Despăgubirea II - 20000 lei;
 principiul răspunderii limitate (clauza cu franșiză) – se caracterizează
prin faptul că despăgubirea se acordă numai dacă paguba depăşeşte o
anumită valoare prestabilită. Astfel, o parte din pagubă va cădea în
răspunderea asiguratului, numită franșiză. Aceasta poate fi:
- atinsă sau simplă – asiguratorul acoperă în întregime paguba, până la
nivelul sumei asigurate, dacă aceasta este mai mare decât franchiza;
 Exemplu:
Suma asigurată - 10000 lei;
Franchiza - 3000 lei;
Paguba I - 5000 lei;
Paguba II - 1000 lei;
Despăgubirea I - 5000 lei;
Despăgubirea II - 0 lei;
- deductibilă sau absolută - aceasta se scade, în toate cazurile, din
pagubă, indiferent de volumul pagubei. Asiguratorul asigură numai
partea din pagubă care depăşeşete franchiza.
 Exemplu:
• Suma asigurată - 10000 lei;
• Franşiza - 3000 lei;
• Paguba I - 5000 lei;
• Paguba II - 1000 lei;
• Despăgubirea I - 2000 lei;
• Despăgubirea II - 0 lei.

Indiferent de tipul de franchiză, nu se acordă despăgubire dacă valoarea

pagubei se încadrează în limitele franchizei.
 Criterii de clasificare ale asigurărilor

• După domeniul la care se referă, asigurările

pot fi grupate în:
o asigurări de bunuri,
o asigurări de persoane,
o asigurări de răspundere civilă.
 Asigurările de bunuri au ca obiect diferite valori materiale
aparţinând persoanelor fizice sau juridice, care pot fi supuse acţiunii unor
fenomene naturale sau accidentelor. Asigurările de bunuri cuprind o gamă
variată de valori materiale, cum sunt: mijloacele de producţie fixe şi
circulante, culturile agricole şi rodul viilor, animalele domestice,
autovehiculele, navele maritime şi fluviale, aeronavele, clădirile şi alte
construcţii, bunurile casnice şi alte categorii de bunuri aparţinând
populaţiei.
 Asigurările de persoane au ca obiect persoana fizică în sine, ele
încheindu-se pentru diminuarea consecinţelor negative cauzate de
calamităţi naturale, accidente, boli etc. sau pentru plata sumelor asigurate
în legătură cu producerea unor evenimente în viaţa persoanelor (deces,
împlinirea unei anumite vârste, pierderea capacităţii de muncă etc.).
 Prin asigurările de răspundere civilă, asigurătorul îşi asumă
obligaţia de a plăti despăgubirea pentru prejudiciul adus de asigurat unor
terţe persoane. Este vorba de prejudiciul ce poate fi cauzat prin producerea
unor accidente concretizate în vătămare corporală sau deces ori în
avarierea sau distrugerea unor bunuri sau în alte pagube pentru care
asiguratul răspunde conform legii.
• După obiectul de activitate:
o asigurări de viaţă,
o asigurări de persoane, altele decât cele de viaţă;
o asigurări de autovehicule;
o asigurări maritime şi de transport;
o asigurări de aviaţie;
o asigurări de incendiu şi alte pagube la bunuri;
o asigurări de răspundere civilă;
o asigurări de credite şi garanţii;
o asigurări de pierderi financiare din riscuri asigurate şi asigurări agricole.

• După forma juridică de realizare, asigurările de bunuri, persoane

şi răspundere civilă se grupează în:
o asigurări prin efectul legii (obligatorii),
o asigurări facultative (contractuale).
Asigurările prin efectul legii apar din interesul economic şi social al întregii
colectivităţi pentru apărarea avuţiei naţionale, menţinerea continuităţii procesului de
producţie şi protejarea victimelor unor accidente. Cu alte cuvinte, asigurarea prin
efectul legii se introduce atunci când bunurile unui mare număr de persoane fizice
sau juridice sunt ameninţate de anumite riscuri, astfel încât fiecare deţinător al
bunului respectiv ar putea avea de suportat pagube, mai devreme sau mai târziu, la
producerea riscurilor respective. Deci, pentru ca agenţii economici sau populaţia să
poată primi despăgubirile necesare acoperirii pagubelor produse de calamităţi
naturale sau accidente unor bunuri foarte importante (clădiri şi alte mijloace fixe,
animale, culturi agricole etc.) se instituie asigurarea acestora prin efectul legii.
Asigurările facultative iau naştere pe baza contractului de asigurare încheiat între
asigurător şi asigurat. Asigurătorul este obligat să accepte asigurarea facultativă
propusă de asigurat, dacă aceasta corespunde prevederilor din actele normative în
vigoare. Pentru ca asigurătorul să accepte asigurarea propusă, este necesar ca
persoana fizică sau juridică ce solicită încheierea acesteia să declare în scris toate
datele necesare pentru identificarea bunului respectiv, împrejurările esenţiale privind
natura şi sfera riscului. De asemenea, este necesar ca persoana care solicită
încheierea asigurării să fie de acord cu plata primelor de asigurare şi să respecte toate
obligaţiile ce-i revin pe perioada valabilităţii contractului de asigurare. Pentru
potenţialii asiguraţi, încheierea asigurării facultative depinde de voinţa lor, ei fiind
singurii care pot decide în legătură cu contractarea asigurării.
 • După riscul cuprins în asigurare, asigurările pot fi clasificate astfel:
oasigurări împotriva incendiului, trăznetului, exploziei, mişcărilor seismice etc. bunurile
asigurate contra acestor fenomene sunt: clădirile, construcţiile, utilajele şi instalaţiile,
mijloacele de transport, mobilierul şi obiectele de uz casnic etc.;
oasigurări contra grindinei, furtunii, uraganului, ploilor torenţiale, inundaţiilor, prăbuşirii
sau alunecării de teren etc. Împotriva acestor riscuri sunt asigurate de obicei culturile
agricole şi rodul viilor;
oasigurări pentru boli, epizootii şi accidente care se practică în cazul animalelor;
oasigurări contra avariilor şi altor riscuri specifice (răsturnări, ciocniri, căderi, derapări
etc.), la care sunt supuse mijloacele de transport şi încărcăturile aflate pe acestea, în
timpul staţionării şi al mersului;
oasigurări împotriva unor evenimente ce apar în viaţa oamenilor, ca deces, boli, accidente
etc. care pot duce la pierderea temporară sau definitivă a capacităţii de muncă;
oasigurări pentru cazurile de răspundere civilă care se referă la prejudicii cauzate terţelor
persoane prin accidente de autovehicule prin exercitarea unei anumite activităţi etc.
• După sfera de cuprindere în profil teritorial, asigurările pot fi grupate în
asigurări interne şi asigurări externe.
o Asigurările interne au caracteristaic faptul că, în general, părţile
contractante domiciliază în aceeaşi ţară, bunurile, persoanele şi
răspunderea civilă care fac obiectul lor se află pe teritoriul aceleiaşi ţări, iar
riscurile asigurate se pot produce pe acelaşi teritoriu.
o Asigurările externe au caracteristic faptul că apar în legătură cu persoane,
răspundere civilă sau bunuri care ies în afara limitelor teritoriale ale ţării în
care se încheie contractul de asigurare. În cazul acestor asigurări, una din
părţile contractante ori beneficiarul asigurării domiciliază în altă ţară sau
obiectul asigurării ori riscul asigurat se află, respectiv se poate produce, pe
teritoriul unei alte ţări.
• După felul raporturilor ce se stabilesc între asigurător şi asigurat,
asigurările pot fi grupate în asigurări directe şi asigurări indirecte sau reasigurări.
o Specific asigurărilor directe este faptul că raporturile de asigurare se stabilesc în
mod nemijlocit între asiguraţi (diferite persoane fizice sau juridice) şi
asigurător, fie prin intermediul contractului de asigurare, fie în baza legii.
o Spre deosebire de asigurările directe, reasigurarea apare ca un raport ce se
stabileşte de fiecare dată între două societăţi de asigurare dintre care una are
calitatea de reasigurat (cedent), iar celălat de reasigurător. Reasigurarea are la
bază contractul de reasigurare, prin intermediul căruia reasiguratul cedează unui
reasigurător o parte din răspunderile pe care şi le-a asumat prin contractul de
asigurare şi o parte din primele de asigurare încasate. În acest fel reasigurătorul
(reasigurătorii) îşi asumă răspunderea de a participa la acoperirea pagubelor
care se pot produce bunurilor cuprinse în contractul de asigurare în limitele
menţionate în contractul de reasigurare.
 Tema 7. Impozite – noțiuni generale

1. Conţinutul economic şi funcţiile impozitelor

2. Clasificarea impozitelor şi taxelor
3. Elementele tehnice ale impozitului
4. Sistemul fiscal al RM
 1. Conţinutul economic şi funcţiile impozitelor

Impozitul reprezintă o contribuţie

bănească obligatorie şi cu titlu nerambursabil,
datorată, conform legii, statului de către
persoanele fizice şi juridice pentru veniturile
pe care le obţin sau pentru averea pe care o
posedă. Plata impozitului se efectuează în
cuantumul şi termenul precis stabilit prin lege.
 Trăsăturile
Legalitatea impozitelor
impozitelor
Obligativitatea impozitelor
presupune că plata nu este
se face în baza autorizării conferite benevolă şi poartă un caracter
prin lege obligatoriu

Trăsăturile
impozitelor

Nerestituirea impozitelor Nonechivalența impozitelor

prevede, că prelevările de impozite presupune că contribuabilii nu
la fondurile publice de resurse beneficiază
financiare se fac cu titlu definitiv şi de contraservicii imediate şi directe
nerambursabil din partea statului
 Taxa reprezintă plata efectuată de persoanele fizice şi
juridice pentru serviciile prestate acestora de instituţiile
publice care primesc, întocmesc sau eliberează diferite acte,
prestează servicii şi rezolvă alte interese legitime.

• taxe judecătoreşti, încasate de instanţele jurisdicţionale pentru

acţiunile introduse spre judecare;
• taxe de notariat, pentru eliberarea, certificarea, legalizarea sau
După natura lor, autentificarea de acte, copii etc.
taxele pot fi: • taxe de consulare, pentru eliberarea de certificate de origine,
acordarea de vize ş.a.
• taxe de administraţie, pentru eliberări de permise, autorizaţii,
legitimaţii de către organele administraţiei de stat.

După obiectul
operaţiunii care se • taxe de timbru
efectuează şi
urmează a fi taxată, • taxe de înregistrare
taxele pot fi:
Trăsăturile specifice ale taxelor sunt:

• Plata neechivalentâ deoarece, conform

dispoziţiilor legale, aceasta poate fi mai mare
sau mai mică comparativ cu valoarea
prestaţiilor efectuate de organe sau instituţii de
stat.
• Subiectul plătitor este precis determinat din
momentul când acesta solicită efectuarea unei
activităţi din partea unei instituţii de stat.
• Taxele reprezintă o contribuţie de acoperire a
cheltuielilor necesare serviciilor solicitate de
diferite persoane în mod direct şi imediat.
 Între impozite şi taxe există unele
deosebiri distincte:

 În cazul impozitului, statul nu este obligat să presteze un

echivalent direct şi imediat, pe când pentru taxe se
prestează de către stat un serviciu direct şi, pe cît de
posibil, imediat.
 Cuantumul impozitului se determină în funcţie de natura
şi volumul venitului impozabil, în timp ce mărimea taxei
depinde, de felul şi costul serviciului prestat.
 La impozite, termenele de plată se stabilesc în prealabil,
în timp ce termenele de plată ale taxelor se fixează, de
regulă în momentul solicitării sau după prestarea
serviciilor.
 Rolul impozitelor
Contribuţia la formarea fondurilor generale de dezvoltare a
Financiar societăţii – are ca scop formarea veniturilor bugetului de
stat necesare pentru asigurarea activităţii vitale a organelor
de stat

Reglarea unor fenomene economice sau

Economic sociale - prin care statul încearcă de a folosi
impozitele ca mijloc de intervenţie în
activitatea economică

Redistribuirea unor venituri primare sau derivate–

Social prin intermediul impozitelor statul participă la
redistribuirea unei părţi importante din PIB între
clase şi pături sociale, între persoane fizice şi cele
juridice.
 Funcţiile impozitelor

Funcţia fiscală Funcţia de

a impozitelor se manifestă
stimulare
prin contribuţia permanentă a impozitelor se manifestă
şi sistematică a impozitelor la atât prin favorizarea cât şi
formarea resurselor prin pedepsirea
financiare ale statului. contribuabililor.

Funcţia de reglare Funcţia de

reiese din necsitatea redistribuire
reglementării de către are un caracter obiectiv şi
stat a unor procese a Funcţia de control, asigură procesul de
economice sau sociale redistribuire a unei părţi a
care verifica dacă încasîrile produsului intern brut.
fiscale sunt colectate la timp,
corect şi complet şi, în
rezultat, poate determina
necesitatea şi direcţiile
efectuării reformei fiscale.
 2. Clasificarea impozitelor şi taxelor
• După principalele trăsături de fond şi de formă deosebim:
Impozitul funciar
Impozite reale
Impozitul pe clădiri

Impozitul pe activităţile industriale,

comerciale şi profesii libere

Impozite
Impozitul pe capital mobiliar
directe

I ale persoanelor fizice

M Impozite pe venit
P ale persoanelor juridice
O Impozite personale
Z
I pe averea propriu-zisă
T
E pe circulaţia averii
Impozite pe
avere
ȘI
Pe creșterea averii
T
A
X Taxe de consumaţie
E
Impozite
indirecte Monopoluri fiscale

Taxe vamale

Taxe de timbru şi de înregistrare

 • După obiectul impunerii deosebim:
a) impozite pe venit, care afectează veniturile persoanelor fizice sau juridice;
b) impozite pe avere, care afectează bunurile mobiliare sau imobiliare ale
contribuabilului;
c) impozite pe consum, care afectează cheltuielile de consum (TVA, accizele)
Daca impozitele pe venit şi pe avere vizează existenţa lor, atunci impozitele pe
consum vizează tocmai cheltuirea lor.
• După frecvenţa cu care se încasează la buget impozitele pot fi:
a) permanente, când se încasează periodic ( de regulă, anual)
b) incidentale, când se instituie şi se încasează o singura dată (de regulă, în situaţii
excepţionale).
• După instituţia care le administrează:
1) în statele de tip federal deosebim:
a) impozite federale
b) impozite ale statelor membre ale federaţiei
c) impozite locale
2) în statele de tip unitar deosebim:
a) impozite gestionate de administraţia centrală de stat
b) impozite gestionate de administraţiile locale.
3. Elementele tehnice ale impozitului
venitul
averea
[Link] impozitului
cheltuielile

[Link] de calcul Acte şi fapte

Persoană fizică
[Link] impozitului
Persoană juridică

[Link]
venitul
[Link] impozitului
averea
[Link] de impunere

[Link] impozitului Cotă fixă

Cotă procentuală
[Link] impozitului
scutirile
[Link] fiscală
[Link] de plată reducerile

11.Înlesnirile fiscale bonificaţiile

amînările
eşalonările

Majorări de întîrziere (penalităţi)

[Link]ţiunile
Amenzi fiscale
Răspundere penală
 4. Sistemul fiscal al Republicii Moldova

Conform Codului Fiscal sistemul fiscal al

Republicii Moldova reprezintă totalitatea
impozitelor şi taxelor, a principiilor, formelor şi
metodelor de stabilire, modificare şi anulare a
acestora, prevăzute de prezentul cod, precum şi
totalitatea măsurilor ce asigură achitarea lor.
Elementele Sistemului Fiscal

Sistemul
de Aparatul Legislația
impozite fiscal fiscală
și taxe
 În conformitate cu Codul Fiscal sistemul de
impozite și taxe instituite în RM se clasifică după 2
criterii:

- după trăsăturile de fond şi formă: directe şi

indirecte;

- după instituţiile ce le administrează: generale

de stat şi locale.
 Sistemul impozitelor şi taxelor generale de stat
include:
1. impozitul pe venit;
2. taxa pe valoarea adăugată;
3. accizele;
4. impozitul privat;
5. taxa vamală;
6. taxele rutiere.
 Sistemul impozitelor şi taxelor locale include:

• impozitul pe bunurile imobiliare;

• taxele pentru resursele naturale;
• taxa pentru amenajarea teritoriului;
• taxa pentru dreptul de a organiza licitaţii locale şi loterii pe teritoriul unităţii administrativ
– teritoriale;
• taxa de plasare a publicităţii (reclamei);
• taxa de aplicare a simbolicii locale;
• taxa pentru unităţile comerciale şi/sau de prestări servicii de deservire socială;
• taxa de piaţă;
• taxa pentru cazare;
• taxa balneară;
• taxa pentru prestarea serviciilor de transport auto de călători pe rutele municipale,
orăşăneşti şi săteşti;
• taxa pentru parcare;
• taxa de la posesorii de cîini;
• taxa pentru amenajarea localităţilor din zona de frontieră care au birouri (posturi) vamale
de trecere a frontierei vamale.
 Aparatul fiscal al RM
1. Serviciul fiscal;
2. Serviciul vamal;
3. Serviciile de colectare a impozitelor şi taxelor locale
din cadrul primăriilor.
Activitatea aparatului fiscal este determinată de
Constituţia RM, legile RM, hotărârile Parlamentului,
decretele prezidenţiale, hotărârile guvernamentale,
deciziile organelor de autoadministrare locală în limitele
drepturilor acordate lor.
 Legislația fiscală
1. Codul Fiscal, care conţine :

Titlul I „Dispoziţii generale” în vigoare din 01.01.1998

Titlul II „Impozitul pe venit” în vigoare din 01.01.1998

Titlul III „Taxa pe valoarea adăugată” în vigoare din 01.07.1998

Titlul IV „Accizele” în vigoare din 01.01.2001

Titlul V „Administrarea fiscală” în vigoare din 01.07.2002

Titlul VI „Impozitul pe bunurile imobiliare” în vigoare din 01.01.2001

Titlul IV1 „Impozitul pe avere” în vigoare din 01.01.2016

Titlul VII „Taxele locale” în vigoare din 01.01.2005

Titlul VIII „Taxele pentru resursele naturale” în vigoare din 01.01.2006

Titlul IX „Taxele rutiere” în vigoare din 01.01.2007

Titlul X „Alte regimuri fiscale” în vigoare din 04.08.2017

2. alte acte legislative adoptate în conformitate cu Codul Fiscal,
cum ar fi:
 Codul Vamal;
 Legea cu privire la tariful vamal;
 Legea Bugetului pentru anul corespunzător;
 Legile cu privire la punerea în aplicare a titlurilor Codului Fiscal;
 Instrucţiuni elaborate în baza titlurilor Codului Fiscal;
 Regulamente;
 Scrisori metodologice ale Inspectoratului Fiscal Principal de Stat;
 Decrete ale Preşedintelui RM;
 Hotărâri ale Guvernului şi altele.
 TEMA 5: Sistemul cheltuielilor publice

1. Conţinutul economic al cheltuielior publice;

2. Clasificarea cheluielilor publice;
3. Nivelul, structura şi dinamica cheltuielilor;
4. Tendinţe în evoluţia cheltuielilor publice în condiţiile actuale;
5. Cheltuielile publice – instrument de influenţare a proceselor economice.

1. Utilizarea resurselor financiare ale statului pentru realizarea programelor

guvernamentale de activitate în domeniul social, economic şi de altă natură se reflectă în
cheltuielile publice. Prin cheltuieli publice statul acoperă necesarul de mijloace băneşti
pentru procurarea de bunuri şi servicii considerate prioritare în fiecare perioadă.
Sub aspect economico-social, cheltuielile publice, fiind o parte componentă a
finanţelor, reprezintă relaţiile realizate prin bani, care se manifestă între autorităţile
publice, pe de o parte, şi persoane juridice şi fizice, pe de altă parte.
Cheltuielile publice se materializează în plăţi efectuate de stat pentru salarizare,
achiziţionare de materiale, investiţii etc.
Cheltuieli pentru sînt influenţate de condiţiile politice concrete în care se efectuează,
de forma de proprietate predominantă în economie, de gradul de dezvoltare a economiei
ş.a.
În componenţa cheltuielilor publice intră următoarele categorii principale:
 cheltuieli bugetare;
 cheltuieli din bugetul asigurărilor sociale (Fondul social);
 cheltuieli din fonduri extrabugetare;
 cheltuieli din fonduri speciale.
Cheltuieli bugetare – sînt acoperite din bugetul administraţiei centrale şi bugetele
unităţilor administrativ-teritoriale.
Cheltuieli din bugetul asigurărilor sociale (Fondul social) – se suportă din fondul
social.
Cheltuieli din fonduri extrabugetare – sînt acoperite din resursele financiare publice
constituite în afara bugetului de stat şi bugetului asigurărilor sociale.
Cheltuieli din fonduri speciale – sînt acoperite din fonduri cu destinaţie specială
gestionate de guvern sau de un alt organ public.
Delimitarea cheltuielilor publice în funcţie de fondul de resurse financiare publice
este necesară pentru elaborarea unei politici financiare în domeniul cheltuielilor publice
ştiinţific argumentate.
Dimensionarea cheltuielilor publice şi repartizarea lor pe destinaţii şi beneficiari
rezultă direct din necesitatea acoperirii nevoilor publice, prezentîndu-se din acest punct
de vedere mai întîi ca o chestiune politică şi apoi ca o chestiune economică.

2. Importanţa clasificării cheltuielilor publice reiese din faptul că fiecărei categorii

de cheltuieli îi este caracteristic un mod propriu de determinare şi utilizare a resurselor
financiare.
Clasificarea cheltuielilor publice se efectuează în baza mai multor criterii. Cel mai
frecvent se folosesc următoarele tipuri de clasificări:
a) administrativă;
 b) economică;
c) financiară;
d) clasificare folosită de organismele ONU.
a) Clasificarea administrativă cunoaşte mai multe variante, ce diferă una de alta
datorită criteriului pus la bază:
- instituţional (structura cheltuielilor publice se va întocmi în dependenţă de
ministere);
- administrativ-teritorial (reprezintă distribuţia cheltuielilor publice între judeţe,
oraşe, raioane).
Clasificarea administrativă are însemnătate operativă. Modificarea periodică a
structurilor de dirijare diminuează importanţa ei mai ales în cadrul analizei pe intervale
de lungă durată.
b) Clasificarea economică are în vedere influenţa pe care o exercită asupra
economiei diferite categorii de cheltuieli publice. Această clasificare cunoaşte mai
multe variante:
I variantă: împarte cheltuielile publice în:
- cheltuieli de capital (procurarea localurilor pentru şcoli, spitale,
clădiri etc.);
- cheltuieli curente (cuprind cheltuieli de personal: salarii, premii ...;
cheltuieli materiale pentru prestare de servicii şi întreţinere: manuale,
medicamente, materiale pentru reparaţie ...; transferuri: subvvenţii,
pensii, îndemnizaţii, burse etc.);
II variantă: împarte cheltuielile publice în:
- cheltuieli ale serviciilor publice (administrative);
- cheltuieli de transfer (de restribuire);
III variantă: mai contemporantă şi frecvent utilizată a clasificării economice
divizează cheltuielile publice în felul următor:
- cheltuieli pentru salarii şi late drepturi de personal;
- cheltuieli materiale pentru întreţinere şi funcţionare;
- cheltuieli de transfer (pentru persoane fizice şi juridice);
- cheltuieli pentru investiţii.
c) Clasificarea financiarcă se efectuează în dependenţă de momentul şi modul în
care cheltuielile publice afectează resursele financiare şi le grupează în următoarele
categorii:
1) cheltuieli definitive – finalizează distribuţia resurselor financiare publice şi
înglobează cheltuielile atît cu caracter de investiţii, cît şi cu caracter de
funcţionare;
2) cheltuieli temporare – de regulă, se reflectă în operaţiunile de trezorerie:
acordarea de împrumuturi, finanţarea rambursării împrumuturilor primite etc.
3) cheltuieli virtuale sau posibile – reprezintă cheltuieli pe care statul se
angajează să le efectueze în anumite condiţii: în cazul acordării unor garanţii
pentru împrumuturi.
d) Clasificarea folosită de instituţiile specializate ale ONU are la bază două criterii
principale:
1) funcţional – grupează cheltuielile publice pe acţiuni şi obiective: servicii
publice, generale; apărare; educaţie; sănătate; securitate socială; acţiuni
economice; servicii comunale; alte cheltuieli;
 2) economic – cuprinde următoarele grupe: cheltuieli care reprezintă consumul
definitiv de venit naţional; dobînzi aferente datoriei publice; formarea brută a
capitalului; transferuri de capital.
Clasificarea bugetară este gruparea, numerotarea şi denumirea legală a veniturilor şi
cheltuielilor bugetului statului, obligatorie pentru conţinutul acestui buget şi pentru
evidenţa contabilă bugetară de stat.
În cea mai generală formă clasificarea cheltuielilor publice după destinaţia lor
prevăzută în bugetul de stat poate fi reprezentată astfel:
- cheltuieli pentru acţiuni social-culturale;
- cheltuieli pentru acţiuni şi obiective economice;
- cheltuieli pentru servicii publice generale;
- cheltuieli pentru apărare.
Actuala clasificare bugetară cuprinde:
- clasificaţia funcţională a cheltuielilor bugetare;
- clasificaţia organizaţională a cheltuielilor bugetare;
- clasificaţia economică a cheltuielilor bugetare.

3. Parametri cantitativi ai cheltuielilor publice sînt:

- nivelul;
- structura;
- dinamica cheltuielilor publice.
Indicatorii care exprimă nivelul cheltuielilor publice sînt:
- volumul anual al cheltuielilor publice;
- ponderea cheltuielilor publice în PIB;
- cheltuielilor publice medii pe un locuitor.
Volumul anual al cheltuielilor publice reprezintă mărimea lor valorică exprimată în
unităţi monetare naţionale. Acest indicator poate fi nominal şi real.
Volumul anual nominal al cheltuielilor publice se determină pornind de la preţurile
din perioada respectivă. De regulă, datele din bugetele proiectate şi efective sînt
exprimate în mărimi nominale.
Volumul anual real al cheltuielilor publice se determină pornind de la preţurile
constante corectate la indicele preţurilor, comparabile în perioade diferite.
Ponderea cheltuielilor publice în PIB se determină prin raportarea volumului anual
al cheltuielilor publice la PIB din anul respectiv şi se exprimă în %:
G unde: PG – ponderea cheltuielilor publice în PIB;
PG  100% G – volumul anual al cheltuielilor publice;
Y Y – PIB.
În perspectivă, credem că este normal ca indicatorul dat să se stabilizeze în jurul a
40% . Gestionarea a 2/5 din PIB în interesul public satisface nevoile economice şi
sociale ale populaţiei şi permite dezvoltarea ascendentă a economiei.
Cheltuielile publice medii pe un locuitor se determină prin raportarea volumului
anual al cheltuielilor publice la numărul de locuitori:

G unde: Gml – volumul cheltuielilor publice medii pe un locuitor;

G ml G – volumul anual al cheltuielilor publice;
Nl Nl – numărul locuitorilor.
 Deosebită importanţă în analiza cheltuielilor publice o are şi structura lor.
Din punct de vedere cantitativ structura cheltuielilor publice reprezintă greutatea
specifică (pondere) a fiecărei categorii de cheltuieli în totalul lor. Acest indice poate fi
calculat prin formula:
G unde: SGi – greutatea specifică a categoriei de cheltuieli în
S Gi  100%
i
totalul cheltuielilor publice;
Gt Gi – cheltuieli publice de categoria i;
Gt – cheltuieli publice totale;
i – categoria de cheltuieli concrete.
Structura cheltuielilor publice pe diferite categorii se delimitează în cadrul criteriilor
de clasificare ale acestora, folosite în fiecare ţară sau în statisticele internaţionale.
Pentru aprecierea evoluţiei cheltuielilor publice în timp, de la o perioadă la alta, se
apelează la indicatorii de dinamică, care sînt:
a) creşterea nominală absolută;
b) creşterea reală absolută;
c) creşterea nominală relativă;
d) creşterea reală relativă.

a) Creşterea nominală absolută a cheltuielilor publice rezultă din compararea lor

exprimată în preţuri curente şi se determină prin relaţia:
D G1/ 0 G1 G0 unde: DnG1/0 – creşterea nominală absolută a cheltuielilor publice
n n n

în perioada analizată (1) faţă de perioada de referinţă (0);

Gn1 şi Gn0 - cheltuieli publice nominale respectiv în
perioada 1 şi 0.
Compararea cheltuielilor publice exprimate în preţuri curente nu reflectă obiectiv
situaţia, deoarece procesul economic poartă caracter ciclic şi lui îi sînt caracteristice
oscilaţiile preţurilor, fluctuaţiile cursului valutar, şi chiar fenomene negative cum ar fi
criza, inflaţia etc., ce modifică moneda ca unitate de măsură a valorii şi ca rezultat
deformează tabelul economic.
Pentru corectarea influenţelor determinate de modificarea preţurilor, este necesară
exprimarea lor în preţuri constante pentru perioadele analizate.
b) Creşterea reală absolută a cheltuielilor publice, care rezultă din compararea lor
în preţuri constante, poate fi determinată conform formulei:
D G1/ 0 G1 G0 unde: DrG1/0 – creşterea reală absolută a cheltuielilor publice
r r r

în perioada 1 faţă de perioada 0;

Gr1 şi Gr0 – cheltuieli publice reale respectiv în
perioada 1 şi 0.
Dacă în perioada analizată cheltuielile nu sînt exprimate în preţuri constante, atunci
preţurile curente se transformă în preţurile perioadei de bază cu ajutorul indicelui de
creştere a preţurilor, prin relaţia:
G1 G1 :I p1/ 0 unde: Gr1 – cheltuieli publice reale în perioada 1;
r n

Gn1 – cheltuieli publice nominale în perioada 1;

Ip1/0 – indicele de modificare a preţurilor în perioada curentă
faţă de perioada de bază;
 Elucidarea tendinţelor reale în evoluţia cheltuielilor publice este posibilă numai în
operarea cu mărimi reale.
c) Creşterea nominală relativă a cheltuielilor publice se determină prin relaţia:
n

IG n  G 100% -
1
n
100%, unde: IG n - indicele creşteri nominale a cheltuielilor
1/ 0
G 0
1/ 0

publice;
Gn1 - cheltuieli publice nominale în perioada 1;
Gn0 - cheltuieli publice nominale în perioada 0;
Analiza indicatorului – creşterea nominală relativă a cheltuielilor publice permite
reliefarea mai pronunţată a creşterii nominale absolute a cheltuielilor publice.
d) Creşterea reală relativă a cheltuielilor publice se determină prin relaţia:
r

IG r G 1
r
.100% - 100%, unde: IG r - indicele creşteri reale a cheltuielilor publice;
1/ 0
G 0
1/ 0

Gr1 - cheltuieli publice reale în perioada 1;

Gr0 - cheltuieli publice reale în perioada 0;
Analiza complexă a cheltuielilor publice include compararea creşterii relative a
cheltuielilor publice şi creşterii relative a PIB-ului. Raportînd aceşti doi indici s-a
căpătat un indicator, care este intitulat elasticitatea cheltuielilor publice (eG):
I G Y
eG  G1 / 0
sau eG  :
I Y 1/ 0 G Y
Elasticitatea cheltuielilor publice arată reacţia cheltuielilor publice la creşterea PIB.
Dacă elasticitatea cheltuielilor publice >1 (echeltuielilor publice >1), persistă tendinţa de
utilizare într-o măsură mai mare a PIB pentru finanţarea cheltuielilor publice.

4. Mărimea şi structura cheltuielilor publice diferă de la o ţară la alta şi de la o

perioadă la alta.
Aceşti parametri ai cheltuielilor publice se găsesc într-o continuă evoluţie.
În perioada liberei concurenţe, cînd necesitatea intervenţiei statului era negată,
mărimea şi structura cheltuielilor publice erau determinate de principalele preocupări
ale statului – importante activităţi militare, întreţinerea organelor administrativ –
poliţieneşti etc.
Pînă la sfîrşitul secolului al XIX-lea cheltuielilor publice în ţările europene rareori au
depăşit 10% din venitul naţional. Statul permanent evolua în rolul de prestator de
servicii generale ca securitatea, justiţia, apărarea.
În epoca contemporană s-au modificat caracteristicile cheltuielilor publice:
1. Cheltuielile publice de la o perioadă la alta cresc atît ca expresie valorică,
bănească, cît şi ca mărime reală, absolută.
2. Structura cheltuielilor publice acum este determinată de rolul important care îi
revine statului în viaţa economică şi socială.
În această epocă toate ţările economic dezvoltate statul a devenit într-adevăr un
agent economic esenţial.
În legătură cu creşterea reală a cheltuielilor publice trebuie menţionat faptul că
aceasta este cauzată de un şir de factori, printre care:
 a) factori demografici, care se manifestă prin creşterea populaţiei şi modificarea
structurii acesteia pe vîrste şi pe categorii socio-profesionale;
b) factorii economici, ce ţin de obligaţiile economice ale statului de a finanţa
acţiunile economice costisitoare, întreţine infrastructura de producţie, de a
sprijini ramurile nerentabile, de a evita perturbările economice etc.
c) factorii sociali, care se manifestă prin lărgirea finanţării de către stat a
acţiunilor social-culturale, şi în primul rînd, asistenţa şi asigurările sociale,
învăţămîntul, sănătatea etc.
d) factorii militari, ce ţin de cercetări şi producerea noilor genuri de arme şi
tehnică militară, persistenţa pericolului de conflicte militare şi apariţia unui
nou fenomen – distrugerea şi lichidarea importantelor cantităţi de arme
nucleare, chimice, biologice etc.
e) factori istorici, care acţionează prin transmiterea de la o perioadă la alta a
nevoilor sporite de cheltuieli şi de suportare a poverii celor făcute în anii
anteriori, prin împrumuturi publice interne şi externe;
f) factori politici, care se referă la creşterea considerabilă a sarcinilor statului
contemporan datorită transformării concepţiei politice cu privire la rolul şi
funcţiile autorităţilor publice în condiţiile actuale.
Creşterea reală a cheltuielilor publice se bazează pe creşterea PIB şi pe sporirea
părţii lui care se distribuie către autorităţile publice.

5. Cheltuielilor publice sînt un instrument important de influenţare a proceselor

economice şi sociale din societate, atît în sensul activizării unora, cît şi cu scopul frînării
altora.
Cheltuielilor publice, de rînd cu investiţiile private, contribuie la mărirea cererii de
bunuri şi servicii. Ele se concretizează în achiziţii de bunuri, beneficieri de servicii. Ca
urmare, cresc veniturile firmelor şi menajelor, care, la rîndul lor, creează o nouă cerere
sporită. Aceasta are un şir de efecte economie:
- creşterea volumului investiţiilor;
- utilizarea mai deplină a forţei de muncă datorită creării a noi locuri de muncă;
- creşterea volumului real de producţie ce înseamnă obţinerea creşterii
economice (sporirea PIB);
- creşterea treptată a veniturilor în societate etc.
Creşterea cheltuielilor publice produce şi efecte (economice) sociale:
- diminuarea şomajului;
- dezvoltarea şi îmbunătăţirea serviciilor publice sociale şi culturale;
- promovarea unei protecţii sociale sigure;
- redistribuirea echitabilă a veniturilor între grupe de indivizi, colectivităţi,
teritorii etc.
Autorităţile publice din diferite ţări conducîndu-se de recomandările ştiinţifice
referitoare la cheltuielile publice utilizează fluxurile financiare publice pentru
stimularea economiei şi soluţionarea problemelor sociale.
Formulînd argumente în favoarea măririi cheltuielilor publice, trebuie subliniat că e
necesară urmărirea strictă şi atentă a creşterii lor pentru a sigura stabilitatea monetară.
Creşterea rapidă a cheltuielilor publice poate duce la fenomene inflaţioniste. Autorităţile
publice trebuie să analizeze minuţios fiecare gen de cheltuieli şi să opteze prioritar
pentru acelea care prin efectele lor îşi vor dovedi eficienţa şi productivitatea
cheltuielilor publice trebuie să asigure realizarea unor obiective precise economice şi
sociale.
 Tema 6. Sistemul resurselor financiare publice
1. Conţinutul economic al resurselor publice.
2. Componentele resurselor financiare publice.
3. Tendinţe în evoluţia resurselor financiare publice.

1. Conţinutul economic al resurselor publice

Resursele sunt elemente ale bogăţiei unei naţiuni. Din ele fac parte resurse
materiale, umane, informaţionale şi financiare.
Un rol deosebit de important au resursele financiare.
Ansamblul resurselor financiare ale ţării poate fi prezentat astfel:

Resursele financiare ale

societăţii

R.F ale autorităţilor şi R.F ale întreprinderilor R.F ale organizaţiilor R.F ale populaţiei
instituţiilor publice publice şi private fără scop lucrativ

Resursele financiare reprezintă totalitatea mijloacelor băneşti necesare

realizării anumitor obiective economice, sociale sau de altă natură.
Volumul resurselor financiare ale societăţii depinde în, în principiu, de doi
factori:
1. de mărimea produsului intern brut (PIB);
2. de posibilitatea procurării unor resurse financiare externe (împrumuturi,
ajutoare, donaţii etc.).
Distingem resursele financiare ale societăţii sau naţiunii şi finanţele
publice.
I. resursele financiare ale societăţii sunt:
 resursele financiare ale autorităţilor şi instituţiilor publice;
 resursele întreprinderilor publice şi private;
 resursele organismelor fără scop lucrativ;
 resursele populaţiei.
Cea mai puternică influenţă asupra nivelului resurselor financiare ale
societăţii o au factorii:
1. volumul şi structura producţiei;
2. nivelul preţurilor;
3. raportul dintre formarea brută de capital şi consum.
II. La rândul lor resursele financiare publice includ:
 resurse financiare ale administraţiei de stat centrale;
 resursele administraţiei de stat locale;
 resursele întreprinderii publice;
 resursele asigurărilor sociale de stat
Fiecărei component îi corespunde o anumită structură:
1. Resursele administraţiei de stat centrale cuprind:
a) impozite şi taxele;
b) veniturile nefiscale;
c) împrumuturile;
d) alte resurse cu caracter obligatoriu.
2. Resursele administraţiei de stat locale includ:
a) defalcările din veniturile regularizate centrale;
b) impozitele şi taxele locale;
c) veniturile nefiscale cu caracter local;
d) transferurile primite de la administraţia de stat;
e) împrumuturile;
f) alte resurse.
3. Resursele întreprinderilor publice:
a) resurse proprii;
b) resurse primite de la buget;
c) resurse procurate pe piaţa capitalului de împrumut.
4. Resursele asigurărilor sociale de stat provin din cotizaţiile pentru
asigurările sociale şi din alocaţiile şi din alocaţiile de la bugetul de stat.
Nivelul resurselor financiare publice depinde în primul rând de mărimea
cheltuielilor publice, precum şi de condiţiile conjuncturale.
1. De exemplu în perioadele de expansiune economică, randamentul impozitelor
creşte fără a fi necesară sporirea cotelor de impunere sau întroducerea unor noi
impozit la un venit mai mare şi venitul fiscal va fi mai mare.
2. Pe de altă parte în perioadele inflaţioniste veniturile fiscale cresc, în mod
automat.
3. Sporirea resurselor financiare publice se atinge în cazul când Guvernul duce o
politică economică de reducere a consumului, prin măsuri de majorare a
impozitelor.
4. Împrumuturi publice interne (emisia şi vinderea obligaţiunilor de stat către
populaţie) în vederea diminuării masei băneşti existente la populaţie. Acesta
este un instrument a politicii monetar-creditare, dar efectul ei este creşterea
resurselor financiare publice fără emisie de monedă.
Factorii care determină creşterea finanţelor publice:
 Factorii economici, care determină creşterea PIB şi pe această bază
sporirea veniturilor impozabile.
 Factorii monetari (dobânda, creditul, masa monetară) care îşi transmit
influenţa sa prin preţ. Accentuarea fenomenelor inflaţioniste sau creşterea
preţurilor determină în anumite condiţii creşterea salariilor şi a
profiturilor şi implicit sporirea resurselor din impozitele directe.
 Factorii sociali – redistribuirea resurselor în scopul satisfacerii nevoilor
de educaţie, sănătate şi securitate socială.
 Factorii demografici – sporirea numărului contribuabililor.
 Factorii politici şi militari.
  Factorii de natură financiară.

2. Componentele resurselor financiare publice

Resursele financiare pot fi clasificate după mai multe criterii:

I. Din punct de vedere al conţinutului economic, principalele categorii de
resurse financiare publice sunt:
1. Prelevările cu caracter obligatoriu. Cea mai mare parte a resurselor
financiare publice o constituie veniturile cu caracter fiscal. Această parte de
venituri a resurselor financiare are caracter limitat şi după volum de cele mai multe
ori este insuficientă.
2. Resursele de trezorerie care constau din împrumuturi pe termen scurt
(până la un an) contracte de stat prin emisiunea unor bonuri de tezaur. Resursele de
trezorerie au caracter temporar şi rambursabil, deoarece retragerea din circulaţie a
bonurilor de tezaur echivalează cu restituirea sumelor împrumutate de stat de la
tezaurul public pe termen scurt.
3. Resursele provenite din împrumuturi reprezintă datoria publică pe
termen mediu (de 2-5 ani) şi lung (peste 5ani). În prezent împrumuturile publice au
devenit un mijloc frecvent de procurare a resurselor financiare.
4. Finanţarea prin emisiune monetară fără acoperire este posibilă, dar în
acelaşi timp are efecte negative. Pe de o parte, apar efecte inflaţioniste ce duc la
sporirea resurselor financiare: cresc încasările din impozite pe venit, precum şi din
impozite indirecte, în special cele din valoarea adăugată (T.V.A.). Pe de altă parte,
inflaţia determină diminuarea relativă a obligaţiunilor de plată ale statului,
îndeosebi în ceea ce priveşte datoria publică, în situaţia în care rata dobânzii la
împrumuturile de stat este mai mică decât nivelul creşterii anuale a preţurilor
exprimate în procente.
II. După structură, sistemul resurselor financiare publice diferă de la o ţară la
alta. Însă având în vedere principalele trăsături caracteristicile resurselor financiare
publice în ţările avansate şi în cele în curs de dezvoltare, acestea pot fi grupate în
funcţie de două criterii şi anume:
1. După regularitatea cu care se încasează la bugetul public naţional.
2. După provenienţa resurselor.
După regularitatea cu care se încasează la buget, resursele financiare publice
pot fi structurate în:
a) Resursele ordinare (curente) la care statul apelează în mod obişnuit în
condiţii considerate normale şi care se încasează la buget cu o anumită regularitate.
În această categorie se includ:
- veniturile fiscale;
- contribuţiile pentru asigurările sociale de stat;
- veniturile nefiscale.
Veniturile fiscale sunt venituri din:
- impozite directe aşezate asupra venitului persoanelor fizice şi juridice,
precum şi asupra averii;
- din impozite pe consum;
 - din taxe vamale;
- din taxe de timbru şi de înregistrare.
Veniturile nefiscale cuprind prelevările la buget cu titlu de dividend,
redevenţe, chirii, arenzi, etc. de la întreprinderile şi proprietăţile de stat, veniturile
de la instituţiile publice şi diverse alte venituri.
b) Resursele extraordinare sunt cele la care statul recurge în situaţii
excepţionale când, practic, resursele curente nu acoperă cheltuielile.
În grupa resurselor extraordinare se cuprind:
- emisiunea de bani de hârtie peste necesităţile reale ale circulaţiei băneşti;
- împrumuturile de stat interne şi externe;
- ajutoarele şi alte transferuri primite din străinătate;
- sumele rezultate din lichidarea participaţiilor de capital în străinătate;
- valorificarea peste graniţa a bunurilor statului, etc.
Din punct de vedere al provenienţei lor, resursele financiare publice se pot
grupa în resurse interne şi resurse externe.
Resursele interne cuprind:
- impozitele;
- taxele;
- veniturile de la proprietăţile de stat;
- donaţii interne;
- emisiunea de bani de hârtie;
- împrumuturile contractate pe piaţa internă.
Resursele externe îmbracă, în principal, forma împrumuturilor de stat
externe contractate la guvernele altor ţări, la instituţii financiar-bancare
internaţionale, la bănci private sau la alţi deţinători de capitaluri băneşti. La acestea
se adaugă diferite transferuri externe primite sub forma ajutoarelor nerambursabile
din partea altor state sau a unor organisme internaţionale.
 Impozite directe
- pe venitul persoanelor fizice şi juridice;
- asupra averii;
- impozite pe consum;
- taxe vamale;
Venituri Fiscale - taxe de timbru şi deînregistrare.
Resurse ordinare
STRUCTURA RESURSELOR FINANCIARE PUBLICE

(curente) Contribuţii pentru - dividende

- redevente de la întreprinderi
se încasează în Bugetul

asigurările sociale de stat

Regularitatea cu care

- chirii şi proprietăţi de stat

Public Naţional

- achiziţii
- venituri de la instituţii publice
Venituri Nefiscale - diverse alte venituri
Resurse extraordinare Emisiune de bani de hîrtie peste necesităţi, împrumuturi de stat
(incidentare, interne şi externe
întîmplătoare) Ajutoare, transferuri din străinătate
Sume primite din participaţii de capital în străinătate
Valorificarea peste hotare a bunurilor statului etc.
- impozite
- taxe
- venituri de la întreprinderile şi proprietăţile de stat
- donaţiile interne
- emisiunea de bani de hîrtie
Resurse interne - împrumuturile interne.
Provenienţa
resurselor
- contractele cu guvernele altor ţări
- la instituţii financiar-bancare
Împrumuturi de stat interbeţionale
externe - la bănci private etc.
Resurse externe
Transferuri externe Sub forma ajutoarelor nerambursabile
 În Republica Moldova în conformitate cu “Legea privind sistemul bugetar
şi procesul bugetar” şi “Legea bugetului de stat” resursele financiare publice sunt
formate din ansamblul veniturilor administraţiei de stat centrale, ale administraţiei
de stat locale, veniturile instituţiilor publice şi activităţilor autofinanţate, veniturile
bugetului asigurărilor sociale de stat şi ale fondului pentru plata ajutorului de
şomaj.
Conform Clasificaţiei Bugetare, resursele financiare publice sunt
structurate în:
1. Venituri curente;
2. Venituri din operaţiuni cu capital;
3. Transferuri.

CLASIFICAŢIA VENITURILOR BUGETARE

Venituri curente Venituri din Transferuri

operaţiuni cu capital

Venituri Încasări Venituri din vânzarea

fiscale nefiscale capitalului fix şi din
transferuri de capital

Mijloace încasate prin decontări reciproce de la bugete de alt nivel (de

impozitele interne pe mărfuri şi servicii (TVA,

venituri din activitatea de antreprenoriat şi din

venituri din vânzarea terenurilor şi activelor

Transferuri pentru cheltuielile capitale de la bugete de alt nivel

defalcările pentru asigurarea socială de stat;

transferurile de capital din sursele nestatale

amenzile şi sancţiunile administrative;

Transferuri pentru cheltuieli curente primite de la bugete.

venituri din vânzarea capitalului fix;

Transferuri de peste hotare.

taxele şi plăţile administrative;

încasări neidentificate.
impozitele pe venit;

alte impozite.
accize, etc.);

nemateriale;
proprietate;

stat, raion, municipiun, sate).

-
-
-

-
-
-

-
-

-
 Resursele bugetare local au aproximativ aceiaşi structură, cu deosebirea că
pe lângă veniturile curente şi cele din capital intervin şi transferurile obţinute din
bugetul de stat şi din bugetele de alt nivel.
Conform Legii Republica Moldova “privind sistemul bugetar şi procesul
bugetar” veniturile bugetelor locale include:
a) impozitele şi taxele locale prevăzute în legea privind impozitele şi taxele
locale;
b) defalcările, impozitele şi taxele generale de stat determinate prin legea bugetară
anuală;
c) transferurile de la Bugetul unităţii administrativ-teritoriale ierarhic superioare,
stabilite conform legislaţiei;
d) încasările de la vânzarea de bunuri patrimoniale ale unităţilor administrativ-
teritoriale;
e) alte încasări prevăzute de legislaţie.
Transferuri se efectuează pentru plata salariilor şi contribuţiilor la bugetul
asigurărilor sociale de stat, pentru resursele energetice – stingerea datoriilor şi
plăţile curente.
Resursele instituţiilor publice şi din activităţile autofinanţate sunt formate
numai din venituri curente. Ele sunt grupate p domenii de activitate: învăţământ,
sănătate, cultură şi artă, asistenţa socială, sport, gospodărie comunală şi locuinţe,
cercetarea ştiinţifică, agricultură, alte domenii de activitate.
Resursele Bugetului Asigurărilor Sociale de Stat cuprind venituri curente şi
alocaţii de la bugetul de stat şi se împart în fonduri:
Fondul de pensii şi îndemnizaţii
89% Fondul de protecţie a familiilor cu copii
Fondul de şomaj
11% Fondul de asigurare socială a salariaţilor
Fondul de rezervă

Dinamica resurselor financiare publica în Republica Moldova

Denumirea 1999 2000 2003
resurselor mil. lei % mil. lei % mil. lei %
financiare
Accize 444,5 15 657,6 16
TVA 841,1 28 1330,7 33
Impozitul pe 232,7 8 275,3 7
venitul
persoanelor
juridice
Impozitul pe 224 8 260,8 6
venitul
persoanelor
fizice
Profitul net al 159,7 5 387,3 10
BNM
Impozitul pe 25,5 1 27,2 ≈1
 imobil
Impozitul 140,4 5 159,4 4
funciar
Taxa de stat 23,6 ≈1 32,8 ≈1
Venitul din 230,9 8 224,4 6
activitatea
externă
Contribuţiile 41,5 2 40,4 1
la fondul
rutier
Plata pentru 7,8 0,26 7 0,17
apă
Veniturile din 14 0,47 2,9 0,07
vânzarea
proprietăţii
publice
Sancţiuni şi 55,1 2 58,1 1
penalităţi
administrativ
e
Alte impozite 403,4 14 421,9 10
Granturi 111,4 4 130,6 3

3. Tendinţe în evoluţia resurselor financiare publice.

Formele şi metode folosite pentru constituirea mijloacelor băneşti necesare

diferă de la o ţară la alta. În ţările cu economia de piaţă resursele financiare publice
în cea mai mare parte sunt prezentate de veniturile cu caracter fiscal. Ca ponderea
în PIB pe ansamblul statelor lumii veniturile fiscale reprezintă aproximativ 30%,
iar veniturile nefiscale – 6% (în Republica Moldova venituri fiscale au constituit
84,3% din veniturile totale în anul 2002 şi venituri nefiscale – 12% anul 2002).
Altă sursă a finanţelor publice constituie cotizaţiile pentru asigurările
sociale plăţile de companii şi de salariaţi. Acestea împreună cu impozitele şi taxele
constituie partea importantă în ţările avansate 4%-5% din veniturile publice
constituie transferurile curente interne şi externe. Deci impozitele, taxele,
cotizaţiile pentru asigurările sociale, veniturile nefiscale, transferurile interne şi
externe reprezintă venituri curente redistribuirea cărora se înfăptuieşte prin
intermediul instrumentelor financiare.
La majoritatea ţărilor veniturile curente cresc mai lent decât cheltuielile.
Prin urmare, bugetele se confruntă cu deficit.
Pentru acoperirea lor ţările contractează şi venituri extraordinare:
împrumuturile de stat interne şi externe; misiunea de bani de hârtie (în acest caz
scade puterea de cumpărare a valutei naţionale şi se reduc veniturile reale ale
populaţiei).
 Tema 11: Impozite – noţiuni generale

1. Conţinutul economic şi funcţiile impozitelor

2. Clasificarea impozitelor şi taxelor
3. Elementele tehnice ale impozitului
4. Principiile inpunerii
5. Sistemul fiscal al Republicii Moldova

1. Conţinutul economic şi funcţiile impozitelor

Impozitul reprezintă o contribuţie bănească obligatorie şi cu titlu

nerambursabil, datorată, conform legii, statului de către persoanele fizice şi juridice
pentru veniturile pe care le obţin sau pentru averea pe care o posedă. Plata
impozitului se efectuează în cuantumul şi termenul precis stabilit prin lege.
Conform Codului Fiscal al Republicii Moldova (art. 6 (1)), impozitul este o
plată obligatorie cu titlu gratuit, care nu ţine de efectuarea unor acţiuni
determinate şi concrete de către organul împuternicit sau de către persoana cu
funcţii de răspundere a acestuia pentru sau în raport cu contribuabilul care a achitat
această plată.
Din noţiunile menţionate recurg şi principalele trăsături ale impozitelor:
Legalitatea impozitelor. Aceasta presupune, că instituirea de impozite se
face în baza autorizării conferite prin lege. Nici un impozit al statului nu se poate
stabili şi percepe, decât dacă există legea respectivă cu privire la impozit.
Obligativitatea impozitelor. Aceasta înseamnă, că plata nu este benevolă, ci
are caracter obligatoriu pentru toate persoanele care obţin venituri sau deţin bunuri
din categoria celor supuse impozitării, conform legilor în vigoare.
Nerestituirea impozitelor. Prevede, că prelevările de impozite la fondurile
publice de resurse financiare se fac cu titlu definitiv şi nerambursabil. Adică,
transferurile de impozite făcute în aceste fonduri sunt utilizate numai la finanţarea
unor obiective necesare tuturor membrilor societăţii şi nu unor interese individuale
sau de grup.
Nonechivalenţa impozitelor. Poate fi înţeleasă, pe de o parte, ca o plată în
schimbul căreia contribuabilii nu beneficiază de contraservicii imediate şi direct
din partea statului, pe de altă parte, ca o diferenţă între cuantumul impozitelor
plătite şi valoarea serviciilor primite în schimb în viitor.
Taxa reprezintă plata efectuată de persoanele fizice şi juridice pentru
serviciile prestate acestora de instituţiile publice care primesc, întocmesc sau
eliberează diferite acte, prestează servicii şi rezolvă alte interese legitime.
După natura lor, taxele pot fi:
 taxe judecătoreşti, încasate de instanţele jurisdicţionale pentru acţiunile
introduse spre judecare;
 taxe de notariat, pentru eliberarea, certificarea, legalizarea sau autentificarea
de acte, copii etc.
 taxe de consulare, pentru eliberarea de certificate de origine, acordarea de
 vize ş.a.
 taxe de administraţie, pentru eliberări de permise, autorizaţii, legitimaţii de
către organele administraţiei de stat.
După obiectul operaţiunii care se efectuează şi urmează a fi taxată, taxele pot
fi:
 taxe de timbru
 taxe de înregistrare.
Conform Codului fiscal al Republicii Moldova (art. 6 (2)), taxa este o plată
obligatorie cu titlu gratuit, care nu este impozit.
Trăsăturile specifice ale taxelor sunt:
• Plata neechivalentâ pentru servicii sau lucrări efectuate de organe sau instituţii
care primesc, întocmesc sau eliberează diferite acte, prestează servicii şi rezolvă
alte interese legitime ale persoanelor fizice sau juridice. Plata serviciilor sau
lucrărilor este neechivalentă deoarece, conform dispoziţiilor legale, aceasta poate fi
mai mare sau mai mică comparativ cu valoarea prestaţiilor efectuate de organe sau
instituţii de stat.
• Subiectul plătitor este precis determinat din momentul când acesta solicită
efectuarea unei activităţi din partea unei instituţii de stat.
• Taxele reprezintă o contribuţie de acoperire a cheltuielilor necesare serviciilor
solicitate de diferite persoane în mod direct şi imediat.
Între impozite şi taxe există unele deosebiri distincte:
a. Astfel, în cazul impozitului, statul nu este obligat să presteze un
echivalent direct şi imediat, pe când pentru taxe se prestează de către
stat un serviciu direct şi, pe cît de posibil, imediat.
b. Cuantumul impozitului se determină în funcţie de natura şi volumul
venitului impozabil, în timp ce mărimea taxei depinde, de felul şi
costul serviciului prestat.
c. La impozite, termenele de plată se stabilesc în prealabil, în timp ce
termenele de plată ale taxelor se fixează, de regulă în momentul
solicitării sau după prestarea serviciilor.

Funcţiile impozitelor
În literatura de specialitate sunt definite cinci funcţii de bază ale impozitelor:
1. fiscală;
2. de stimulare;
3. de redistribuire;
4. de reglare;
5. de control.
Funcţia fiscală a impozitelor se manifestă prin contribuţia permanentă şi
sistematică a impozitelor la formarea resurselor financiare ale statului.
Contribuţia la formarea fondurilor generale de dezvoltare a societăţii
este o obligaţie a tuturor persoanelor fizice sau juridice care obţin venituri
impozabile sau taxabile. Aceste fonduri sunt utilizate de stat pentru finanţarea de
obiective şi acţiuni cu caracter general, folosind întregii colectivităţi ca: finanţarea
instituţiilor publice, constituirea rezervelor de stat, alte acţiuni şi obiective cu
caracter economic şi social.
Din definiţia impozitelor reiese, că acestea reprezintă prelevări cu caracter
obligatoriu şi forţat.
Prin funcţia fiscală a impozitelor se tinde spre acumularea veniturilor bugetare,
care ulterior sunt redistribuite, în cea mai mare parte, în sfera neproductivă, cum ar
fi învăţământul, sănătatea, ştiinţa, cultura ş.a. Utilizarea eficientă a resurselor
bugetare în aceste domenii stimulează progresul social, dar rezultatele acestei
stimulări sunt resimţite peste o perioadă mai îndelungată de timp. În acest context a
apărut necesitatea de utiliza impozitele şi ca un instrument de stimulare a activităţii
economice, iar efectele stimulatorii să fie resimţite într-o perioadă mai scurtă de
timp.
Astfel se delimitează funcţia de stimulare a impozitelor ca o funcţie separată.
Funcţia de stimulare a impozitelor se manifestă atât prin favorizarea cât şi prin
pedepsirea contribuabililor. Utilizarea în fiscalitate a înlesnirilor şi sancţiunilor
fiscale presupune în ambele cazuri efectul de stimulare, deoarece fiecare măsură se
aplică ca o reacţie la starea anumitei sfere a activităţii economice, care necesită
amestecul statului. Prin intermediul funcţiei de stimulare, impozitul devine un
instrument viabil al politicii sociale a statului.
Funcţia de redistribuire a impozitelor are un caracter obiectiv şi reiese din
funcţiile de bază ale statului. Această funcţie asigură procesul de redistribuire a
unei părţi a produsului intern brut. Prin funcţia dată se accentuează rolul
impozitului ca un instrument centralizat în relaţiile de distribuire şi redistribuire a
resurselor financiare publice.
Redistribuirea unor venituri primare sau derivate este operaţiunea de preluare a
unor resurse în vederea repartizării lor pentru satisfacerea unor trebuinţe acceptate
în folosul altora, decât posesorii iniţiali ai resurselor. Astfel, impozitele sunt
redistribuite, cu prioritate, în sferele neproductive, care sunt finanţate din buget
(ocrotirea sănătăţii, apărarea ordinii publice, învăţământ, cultură, sport ş.a.)
Funcţia de reglare a impozitelor reiese din necesitatea reglementării de
către stat a unor procese economice şi sociale. Funcţiile economice ale statului se
complică în condiţiile dezvoltării relaţiilor de piaţă şi liberalizării activităţii
agenţilor economici.
Reglarea unor fenomene economice sau sociale acţionează în mod diferit în
cazul unităţilor economice sau a persoanelor fizice. La unităţile economice, prin
impozite şi taxe se influenţează preţurile mărfurilor şi tarifelor executărilor de
lucrări şi servicii publice, rentabilitatea, eficienţa economico-financiară, etc. La
persoanele fizice, prin impozite şi taxe se stimulează utilizarea cât mai productivă a
terenurilor agricole şi ale altor bunuri, pe care le au în patrimoniul personal, se
limitează consumul unor produse dăunătoare sănătăţii, etc.
În procesul de reglementare fiscală statul efectuează o analiză multilaterală a
activităţii economice, dar pentru a obţine un efect maxim este nevoie de a efectua
un control asupra corectitudinii funcţionării mecanismului fiscal.
Impozitele, ca şi finanţele, îndeplinesc funcţia de control, care reflectă
corectitudinea derulării, din punct de vedere cantitativ şi calitativ a procesului de
distribuţie, permite de a verifica dacă încasîrile fiscale sunt colectate la timp, corect
şi complet şi, în rezultat, poate determina necesitatea şi direcţiile efectuării
reformei fiscale.

2. Clasificarea impozitelor şi taxelor

Impozitele se grupează în baza unor criterii:

• După principalele trăsături de fond şi de formă impozitele se împart in
impozite:
a) directe
b) indirecte.
Aceasta este cea mai importanta grupare a impozitelor, atât din punct de
vedere theoretic, cât si practic.
• După obiectul impunerii deosebim:
a) impozite pe venit, care afectează veniturile persoanelor fizice sau juridice;
b) impozite pe avere, care afectează bunurile mobiliare sau imobiliare ale
contribuabilului;
c) impozite pe consum, care afectează cheltuielile de consum (TVA, accizele)
Daca impozitele pe venit şi pe avere vizează existenţa lor, atunci impozitele pe
consum vizează tocmai cheltuirea lor.
• După scopul urmărit la instituirea lor impozitele se grupează în:
a) impozite cu caracter fiscal
b) impozite cu caracter de ordine.
Impozitele cu caracter fiscal sunt instituite în vederea realizării de venituri pentru
acoperirea cheltuielilor statului (impozite pe venit, TVA). Impozitele de ordine
sunt introduse, în primul rând, pentru limitarea unei acţiuni sau în vederea atingerii
unui scop care nu are caracter fiscal (accize la băuturi alcoolice, ţigări etc.)
• După frecvenţa cu care se încasează la buget impozitele pot fi:
a) permanente, când se încasează periodic ( de regulă, anual)
b) incidentale, când se instituie şi se încasează o singura dată (de regulă, în situaţii
excepţionale).
• După instituţia care le administrează:
1) în statele de tip federal deosebim:
a) impozite federale
b) impozite ale statelor membre ale federaţiei
c) impozite locale
2) în statele de tip unitar deosebim:
a) impozite gestionate de administraţia centrală de stat
b) impozite gestionate de administraţiile locale.
Caracteristica impozitelor directe
Impozitele directe se stabilesc nominal in sarcina unor persoane fizice sau
juridice, în funcţie de veniturile şi averea acestora şi pe baza cotelor de impozit
prevăzute de lege. Ele se încasează direct de la contribuabil la anumite termene.
Caracteristic acestor impozite este faptul ca persoana care plăteşte impozitul este şi
persoana care efectiv îl suportă. În funcţie de criteriile care stau la baza aşezării lor
impozitele directe se pot grupa în impozite reale şi impozite personale.
Impozitele reale se caracterizează prin faptul că se stabilesc în legătura cu
anumite obiecte materiale, făcându-se abstracţie de la situaţia personala a
subiectului impunerii. În cazul impozitelor directe reale nu se ia în considerare
produsul net obţinut de contribuabil, ci numai produsul brut sau cel mediu ceea ce
dezavantajează pe cei care realizează venit superior celui mediu. Aceste impozite
prezintă şi alte neajunsuri cum sunt: existenţa unor largi posibilităţi de evaziune
fiscală, lipsa de informaţie exactă în stabilirea impozitelor şi prin faptul cum se
aşează - impozitul nu poate cuprinde decât o parte din materia impozabilă. În
categoria impozitelor de tip real cele mai cunoscute de practica internaţională sunt
acelea care au ca obiect al impunerii pământul, clădirile, activităţile economice
neagricole şi mişcarea capitalului bănesc.
Impozitele personale ţin cont, în primul rând, de situaţia personală a
plătitorului, motiv pentru care se mai numesc şi impozite subiective. Impozitele
personale înlătură neajunsurile menţionate în cazul impozitelor reale. Ele au permis
instituirea minimului neimpozabil, adică scutirea de impozit a materiei impozabile
realizate până la un anumit nivel considerat ca suficient pentru asigurarea unor
condiţii decente de viata. Impozitele personale sunt întâlnite sub forma impozitelor
pe venit şi pe avere.
Impozitele pe venit se împart în două grupe:
1) impozitul pe veniturile persoanelor fizice
2) impozitul pe veniturile persoanelor juridice

Impozitele pe avere se împart la rândul lor în:

1) impozite pe averea propriu-zisă
a) impozite asupra averii (se plătesc din venitul produs de avere)
b) impozite din substanţa averii
2) impozite pe circulaţia averii
a) impozite pe succesiuni
b) impozite pe donaţii
3) impozite asupra creşterii averii
a) impozite pe plusul de valoare imobiliară
b) impozitul pe sporul de avere dobândită la război.
Caracteristica impozitelor indirecte
Impozitele indirecte sunt acele impozite care se stabilesc asupra vânzări
bunurilor sau a prestării unor servicii. Ele nu se stabilesc direct şi normativ asupra
contribuabililor.
Plătitorii impozitelor indirecte sunt toţi acei care consumă bunuri din
categoria celor impuse, indiferent de veniturile, averea, profesia sau situaţia
personală a acestora. Impozitele indirecte sunt prevăzute în cote proporţionale
asupra valorii mărfurilor vândute şi a serviciilor prestate ori în sume fixe pe unitate
de măsură. Acest tip de impozite nu asigură o repartiţie echilibrată a sarcinilor
fiscale. Indiferent de mărimea veniturilor obţinute de consumatori, cota de aplicare
a impozitelor este unică. Însa raportat la întregul venit de care dispune
cumpărătorul, impozitul indirect capătă un caracter regresiv. Astfel, cu cat o
persoana beneficiază de venituri mai mici, cu atât suportă mai greu sarcina fiscală
a impozitelor indirecte. Aceste impozite afectează puterea de cumpărare a
consumatorilor şi deci contribuie la scăderea nivelului de trai al populaţiei. Din
categoria impozitelor indirecte fac parte: taxele de consumaţie, monopolurile
fiscale, taxele vamale, taxele de timbru şi înregistrare.

3. Elementele tehnice ale impozitului

Elementele impozitului sunt următoarele:

1. Obiectul impozitului, reprezintă elementul concret care stă la baza aşezării
acestuia şi poate fi diferit în funcţie de provenienţa impozitului, scopul urmărit,
natura plătitorului. Astfel, ca obiect al impozitului poate apărea:
• Venitul, care poate fi profitul (beneficiul) agenţilor economici şi veniturile
persoanelor fizice;
• Averea (bunurile), care este reprezentată de clădiri, terenuri, mijloace de
transport;
• Cheltuielile (consumul), care constituie produsul, serviciul prestat sau lucrarea
executată, bunul importat în cazul impozitelor indirecte;
• Actele şi faptele realizate de organele statului pentru care se datorează taxe de
timbru şi înregistrare. Spre exemplu, eliberarea, legalizarea, autentificarea unor
acte, deschiderea şi dezbaterea succesiunilor, soluţionarea litigiilor de către
organele de judecată.

2. Baza de calcul (materia impozabilă) reprezintă elementul pe care se

fundamentează evaluarea (calculul) impozitului. Baza de calcul poate să fie
aceeaşi ca şi obiectul impozabil sau să difere de acesta. Astfel, atunci când
obiectul impozitului îl constituie valoarea, venitul sau preţul acesta este în
acelaşi timp şi bază de calcul, ca de exemplu, în toate cazurile impozitului pe
venit. Când e vorba de bunuri ca obiect al impozitului, atunci avem două cazuri:
a) în cazul impozitului funciar, când suprafaţa de teren este exprimată în
m.p. sau ha este şi element de calcul;
b) în cazul impozitului pe imobil obiectul impunerii este clădirea, iar
calculul se face în funcţie de valoarea acesteia.
Situaţie asemănătoare este în cazul taxelor pe succesiuni, când obiectul taxării îl
constituie dezbaterea succesiunii şi actele întocmite cu acest prilej, în timp ce
baza de calcul este valoarea acesteia.
3. Subiectul impozitului (contribuabil, plătitor) este persoana fizică sau juridică
deţinătoare sau realizatoare a obiectului impozabil şi care potrivit legii este
obligat la plata acestuia.
4. Suportatorul (destinatarul) impozitului este persoana care suportă în ultima
instanţă impozitul (căruia i se adresează). Deoarece adesea se fac confundări
 între subiect şi suportator al impozitului trebuie de făcut o distincţie între ele.
De cele mai multe ori subiectul şi suportatorul sunt una şi aceeaşi persoană
fizică sau juridică. Însă în anumite cazuri suportatorul impozitului este o altă
persoană decât subiectul. În cazul impozitelor directe aceste două elemente sunt
reprezentate de una şi aceeaşi persoană. Spre exemplu, în cazul impozitelor pe
salarii, contribuabil este persoana fizică şi ea efectiv suportă această sarcină
fiscală. În cazul impozitelor indirecte (TVA, accize) aceste elemente apar ca
persoane diferite. Accizul are ca subiect pe agenţii economici care produc şi
realizează produse şi mărfuri supuse acestui impozit, însă suportatorul este
consumatorul care efectiv achită acest impozit în momentul procurării
produsului sau mărfii respective. Deci, impozitele indirecte plătite de unele
persoane sunt transpuse în sarcina altor persoane. Astfel se ajunge la fenomenul
repercusiunii impozitelor.
5. Sursa impozitului arată din ce anume se plăteşte impozitul (venit ori,
excepţional, averea). Venitul ca sursă de plată poate apărea sub mai multe
forme: salariu, profit, dividend etc. Averea poate apărea sub formă de capital (în
cazul acţiunilor emise) sau sub formă de bunuri (mobile sau imobile). În cazul
impozitului pe venit sursa impozitului întotdeauna coincide cu obiectul
impunerii, pe când la impozitele pe avere sursa nu coincide cu obiectul
impunerii, deoarece impozitul se plăteşte din venitul obţinut în urma exploatării
(utilizării) averii respective.
6. Unitatea de impunere reprezintă unitatea în care se exprimă obiectul sau
materia impozabilă, adică leul (u.m.) în cazul veniturilor; m.p. sau ha la
impozitul funciar; capacitatea cilindrică la mijloacele de transport etc.
7. Cota impozitului (cuantumul unitar, unitatea de evaluare) reprezintă impozitul
aferent unei unităţi de impunere. Impozitul poate fi stabilit într-o cotă fixă sau în
cote procentuale.
• Cota fixă este o sumă absolută, invariabilă pe unitatea de măsură
• Cota procentuală este un procent de impozit asupra bazei de calcul. Cota
procentuală poate fi:
- proporţională
- progresivă
- regresivă

8. Asieta (modul de aşezare) impozitului reprezintă ansamblul măsurilor privind

identificarea subiectelor şi obiectelor impozitului, evaluarea obiectului
impozabil, determinarea impozitului datorat statului.
9. Termenul de plată indică data la care sau până la care impozitul trebuie achitat
faţă de stat. El apare ca:
• interval de timp în care sumele trebuie vărsate la buget
• dată fixă la care obligaţiunile trebuie achitate
10. Perioada fiscală este perioada de timp pe parcursul căreia se calculează
obligaţia fiscală. Pentru diferite impozite perioada fiscală este diferită, de
exemplu la TVA perioada fiscală este o lună, la impozitul pe bunurile
imobiliare pentru persoanele juridice – un trimestru, la impozitul pe venit – un
an.
11 Înlesnirile fiscale reprezintă un alt element prevăzut de actele normative
fiscale (financiare) şi se referă la reduceri, scutiri, bonificaţii, amânări şi
eşalonări ale plăţii la buget.
• Scutirile se aplică în vederea favorizării anumitor activităţi care folosesc forţa de
muncă cu randament scăzut. Ele pot avea şi un caracter social ca în cazul
scutirii de la impozit a unor categorii sociale de populaţie.
• Reducerile vizează atât scopuri sociale cît şi economice, cum este cazul reducerii
bazei impozabile la impozitul pe venit reinvestit în anumite scopuri prevăzute
de lege.
• Bonificaţiile se acordă pentru a stimula anumiţi plătitori de impozite şi taxe să-şi
achite obligaţiile înainte de expirarea termenelor prevăzute de lege, de regulă,
până la primul termen de plată. Ca bonificaţiile să fie eficiente ele trebuie
extinse pe mai multe categorii de contribuabili, mărindu-se şi gradul lor de
cointeresare, pentru ai determina pe plătitori să-şi achite cu anticipaţie
obligaţiile faţă de buget, ce este avantajos pentru stat în condiţiile de inflaţie.
• Amânările şi eşalonările au în vedere decalarea termenelor de plată şi respectiv,
fragmentarea sumei de plată în mai multe tranşe ce urmează să fie vărsate la
buget.
12. Sancţiunile sunt un element pe care legea fiscală îl cuprinde, având scopul de
a întări, odată în plus, caracterul obligatoriu al achitării impozitelor şi taxelor,
precizându-se totodată penalizările aplicate plătitorilor ce se abat de la această
îndatorire legală. Cele mai frecvent întâlnite sancţiuni în caz de neplată la
termen sau sustragere de la impunere sunt majorările de întârziere (penalităţile)
şi amenzile fiscale pentru încălcările care nu sunt infracţiuni, potrivit
prevederilor legii penale. Se poate înţelege că în domeniul impozitelor poate să
intervină şi răspunderea penală pentru contribuabili persoane fizice ori salariaţi
şi persoanelor juridice, în cazurile în care încălcare normelor privind impozitele
şi taxele întrunesc elemente constitutive ale vreuneia dintre infracţiunile
prevăzute de Codul Penal sau alte legi emise în acest scop.

4. Principiile impunerii

Impunerea reprezintă un complex de măsuri şi operaţii, efectuate în baza

legii, care au drept scop stabilirea impozitului ce revine în sarcina unui
contribuabil.
Principiile moderne de impunere
1. Principiul impunerii echitabile presupune egalitate în materie fiscală. Se
cunoaşte egalitate în faţa impozitelor şi egalitate prin impozit.
• Egalitatea în faţa impozitelor presupune că impunerea să se facă în acelaşi mod
pentru toate persoanele fizice sau juridice, indiferent de locul unde domiciliază sau
îşi au sediul, deci să nu existe deosebiri de tratament fiscal de la o zona la alta a
republicii. Totodată impunerea să se facă în acelaşi mod pentru toate activităţile
economice, indiferent de forma de proprietate sau forma juridică în care sunt
organizate şi funcţionează. In ultima instanţă, egalitatea în faţa impozitului
presupune neutralitatea lui. Se folose;te la impozitarea veniturilor persoanelor
juridice, TVA, taxe vamale, accize, ş.a.
• Egalitatea prin impozit presupune diferenţierea sarcinii fiscale de la o persoană
la alta în funcţie de: mărimea absolută a materiei impozabile, natura şi provenienţa
veniturilor şi altele. Deci, egalitatea prin impozit presupune un tratament diferit al
celor neavuţi faţă de cei avuţi, al celor căsătoriţi şi cu copii faţă de ceilalţi. Se
foloseşte la impozitarea veniturilor persoanelor fizice.
2. Principiul politicii financiare. De acest principiu ţine stabilitatea şi
elasticitatea impozitului.
Un impozit este considerat stabil când nu se modifică, adică nu creşte în
raport de sporirea producţiei şi nu scade în fazele de criză, când se reduce materia
impozabilă. în realitate, de regulă, încasările din impozite nu prezintă stabilitate,
datorită acţiunii de oscilante a legilor economice, care fac ca evoluţia sinuoasă
(nestatornică) a producţiei şi desfacerilor să imprime aceeaşi dinamică şi venitului
naţional, ca şi încasărilor din impozite.
Un impozit este considerat elastic atunci când este capabil de a se adapta
nevoilor bugetare, să poată fi majorat sau diminuat când cheltuielile bugetare cresc
sau se reduc. O altă problemă ce ţine de politica financiară constă în a alege tipul şi
numărul impozitelor prin intermediul cărora statul urmează sa-şi procure veniturile
sale fiscale. Teoretic, statul poate folosi în acest scop un singur impozit sau o
multitudine de impozite. Ştiinţa financiară consideră, că practica unui singur
impozit astăzi ar fi irealizabilă şi ineficientă, deoarece impozitul respectiv stabilit
în funcţie de puterea economică a plătitorului, ar putea genera nemulţumirile, ar
accentua tendinţele evazioniste şi de transferare a sarcinii fiscale, iar erorile de
impunere ar dezavantaja fie statul, fie plătitorul.
3. Principiul politicii economice
Prin introducerea unui impozit, se urmăreşte nu numai procurarea veniturilor
necesare acoperirii cheltuielilor publice, dar şi utilizarea acestuia ca instrument de
impulsionare a dezvoltării unor ramuri sau subramuri economice. Prin mărimea
impozitului statul influenţează dezvoltarea sau restrângerea activităţii unor ramuri
economice sau a unor activităţi economice, stimulează sporirea producţiei sau a
consumului unor anumitor mărfuri, extinde sau limitează relaţiile comerciale cu
alte state.
 Încurajarea dezvoltării unei ramuri sau subramuri economice poate fi efectuată
prin măsuri de ordin fiscal, cum sunt:
- Stabilirea unor taxe vamale ridicate la import;
- Reducerea sau scutirea mărfurilor autohtone de plata impozitelor indirecte;
- Acordarea facilităţilor fiscale întreprinzătorilor care îşi plasează capitalurile
în ramurile sau susramurile strategice ş.a.
În vederea creşterii consumului unei anumite mărfi, statul recurge la micşorarea
impozitelor indirecte, percepute la vânzarea acesteea. Dacă se urmăreşte reducerea
consumului, atunci se majorează cotele impozitelor indirecte aplicate la
comercializarea produselor respective.
Extinderea relaţiilor comerciale cu străinătatea poate fi stimulată prin măsuri
fiscale, constând în restituirea parţială sau totală a impozitelor indirecte aferente
mărfurilor şi serviciilor exportate. Limitarea accesului mărfurilor străine se poate
realiza prin practicarea unor taxe vamale cu caracter protecţionist la importul
anumitor mărfuri.
4. Principiile social-politice.
Prin politica fiscală se urmăreşte un anumit scop social. Se aplică o impunere
diferenţiată a veniturilor sau averii diferitelor categorii sociale în funcţie de
interesele partidului de guvernământ. Cu ajutorul unor măsuri fiscale, acesta caută
să abată atenţia maselor largi ale populaţiei de la anumite chestiuni politice aflate
la ordinea zilei: să-şi păstreze influenţa în rândurile unor categorii sociale, să evite
influenţe negative pe care le-ar putea avea creşterea consumului unor produse
dăunătoare sănătăţii - băuturi alcoolice, tutun, să favorizeze natalitatea etc.

5. Sistemul fiscal al Republicii Moldova

Sistemul fiscal reprezintă o strategie unică în sistemul financiar al RM şi

include următoarele elemente:
• sistemul de impozite şi taxe;
• legislaţia fiscală;
• aparatul fiscal.
Conform Codului Fiscal sistemul fiscal al Republicii Moldova reprezintă
totalitatea impozitelor şi taxelor, a principiilor, formelor şi metodelor de stabilire,
modificare şi anulare a acestora, prevăzute de prezentul cod, precum şi totalitatea
măsurilor ce asigură achitarea lor.

1. Sistemul de impozite şi taxe al RM

Sistemul de impunere reprezintă totalitatea impozitelor, taxelor şi altor plăţi,
concepute în conformitate cu legislaţia fiscala în vigoare. Impozitele şi taxele,
percepute în conformitate cu Codul Fiscal şi cu alte acte ale legislaţiei fiscale,
reprezintă una din sursele veniturilor bugetului public naţional.
În conformitate cu Codul Fiscal impozitele instituite în RM se clasifică după
2 criterii:
- după trăsăturile de fond şi formă: directe şi indirecte;
- după instituţiile ce le administrează: generale de stat şi locale.
Sistemul impozitelor şi taxelor generale de stat include:
1. impozitul pe venit;
2. taxa pe valoarea adăugată;
3. accizele;
4. impozitul privat;
5. taxa vamală;
6. taxele rutiere.
Sistemul impozitelor şi taxelor locale include:
1) impozitul pe bunurile imobiliare;
2) taxele pentru resursele naturale;
3) taxa pentru amenajarea teritoriului;
4) taxa pentru dreptul de a organiza licitaţii locale şi loterii pe teritoriul unităţii
administrativ – teritoriale;
5) taxa de plasare a publicităţii (reclamei);
6) taxa de aplicare a simbolicii locale;
7) taxa pentru unităţile comerciale şi/sau de prestări servicii de deservire
socială;
8) taxa de piaţă;
9) taxa pentru cazare;
10) taxa balneară;
11) taxa pentru prestarea serviciilor de transport auto de călători pe rutele
municipale, orăşăneşti şi săteşti (comunale);
12) taxa pentru parcare;
13) taxa de la posesorii de cîini;
14) taxa pentru amenajarea localităţilor din zona de frontieră care au birouri
(posturi) vamale de trecere a frontierei vamale.
Impozitul pe venit şi taxele percepute în fondul rutier (în partea ce ţine de taxa
pentru folosirea drumurilor, percepută de la posesorii mijloacelor de transport
înmatriculate în RM) reprezintă surse de reglementare a veniturilor sistemului
bugetar, iar impozitul pe bunurile imobiliare reprezintă sursa de reglementare a
veniturilor bugetelor unităţilor administrativ-teritoriale.
Pentru unitatea teritorială autonomă cu statut juridic special, surse de
reglementare a veniturilor sistemului bugetar sunt, de asemenea, taxa pe valoarea
adăugată (în partea ce ţine de taxa pe valoarea adăugată la mărfurile produse şi
serviciile prestate de agenţii economici din unitatea autonomă) şi accizele la
mărfurile (producţia) supuse accizelor, fabricate pe teritoriul unităţii date.
Impozitele şi taxele generale de stat şi locale se stabilesc, se modifică sau se
anulează exclusiv prin modificarea şi completarea Codului Fiscal.
Impozitele locale, lista şi plafoanele taxelor locale se aprobă de către
Parlament. Cotele impozitelor şi taxelor locale stabilite prin Codul Fiscal se
numesc cotele maxime ale impozitelor şi taxelor locale.
Autorităţile administraţiei publice locale au dreptul la modificarea, în limitele
competenţei lor, a cotelor, a modului şi termenelor de achitare a impozitelor şi
taxelor locale şi la aplicarea facilităţilor suplimentare, care se adoptă pe parcursul
anului fiscal concomitent cu modificările corespunzătoare ale bugetelor locale.
Cotele impozitelor şi taxelor locale modificate de către autorităţile administraţiei
publice se numesc cotele concrete ale impozitelor şi taxelor locale. Cotele
concrete ale impozitelor şi taxelor locale nu trebuie să depăşească cotele maxime.

Legislaţia fiscală a RM.

În RM legislaţia fiscală este reprezentată prin:
1. Codul Fiscal, care conţine 9 titluri:
Titlul 1 „Dispoziţii generale” în vigoare din 01.01.1998
Titlul 2 „Impozitul pe venit” în vigoare din 01.01.1998
Titlul 3 „Taxa pe valoarea adăugată” în vigoare din 01.07.1998
Titlul 4 „Accizele” în vigoare din 01.01.2001
Titlul 5 „Administrarea fiscală” în vigoare din 01.07.2002
Titlul 6 „Impozitul pe bunurile imobiliare” în vigoare din 01.01.2001
Titlul 7 „Taxele locale” în vigoare din 01.01.2005
Titlul 8 „Taxele pentru resursele naturale” în vigoare din 01.01.2006
Titlul 9 „Taxele rutiere” în vigoare din 01.01.2007
2. alte acte legislative adoptate în conformitate cu Codul Fiscal, cum ar fi:
- Codul Vamal;
- Legea cu privire la tariful vamal;
- Legea Bugetului pentru anul corespunzător;
- Legile cu privire la punerea în aplicare a titlurilor Codului Fiscal;
- Instrucţiuni elaborate în baza titlurilor Codului Fiscal;
- Regulamente;
- Scrisori metodologice ale Inspectoratului Fiscal Principal de Stat;
- Decrete ale Preşedintelui RM;
- Hotărâri ale Guvernului şi altele.
Aparatul fiscal al RM
Administrarea fiscală reprezintă activitatea organelor de stat împuternicite şi
responsabile de asigurarea colectării depline şi la termen a impozitelor şi taxelor, a
penalităţilor şi amenzilor în bugetele de toate nivelurile şi în fondurile
extrabugetare, precum şi de efectuarea acţiunilor de cercetare penală în caz de
existenţă a unor circumstanţe ce atestă comiterea infracţiunilor fiscale.
În RM sunt următoarele organe, care au atribuţii de administrare fiscală:
1. Serviciul fiscal;
2. Centrul pentru Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei;
3. Serviciul vamal;
4. Serviciile de colectare a impozitelor şi taxelor locale din cadrul primăriilor.
Serviciul Fiscal de Stat este un sistem centralizat de organe fiscale şi
activitatea funcţionarilor fiscali, care deţin funcţii în aceste organe, este orientată
spre executarea atribuţiilor de administrare fiscală, conform legislaţiei fiscale.
Sarcina de bază a organului fiscal constă în executarea controlului asupra
respectării legislaţiei fiscale, asupra calculării corecte, vărsării depline şi la timp la
buget a sumelor obligaţiilor fiscale.
 Activitatea aparatului fiscal este determinată de Constituţia RM, legile RM,
hotărârile parlamentului, decretele prezidenţiale, hotărârile guvernamentale,
deciziile organelor de autoadministrare locală în limitele drepturilor acordate lor.
Structura organizatorică a aparatul fiscal al RM îl constituie:
 Inspectoratul Fiscal Principal de Stat de pe lângă Ministerul Finanţelor;
 Inspectoratele Fiscale de Stat Teritoriale ale oraşelor, raioanelor, care sunt
subordonate IFPS şi sunt finanţate din contul mijloacelor bugetului de stat.
Inspectoratul Fiscal Principal de Stat îşi exercită atribuţiile pe întreg teritoriul
Republicii Moldova, iar inspectoratul fiscal de stat teritorial poate să-şi exercite
atribuţiile în afara teritoriului stabilit numai cu autorizarea conducerii
Inspectoratului Fiscal Principal de Stat.
Organele fiscale şi persoanele cu funcţii de răspundere ale acestora sunt obligate să
păstreze secretul comercial şi secretul datelor privind contribuabilul, să
îndeplinească celelalte obligaţii prevăzute de legislaţie.
 Tema 11. Sistemul bancar

1. Componentele, structura şi caracteristicile sistemului bancar

2. Banca Centrală – rol, funcţii, operaţiuni
3. Băncile comerciale – rol, funcţii, operaţiuni

1. Componentele, structura şi caracteristicile sistemului bancar

Conceptul de „bancă” îşi are începutul din cele mai vechi timpuri. Pînă în
prezent nu se cunoaşte cu exactitate data şi locul apariţiei primei instituţii bancare,
urme ale existenţei unor astfel de instituţii au fost descoperite la babilonieni, egipteni,
evrei, greci şi români cu mult înaintea erei noastre. Cei mai buni bancheri s-au dovedit
a fi preoţii egipteni şi greci care au transformat templele de rugăciuni în adevărate
instituţii bancare, devenind primii „bancheri” ai timpului, care practicau pe scară largă
schimbul de monedă, efectuau plăţi, păstrau capitaluri etc. Totodată, documentele
istorice demonstrează că primele operaţiuni bancare constau în acordarea
împrumuturilor şi acceptarea depozitelor, care şi astăzi reprezintă activităţi de bază ale
oricărei bănci. Astfel, încă codul lui Hammurabi, care datează din secolul al XVIII-lea
[Link]., conţinea o serie de prevederi ce reglementau depozitul şi împrumutul.
Termenul de „bancă” este de origine italiană. În evul mediu comerţul cu bani se
înfăptuia în oraşele italiene la mese aşezate în centrul oraşului, unde „bancherii”
efectuau plăţi şi decontări între clienţi care se deserveau la un singur „bancher”,
numărau şi schimbau bani. Cu toate că instituţiile bancare efectuau diverse activităţi,
„prima bancă, în adevăratul sens al cuvîntului, ar fi instituţia înfiinţată în 1171, de
dogele Michele XI, sub numele de Banco de Venezzia, cu scopul principal de a face
operaţiuni de administrare a banului public pentru Cetate”. În secolele XVII-XVIII
activitatea bancară se dezvoltă în toate formaţiunile statale din Europa. Astfel, în 1609
în Olanda este înfiinţată Banco di Amsterdam, în 1619 în Germania este creată banca
de depozit, iar în anul 1791 Congresul Statelor Unite autorizează crearea şi
funcţionarea Primei Bănci din SUA. În acest timp, ţările româneşti aflate sub
suzeranitate turcească sînt lipsite de dreptul de a bate monedă şi doar în 1839, cînd
starea bancherilor devenise mai stabilă, apare posibilitatea organizării băncilor şi pe
teritoriul Ţării Româneşti.
Ţinînd cont de faptul că sistemul bancar este de neconceput fără bancă centrală
este oportun să ne referim la conceptul şi istoricul apariţiei acesteia. Primele bănci
centrale au apărut în a doua jumătate a secolului XVII, ca rezultat al dezvoltării
istorice a băncilor comerciale. Băncile centrale care se bucurau de încrederea statului
se împuterniceau să emită bani, devenind astfel bănci emitente. Una dintre cele mai
vechi bănci centrale este Banca Suediei, Sveriges Riksbank care activează din 1668.
1
 În anul 1694 a fost înfiinţată Banca Angliei. Băncile centrale ale altor state au apărut
mult mai tîrziu: Banca Norvegiei – a.1816, Banca Franţei – a.1800, Banca Italiei –
a.1893, Banca Japoniei – a.1882, Banca SUA – a.1913.
În perioada constituirii băncilor centrale s-au identificat mai multe categorii de
bănci, în funcţie de provenienţa capitalului. Astfel, în Anglia banca de emisiune a fost
constituită cu capital privat; în Suedia, Finlanda, Austria, Bulgaria băncile s-au
constituit prin participarea capitalului de stat, pe cînd în astfel de ţări cum sînt
România şi Bulgaria capitalul băncilor era mixt. Examinînd activitatea băncilor
centrale ale diferitelor state, constatăm că în marea majoritate ele se află în
proprietatea statului. Acest fapt permite guvernului de a interveni într-o măsură
oarecare în politică monetară.
Pînă în secolul al XIX-lea, sistemul bancar s-a structurat pe trei domenii
specifice.
 Băncile de emisiune, care deţineau monopolul emiterii de bancnote
naţionale;
 Băncile comerciale, care activau ca instituţii de intermediere financiară;
 Instituţii financiare specifice ca : casele de economii etc..
În evoluţia sa sistemul bancar parcurge faze de specializare şi sectorizare.
Specializarea bancară reprezintă orientarea activităţii diferitelor bănci doar spre
anumite servicii, operaţiuni, produse bancare.
Sectorizarea poate fi definită ca un tip aparte de specializare ce constă în
orientarea activităţii bancare spre anumite domenii de activitate economică (sectoare
ale economiei naţionale).
Sistemul bancar a aparut ca o necesitate a societăţii, prin intermediul lui este
realizată acumularea mijloacelor băneşti şi distribuirea acestora sub diferite forme,
sistemul bancar executînd funcţia de intermediar între agenţii economici.
Un sistem bancar stabil, eficient şi viabil care ar asigura mobilizarea
disponibilităţilor monetare ale economiei naţionale, orientîndu-le spre desfăşurarea
activităţilor financiare eficiente, constituie o premisă importantă pentru dezvoltarea
economică. Sistemul bancar este unul dintre cei mai importanţi piloni ai economiei
unei ţări, reprezintînd veriga de legătură dintre ramurile economiei, a căror activitate
influenţează situaţia economică, socială şi politică a unui stat. Importanţa stabilităţii
sistemului bancar este mult mai vizibilă în condiţiile instabilităţii financiare, iar
imperfecţiunile sistemului financiar, vulnerabilitatea băncilor la schimbările mediului
economic şi crizele bancare constituie factorii principali ce trezesc un interes major
faţă de studierea şi realizarea în practică a stabilităţii bancare.
Sistemul bancar al unei ţări cuprinde:
 cadrul instituţional – format din Banca Centrală (cu rol de coordonare şi
supravegere), banci comerciale şi alte instituşii financiare;

2
 cadrul juridic - format din ansamblul reglementărilor care guverneză
activitatea;
Sstemul bancar este organizat avînd axe de referinţe Banca Centrală, care
realizează politica monetară, valutară şi de credit a statului, şi un număr de banci
comerciale, bănci de afaceri, instituţii de credit specializate: uniuni de credit, case de
economii, organizaţii de împrumut, bănci ipotecare etc.
Sistemul bancar este un ansamblu coerent de institutii bancare, ce funcţionează
într-o ţară, răspunzînd necesităţilor unei etape de dezvoltare social-economică. În anul
1991, conform legislaţiei, în Republica Moldova a fost format un sistem bancar pe
două niveluri, în care BNM îndeplineşti funcţia de Banca Centrală, dar nu este
angajată în activitatea bancară comercială. Aceste legi includ elemente orientate spre
întărirea rolului Băncii Naţionale în elaborarea şi implementarea politicii monetare şi
valutare şi spre o activitate sigură şi durabilă a sistemului financiar.
Sistemele bancare din ţările dezvoltate se caracterizează printr-o serie de
trăsături, dintre care reţin atenţia următoarele: diversitate, concentrare,
bancarizarea activităţii, accelerarea operaţiunilor de restructurare, deschiderea
către relaţiile cu străinătatea.
Diversitatea unui sistem bancar rezidă în existenţa unui număr sporit de
instituţii bancare şi de credit definite de legea bancară şi ale căror caracteristici pot fi
diferite. Într-un sistem bancar se regăsesc atât instituţii specializate într-un anume tip
de clientelă sau activităţi, cât şi bănci cu activitate universală. În funcţie de
dimensiunea băncilor, un sistem bancar poate cuprinde bănci de mică dimensiune
precum şi bănci de dimensiune internaţională.
Concentrarea activităţii bancare reprezintă o caracteristică ce poate fi
cuantificată prin ponderea deţinută de principalele bănci în totalul sistemului bancar şi
prin diminuarea numărului de bănci în totalul acestora. Gradul de concentrare este
apreciat prin nivelul activităţii (distribuire de credite, colectare de depozite) realizate
de instituţii bancare şi de credit. Studiile evidenţiază că un număr redus de bănci
controlează, în mare parte, piaţa bancară. Între gradul de concentrare a activităţii
bancare şi numărul instituţiilor bancare se manifestă o puternică legătură, astfel: pe
măsură ce numărul băncilor se diminuează gradul de concentrare bancară sporeşte.
O altă caracteristică a unui sistem bancar şi al activităţii bancare dintr-o
economie îl constituie gradul de bancarizare. Acesta furnizează informaţii relevante
cu privire la nivelul de dezvoltare al sistemului bancar, putând fi calculaţi indicatori
precum numărul de conturi la vedere, numărul cardurilor bancare şi numărul ghişeelor
bancare.
Operaţiunile de restructurare bancară constituie o altă caracteristică a
sistemelor bancare actuale, în cadrul acestora fiind incluse fuziunile şi absorbţiile,
operaţiunile transfrontaliere (cu străinătatea), preluările pachetului de control de către
băncile străine, şi operaţiunile încrucişate bănci-asigurări.
3
 Restructurările bancare au reprezentat pentru bănci o modalitate de atingere a
unei dimensiuni optime, care să asigure: eliminarea costurilor suplimentare ca urmare
a organizării producţiei, amortizarea pe scară largă a investiţiilor în noile tehnologii şi
lărgirea gamei de produse oferite clientelei, pentru a rămâne competitive. Una din
consecinţele principale ale restructurărilor o reprezintă concentrarea sporită a
sistemelor bancare şi reducerea numărului de instituţii bancare. Un alt efect al
restructurărilor este intensificarea concurenţei.
Un fenomen de dimensiuni mondiale îl constituie, în contextul globalizării
financiare, criza sistemelor bancare. La originea crizelor bancare s-a aflat un factor
ce poate fi definit astfel: adaptarea cu dificultate la globalizarea financiară, respectiv
manifestarea a o serie de fenomene în toate ţările,
care au vizat următoarele aspecte:
- amploarea şi rapiditatea modificărilor în materie de reglementări şi mediu de
activitate;
- criza pieţelor mobiliare;
- carenţele în exercitarea controlului şi supravegherii prudenţiale.

Crizele succesive care s-au manifestat în ultimele două decenii au evidenţiat

insuficienţa procedurilor de supraveghere şi control asupra expunerii la risc a
băncilor.
2. Banca Centrală – rol, funcţii, operaţiuni

Analiza sistemelor bancare contemporane evidenţiazǎ cǎ acestea sunt

structurate pe doua nivele, respectiv banca centralǎ şi bǎncile de rang secundar,
denumite şi bǎnci de sistem. Apariţia tuturor bǎncilor centrale în perioada secolelor
XVII-XVIII s-a bazat pe bǎncile comerciale existente şi cǎrora li s-a încredinţat, de
cǎtre guvernele ţǎrilor respective, rolul de “bancher” al statului, cum a fost cazul
Olandei şi al ţǎrilor scandinave.
La începutul formǎrii sistemului bancar, nu exista o delimitare între operaţiunile
realizate de bǎncile comerciale şi cele centrale. Aceleaşi bǎnci efectuau atît operaţii de
mobilizare a disponibilitaţilor bǎneşti şi de acordare de credite, cît şi operaţii de
emisiune a bancnotelor.
Astfel, în Anglia, banca centralǎ s-a infiinţat în anul 1694, sub formǎ de
societate privatǎ pe acţiuni; în anul 1880 se organizeazǎ Banca Franţei, iar în 1863
bǎncile naţionale din SUA. Instituirea monopolului asupra emisiunii, prin
reglementǎri ale statului, s-a realizat mai tîrziu , printr-o serie de legi, care au marcat
evoluţia sistemelor monetare. Pot fi enumerate cîteva momente: în anul 1844, în
Anglia se stabileşte sistemul de emisiunii (prin legea lui Robert Peel); în 1848 în
Franţa, se eliminǎ dreptul de emisiune monetarǎ al bǎncilor departamentale; în 1913

4
 în SUA se creeazǎ Sistemul Federal de Rezerve, constituit din 12 bǎnci federale de
reserve.
Deşi, în perioada actualǎ, bǎncile centrale ale tuturor ţǎrilor, cu excepţia celor
12 bǎnci federale de rezervǎ din SUA, sunt bǎnci cu capital de stat, de-a lungul
evoluţiei lor în timp, s-au identificat mai multe categorii de bǎnci, în funcţie de
provenienţa [Link], în Anglia, banca de emisiune a fost cu capital privat; în
Suedia, Finlanda, Austria, Bulgaria, bǎncile s-au constituit prin participarea
capitalului de stat, iar în ţǎrile, precum România şi Belgia, capitalul bǎncilor a fost
mixt.
Obiectivul bǎncilor centrale a evoluat de-a lungul timpului. Astfel, în perioada
etalonului aur, obiectivul a fost formulat în termenii convertibilitaţii metalice; ulterior,
prin erodarea rolului aurului ca etalon al valorii, obiectivul bǎncii centrale a fost
reformulate în termeni de stabilitate a preţurilor. Alǎturi de acestea, obiectivele
intermediare au przentat o mare variabilitate, însǎ, indiferent de modificǎrile în
formularea obictivelor, bǎncile centrale au acceptat idea cǎ stabilitatea monetarǎ
constituie o contribuţie importantă la stabilitatea financiarǎ. Si, de asemenea, rolul lor
a evoluat o datǎ cu dezvoltarea sistemului financiar.
De remarcat cǎ banca de emisiune, prin importanţa activitaţii sale privind
determinarea stǎrii monetare la nivel micro şi macroeconomic, prin influienţele pe
care le poate exercita asupra celorlalte instituţii financiar-bancare şi asupra economiei,
în general, deţine o poziţie prioritarǎ în cadrul oricǎrui sistem bancar.
Funcţiile bǎncilor centrale
Într-o economie de piaţǎ, bǎncile de emisiune îndeplinesc urmǎtoarele funcţii:
 Funcţia de emisiune;
 Funcţia de bancǎ a statului, a administraţiei şi a serviciilor publice;
 Funcţia de bancǎ a bǎncilor;
 Funcţia de centru valutar şi de gestionare a rezervei valutare;
 Funcţia prudenţialǎ şi de supraveghere;
 Funcţii economice ocazionale;
Funcţia de emisiune
Etapa hotǎrîtoare în dezvoltarea bǎncilor de emisiune a fost reglementarea de
cǎtre stat a sistemului de emisiune şi mai ales instituirea monopolului asupra
emisiunii prin atribuirea acestui privilegiu unor bǎnci şi, în final,unei singure bǎnci
sau unor bǎnci încadrate într-un sistem federal.
În present banca centralǎ deţine dreptul exclusive de a emite însemne monetare
ca mijloace legale de platǎ, este singuara în drept sǎ stabileascǎ valoarea nominalǎ,
dimensiunile, greutatea, desenul, precum şi alte caracteristici ale bancnotelor şi
monezilor. În virtutea aceluiaşi drept, banca centralǎ asigurǎ tipǎrirea bancnotelor,
baterea monezilor metalice şi punerea lor în circulaţie, precum şi retragerea şi

5
distrugerea însemnelor monetare retrase. De asemenea,banca centralǎ poate dispune
anularea sau retragerea din circulaţie a oricǎror bancnote sau monede metalice care au
fost emise şi, în locul acestora, punerea în circulaţie a altor tipuri de însemne
monetare.
Pentru a preveni emiterea de monedǎ fǎrǎ acoperire,prin statut se stabileşte
obligaţia ca tranşa de numerar aflatǎ în circulaţie, emisa de BC, peste nivelul
rezervelor internaţionale, sǎ fie acoperitǎ integral prin titluri de stat deţinute în
portofoliul de investiţii, prin active rezultate din credite acordate bǎncilor şi altor
personane juridice, în condiţiile legii, sau prin cecuri, cambia şi alte titluri de credit
scontate sau deţinute în portofoliu.
Funcţia de banca a statului, a administratiei publice şi a serviciilor publice
Aceastǎ funcţie reflectǎ sarcina bǎncii de a deţine şi a administra conturile
statului, ale cǎror solduri figureazǎ în pasivul bilanţului.
Bǎncile de emisiune, prin unitaţile de trezorǎrie, sunt în general “casierul” statului,
în conturile lor, la nivel central, reflectîndu-se execuţia bugetului de stat. Totodatǎ,
statul este pentru banca de emisiune unul dintre principalii beneficiari de
[Link] de credit emise de cǎtre stat în postura sa de debitor (bonuri de tezaur,
titluri de rentǎ, obligaţiuni) ocupǎ un loc important printre activele bǎncilor de
emisiuni.
În afara acestor diferenţieri în gestionarea depozitelor şi plǎţilor publice, banca
centralǎ joacǎ un rol direct sau indirect în finanţarea statului sau administraţiei
publice. De asemenea, BC finanţeazǎ statul, direct sau indirect, prin achiziţia de titluri
publice pe piaţa de “open- market”.
Datoritǎ intervenţiilor de finanţare directǎ sau indirectǎ, bǎncile centrale
îndeplinesc rolul esenţial de consilier şi realizator al emisiunilor de titluri pentru
contul statului. Astfel, BC organizeazǎ sindicate pentru achiziţii de împrumuturi,
administreazǎ datoria publicǎ şi plata anualǎ a dobânzilor la titluri de stat, toate aceste
atribuţiuni atestând, într-o mǎsurǎ considerabila, funcţia de banca a statului.
Funcţia de bancǎ a băncilor
Aceasta funcţie reuneşte trei activitǎţi, srtîns legate între ele, pe care le desfaşoarǎ
banca centralǎ.
1. fiecare bancǎ de rang secundar are un cont la banca centralǎ, care nu poate fi
debitor, şi pe baza caruia pot fi realizate viramente şi compensǎri interbancare.
2. dacǎ în procesul compensǎrilor, anumite bǎnci au nevoie de refinanţare, atunci
banca cenralǎ poate , în anumite condiţii, sǎ furnizeze resursele necesare, alimentând
piaţa monetarǎ. Se poate manifesta şi situaţia în care BC poate absorbi lichiditǎţi de
pe piaţǎ, dacǎ se considerǎ ca acestea sunt în surplus.
3. BC trebuie sǎ utilizeze intervenţiile pe piaţa monetarǎ pentru a menţine masa
monetarǎ şi rata dobânzii în limitele fixate de cǎtre autoritatea monetarǎ

6
 Politica monetarǎ reprezintǎ ansamblul mijloacelor utilizate de cǎtre autoritǎţile
monetare din fiecare ţarǎ pentru atingerea obiectivelor monetare fixate. În unele ţǎri,
politica monatarǎ este consideratǎ, în exclusivitate, un mijloc de menţinere a
stabilitǎţii preţurilor şi de luptǎ contra inflaţiei, iar în altele se apreciazǎ cǎ trebuie sǎ
acompanieze politica bugetarǎ în reglementarea creşterii economice.
Funcţia de centru valutar şi gestionar al rezervelor valutare
Sub aceastǎ denumire este desemnatǎ o triplǎ funcţie a bǎncii centrale:
 Asigurarea ,singurǎ sau la concurenţǎ cu bǎncile de rang secundar, a schimbului
de monedǎ naţionalǎ în devize;
 Pǎstrarea şi gestionarea rezervelor valutare;
 Supravegherea ratei de schimb a monedei naţionale.
Banca de emisiune, ca centru valutar al ţǎrii, dobândeşte atribuţii pe linia
aplicǎrii politicii valutare a statului sub forma unor restricţii valutare (a contingentǎrii
importurilor şi controlul plǎţilor în devize, a preluǎrii unei pǎrţi din încasǎri valutare
din exporti) sau aplicǎrii unor stimulente la export de genul primelor la export, al
subvenţionǎrii axportului.
Funcţia prudenţialǎ şi disciplinarǎ
Prin funcţia disciplinarǎ este înţeleasǎ exercitarea controlului asupra bǎncilor şi
instituţiilor de credit, în scopul asigurǎrii securitǎţii depozitelor si al prevenirii
falimentelor bancare.
Câmpul de aplicare al acestei funcţii este urmǎtorul:
- autorizarea exercitǎrii activitǎţii bancare, crearea şi transformarea bǎncilor;
- concentrarea şi divizarea riscurilor bancare
- lichiditatea şi solvabilitatea bancarǎ
Funcţia economicǎ
Toate funcţiile precedente ale bǎncii centrale presupun şi o implicare
economicǎ a acesteia. Astfel, atunci când se realizeazǎ emisiunea monetarǎ, sau se
supravegheazǎ cursul valutar sau rata de schimb, sau atunci când se intervine pe piaţa
monetarǎ, pentru a influenţa rata dobânzii, bǎncile centrale îndeplinesc şi o funcţie
economicǎ.
Operaţiunile bǎncilor centrale
Individualizarea şi manifestarea efectivǎ a funcţiilor bǎncilor centrale, descrise
anterior se face prin intermediul operaţiunilor pe care aceasta le efectueazǎ.
Exista mai multe tipuri de operaţiuni, dupa cum urmeaza:
 Operaţiuni active
 Operaţiuni pasive

Operaţiunile active
Acestea se concretizeazǎ în:

7
 Operaţiuni de creditare
 Operaţiuni interbancare
 Operaţiuni de vînzare-cumpǎrare de aur şi devize.

Ponderea cea mai mare o deţin operaţiunile de creditare, concretizatǎ în

acordarea de credite, atît statului sub forma creditelor guvernamentale cît şi celorlalte
bǎnci din sistemul bancar, prin operaţiuni de rescontare şi refinanţare.
În relaţiile cu bǎncile comerciale, banca centrala realizeazǎ operaţiuni de
rescontare, respectiv acceptǎ titlurile de credit pe care bancile le deţin în portofoliul
lor şi care provin din vînzǎrile de credit ale mǎrfurilor.
Banca Centralǎ mai poate accepta credite pe gaj de efecte comerciale, situaţii
în care titlurile de credit rǎmîn în proprietatea bǎncii comerciale, servind bancii de
emisiune doar ca garanţie de rambursare a împrumutului. Un astfel de credit se
practicǎ atunci cînd operaţiunile de rescontare nu sunt favorabile, datoritǎ dobînzilor
sau atunci cînd perioada de timp este mai micǎ decît în cazul rescontului. Nivelul
maxim care se poate acorda sub forma unui astfel de credit reprezintǎ mai puţin de
100% din valoarea portofoliului de titluri.
O altǎ formǎ de creditare pe care o practicǎ bǎncile centale este creditul pe gaj
de efecte publice numit şi credit de lombardare. Titlurile care constitue garanţia unui
astfel de credit sunt obligaţiunile şi bonurile de tezaur, cumparate de cǎtre bǎncile
comerciale, cu ocazia emisiunilor lansate de cǎtre stat, pentru acoperirea deficitelor
bugetare.
Legislaţia cere reglementeazǎ activitatea bǎncilor centrale din diferite ţǎri,
prevǎd şi posibilitatea acestora de a acorda şi credite guvernamentale în mod direct,
în general pe baza bonurilor de tezaur, pe o perioadǎ mai micǎ de 1 an.
Operaţiunile de decontare, inter-, şi intrabancare prezintǎ importanţǎ datoritǎ
locului pe care îl deţine banca centralǎ printre participanţii la compensarea
multilateralǎ a plǎţilor.
Prin operaţiunile de vînzare cumpǎrare de aur şi valutǎ banca centralǎ işi
consolideaza rezerva valutarǎ şi influenţeazǎ cursul valutar al monedei naţionale faţǎ
de valutele principale, în funcţie de obiectivele politicii monetare şi valutele practicate
în ţara respectivǎ.

Operaţiunile pasive
Existǎ urmǎtoarele operaţiuni de pasiv:
 Formarea capitalului propriu
 Depunerile sau sursele atrase
 Emisiunea monetarǎ

8
 Capitalul propriu al bǎncilor centrale au o pondere redusǎ în totalul pasivului,
comparativ cu nivelul înregistrat la bancile comerciale. In structura capitalului propriu
se includ: fondul statutar, prevǎzut în Statutul de funcţionare al bǎncilor centrale,
fondul de rezervǎ şi profitul bancar.
Sursele atrase ale bǎncii centrale constau în depozitele celorlalte bǎnci, în
depunerile întreprinderilor cu capital de statsau ale unor mari întreprinderi şi în Contul
Trezoreriei Statului (datoritǎ rolului de casier al statului îndeplinit de cǎtre banca
centralǎ). Printre sursele atrase figureazǎ si dobînzile unor organisme internaţionale
sau ale unor bǎnci strǎine, precum şi împrumuturile de la bǎnci strǎine şi cumpǎrǎri de
DST de la FMI.
Emisiunea monetarǎ reprezintǎ cea mai importantǎ operţiune pasivǎ a bǎncilor
centrale. Prin aceasta se are în vedere emisiunea de monedǎ scripturalǎ( bani de cont),
şi a cantitǎţii de numerar, corespunzǎtoare structurii masei monetare.
Banca Naţională a Moldovei (B.N.M.) a fost înfiinţată în anul 1991, fiind
responsabilă pentru autorizarea, supravegherea şi reglementarea activităţii instituţiilor
financiare.
. Atribuţiile de bază ale B.N.M. sunt:
- stabilirea şi promovarea politicii monetare şi valutare în stat;
- emisiunea monedei naţionale;
- activitatea de bancher şi agent fiscal al statului;
- autorizarea, supravegherea şi reglementarea activităţii instituţiilor financiare;
- gestionarea rezervelor valutare ale statului;
- întocmirea balanţei de plăţi a statului.
Din 1991 şi până în prezent au fost elaborate şi implementate un şir de măsuri
eficiente în vederea stabilizării mediului monetar şi creditor. Cel mai important pas în
acest sens a constituit introducerea în circulaţie la 29 noiembrie 1993 a monedei
naţionale - leul moldovenesc - cu promovarea ulterioară a unei politici monetare şi de
credit antiinflaţioniste.
În anul 1995 Parlamentul Republicii Moldova a adoptat Legea cu privire la Banca
Naţională a Moldovei şi Legea instituţiilor financiare. Conform primei legi B.N.M.
este independentă în promovarea politicii monetare, fiind responsabilă faţă de
Parlament. Cea de-a doua lege sus-menţionată are drept scop crearea unui sector
financiar puternic şi competitiv, neadmiterea riscului excesiv în acest sistem,
protejarea intereselor deponenţilor.
Obiectivul fundamental al Băncii Naţionale este asigurarea şi menţinerea
stabilităţii preţurilor.
Structura organizatorică şi modul de administrare al BNM
Banca Naţională este formată din departamente, direcţii, servicii şi alte subdiviziuni şi
este condusă de Consiliul de administraţie.
Consiliul de administraţie este alcătuit din cinci membri:
9
- Guvernatorul Băncii Naţionale - preşedintele Consiliului;
- primul-viceguvernator al Băncii Naţionale - vicepreşedinte al Consiliului;
- trei viceguvernatori ai Băncii Naţionale.
Guvernatorul Băncii Naţionale se numeşte de Parlament, la propunerea
Preşedintelui Parlamentului. Primul-viceguvernator şi viceguvernatorii Băncii
Naţionale sînt numiţi de Parlament, la propunerea Guvernatorului Băncii Naţionale.
Membrii Consiliului de administraţie se numesc pe termen de 7 ani cu condiţia ca pe
cît posibil expirarea termenului fiecăruia să fie repartizată uniform pe parcursul
perioadei de 7 ani.
Consiliul de administraţie stabileşte modul de funcţionare a Băncii Naţionale.
În exercitarea atribuţiilor sale Consiliul de administraţie examinează rapoarte privind
situaţia economică şi monetară a statului. În acest scop vicepreşedintele Consiliului
asigură prezentarea periodică a rapoartelor de către departamente, direcţii şi secţii.
Consiliul de administraţie are următoarele împuterniciri:
a) stabileşte politica monetară în stat, inclusiv limitele ratelor dobînzii la
instrumentele politicii monetare, condiţiile de acordare a creditelor, tipul şi nivelul
rezervelor pe care instituţiile financiare sînt obligate să le ţină la Banca Naţională;
b) stabileşte politica valutară în stat, inclusiv modalităţile de determinare a cursului de
schimb al monedei naţionale;
c) adoptă actele normative de aplicare generală ale Băncii Naţionale;
d) aprobă rapoartele şi recomandările ce urmează a fi prezentate de Banca Naţională
Parlamentului şi Guvernului;
e) adoptă decizii cu privire la participarea Băncii Naţionale la organizaţiile
internaţionale;
f) stabileşte valoarea nominală, designul bancnotelor şi monedelor metalice, modul de
punere în şi condiţiile de retragere a lor din circulaţie;
g) aprobă cu votul a cel puţin 2/3 din membrii Consiliului prezenţi la şedinţă fiecare
acordare de credit sau folosirea altor instrumente financiare în favoarea unei bănci sau
instituţii financiare;
h) decide asupra modului de eliberare a autorizaţiilor, permisiunilor, aprobărilor,
prevăzute de Legea instituţiilor financiare nr.550-XIII din 21 iulie 1995;
j) înaintează propuneri vizînd majorarea capitalului Băncii Naţionale;
k) aprobă rapoartele anuale şi dările de seamă financiare ale Băncii Naţionale;
n) aprobă Statutul Băncii Naţionale şi determină modalităţile de administrare şi
funcţionare a Băncii Naţionale;
o) determină structura Băncii Naţionale; etc.
Şedinţele Consiliului de administraţie sînt prezidate de guvernator, iar în lipsa
acestuia de primul-viceguvernator. Şedinţele Consiliului de administraţie se convoacă
de Guvernator cel puţin o dată pe lună. Şedinţele pot fi convocate şi la cererea în scris
a 3 membri ai Consiliului. Şedinţele Consiliului de administraţie sînt secrete.
10
Hotărîrile Consiliului se adoptă cu majoritatea simplă de voturi ale membrilor lui
prezenţi la şedinţă, cu excepţia cazurilor prevăzute de prezenta lege sau de Statutul
Băncii Naţionale. Hotărîrile Consiliului de administraţie se emit sub semnătura
preşedintelui şedinţei.

3 Băncile comerciale – rol, funcţii, operaţiuni

Banca - instituţie financiară care atrage de la persoane fizice sau juridice

depozite sau echivalente ale acestora, transferabile prin diferite instrumente de plată,
şi care utilizează aceste mijloace total sau parţial pentru a acorda credite sau a face
investiţii pe propriul cont şi risc.
Rolul băncilor în cadrul unei economii poate fi analizat, în primul rând, prin
utilizarea conceptului de intermediere între agenţii debitori şi creditori din
economie, iar în al doilea rând prin funcţiile tradiţionale de finanţare, de colectare a
depozitelor şi de gestionare a mijloacelor de plată.
Pentru a evidenţia rolul băncilor, este necesară situarea acestora în cadrul
sistemului financiar, al căror element principal îl constituie. Pe plan financiar, există
la nivelul unei economii, două categorii de participanţi, ale căror preocupări sunt
complementare, respectiv cei care au necesităţi de finanţare şi care doresc procurarea
de resurse, pe de o parte, şi cei cu capacităţi de finanţare şi care doresc plasarea
eficientă a resurselor lor. Funcţia sistemului financiar este de a asigura “interfaţa”
dintre agenţii excedentari şi cei deficitari.
Pornid de la acest dublu rol, şi de la calitatea lor de intermediar, băncile
îndeplinesc 3 funcţii importante:
1. Constituirea de resurse prin atragerea disponibilităţilor temporale ale
clienţilor
2. Utilizarea, respectiv plasarea acestor resurse prin acordări de credite.
3. Asigurarea mecanismului de funcţionare a plăţilor prin efectuarea de
viramente şi plăţi în numerar.

Procedura de creare a băncii

Banca Naţională este investită cu dreptul exclusiv de a elibera autorizaţii
băncilor. Suma minima subscrisă şi depusă în capitalul bancii se stabileste în cuantum
de 100 de milioane de lei.
Pentru eliberarea autorizaţiei de a desfăşura activităţi financiare se depune la
Banca Naţională, în modul stabilit de ea, o cerere scrisă, la care se anexeaza:
a) date despre calificarea şi experienţa administratorilor viitoarei instituţii financiare,
activitatea lor profesională din ultimii 10 ani;
b) date despre capitalul viitoarei bănci care se prevede sa fie plătit;

11
c) business-planul viitoarei bănci cuprinzind structura organizatorică, tipurile de
activităţi financiare preconizate, pronosticul rezultatelor financiare pentru următorii 3
ani etc.;
d) informaţii privitoare la numele (denumirea), domiciliul (sediul), activitatea
comercialaă sau profesională din ultimii 10 ani şi cota de participare a fiecărei
persoane care intenţionează să deţină 10% sau mai mult din acţiunile cu drept de vot
ale băncii. În scopul aplicării acestei prevederi asupra persoanelor afiliate, cota de
participare a acestora se stabileste prin agregarea cotelor lor;
e) orice alte informatii prevazute de regulamentele Bancii Nationale.
Cererea de eliberare a autorizaţiei pentru filialele şi sucursalele unei bănci
străine se depune de către aceasta în modul stabilit prin regulamentele Băncii
Naţionale.
În termen de 3 luni de la data primirii cererii Banca Naţională o aprobă
preliminar sau o respinge, aducând în scris la cunoştinţa solicitantului decizia sa.
Refuzul de a elibera autorizaţie trebuie să fie motivat.
După aprobarea preliminară a cererii, Banca Naţională stabileşte următoarele
cerinţe pentru primirea autorizaţiei:
a) depunerea capitalului iniţial, care nu trebuie să fie mai mic decât capitalul minim
necesar;
b) angajarea de specialişti;
c) încheierea de contract cu o firmă de audit;
d) închirierea sau cumpararea de utilaj pentru efectuarea operaţiunilor bancare şi de
edificii bancare.
Dacă în decursul unui an banca nu îndeplineşte cerinţele enumerate, aprobarea
preliminară a cererii se anulează. Dacă cerinţele enumerate sunt satisfăcute, Banca
Naţională eliberează autorizaţia în termen de o luna.
Autorizaţiile se acordă pentru un termen nedeterminat şi sunt netransferabile.
Banca Naţională ţine registrul băncilor autorizate, în care se înscriu denumirea,
adresele sediului central şi ale filialelor. Acest registru va fi accesibil permanent
publicului. Băncile ale caror autorizaţii au fost retrase se exclud din registru prin
înscrisul respectiv.
Băncile pot desfăşura, în limita autorizaţiei acordate, următoarele activităţi:
a) acceptarea de depozite (plătibile la vedere sau la termen etc.) cu sau fără dobândă;
b) acordarea de credite (de consum şi ipotecare, factoring cu sau fara drept de regres,
finanţarea tranzacţiilor comerciale, eliberarea garanţiilor şi cauţiunilor etc.);
c) împrumutarea de fonduri, cumpărarea ori vânzarea, în cont propriu sau în contul
clienţilor (cu excepţia subscrierii hârtiilor de valoare), de:
- instrumente ale pieţei financiare (cecuri, cambii şi certificate de depozit etc.);
- futures şi optioane financiare privind titlurile de valoare şi ratele dobânzii;
- instrumente privind rata dobânzii;
12
- titluri de valoare;
d) acordarea de servicii de decontări şi încasări;
e) emiterea şi administrarea instrumentelor de plată (cărţi de credit sau de plată, cecuri
de voiaj, cambii bancare etc.);
f) cumpărarea şi vânzarea banilor (inclusiv a valutei străine);
g) leasing financiar;
h) acordarea de servicii aferente la credit;
i) acordarea de servicii ca agent sau consultant financiar, cu exceptia celor de la lit. a)
si b);
j) operaţiuni în valută străină, inclusiv contracte futures de vânzare a valutei străine;
k) acordarea de servicii fiduciare (investirea şi gestionarea fondurilor fiduciare),
păstrarea şi administrarea hârtiilor de valoare şi altor valori etc.;
l) acordarea de servicii de gestionare a portofoliului de investiţii şi acordarea de
consultaţii privind investiţiile;
m) subscrierea şi plasarea titlurilor de valoare şi acţiunilor, operaţiunile cu acţiuni;
n) orice altă activitate financiară permisă de Banca Naţională.
Banca Naţională poate retrage autorizaţia băncii în cazul în care:
a) retragerea autorizaţiei este solicitată de bancă;
b) autorizaţia a fost obtinută în baza unor informaţii eronate, oferite de solicitant sau
referitoare la el;
c) banca nu a început activitatea într-un termen de un an de la data eliberării
autorizaţiei sau a fost incapabilă timp de peste 6 luni de a efectua operaţiuni de
atragere a depozitelor sau a altor fonduri rambursabile;
d) a fost retrasă autorizaţia unei alte bănci care deţine o cotă substanţială în banca
respectivă;
e) a avut loc reorganizarea băncilor sau vinderea unei parţi substanţiale din activele
băncii;
f) deţinătorul unei cote substanţiale în bancă a transferat sau a pierdut în alt mod
această cotă fără permisiunea scrisă a Băncii Naţionale;
g) banca este lichidată conform hotărârii luate de proprietarii ei sau înceteaza să existe
ca unitate juridică independentă;
h) activităţile financiare ale băncii din primii 3 ani de funcţionare se deosebesc
considerabil de cele preconizate în cererea de eliberare a autorizaţiei, iar în opinia
Băncii Naţionale o astfel de deviere nu este justificată de noile circumstanţe
economice.

13
Tema 11. Monedă, credit şi echilibrul monetar
1. Conceptul de moneda şi sistemul monetar
2. Creditul – esenţă, rol, funcţii
3. Echilibrul monetar

1. Conceptul de moneda şi sistemul monetar

Banii ca rezultat al activităţii economice al omului au apărut încă din

antichitate,când omul schimba produsele pe care le crea pe produsele de care avea
nevoie. Odată cu apariţia diviziunii sociale a muncii a apărut necesitatea creării
unui instrument eficient de plată – astfel apar banii (la primele etape sub formă de
diferite obiecte, iar apoi îşi constituie forma de disc plat confecţionaţi din metale
preţioase,care datorită compoziţiei chimice erau rezistenţi la fenomenele
înconjurătoare fiind nealterabili şi ce era mai important divizibili). Economia
naturală se caracterizează printr-un nivel scăzut de dezvoltare a forţelor de
producere şi de aceea tot ce se producea, de obicei, şi se consuma. Schimbul se
produce numai la nivelul surplusurilor. Schimbul reprezintă – mişcarea mărfurilor
de la un producător la altul în direcţia opusă, contra altei mărfi. Munca depusă
pentru producerea unei mărfi este egalabilă cu munca depusă şi valoarea bunurilor
diferă.. De aici apare şi necesitatea utilizării valorii de schimb. Valoarea de schimb
– capacitatea de schimb a unei mărfi pe altele în anumite proporţii sau compararea
cantitativă a mărfurilor. În procesul schimbului marfa trebuie să aibă valoare de
întrebuinţare pentru cumpărător şi de schimb – pentru vânzător. Această
particularitate a mărfurilor se prezintă ca o unitate de contrarii: unitate prin faptul
că fiecare marfă trebuie să posede ambele valori, iar contrariul se manifestă prin
aceea că pentru una şi aceeaşi persoană, marfa dată nu poate avea ambele valori.
Esenţa banilor se manifestă prin faptul că sunt o formă specifică de mărfuri,
cu formă naturală care îndeplinesc funcţia de etalon general al valorii.
Categoria economică de ban s-a reflectat în numeroase definiţii şi interpretări
pe măsură ce banul a pătruns tot mai mult în viaţa economică. Categoria
economică s-a modificat în timp. Banul de astăzi este un rezultat al numeroaselor
mutaţii determinate de factori endogeni şi exogeni ai circulaţiei băneşti.
Din ansamblul de mărfuri s-a desprins o marfă cu atribute specifice ce s-
a finalizat cu găsirea echivalentului general al valorilor.
Rolul banilor se rezumă la funcţiile de intermediar în schimbul de diverse
mărfuri în diferite etape ale dezvoltării societăţii.
În calitate de categorie istorică şi economică banii sunt o marfă deosebită:
 marfă intermediar;
 marfă semn de valoare.
Banii i-au preocupat pe diferiţi economişti, cercetători, monetarişti, fondatori
ai diferitor curente şi şcoli ce au contribuit la definirea, fundamentarea,
clasificarea ei.
 După apariţia banilor de hârtie nimeni nu mai poate determina hotarul dintre
bani şi monedă.
Moneda – piesă de metal Aur , Argint, Cupru etc. care se prezintă sub formă de
disc plat şi serveşte ca mijloc de plată , de circulaţie, de tezaurizare.
Moneda – piesă de metal bătută de autoritatea suverană pentru a servi în
operaţiunile comerciale.
Moneda are greutatea şi aliajul (titlul) stabilit de legea monetară a ţării
emitente. Pe faţă (avers) şi pe verso (revers) moneda are relief (efigie) şi inscripţii
(legende), iar pe muchie, de obicei, zimţi şi inscripţii, toate acestea efectuate în
scopul apărării integrităţii materiale ale monedei, şi al evitării deteriorării prin tăiere
sau roadere pe care falsificatorii le efectuau în trecut pentru extragerea unei părţi
din conţinutul de metal preţios al monedei. Valoarea nominală a monedei nu mai
indi8ca valoarea proprie, ea fiind superioară valori proprii.[21,p.9]
Primele monede ar putea fi considerate cele din China sec. XI î.d.H., iar în
Europa cele bătute în statul elen antic Lydia [Link] î.d.H. Înainte banii erau
confecţionaţi sub diferite forme: inele, vârfuri de săgeţi sau lingouri cea ce necesita
verificarea conţinutului prin cântărire şi probarea titlului.
Un timp monedele au fost emise de preoţi apoi de regi. În evul mediu ele au
fost emise de regi ,căpeteniile feudale şi de oraşe. Prin crearea statelor naţionale,
dreptul de batere a monedelor a revenit puterii centrale. După primul război
mondial baterea şi circulaţia monedelor de aur au încetat, acestea rămânând numai
un instrument de tezaurizare.
Monedele de argint au circulat şi mai târziu, însă din ce în ce mai rar. Au
rămas până astăzi în circulaţie monede divizionare din metale ieftine.
Banii reprezintă un instrument social, o formă particulară imediat mobilizabilă
a avuţiei sociale; o întruchipare transmisibilă şi omnivalentă a puterii de cumpărare
care conferă dreptul deţinătorului asupra unei părţi din produsul social al ţării
emitente.
Banul este un bun economic ca oricare altul care se deosebeşte din punct de
vedere juridic şi economic de toate celelalte mărfuri.
Banii sunt instrumental general al comerţului prin intermediul căruia mărfurile
se vând şi se cumpără.
Timp de 26 de secole , adică până la începutul primului război mondial
omenirea a folosite monezi metalice, de aur şi argint. Având în vedere că în secolul
XVII au apărut bancnotele şi că până la primul război mondial acestea au circulat
împreună cu monezile metalice se poate afirma că timp de 3 secole 1600-1914 a
existat o etapă de tranziţie, în care omenirea a folosite deopotrivă monezi cu valoare
proprie, de aur şi argint şi semen băneşti fără valoare proprie, bancnotele, care
reprezentau în circulaţie aurul şi argintul ,şi care din această cauză erau deplin
convertibile în aur şi argint.
Moneda este constituită din ansamblul mijloacelor de plată direct utilizabile
pentru a efectua plăţile pe pieţele de bunuri şi servicii, adică ansamblul de active
acceptate pretutindeni, de către toţi şi totdeauna pentru a regal datoriile generate
prin schimburile de mărfuri.
Moneda apare ca un activ ce poate fi :
 -deţinut,
-schimbat,
-împrumutat,
-conservat.
Pentru a fi acceptată de către toţi valoarea monedei trebuie să se bazeze pe
încrederea acelora care o vor deţine.
1.2. Formele monedei
În evoluţia sa banii au cunoscut mai multe forme:
- moneda metalică – confecţionată din metale preţioase aur sau argint
şi care erau recunoscute de toate popoarele prin intermediul
cântăririi sau semnului de valoare pe care îl conţinea pe faţa
monedei;
- moneda de hârtie apare în urma falsificărilor care se ţineau lanţ şi din
cauza insuficienţei metalului monetar ca urmare apare moneda
confecţionată din hârtie ce treptat înlocuieşte totalmente moneda
metalică;
- titlurile de credit (cecul, cambia, biletul la ordin ş.a.) apar ca rezultat
al dezvoltării relaţiilor creditare între partenerii de afaceri astfel apar
noi instrumente de plată care permit dezvoltarea relaţiilor de
producţie, continuarea legăturilor dintre parteneri, inclusiv şi
continuitatea proceselor economice;
- monede scripturale sau de cont – cercetările de specialitate leagă
apariţia monedei scripturale de reacţia băncilor care n-au obţinut
privilegiul de a emite bilete de bancă.
- Moneda electronică - astăzi cea mai comodă şi eficientă formă. Cel
mai reprezentativ instrument fiind la moment cardul electronic.
Caracteristicile banilor sunt:
- portabilitate – banii pot fi uşor transportaţi, pot fi efectuate diferite
plăţi în diferite localităţi;
- durabilitate – să reziste o perioadă îndelungată de timp;
- divizibilitate – pot fi împărţiţi pentru a permite efectuarea plăţilor;
- omogenitate – banii sunt identici şi au aceeaşi valoare egală;
- recunoaştere uşoară – presupune acceptarea în tranzacţii;
- acceptabilitate – sunt în general acceptaţi de către toţi participanţii la
tranzacţii.
-
Funcţiile monedei

Moneda îndeplineşte mai multe funcţii printre care putem enumăra

următoarele din ele cele mai semnificative:
1. Funcţia de mijloc de schimb – separarea momentului de vânzare de
cumpărare este înfăptuită în mare măsură prin intermediul acestei funcţii.
Banii sunt acceptaţi ca mijloc de schimb, pot fi schimbaţi pe alte produse
şi servicii din economie. Dacă avem nevoie de bunul M nu facem altceva
decât să mergem la supermarket pentru a găsi bunul M dorit şi prin
 intermediul a diferitor forme ale monedei putem obţine acel bun. Problema
este uşor rezolvată de monedă, deoarece ne permite în timp să alegem
bunurile dorite şi alegerea acelor care corespund cerinţelor, deoarece
moneda păstrează capacitatea sa de plată în timp. Dar o problemă actuală
este fenomenul inflaţiei care are o influenţă asupra puterii de cumpărare a
monedei, de aceea toţi se străduiau să găsească bunul comod pentru
tezaurizarea puterii de cumpărare a monedei.
2. Funcţia de rezervă a valorii – acumulare, transferarea puterii de
cumpărare din prezent în viitor, după Kiriţescu Costin – putere de
cumpărare în aşteptare, banii permit separarea în timp între momentul
încasării şi momentul cheltuirii, între două schimburi intermediate banii
trebuie să păstreze valoarea iniţială,sau mai precis să păstreze puterea de
cumpărare, banii trebuie să reprezintă un mijloc rezonabil de tezaurizare.
Dacă aceasta nu se întâmplă sunt căutate alte mijloace de tezaurizare.
3. Funcţia de măsura a valorii sau etalon al valorii – permite exprimarea
valorii a tuturor mărfurilor şi serviciilor şi prin intermediul banilor putem
măsura efortul şi calitatea muncii noastre. Valoarea nominală a banilor se
păstrează ,variază numai puterea de cumpărare, preţul unui bun fiind
expresia valorii unui bun. În economia monetară sunt atâtea preţuri câte
produse sunt pe piaţă. În consecinţă, pe măsură ce creşte numărul
produselor disponibile pe piaţă, numărul preţurilor creşte şi mai mult, iar
schimbul devine tot mai dificil. Unitatea monetară permite uşurarea
comercializării prin măsurarea valorii diverselor bunuri şi servicii şi
permiţând compararea valorii bunurilor şi serviciilor.
Abordarea funcţiilor diferă de la un autor la altul, de aceea vom evidenţia că
alături de cele menţionate mai sus mai există alte funcţii ale monedei: funcţia de
etalon al plăţilor amânate; funcţia de unitate de cont; funcţii în spaţiu; funcţii în
timp; etc.

Conceptul sistemului monetar naţional

Organizarea monetară îşi are începuturile din antichitate, când, în Lydia s-au
centralizat şi uniformizat operaţiunile de batere a monedelor din aur şi argint,
stabilindu-se între aceste două metale un raport de valoare de l la 13. Extinzându-
se ulterior la popoarele vecine (perşii, grecii şi romanii), s-a ajuns ca Imperiul
Roman de Mijloc să dispună de autoritate legal învestită cu dreptul de batere a
monedelor, respectându-se reglementările precise privind emisiunea şi circulaţia
monetară. Evoluţia societăţilor a creat norme şi instituţii care să reglementeze,
organizeze şi supravegheze relaţiile monetare, creându-se sisteme monetare
naţionale, diferenţiate după normele şi profilul instituţiilor monetare. Un concept
cuprinzător al sistemului monetar se defineşte, ca un complex de instituţii şi
modalităţi care permit reglementarea circulaţiei monetare dintr-o ţară, prin
intermediul unui ansamblu de norme juridice care sunt elaborate de la autoritatea
publică, cât şi ca totalitatea instrumentelor şi tehnicilor de plată existe într-o
economie la un moment dat al dezvoltării.
 Privite în evoluţie, sistemele monetare naţionale au avut în structura lor
următoarele componente reprezentative, şi anume:
1. unitatea monetară;
2. etalonul monetar;
3. modul de batere şi circulaţie a monedelor cu şi fără valoare
intrinsecă (integrală);
4. modul de emisiune şi punere în circulaţie a monedelor de hârtie
(bancnotelor) şi a hârtiei monedă.
5. metodele de reglementare a circulaţiei băneşti.
6. modele de determinare a vitezei de rotaţie a banilor.
Aceste componente au avut o evoluţie istorică: unele au dispărut, altele,
devenind incompatibile cerinţelor economiei şi societăţii, şi-au modificat radical
conţinutul, mutaţii fundamentale înregistrându-se în relaţiile dintre componente, în
structura sistemului monetar naţional.
În prezent aurul nu mai îndeplineşte funcţii monetare, majoritatea
specialiştilor consideră că procesul demonetizării sale este ireversibil. Totodată,
deprecierea necontrolată a sistemelor monetare dezechilibrele şi fenomenele
inflaţioniste reclamă, în concepţia altor specialişti, revenirea la etalonul aur.
Moneda emisă şi pusă în circulaţie în prezent pe plan naţional şi internaţional are
drept corespondent un etalon format prin contribuţia bunurilor şi serviciilor create
în cadrul fiecărei economii, făcând imposibilă, datorită diversităţii acestor bunuri şi
servicii, redarea sub o formă fizică a valorii de întrebuinţare care corespunde la un
moment dat unităţii monetare. Etalonul devine o abstracţie, metodele practice de
determinare a puterii de cumpărare a monedelor, şi pe această bază a cursurilor de
schimb, au în vedere tocmai dimensiunile multiple ale acestui etalon şi urmărirea
lui prin intermediul indicilor de preţ. Bază a sistemului monetar naţional, ale cărui
caracteristici şi mecanisme se determină în dependenţă de fluctuaţiile din economie
,fiind dependent de contribuţia cantitativă, structurală şi calitativă a tuturor mărfurilor
şi serviciilor produse în economia naţională şi mondială. Valoarea monedei ,respectiv
puterea de cumpărare, decurge din nivelul preţului. În acest fel puterea de
cumpărare a unei unităţi monetare reprezintă capacitatea acesteia de achiziţiona
bunuri şi servicii într-o economie într-o ţară dată la un moment dat, sau ce cantitate de
mărfuri şi servicii se poate achiziţiona prin intermediul unităţii date.

Sistemul Monetar Internaţional (SMI)

La conferinţa monetară de la Bretton-Woods (o mică localitate din statul

New Hampshire) au participat 45 state. Delegaţiile participante au pus bazele
acordului, în scopul evitării conflictelor monetare şi a relansării comerţului
internaţional. Era necesară suprimarea controlului asupra schimburilor şi
menţinerea unor parităţi fixe, găsirea unui etalon al valorii (au existat două
opinii –cea a lui Keynes „Propuneri pentru o Uniune de clearing internaţional”
şi cea a lui White „Proiect preliminar de schiţă a unei propuneri pentru un fond
internaţional de stabilizare a Naţiunilor Unite şi Asociate”).
SMI este definit ca un ansamblu de reguli, instrumente, organisme şi pieţe
referitoare la crearea, valorificarea şi circulaţia monedelor internaţionale. SMI se
bazează pe reguli care provin în mod direct din practicele comerciale impuse de
către state. Aceste reguli trebuie să definească:
• Un regim de schimb bazat pe principii care asigură convertibilitatea
între monede.
• Aprovizionarea cu bani lichizi în cantitate suficientă pentru a face faţă
progresului comerţului internaţional.
• Un sistem de rezervă care conferă diferitelor naţiuni participante la
schimb mijloacele de plată ce le permit surmontarea dezechilibrelor temporare între
cantităţile de devize intrate şi ieşite din ţară.
• Mecanisme de reajustare în caz de dezechilibre ale balanţei de plăţi
curente, conservate pe termen mediu sau lung.
Principiile pe care s-a bazat SMI, al cărui organism era FMI, a fost
următoarele1:
• Cooperarea monetară internaţională;
• Creşterea echilibrată a comerţului internaţional;
• Stabilirea cursului de schimb;
• Dezvoltarea economică a tuturor membrilor;
• Multilateralizarea plăţilor internaţionale;
• Convertibilitatea monetară;
• Lichiditatea.
SMI utilizează în prezent, un etalon naţional şi unul propriu, în ambele cazuri el
fiind rezultatul activităţii economice din una sau mai multe economii naţionale fiind
internaţionalizat în contextul unor factori economici şi monetari interni şi externi
economiilor în cauză.

2. Creditul – esenţă, rol şi funcţii

Creditul reprezintă un împrumut în formă monetară sau în formă de marfă

acordat în condiţii de rambursabilitate, scadenţă şi, de regulă, cu achitarea unei
dobânzi pentru folosirea capitalului. Creditul exprimă relaţiile economice care apar
între creditor şi debitor în cadrul procesului de redistribuire temporară a
mijloacelor temporar libere din societate. În cadrul relaţiei de creditare participă
două persoane: creditorul care acordă capitalul sub formă de împrumut, debitorul
fiind persoana care va folosi capitalul dat pentru diferite scopuri.
Pentru definirea creditului, este necesară prezentarea a trei opinii care s-au
conturat cu privire la acest concept, respectiv:

1
Popa loan (coordonatcr) - Tranzactii internationale, Editora Recif, Bucureşti, 1992, p. 78.
Voinea Gheorghe - Mecanisme fi tehnici valutare şi fmanciare internationale, Editura Sedcom Libris, Iaşi,
2001, p. 18.
 - creditul ca încredere;
- creditul ca expresie a relaţiilor de redistribuire;
- creditul ca formă a relaţiilor de schimb.
Creditul ca încredere: este o concepţie care plasează la baza relaţiilor de credit
ideea de încredere, de unde rezultă caracterul subiectiv al acestora. Considerarea
creditului ca încredere se fundamentează pe definiţiile date acestui concept.
Termenul credit îşi are originea în cuvintele latine creditum, de credere care
desemnează încrederea în ceva sau cineva, în practică, această încredere se
concretizează în relaţiile dintre creditor şi debitor, în sensul că acesta din urmă
trebuie să prezinte o anumită bonitate, astfel încât să genereze încredere din partea
creditorului.
Creditul ca expresie a relaţiilor de redistribuire reprezintă o abordare care
porneşte de la conţinutul economic specific al creditului, respectiv transferul unei
părţi din produsul social de la unii din participanţii la circuitul economic către alţi
participanţi la acest circuit. Spre deosebire de alte forme ale relaţiilor de redistribuire
a veniturilor, ca de exemplu impozitele şi taxele, care au caracter definitiv, creditul
este o formă particulară a acestor relaţii, prin caracterul temporar al transferului din
economie.
Creditul ca expresie a relaţiilor de schimb reprezintă „un acord prin care
anumite bunuri, servicii sau o cantitate de monedă sunt cedate în schimbul unei
promisiuni de plată viitoare"2.
Într-o societate dezvoltată o mare influenţă o are sectorul bancar prin
intermediul căreia se efectuează intermedierea financiară. Pe de o parte resursele
temporar libere sunt tezaurizate în cadrul depozitelor la vedere sau la termen în
băncile comerciale, astfel la rândul lor acestea fiind redistribuite prin intermediul
creditului la persoanele care au nevoie de resurse suplimentare pentru desfăşurarea
procesului de producţie sau pentru procurarea diferitor mărfuri şi servicii. În unele
cazuri creditul reprezentând unica sursă pentru dezvoltarea companiei sau firmei,
sau modalitatea de a ieşi din criza financiară temporară. Sunt un şir de elemente
care reprezintă esenţa relaţiilor creditare. Acestea fiind următoarele:
 participanţii la raportul de credit sau mai sunt numiţi în literatura de specialitate
ca fiind subiecţi ai raportului de credit ,din care fac parte persoane fizice,
persoane juridice şi statul.
 Promisiunea de rambursare – reprezintă angajamentul debitorului de a
rambursa la scadenţă valoarea capitalului împrumutat, plus dobânda care se
formează pe piaţa de capital şi pe piaţa monetară. Datorită unei conjuncturi
nefavorabile, interne sau externe debitorul se poate afla în incapacitate de
plată,sau poate întârzia plata sumelor ajunse la scadenţă. Din acest motiv, este
necesar ca la nivelul creditorului să se adopte măsurile necesare pentru
prevenirea şi eliminarea riscului de nerambursare, printr-o analiză tehnică
temeinică a solicitantului de credit, din mai multe puncte de vedere: poziţia pe
piaţa internă şi în cadrul ramurii, situaţia financiară, gradul de îndatorare, forma
juridică şi raportul cu ceilalţi participanţi pe piaţă. Strâns legat de acest element

2
Thomas Fitch, Dicţionar/ of Banking Terms, New Vork, 1993.
 este garantarea creditului.
 Garantarea creditelor constituie o caracteristică legată de
rambursabilitatea acestora, în funcţie de natura elementelor care constituie
obiectul garanţiei, se poate face distincţie între garanţia reală şi garanţia
personală.
Garanţia reală are la bază garantarea sau „gajarea" creditului cu valori materiale,
prin a căror valorificare se pot obţine sumele necesare achitării creditului.
O formă distinctă de garantare reală o constituie ipoteca, actul prin care
debitorul acordă creditorului dreptul asupra unui imobil, fără deposedare.
Garanţia personală reprezintă angajamentul luat de o terţă persoană de a plăti
suma ajunsă la scadenţă, în cazul incapacităţii de plată a debitorului.
Cea mai adecvată formă de garantare a creditelor o constituie garantarea
financiară, fapt care este posibil prin asigurarea, în viitor, a unor fluxuri de venituri
suficiente pentru acoperirea cheltuielilor legate de rambursarea creditului şi
dobânda aferentă, în acest scop, se procedează la garantarea creditului cu
elementele patrimoniale ale debitorului (active fixe şi circulante). În practică, se
utilizează metoda garantării creditelor pe seama portofoliului de efecte
comerciale deţinute de agentul economic solicitant de credite.
 Scadenţa sau termenul de rambursare stabilit în contract este diferit în
funcţie de particularităţile sectorului de activitate şi de nivelul eficienţei
activităţii beneficiarilor de credite. Astfel, există o diversitate a termenelor
scadente, de la 24 ore (în cazul pieţei interbancare) până la durate medii şi lungi
(20 sau 30 ani) în cazul împrumuturilor obligatare. Între scadenţă şi modul de
rambursare al creditului se poate stabili o corelaţie, astfel: creditele pe termen
scurt sunt rambursabile integral la scadenţă, în timp ce creditele pe termen
mijlociu şi lung implică rambursarea eşalonată.
 Dobânda reprezintă o caracteristică a creditului şi constituie, după cum se
desprinde din literatura de specialitate, preţul capitalului utilizat.
Cuantificarea dobânzii se realizează prin utilizarea ratei dobânzii, care se
constituie într-un instrument de influenţare a cererii şi ofertei de credite.
Un nivel redus al ratei dobânzii antrenează o cerere sporită de credite, ceea
ce determină efecte favorabile asupra producţiei şi economiei, după cum un cost
ridicat al creditelor, respectiv o rată a dobânzii ridicată, generează diminuarea
cererii de credite. Luarea în considerare a ratei inflaţiei, comparativ cu rata
dobânzii utilizată în contractul de credit, conduce la constatarea faptului că, în
perioadele cu inflaţie sporită, creditele constituie pentru debitori o modalitate
perfectă de finanţare. în funcţie de acelaşi element, inflaţia, în raporturile de credit se
utilizează două tipuri de dobândă: fixă şi variabilă,
Dobânda fixă este stabilită în contractul de credit şi este valabilă pe întreaga
durată a creditului.
Dobânda variabilă se modifică periodic în funcţie de presiunile inflaţioniste şi de
evoluţia nivelului dobânzii pe piaţă.
 Pentru conturile curente ale clienţilor se calculează atât dobânda debitoare, cât
şi dobânda creditoare, ca preţ plătit de client, sau de bancă, pentru utilizarea unei
anumite sume.
Dobânda simplă se calculă după formula:
Si*Rd*n
D = ---------------
100% * N
Unde:
Si – suma creditului iniţial;
Rd – rata dobânzii;
n – numărul de zile în perioada de acordare a creditului;
N- numărul de zile în anul dat.

Dobânda compusă se va calcula după formula:

n
D= St / Si - 1

Unde:
St – suma spre rambursare;
Si - suma creditului iniţial acordat.
Rolul dobânzii reiese din funcţiile pe care le îndeplineşte. Dobânda este unul
din instrumentele principale ale politicii monetar-creditare ale statului. Dobânda
este sursa principală de întreţinere a sistemului financiar-bancar; din contul
dobânzii se finanţează cheltuielile operaţionale ale băncilor; se formează rezervele
prudenţiale ale băncilor; se plătesc impozite în buget; se plătesc dividende
acţionarilor băncii.

Funcţiile creditului

Sintetizând, trăsăturile relaţiilor de credit pun în evidenţă finanţarea agenţilor

economici pe seama disponibilităţilor latente ale economiei şi emisiunii monetare în
condiţiile rambursabilităţii şi perceperii de dobândă. Toate acestea se pot exprima
prin intermediul unor funcţii specifice.
Succint, funcţiile creditului pot fi puse în evidenţă astfel:
a) Funcţia de mobilizare, ameliorare calitativă a disponibilităţilor băneşti.
b) Funcţia de emisiune a creditului este crearea de noi mijloace de plată în
c) Funcţia de reflectare şi stimulare a eficienţei activităţii agenţilor economici
cu care lucrează întreprinderile se reflectă sensibil în situaţia lor financiară, iar
aceasta din urmă, în volumul fondurilor utilizate. Cu cât eficienţa economică a unei
activităţi date este mai ridicată, celelalte condiţii fiind invariabile, cu atât necesarul
de fonduri este mai redus.
 3. Echilibrul monetar

Dacă la nivel microeconomic echilibrul poate fi redat, pentru un subiect

economic, ca o identitate a tranzacţiilor (intrări - ieşiri), la nivel macroeconomic,
echilibrul vizează egalitatea cererii şi ofertei, pe tipuri de pieţe sau pe ansamblul
sistemului economic. 3
Conceptului de echilibru economic i-a fost ataşată în ultimele decenii ideea
dezechilibrului economic permanent, idee conform căreia economia se află în
permanenţă într-o stare de dezechilibru, în realitate fiind doar o tendinţă spre starea
de echilibru, autoreglarea perfectă a unei economii nu poate exista, atât datorită
insuficienţei informaţiilor cât şi imposibilităţii de a obţine un echilibru perfect.
Lupta pentru obţinerea sau intrarea în echilibru este continuu.
Interdependenţa multiplelor pieţe face ca dezechilibrul unei pieţe să ducă la
apariţia tensiunilor pe alte pieţe, dezechilibrând sistemul economic în ansamblu.
Un factor determinat al dezechilibrelor economice îl reprezintă inerţia din reacţiile
agenţiilor economici, ce este generată de interese, motivaţii, tehnologii etc.
Echilibrul monetar e un ansamblu de relaţii şi variabile de caracter monetar
sau starea de identitate între masa monetară existentă în economie şi cererea de
bani.
Relaţiile dintre echilibrul (dezechilibrul) economic, financiar şi monetar
sunt relaţii între gen şi specie, conceptele de echilibru financiar şi echilibru
monetar sunt nişte situaţii particulare ale echilibrului economic. Se mai poate
evidenţia, că procesele monetare pot tinde spre echilibru nu numai prin intermediul
tranzacţiilor reale, dar şi prin intermediul tranzacţiilor financiare, efectele
dezechilibrelor monetare reflectându-se asupra câmpului financiar şi împreună cu
dezechilibrele financiare afectând economia în ansamblu.
Existenţa echilibrului monetar nu ne ridică deloc existenţa echilibrului
economic, acesta din urmă fiind influenţat de numeroşi alţi factori. Apariţia unui
dezechilibru monetar poate reprezenta o modalitate de compensare a unui
dezechilibru economic şi financiar de sens opus.
Conceptul de echilibru monetar a căpătat o semnificaţie mai largă în
literatura de specialitate după cel de-al doilea război mondial. Utilizat de Von
Wieser, Aftalion de Keynes ca principalul promotor, el a fost dezvoltat de Patinkin,
Tobin, Friedman.
Caracteristicile echilibrului monetar sunt:
 echilibrul monetar constituie un proces obiectiv, influenţat de procesele
de producţie şi de circulaţie din economia de piaţă;
 echilibrul monetar are un caracter dinamic, determinat de variaţiile sferei
reale;
 dependenţa proceselor monetare de cele reale fiind relative, şi procesele
monetare influenţând sfera reală;

3 G. Monolescu “Moneda şi ipostazele ei”. Bucureşti 1997, p.20

  echilibrul monetar se realizează prin concordanţa între oferta şi cererea
de bani, cât şi prin concordanţele pe celelalte pieţe fin economie.
Moneda este un factor exogen al instabilităţii economice. În consecinţă,
numai reglarea masei monetare exercită un efect global asupra economiei, pentru a
se asigura o creştere anuală a circulaţiei monetare, corespunzător ratelor de creştere
economică.
Pentru a asigura un echilibru monetar e nevoie de următoarele condiţii:
a) raportul în care se află sfera numeralului şi sfera monedei
scripturale (plăţi - virament);
b) proporţia în care se distribuie capitalul agenţilor economici în
propriu şi împrumutat (străin) (cu ajutorul bugetelor financiare ale
agenţilor economici şi a sistemelor de contracte economice între
aceştia);
c) emisiunea monetară, realizată de către Banca Centrală, ţinând
seama de cerinţele proceselor economice şi de concordanţa care
trebuie să existe între circuitul valorilor reale şi al celor monetare;
d) modul în care se formează şi se repartizează veniturile şi
cheltuielile prin intermediul bugetului de stat şi bugetelor locali;
e) corelaţiile care se asigură între bugetul de stat şi celelalte instituţii
şi ansambluri valorice din economie constituie o condiţie
primordială a realizării echilibrului monetar.
Mai sunt un şir de factori de influenţează echilibrul monetar:
- modalitatea şi formele constituirii sistemelor de fonduri în cadrul
economiei naţionale;
- viteza decontărilor;
- viteza de rotaţie a resurselor monetare şi materiale;
- formarea surselor de creditare şi distribuirea lor;
- rambursarea creditelor bancare şi participarea la procesul de
formare a resurselor financiare naţionale.
Un element fundamental al asigurării echilibrului monetar dinamic îl
constituie politica monetară asupra proceselor monetare vizând realizarea unui
anumit echilibru monetar, ajustarea şi corectarea dezechilibrelor apărute, integrarea
echilibrului monetar în echilibrul economic de ansamblu.
 Tema 13. Piața de capital
1. Structura, funcţiile şi participanţii pieţei de capital
2. Instrumentele pieţei financiare
3. Bursa de valori – principalul element al pieţelor financiare
1. Structura, funcţiile şi participanţii pieţei de capital
În orice economie, indiferent de tipul ei şi problemele cu care se confruntă, există
un anumit volum de capitaluri disponibile care necesită un plasament în vederea valorificării lor.
În principal, modalităţile de valorificare a capitalurilor disponibile vizează:
 Plasamentele pe piaţa financiară:
o plasamente monetare;
o plasamente pe piaţa de capital.
 Plasamentele în aur, imobil, obiecte de artă sau valută.
Piaţa financiară reprezintă un ansamblu de relaţii şi mecanisme prin intermediul cărora
capitalurile disponibile şi dispersate din economie sunt puse la dispoziţia unităţilor solicitatoare
de fonduri sau, cu alte cuvinte, reprezintă o piaţă organizată a transferurilor de capital de la cei
cu surplus de capital către cei care resimt nevoia de capital.
Conform abordării anglo-saxone, în funcţie de termenul pentru care mobilizează
capitalurile, piaţa financiară este structurată în:
 piaţă monetară;
 piaţă de capital.
Piaţa monetară constituie locul unde se interferează oferta de capitaluri disponibile pe
termen scurt şi foarte scurt, de la maximum un an de zile la 24 de ore sau mai puţin, cu cererea
pentru astfel de capitaluri. Intermediarul principal pe piaţa monetară este banca comercială, iar
instrumentele specifice ale acesteia sunt depozitele, cecurile, biletele de ordin, certificatele de
depozit, cambiile etc.
Piaţa de capital reprezintă componenta pieţei financiare care asigură întâlnirea ofertei de
capitaluri cu cererea pentru capitaluri pe termen mediu şi lung. Mobilizarea capitalurilor pe
această piaţă se face uzitând de titluri de valoare (valori mobiliare) specifice: acţiuni, obligaţiuni,
obligaţiuni de stat pe termen mediu şi lung etc.
Multitudinea tipurilor de titluri financiare tranzacţionate pe piaţa de capital, organizarea
variată a acestor pieţe şi diversitatea mecanismelor de emitere şi comercializare a produselor
specifice au dus la structurarea pieţei după mai multe criterii:
 După obiectul tranzacţiei (sau după natura titlului tranzacţionat):
 Piaţa acţiunilor este piaţa în care se tranzacţionează acţiunile societăţilor pe
acţiuni.
 Piaţa obligaţiunilor – locul de tranzacţionare a instrumentelor de datorie de orice
fel (obligaţiuni, bonuri de tezaur etc.).
 Piaţa contractelor la termen ferm (Futures) – piaţa utilizată pentru tranzacţionarea
„contract la termen”.
 Piaţa opţiunilor (Options) – piaţa în care se tranzacţionează valori mobiliare
pentru livrare viitoare condiţionată.
 După modul de formare a preţurilor titlurilor financiare:
 Piaţa de licitaţie – tranzacţionarea este condusă de o parte terţă, iar preţul se
formează prin suprapunerea ofertelor şi cererii pentru o anumită valoare
mobiliară.
 Piaţa de negocieri – piaţa în care cumpărătorii, pe de o parte, şi vânzătorii, pe de
altă parte, negociază între ei preţul şi volumul valorilor mobiliare, direct sau prin
intermediul unui broker/dealer.
 După momentul finalizării tranzacţiilor:
 Piaţa la vedere (piaţa cash) - valorile mobiliare tranzacţionate sunt livrate imediat
contra plată în numerar .

1
  Piaţa la termen – finalizarea tranzacţiei, adică livrarea titlurilor şi efectuarea plăţii
se realizează la o dată viitoare, fixată in prealabil.
 După modul de organizare a pieţei:
 Piaţa organizată (Bursa) – piaţă cu reguli de tranzacţionare fixate.
 Piaţa “la ghişeu” (Over-the-Counter) – piaţă localizată la birourile brokerilor,
dealerilor şi emitenţilor de valori mobiliare.
Întrucât tranzacţiile au loc în mai multe locuri, este o piaţă prin telefon, fax, telex sau
computer.
Piaţa de capital, practic, este formată din două segmente:
 segmentul principal sau piaţa primară;
 segmentul secundar sau piaţa secundară.
Piaţa primară serveşte la o primă plasare a valorilor mobiliare emise, în scopul
formării şi majorării capitalului social sau atragerii capitalurilor disponibile pe termen mediu
şi lung.
Piaţa secundară reprezintă locul tranzacţionării (cumpărării şi vânzării) valorilor
mobiliare emise şi plasate pe piaţa primară.
Tranzacţionarea pe piaţa secundară are loc prin intermediul:
 Bursei de valori (engl. Stock exchange)
 Pieţei interdealer, numită şi piaţă de negocieri (OTC – over the counter – la ghişeu)
Bursa de valori constă într-o piaţă organizată, localizată, cu reguli fixe de tranzacţionare,
unde se întâlnesc cererea şi oferta pentru valori mobiliare, iar din incidenţa acestora rezultă
preţurile de tranzacţie.
Piaţa interdealer (OTC) este o piaţă lipsită de locaţie, flexibilă la valorile mobiliare care
se tranzacţionează în cadrul ei, iar negocierile se realizează direct între vânzător şi cumpărător
prin intermediul tehnicilor de telecomunicaţie.
Oferta de capital constituie apanajul investitorilor, care pot fi persoane fizice sau
juridice deţinătoare de capital disponibil provenit din venituri şi după satisfacerea nevoilor de
consum.
Cererea de capital provine de la emitenţii de valori mobiliare - entităţi care au nevoie de
resurse financiare. Cererea poate fi:
 Structurală: pentru finanţarea de investiţii productive de bunuri şi servicii; de creare
de noi societăţi; de dezvoltare a celor existente; de achiziţionare a bunurilor şi
serviciilor;
 Conjuncturală: pentru necesităţi tranzitorii, precum limitările la plafonul de credit;
deficitele bugetare şi ale balanţelor.
În sistemul unei economii, pieţei de capital îi revin un şir de funcţii, care, după criteriul
importanţei, pot fi grupate în:
funcţii principale:
o atragerea economiilor populaţiei – emisiunea valorilor mobiliare de către
entităţile interesate de resurse financiare acordă populaţiei posibilitatea investirii
economiilor pe piaţa de capital. Decizia populaţiei de a investi denotă rezultatul
comparării rentabilităţii acestei investiţii cu alte investiţii financiare, cum ar fi:
depunerile la termen în conturi bancare, cumpărarea de valută, cumpărarea unui
imobil etc. Piaţa de capital, prin instituţii specializate, oferă posibilitatea
comparării, informând investitorii despre rezultatele financiare ale emitenţilor de
valori mobiliare şi evoluţia preţurilor acestora.
o participarea persoanelor juridice şi fizice la capitalul social al societăţilor pe
acţiuni - piaţa de capital permite investirea capitalurilor disponibile în acţiunile
societăţilor pe acţiuni, iar acestea, la rândul lor, acordă posibilitatea de a participa
la luarea de decizii la Adunarea Generală a Acţionarilor şi în Consiliul de
Administrare.

2
 o facilitarea întâlnirii cererii şi ofertei de capital, după cum am arătat şi mai sus,
piaţa de capital oferă posibilitatea de întâlnire a nevoii de fonduri (pentru
formarea, majorarea capitalului social, contractarea de împrumuturi) şi fondurile
disponibile.
o reorientarea şi restructurarea sectoarelor economiei naţionale este o funcţie
care, practic, se realizează prin următoarele operaţiuni specifice pieţei de capital:
 informarea publicului investitor, referitor la rezultatele financiare ale
emitenţilor şi la preţurile titlurilor financiare, permite investitorilor să
renunţe la titlurile financiare ale emitenţilor neprofitabili şi să investească
în cele ale emitenţilor profitabili, astfel, alimentându-i cu fonduri;
 subevaluarea întreprinderilor noi ale căror titluri sunt cumpărate în
detrimentul altora, alimentându-le cu fonduri şi aducându-le la valoarea
reală prin creşterea preţurilor titlurilor;
 facilitarea cumpărării unei societăţi comerciale de către altă societate
comercială care păstrează obiectul de activitate sau îl modifică.
o barometru al economiilor naţionale şi economiei mondiale este consecinţa
analizei evoluţiei preţurilor titlurilor financiare. Preţul, rezultat al cotării, reflectă
situaţia economico–financiară a emitentului. Indicele pieţei de capital (indicele
bursier) în evoluţie oferă informaţie privind emitenţii de titluri financiare pentru o
economie naţională sau mondială.
 funcţii auxiliare:
o facilitarea investiţiilor – transformarea fondurilor deţinute de persoane fizice şi
juridice în titluri financiare emise de societăţi productive, care pot realiza
programul investiţional;
o reducerea riscului investiţiilor financiare – această funcţie se realizează prin
reglementarea şi efectuarea tranzacţiilor cu titluri derivate. Aceste tranzacţii
permit modificarea poziţiei, astfel, încât cumpărarea sau vânzarea unei valori
mobiliare primare, care poate provoca o pierdere investitorului, să fie dublată de
cumpărarea sau vânzarea unei derivate pe acelaşi titlu financiar.
o obţinerea de câştiguri la capitalul investit din evoluţia preţurilor titlurilor
financiare este o funcţie care se manifestă pe diferite perioade de timp şi are ca
scop obţinerea de câştiguri cît mai mari, de obicei, fiind consecinţa tranzacţiilor
speculative.
Pe piaţa de capital, pot fi regăsite trei categorii de participanţi:
 Emitenţii
 Participanţii profesionişti
 Investitorii
Emitenţii sunt persoanele juridice care beneficiază de dreptul legal de emitere a valorilor
mobiliare pentru obţinerea resurselor financiare. În economia de piaţă, statul şi alte organe şi
organisme administrative pot emite titluri de valoare cu caracter de investiţii
Piaţa de capital presupune intermedierea operaţiunilor pe piaţa primară şi, în mod obligatoriu,
pe piaţa secundară. În continuare, vom enumera participanţii profesionişti şi vom descrie succint
activitatea pe care o desfăşoară ei pe piaţa de capital.
Banca de investiţii reprezintă persoana juridică care intermediază emiterea şi prima plasare a
valorilor mobiliare ale emitentului, prin intermediul reţelei proprii de sub-agenţi şi clienţi investitori.
Societăţile de valori mobiliare sunt societăţile de intermediere a tranzacţiilor cu valori
mobiliare. Pe piaţa primară, acestea pot suplini băncile de investiţii, iar pe piaţa secundară
îndeplinesc două operaţiuni importante:
 execută tranzacţii cu valori mobiliare în numele, pe contul şi riscul clientului şi, în
acest caz, avem de a face cu o firmă broker;

3
  efectuează operaţiuni de comerţ cu valori mobiliare acţionând ca contraparte în
tranzacţii - vânzător când clientul cumpără şi cumpărător când clientul vinde - şi în
acest caz avem de-a face cu o firmă dealer.
Firma broker este remunerată cu un comision calculat asupra rulajului de tranzacţii efectuate, iar
veniturile firmei dealer sunt reprezentate de diferenţa de preţ (spread).
Societăţile de administrare a investiţiilor sunt create cu scopul de a asigura gestionarea
profesională a portofoliilor de valori mobiliare în care se plasează disponibilităţile băneşti, ai
investitorilor individuali sau concentrate prin intermediul fondurilor de investiţii.
Societăţile de depozitare sunt create cu scopul depozitării valorilor mobiliare atât în
formă materială, cît şi în conturi.
Societăţile de decontare şi compensare sunt societăţi specializate în efectuarea
compensării şi decontării tranzacţiilor realizate cu valori mobiliare. Aceste societăţi asigură
rapiditatea, exactitatea şi siguranţa tranzacţiilor în condiţiile costurilor scăzute.
Societăţile de registru sunt companii independente cate atestă originalitatea valorilor
mobiliare emise de o societate şi ţine evidenţa înregistrând orice mişcare a acestora, într-un
registru special.
Investitorii sunt persoane fizice sau juridice care investesc banii prin procurarea valorilor
mobiliare, cu scopul obţinerii profiturilor din dobânzi şi dividende sau proprietăţi.
Investitorii se clasifică în două mari categorii:
 Investitorii individuali, care sunt persoane fizice sau juridice care efectuează tranzacţii de
dimensiuni modeste pe piaţa titlurilor financiare.
Aceştia pot fi:
 Investitori pasivi pe termen lung, care cumpără şi păstrează hârtii de valoare, cu
scopul de a-şi asigura câştigul de capital pe termen lung din dividende şi dobânzi;
 Investitori activi, care urmăresc obţinerea profitului din tranzacţii cu valori mobiliare
pe termen scurt.
 Investitorii instituţionali sunt companiile sau instituţiile care efectuează tranzacţii de
importanţă majoră pe piaţa de titluri de valoare. Aceştia pot fi: bănci, companii de investiţii,
companii de asigurare.

2. Instrumentele pieţei financiare

Instrumentele pieţei financiare reprezintă titluri negociabile de proprietate sau de

creanţă, tranzacţionabile, care conferă deţinătorilor lor anumite drepturi: dreptul asupra unei părţi
din capitalul emitentului, dreptul de a obţine o parte din veniturile viitoare ale emitentului,
dreptul de a participa la procesul de conducere sau alte drepturi.
De pe poziţia investitorului, valorile mobiliare sunt active, iar de pe poziţia emitentului
ele sunt elemente de pasiv.
Dintre criteriile folosite la gruparea valorilor mobiliare, cel mai utilizat, în literatura de
specialitate, este modalitatea de creare a valorilor mobiliare; conform căruia există:
 Valori mobiliare primare - emise de unităţi economice şi publice pentru constituirea
sau majorarea capitalului social – este cazul acţiunilor sau atragerea capitalului
împrumutat prin obligaţiuni;
 Valori mobiliare derivate - emise de bursele de valori sub forma contractelor
standardizate futures şi opţiuni(options);
 Valori mobiliare sintetice - rezultate din combinarea diferitelor valori mobiliare
primare sau derivate dintre care cele mai cunoscute sunt indicii bursieri.
În continuare, vom descrie pe scurt fiecare din tipurile valorilor mobiliare.
Acţiunile sunt valori mobiliare emise de companie fie cu scopul constituirii capitalului
social, fie cu scopul majorării lui.

4
 Din punct de vedere juridic, acţiunile sunt considerate titluri de proprietate, deoarece
deţinătorul lor este proprietarul unei părţi din activele totale ale companiei, parte egală valoric cu
participarea sa la capitalul social.
Tipurile de acţiuni emise şi negociate pe piaţa de capital constituie rezultatul grupării în
funcţie de criteriile:
1. Modul de identificare:
 Acţiuni nominative – au înscrise numele proprietarului, fiind emise:
 în formă materializată – pe suport de hârtie, sau
 în formă dematerializată – sub formă de înregistrări în cont.
 Acţiuni la purtător – acţiunea este proprietatea celui ce o deţine şi circulă numai în
formă materializată.
2. Drepturile pe care le generează:
 Acţiuni ordinare – atribuie deţinătorului dreptul la obţinerea anuală a dividendului,
adică a unei părţi proporţionale din profitul realizat de societate pe anul expirat şi
repartizat acţionarilor;
 Acţiuni preferenţiale- dau dreptul la un dividend fix, indiferent de mărimea profitului
realizat de societate în anul respectiv.
Obligaţiunile sunt titluri financiare negociabile, care conferă deţinătorului calitatea de
creditor.
Obligaţiunile pot fi emise de societăţile pe acţiuni, de stat, de trezoreria statului şi de
organismele administrativ-teritoriale care gestionează activităţi în teritoriu.
Obligaţiunile pot fi clasificate după mai multe criterii:
1. Din punct de vedere al formei în care sunt emise, întâlnim:
 obligaţiuni materializate (emise în formă materială);
 obligaţiuni dematerializate.
2. Din punct de vedere al înscrierii numelui deţinătorului pe titlul respectiv avem (similar
cu cazul acţiunilor):
 obligaţiuni nominative;
 obligaţiuni la purtător.
3. După modul în care se calculează dobânda, care urmează să fie plătită creditorilor
(deţinătorilor de obligaţiuni), putem întâlni:
 obligaţiuni cu dobândă fixă – dobânda rămâne neschimbată pe toata durata existenţei
obligaţiunii;
 obligaţiuni cu dobândă indexată – indexarea este prevăzută în prospectul de emisiune şi
la anumite perioade se indexează atât valoarea împrumutului cât şi dobânda aferentă;
 obligaţiuni cu cupon zero – dobânda se formează din diferenţa de preţ la cumpărare
(subparitate) şi valoarea nominală a obligaţiunii, la care se rambursează la scadenţă .
4. După modul de rambursare al împrumutului obligatar, putem întâlni:
 obligaţiuni ”clasice”- împrumutul se rambursează la scadenţă la valoarea nominală a
obligaţiunilor, iar dobânda se plăteşte periodic;
 obligaţiuni amortizate prin anuităţi constante - în fiecare an, emitentul achită o rată
constantă care include atât dobânda aferentă perioadei, cît şi o parte din suma
împrumutată;
 obligaţiuni rambursate prin tragere la sorţi - acest mod de rambursare este prevăzut în
prospectul de emisiune al obligaţiunii, în fiecare an, societatea emitentă va rambursa cu
anticipaţie un anumit număr de obligaţiuni care fac parte din aceeaşi emisiune prin
tragerea la sorţi;
 obligaţiuni rambursate integral la scadenţă - pentru aceste obligaţiuni, atât suma
împrumutată, cît şi dobânda se plătesc numai la scadenţă.
5. Din punct de vedere al duratei de viaţă a obligaţiunilor, se pot întâlni:
 obligaţiuni pe termen mediu sau lung - emise pe perioade mai mari de 1 an, de regulă, pe
3- 15 ani;

5
  obligaţiuni pe termen scurt – emise pe o perioada mai mică de un an;
 obligaţiuni cu durată de viaţă variabilă – dau dreptul emitentului sau deţinătorului
obligaţiunilor să modifice durata împrumutului.
Futures este un contract standardizat, între doi parteneri, un vânzător şi un cumpărător,
care presupune activitatea de a vinde, respectiv, de a cumpăra un anumit activ (devize,
obligaţiuni, alte titluri financiare sau mărfuri), la un preţ stabilit în momentul încheierii
tranzacţiei şi cu executarea obligatorie la o data viitoare numită scadenţă.
Opţiunea (options) este un contract care dă dreptul – dar nu şi obligaţia –
cumpărătorului contractului să cumpere sau să vândă activul suport, la un preţ stabilit dinainte, la
o dată viitoare predeterminată, contra unei sume de bani (primă), plătită în momentul încheierii
contractului.
1. În funcţie de activul financiar suport asupra căruia se realizează contractele cu opţiuni,
distingem:
 Opţiuni asupra titlurilor cu venituri variabile (acţiuni);
 Opţiuni asupra titlurilor cu venituri fixe (obligaţiuni), denumite şi opţiuni asupra ratei
dobânzii;
 Opţiuni asupra valutelor, numite şi opţiuni valutare;
 Opţiuni asupra indicilor bursieri;
 Opţiuni asupra contractelor futures pe acţiuni;
 Opţiuni asupra contractelor futures pe indici bursieri;
2. În funcţie de momentul executării, există:
 Opţiuni de tip american – la care contractul poate fi executat de către cumpărători în
orice zi în intervalul de până la scadenţă;
 Opţiuni de tip european - contractul poate fi executat doar în ziua scadenţei.
3. În funcţie de dreptul cumpărătorului opţiunii, identificăm:
 Opţiuni „call” sau de cumpărare, care dă cumpărătorului dreptul ca, într-o perioadă
determinată, să cumpere de la vânzătorul opţiunii activul suport la un preţ prestabilit.
Vânzătorul opţiunii „call” îşi asuma obligaţia de a vinde activul suport la solicitarea
cumpărătorului;
 Opţiunile „put” sau de vânzare reprezintă un contract care dă dreptul compărătorului
opţiunii ca, într-o anumită perioadă, să vândă activul –suport, iar vânzătorul unui „put”
îşi asumă obligaţia de a cumpăra activul de la cumpărătorul opţiunii la preţul prestabilit.

3. Bursa de valori – principalul element al pieţelor financiare

Piaţa secundară este cea pe care investitorii si întreprinzătorii cumpără si vând valorile
mobiliare emise si puse în circulaţie pe piaţa primară. Datorită existenţei acestei pieţe,
investitorii care-şi plasează capitalurile pe piaţa primară, pot ieşi de pe piaţă înainte de scadenţa
titlurilor cumpărate prin vânzarea lor. Astfel, piaţa secundară asigură o excelentă mobilitate şi
lichiditate a capitalurilor, extrem de bine venite pentru buna funcţionare a oricărei economii. Pe
piaţa secundară intervin bursele de valori prin intermediul cărora, şi alături de piaţa OTC (sau
piaţa interdealeri, piaţa la ghişeu sau bursa electronică cum mai este cunoscută) se realizează
tranzacţiile cu valori mobiliare. Cele două instituţii sunt cu atât mai eficiente cu cât ele
concentrează cât mai mult din intenţiile de cumpărare sau de vânzare de valori mobiliare şi
reuşesc să echilibreze cererea cu oferta. Piaţa secundară, prin modul de funcţionare, tranzacţiile
realizate şi posibilităţile de fructificare a capitalurilor aici, reprezintă obiectul principal al
studiului nostru. În continuare o vom numi generic piaţa bursieră sau bursa în sens larg.
Astfel, în opinia noastră, bursa este cea mai importantă instituţie a pieţei de capital, specifică
economiei de piaţă, concentrând cererea şi oferta de valori mobiliare negociate în mod deschis şi
liber pornind de la reguli cunoscute. Prin tehnici specifice aici se realizează vânzări-cumpărări de
valori mobiliare tradiţionale (acţiuni, obligaţiuni, valute, bonuri de tezaur), cât şi moderne
(opţiuni sau contracte futures).

6
Bursele au apărut ca urmare a unor necesitaţi dictate de relaţiile de schimb care joaca un rol
central în economia de piaţa. Dezvoltarea acestora însă până la stadiul actual a reprezentat un
proces istoric îndelungat şi evolutiv.
Majoritatea cercetărilor ştiinţifice în acest domeniu, îi creditează pe romani ca fiind cei care au
inventat sistemul bursier. Astfel, originile burselor s-ar afla în Roma antică unde anumite
reglementări privind funcţionarea acestora erau cuprinse în dreptul public.
Bursele au apărut ca o necesitate stringentă urmare a dezvoltării relaţiilor de schimb şi implicit a
economiei în ansamblu. Iată câteva din considerentele care subliniază necesitatea acestei
instituţii:
Reunirea într-un acelaşi spaţiu al schimburilor comerciale
Schimburi comerciale au existat din cele mai vechi timpuri, acestea fiind o condiţie esenţială a
dezvoltării economice. Pe măsura creşterii extensive si intensive a schimburilor comerciale era
tot mai necesar ca acestea să fie localizate în acelaşi spaţiu din motive lesne de înţeles.
Asigurarea unui caracter public şi reglementat pentru desfăşurarea tranzacţiilor
Pentru a nu se desfăşura haotic şi pentru a asigura transparenţă şi egalitate în tratamentul parţilor
implicate în tranzacţii, s-a impus asigurarea unui cadru organizat şi a unui sistem de
reglementări. Instituţia care asigură aceste condiţii este bursa.
Consacrarea banilor de hârtie şi a titlurilor (hârtiilor) de valoare
Este vorba de banii fără valoare intrinsecă, dar îndeplinind toate celelalte funcţii băneşti. De
asemenea, folosirea pe o scară tot mai largă a hârtiilor de valoare (fie că era vorba de titluri ale
datoriei publice, fie că era vorba de hârtii de valoare emise de societăţile comerciale, mai ales de
societăţile pe acţiuni - şi înţelegem prin acestea acţiuni, obligaţiuni) conduce la necesitatea
apariţiei unei pieţe unde acestea puteau fi uşor preschimbate în bani şi, aceasta este bursa.
Dezvoltarea operaţiunilor la termen
Perfecţionarea şi eficientizarea schimburilor comerciale a condus treptat la realizarea
tranzacţiilor în care prezenţa mărfurilor nu mai era necesară (ele puteau circula acum în afara
pieţei tranzacţiei). Mai mult decât atât, apar tranzacţiile cu bunuri viitoare şi operaţiunile la
termen de tip futures si cele cu opţiuni. În literatura de specialitate se regăsesc diferite clasificări
ale burselor:
1. După sfera şi importanţa tranzacţiilor, bursele au importanţă locală, naţională sau
internaţională;
2. Din punct de vedere al formei de constituire, se disting bursele private, înfiinţate şi organizate
sub formă de societăţi pe acţiuni, asociaţii comerciale sau camere de comerţ şi bursele de stat,
înfiinţate sub egidă guvernamentală. În cele mai multe cazuri, bursele sunt constituite ca societăţi
pe acţiuni. Membrii bursei sunt, de regulă, principalele bănci şi instituţii financiare, marile
companii comerciale care, sub diferite forme efectuează tranzacţii sau sunt interesate în
operaţiunile de bursă.
3. În funcţie de sfera de cuprindere, bursele pot fi: generale, unde se tranzacţionează o gamă
largă şi variată de produse bursiere şi specializate. Din categoria burselor specializate fac parte
bursele de valori în cadrul cărora se tranzacţionează un anumit tip de valori mobiliare
Odată cu apariţia contractelor futures negociate în cadrul burselor de mărfuri şi având la bază
diverse active, practica internaţională grupează aceste instituţii sub denumirea de burse "futures".
Activitatea burselor, indiferent dacă sunt publice sau private, este supusă reglementării autorităţii
pieţei, care este o instituţie publică specializată chemată să supravegheze activitatea desfăşurată.
Principalele obiective ale acestui organism sunt:
stabilirea şi urmărirea modului în care sunt aplicate normele privind informarea publicului
investitor în vederea asigurării transparenţei;
asigurarea protecţiei investitorilor împotriva operaţiunilor frauduloase ce pot fi desfăşurate de
intermediari şi/sau împotriva folosirii ilegale a informaţiilor deţinute de intermediari;
reglementarea activităţii bursiere, în condiţiile în care bursa ca organism cu putere de
autoreglementare îşi poate stabili propriile obiective şi modul de atingere a acestora.

7
Organizarea şi funcţionarea burselor, drepturile şi obligaţiile membrilor, modul de desfăşurare a
activităţii bursiere, modul de soluţionare a litigiilor sunt stabilite prin statutul bursei. Pornind de
la cadrul legislativ general creat de autoritatea pieţei şi de la statutul bursei se stabilesc
regulamentele şi regulile de funcţionare ale pieţei bursiere.
Prin regulamentele bursiere se stabilesc următoarele elemente:
• modul de realizare a tranzacţiilor, de executare a ordinelor bursiere, prioritatea de execuţie,
modul de confirmare a execuţiei acestora, comisioanele de execuţie, limitele în care pot varia
comisioanele de bursă ;
• modul de desfăşurare a activităţii bursiere (administrare, contabilitate, fluxuri de numerar) ;
• limitele de variaţie a preţurilor în cadrul şedinţelor de cotaţie, pasul de cotare ;
• activitatea şi codul de conduită al agenţilor de bursă ;
• programul de lucru, modul de cotare şi orele în care este deschis ringul
bursei.
4. Din punct de vedere al accesului la calitatea de membru al unei burse se disting:
• burse închise, care presupun un număr fix de membri, locul deţinut de fiecare dintre aceştia
putând fi vândut, închiriat sau cedat prin moştenire. Preţul cu care locul unui membru este
vândut sau chiria plătită depind de evoluţia activităţii bursiere în zona respectivă: de exemplu, în
octombrie 2001, un loc la NYSE s-a vândut cu 2,2 milioane USD. A deţine unul din cele 1366 de
locuri ale NYSE îi dă posesorului dreptul de a tranzacţiona acţiuni, obligaţiuni şi de a vota la
întrunirile bursei. Cel mai mare preţ plătit pentru un loc în cadrul bursei a fost de 2,65 milioane
USD în 23 august 1999:8 membrii plini care au cumpărat sau moştenit „locul”;
membrii cu chirie sunt cei care au închiriat locul şi care în funcţie de regulamentele bursiere pot
avea aceleaşi drepturi ca şi membrii plini sau drepturile lor sunt limitate prin regulamentele
bursiere;
membrii parţiali care pot participa la încheierea de tranzacţii, ca oricare dintre celelalte două
categorii dar nu pot îndeplini anumite funcţii.
Pentru a-şi păstra „locul” în asociaţia bursei fiecare membru trebuie să plătească o cotizaţie
diferenţiată în funcţie de categoria în care se află.
• burse deschise – acestea sunt instituţii care nu presupun un număr limitat de membri, membrii
plătind o taxă de admitere şi o cotizaţie anuală. La acest tip de burse diferenţierea se face între
membri fondatori şi membri cooptaţi astfel:
membrii fondatori sunt cei care au realizat începerea activităţii bursiere şi ar putea dispune de
mai multe voturi în asociaţia bursei;
membrii cooptaţi, respectiv cei care au fost atraşi ulterior în asociaţie şi care pot fi membrii
afiliaţi care nu au drept de vot în Adunarea generală şi plătesc o taxă de admitere şi o cotizaţie
anuală mai mică sau membrii asociaţi care nu pot negocia direct în ringul bursei ci numai prin
intermediul unui membru plin sau a unuia afiliat.
Indiferent de particularităţile pe care le presupune legislaţia naţională în domeniu, membrii unei
burse de valori trebuie să respecte câteva reguli generale :
• persoană fizică şi/sau juridică interesată de calitatea de membru al unei burse trebuie să
primească o autorizaţie în acest sens din partea instituţiei care reprezintă autoritatea pieţei;
• cei care doresc să devină membrii ai bursei trebuie să dispună de un capital minim menţionat în
reglementări şi să facă dovada unei garanţii materiale şi morale cerute de calitatea de membru al
bursei;
• să contribuie la fondurile bursei în cuantumul stabilit şi să îşi achite cotizaţia anuală;
• să respecte obligaţiile care îi revin, stabilite prin legi şi regulamente, mai ales în ceea ce
priveşte încheierea şi efectuarea tranzacţiilor în ringul bursei.
Conducerea bursei este asigurată de un Consiliu de administraţie, în competenţa căruia intră şi
admiterea de noi membri alături de membri fondatori.
Conducerea activităţii zilnice revine Administraţiei bursei, care are în frunte un director şi o serie
de comitete consultative. Dintre acestea cele mai importante sunt Comitetul tehnic, care se ocupă
cu funcţionarea operaţiunilor de bursă şi, Comitetul pentru stabilirea preţurilor (cotaţiile) bursei.

8
Din Consiliul de Administraţie pot face parte nu numai membrii bursei ci şi specialişti în
domeniu, care nu au calitatea de membru.
Nucleul bursei îl formează "Casa de clearing". Prin aceasta, se garantează necondiţionat că orice
tranzacţie efectuată de membrii bursei va fi onorată întocmai şi la timp. Toate tranzacţiile făcute
de membrii bursei în timpul zilei sunt confirmate la sfârşitul şedinţelor şi sunt trimise membrilor
Casei de clearing care le mai verifică încă o dată. La sfârşitul zilei, Casa de clearing devine
partener şi garant pentru toate operaţiunile efectuate la bursă, adică toţi cei care au vândut pe ring
au drept cumpărător Casa de clearing, şi toţi cei care au cumpărat pe ring au drept vânzător
aceeaşi Casă de clearing.
Capacitatea necondiţionată a Casei de clearing de a garanta executarea promptă a tranzacţiilor
bursiere, chiar dacă unul sau mai mulţi din partenerii de afaceri dau faliment, se bazează pe
lichiditatea membrilor săi şi în plus pe o serie de prevederi exprese ale mecanismului de
efectuare a tranzacţiilor. De regulă, membrii Casei de clearing sunt bănci de renume, societăţi de
asigurare, firme comerciale de prestigiu cu o bonitate financiară certă. În caz de faliment al unui
membru al bursei, membrii Casei de clearing se constituie în consorţiu, unindu-şi forţele pentru a
acoperi şi minimiza pierderile.
Fiecare membru al bursei este obligat să depună o rezervă de bani în contul Casei de clearing
pentru soldul operaţiunilor încheiate (diferenţa dintre valoarea contractelor de cumpărare şi a
celor de vânzare încheiate). Aceste rezerve pot fi folosite în caz de faliment. De asemenea,
veniturile realizate de Casa de clearing din taxele percepute pentru serviciile prestate şi fondurile
de garanţie, depuse la formarea bursei, pot fi folosite pentru depăşirea situaţiilor dificile.
În cazul în care unul dintre membrii Casei de clearing nu poate să onoreze obligaţiile rezultate
din tranzacţiile încheiate, se iau succesiv mai multe măsuri, astfel: mai întâi se lichidează toate
contractele deţinute de membrul respectiv; dacă banii rezultaţi nu sunt suficienţi, se recurge la
rezerva membrului falimentar; dacă nici aceasta nu este suficientă, se apelează la contribuţia
membrului la fondul de garanţie; dacă nici în acest mod deficitul nu a fost acoperit, se foloseşte
restul fondului de garanţie.
Pentru orice tranzacţie efectuată în cadrul bursei se percepe un comision, mărimea acestuia fiind
stabilită prin regulamentul de funcţionare al bursei. Firmele de brokeri, membre ale bursei, fiind
obligate să depună fonduri de rezervă în contul operaţiunilor efectuate, pretind la rândul lor, din
partea clienţilor, alături de comisioane, depuneri iniţiale de rezervă. Pentru facilitarea
decontărilor dintre brokeri şi clienţi, se încheie aranjamente scrise prin care se stabileşte când şi
cum se va plăti comisionul, rezerva şi modalitatea de decontare finală.
Fiecare bursă funcţionează conform statutului de constituire, la care au aderat necondiţionat toţi
membrii bursei. Statutul bursei defineşte cu exactitate obiectul de comercializare, unitatea de
măsură în tranzacţii, modalitatea şi termenele de cotare, lichidarea operaţiunilor, obligaţiile
financiare pentru participanţi, modul de arbitrare în caz de litigiu, condiţiile standard ale
contractului de vânzare-cumpărare şi toate celelalte reguli economice sau administrative.
Obiectul de activitate al bursei de valori este constituit din titluri financiare. Statutul bursei
defineşte moneda în care se stabileşte preţul şi se încheie tranzacţiile, de regulă moneda ţării pe
teritoriul căreia se găseşte bursa. În scopul simplificării activităţii tranzacţionale, la toate bursele
sunt elaborate contracte tip de vânzare-cumpărare, conţinând clauze standard privind activul şi
condiţiile de livrare. Prin aceste contracte tip, toate elementele activităţii bursiere sunt
uniformizate şi bine precizate. Singurele elemente pe care trebuie să le indice brokerului un
participant la activitatea bursei sunt: cantitatea pe care doreşte să o cumpere sau să o vândă,
termenul, limita de preţ. Bursa asigură cel mai scurt şi eficient circuit între economiile sau
surplusul temporar de capital al celor care doresc să investească pe termen mediu sau lung (fie că
este vorba de firme, fonduri, bănci, companii de asigurare sau de simple persoane particulare) şi
nevoile de finanţare ale înteprinzătorilor sau ale societăţilor comerciale. Bursa devine astfel un
concurent puternic pentru bănci, reprezentând o alternativă serioasă la creditul bancar, de cele
mai multe ori mult mai scump şi dificil de obţinut.

9
Din cele de mai sus se desprinde clar rolul principal al pieţelor bursiere şi anume acela de
finanţare a economiei (în speţă a agenţilor economici) prin mobilizarea capitalurilor pe termen
mediu si lung. De asemenea, un alt rol important al bursei este acela că aceasta înlesneşte
circulaţia capitalurilor, titlurile financiare putând fi uşor transformate în lichidităţi sau schimbate
în alte titluri, prin vânzarea sau revânzarea lor pe această piaţă.
Cea mai importanta funcţie a bursei este aceea că aici se efectuează tranzacţiile cu hârtiile de
valoare, emise şi plasate iniţial pe piaţa primară de capital. După ce titlurile au fost emise şi
plasate la investitori, acestea pot fi tranzacţionate liber la bursă datorită caracterului lor
negociabil.
O altă funcţiune importantă a burselor este aceea că asigură lichiditaţi pentru economie. Existând
posibilitatea tranzacţionării libere a hârtiilor de valoare, cele anterior cumpărate pot pot fi
vândute şi astfel uşor transformate în bani garantând astfel investitorului că îşi poate recupera
fondurile băneşti plasate, bineînţeles la valoarea pe care o au la data respectivă pe piaţa.
De asemenea, bursa este locul şi instrumentul unor reorganizări şi restructurări sectoriale
importante. Pe piaţa bursiera are loc o redistribuire a finanţărilor în cadrul economiei: fondurile
financiare sunt orientate spre domeniile mai rentabile sau de perspectivă, deoarece un investitor
poate foarte uşor să vândă aici titlurile pe care nu le mai consideră a fi un plasament foarte bun
şi, să investească într-un sector pe care-l consideră mai atractiv.
Un alt aspect interesant este cel al achiziţiilor de companii şi a fuziunilor pe piaţa bursiera care
sunt tot mai frecvente. Bursa facilitează aceste operaţiuni şi principalul instrument prin care se
realizează sunt Ofertele Publice de Cumpărare ("tender offer"). Oferta Publică de Cumpărare
este operaţiunea derulată printr-o societate de intermediere, prin care un investitor anunţă că este
dispus să cumpere parţial (un anume procent) sau toate acţiunile de pe piaţă ale unei societăţi
comerciale în care este interesat, la un preţ ferm şi într-o perioadă bine delimitată. Astfel au loc
majoritatea preluărilor, transferurilor şi fuziunilor pe piaţa bursieră.
La bursa se stabileşte şi se afişează în permanenţă preţul de vânzare-cumpărare al valorilor
mobiliare cotate. Piaţa bursiera oferă informaţii sistematice privind cursul titlurilor financiare
cotate şi, astfel, implicit informaţii despre societăţile listate şi chiar despre economia respectivă
în ansamblu. În acest sens un indicator important este capitalizarea bursieră a unei firme listate,
care arată valoarea de piaţă a companiei respective: se calculează prin înmulţirea numărului total
de acţiuni ale firmei respective cu cursul de piaţă al acestora. Pentru a evalua dimensiunile unei
pieţe bursiere se poate calcula şi capitalizarea bursieră totală adunând toate valorile de bursa
(capitalizările bursiere) ale societăţilor listate pe piaţa respectivă.
În fine, bursa reflectă deosebit de exact situaţia de ansamblu a unei economii, precum si
tendinţele şi perspectivele acesteia. Deosebit de utilă în acest scop este studierea indicilor
bursieri, calculaţi ca o medie a evoluţiilor şi a volumului tranzacţiilor pentru un eşantion
reprezentativ de acţiuni sau pentru totalitatea acestora, la fiecare bursă în parte.

Organizarea şi funcţionarea burselor de valori

Aşa cum am văzut deja mai înainte, după ce titlurile financiare au fost emise pe piaţa primară de
capital, acestea pot fi tranzacţionate pe pieţele bursiere.
Pieţele bursiere sunt organizate sub cele doua forme principale; sub forma de burse de valori (fr.
bourse, engl. Stock-Exchange) numite şi pieţe sau burse oficiale sau sub forma de pieţe
interdealeri sau de negocieri (engl. Over-the-Counter markets, prescurtat OTC), numite şi pieţe
"la ghişeu" sau burse electronice (mai recent).
De semnalat că pe lângă cele doua forme principale ale pieţei bursiere mai exisă şi pieţele
bursiere de rang secund (in Franţa aşa numitele "second marche" sau in Marea Britanie -
"Unlisted Securities Markets") care includ condiţii foarte lejere de admitere la cotă, sau/şi o terţă
piaţă (in Franţa "Hors Cote") care nu este deloc reglementată şi pe care se tranzacţionează de
regula acţiunile cu rentabilitate foarte mare, dar care implică şi riscuri pe măsură.

10
Bursa de valori este o instituţie cu personalitate juridica, unde se întâlneşte oferta de capital
(investitorii) cu cererea de capital (întreprinderile) şi care dispune de un spaţiu bine delimitat
unde cu ajutorul intermediarilor autorizaţi si a unor mecanisme si procedee specifice se
realizează negocierile si tranzacţiile cu valorile mobiliare admise la cotă.
Ceea ce defineşte în mod special bursa de valori este existenţa unui loc determinat, a unui spaţiu
bine delimitat de negocieri, unde au loc, în exclusivitate, tranzacţii cu valori mobiliare.
Tranzacţiile se execută la bursă de câtre agenţii de bursa şi tradiţional se desfăşurau în ringul
bursier. Astăzi, datorită mijloacelor electronice şi a informaticii nu mai este necesară prezenţa
efectivă a agenţilor în sala de negocieri. Unele burse continuă să păstreze şi ringul bursier (cu
fascinaţia sa caracteristică) dar folosesc şi tranzacţiile electronice (vezi New York Stock
Exchange sau bursa de valori de la Tokyo - Tokyo Stock Exchange) sau utilizează numai
tranzacţiile electronice (bursa de valori de la Londra - International Stock Exchange (ISE)).
Esenţial rămâne însă faptul că toate informaţiile de piaţă în legătură cu preţurile şi operaţiunile
sunt centralizate într-un singur loc - sala de negocieri.
Bursele pot fi organizate şi administrate de către stat sau ca societăţi private. Bursele de stat sunt
instituţii publice înfiinţate şi administrate de stat. Asemenea burse funcţionează în Franţa, Belgia
sau România. Bursele private sunt înfiinţate prin asocierea unor persoane fizice şi/sau juridice.
Bursa trebuie sa elaboreze un Statut şi un Regulament, care trebuie să respecte prevederile legale
în vigoare privind piaţa bursieră şi valorile mobiliare din ţara respectivă. Bursele pot fi
organizate sub forma unor societăţi pe acţiuni dar ele pot îmbrăca şi alte forme, de exemplu
societăţi non-profit. Astfel primele două burse din lume NYSE si Tokyo Stock Exchange sunt
organizate ca şi corporaţii non profit (not for profit corporation). O bursă privată, in sensul
clasic, este cea din Germania.
Pe piaţa bursiera regăsim trei mari categorii de participanţi. Pe de o parte sunt cei aflaţi în
căutare de resurse financiare şi pe de alta parte cei doritori de plasamente. Însă, pentru ca cele
două categorii să poată avea acces pe piaţa bursieă şi să efectueze tranzacţiile pe care le doresc,
ei trebuie să apeleze la serviciile unor intermediari. De regulă, aceşti intermediari sunt firme, aşa
numitele societăţi de bursă sau cum mai sunt cunoscute sub numele de firme de brokeraj (sau
case de brokeraj). În România acestea se numesc Societăţi de Servicii de Investiţii Financiare
(SSIF). În această categorie a societăţilor de bursă pot intra doar societăţi financiare sau, de la
ţara la ţara, şi bănci. Spre exemplu, în SUA, Japonia sau România numai societăţile financiare
sunt autorizate sa efectueze operaţiuni de tranzacţionare pe piaţa secundară de capital,
delimitându-se aici complet activităţile specifice pieţei bursiere de cele bancare. Nu la fel stau
lucrurile în Germania, unde băncile pot activa pe piaţa bursieră.
Societăţile de bursă îndeplinesc două operaţiuni importante. Ele pot executa tranzacţii cu valori
mobiliare în numele, pe contul şi riscul clientului şi în acest caz avem de a face cu o firmă
broker. Pe de altă parte, o societate de bursă poate efectua operaţiuni de comerţ cu titluri
acţionând ca şi contraparte în tranzacţii - vânzător când clientul cumpăra şi cumpărător când el
vinde - şi în acest caz avem de a face cu o firmă dealer. În primul caz, firma broker este
remunerată cu un comision calculat asupra rulajului de tranzacţii efectuate, iar în al doilea caz,
veniturile firmei dealer sunt reprezentate de diferenţa de preţ (spread). Cel mai adesea însă,
societăţile de bursă îndeplinesc amândouă operaţiunile, acţionând atât ca intermediar (broker) cât
şi ca şi comerciant de valori mobiliare (dealer), beneficiind astfel de ambele forme de venit. În
acest caz avem de a face cu o firmă broker/dealer.
Societăţile de bursă desfăşoară efectiv tranzacţiile prin agenţi de bursă (operatori de bursă).
Aceştia pot fi profesionişti independenţi, dar, de regulă, sunt angajaţi ai societăţilor de bursă. În
această categorie a agenţilor de bursă se include atât intermediarii de bursa (brokerii) cât şi
comercianţii de titluri (dealers sau traders). Subliniem însă, din nou, că de obicei un trader
efectuează şi activitatea de intermediere, astfel încât găsim această denumire ca cea mai potrivită
pentru cel ce efectuează tranzacţiile cu valori mobiliare.
Astfel, într-o societate de bursă regăsim următoarea structură: cei care efectuează efectiv
tranzacţiile executând ordinele de vânzare/cumpărare atât ale clienţilor cât şi în contul societăţii,

11
apoi analiştii financiari şi, în fine, personalul tehnic (ceea ce numim personalul din "back-
office"). Traderii efectuează tranzacţii urmărind în permanenţă "Ask-ul" şi "Bid-ul" afişat pe
monitoarele lor pentru a efectua cele mai profitabile tranzacţii bazându-se pe informaţii, intuiţie
şi pe sfaturile analiştilor. Rolul acestora din urmă este de a studia întreprinderile cotate şi de a
căuta pe toate canalele informaţii şi de a încerca să elaboreze modele probabile de evoluţie
pentru valorile mobiliare care interesează pe clienţi sau pe firmă. Pe scurt, ţinând cont de
anumite informaţii si date mai precise sau mai puţin (zvonuri) analiştii încearcă să prevadă
viitoarele evoluţii ale valorilor mobiliare. Segmentul de "back-office" are un rol care nu este nici
el de neglijat - in ciuda faptului că lucrează "în spate" - anume de a susţine logistic tranzacţiile.
În sfârşit, pentru ca bursa să funcţioneze corect şi "regulile jocului" să fie respectate, peste tot în
lume au fost create organisme de supraveghere a pieţelor bursiere, total independente de cei
implicaţi într-un fel sau altul. Un exemplu este Security Exchange Commision (SEC) care
supraveghează strict principalele burse americane printre care: NYSE, American Exchange şi
Chicago Board Option Exchange.
Pentru a atrage la tranzacţionare valorile mobiliare de la cât mai multe firme şi mai ales ale celor
care nu satisfac criteriile pentru a fi cotate la bursele tradiţionale, în multe ţări au fost create ceea
ce numim pieţele interdealeri sau OTC (Over the Counter Markets).
Aceste pieţe, care au cunoscut o dezvoltare deosebită în SUA sau Japonia, sunt o structură
tehnică informatizată bazată pe un sistem electronic de tranzacţionare. Această bursă
informatizată - cum mai este numită piaţa OTC - este o piaţa nelocalizată, caracterizată prin lipsa
unui spaţiu fizic unde să se întâlnească cei care vând/cumpără valori mobiliare; legăturile dintre
traderi şi dintre aceştia şi clienţii lor sunt realizate cu ajutorul unei reţele de computere
interconectate. Traderii obţin informaţiile privind oferta/cererea, cursul titlurilor şi altele de pe
monitoarele computerelor şi negociază direct cu ajutorul acestuia sau prin telefon. Astfel, prin
intermediul terminalelor de tranzacţionare conectate în regim de acces direct, traderii transmit
cotaţii de ofertă/cerere pentru titluri, acestea fiind disponibile tuturor participanţilor pe aceasta
piaţă o data cu introducerea lor în sistem.
Aceste pieţe interdealeri, aşa cum arată şi numele, sunt create de societăţile financiare - care
acţionează ca dealeri - aflate în concurenţă. Aici reglementarea tranzacţiilor este mai puţin fermă
şi cuprinzătoare şi ea este făcută de asociaţiile societăţilor financiare (dealeri) implicate pe
aceasta piaţă.
Pe aceste pieţe cei care stabilesc cursul valorilor mobiliare sunt formatorii de piaţă ("market
makerii"). Aceştia introduc în sistem cotaţii ferme de cumpărare, respectiv vânzare,
independente ale unora de ale altora, ceea ce conduce la o multitudine de posibilităţi, dar şi la o
concurenta accentuată. Desigur cursurile pot varia de la un dealer la altul, spre deosebire de
bursele tradiţionale unde cursul titlurilor este stabilit de agenţii de schimb prin confruntare.
În ceea ce priveşte rolul pieţelor OTC, pentru unele companii acestea reprezintă doar o etapa
intermediară pentru accesul la bursele de valori oficiale. Cu toate acestea importanţa pieţelor
OTC nu trebuie redusă doar la rolul de "trambulină" pentru bursele de valori. Pieţele OTC
cotează de regula un număr mult mai mare de companii decât bursele de valori clasice, sunt
foarte "prietenoase" atât pentru companiile care listează cât şi pentru investitori, şi pentru multe
companii acestea reprezintă segmentul pieţei bursiere care li se potriveşte cel mai bine. Astfel, o
serie de companii decid să rămână pe aceste pieţe deoarece apreciază serviciile oferite precum şi
comisioanele şi costurile de cotare sensibil mai scăzute decât la bursele de valori. Ca principal
dezavantaj al pieţelor OTC trebuie să admitem că din cauza reglementărilor mai permisive unele
din aceste pieţe OTC au putut fi teatrul unor tranzacţii bursiere frauduloase. Cu toate acestea, în
ultimii ani pieţele OTC şi-au câştigat un loc aproape la fel de important (daca nu chiar mai
important în anumite situaţii) ca şi bursele de valori clasice în ceea ce priveşte tranzacţiile
bursiere. Acest lucru ne îndreptăţeşte să considerăm bursele de valori şi pieţele OTC ca
principalele componente ale pieţei bursiere şi să le tratăm cu egală importanţă.
Cea mai importantă piaţa de acest gen este NASDAQ (National Association of Securities
Dealers Automatic Quotation), care a fost creata in 1971 in SUA. NASDAQ cota la începutul lui

12
1995 un număr impresionant de societăţi: 4902, dintre care 85 din cele 100 de firme americane
cu creşterea cea mai puternică. Capitalizarea bursieră era la acea dată de aproximativ 790
miliarde USD. NASDAQ oferă un grad ridicat de lichiditate şi competitivitate, precum şi o largă
deschidere şi accesibilitate pentru societăţile tinere şi în creştere.

Introducerea la bursă a valorilor mobiliare ale unui emitent reprezintă un moment deosebit
pentru acesta şi, o astfel de operaţiune presupune parcurgerea mai multor paşi şi îndeplinirea
câtorva condiţii. Există o serie de reguli şi regulamente ale pieţei bursiere cărora emitentul
trebuie sa li se supună. De obicei valorile mobiliare sunt emise pe piaţa primara şi apoi
transferate la bursă (excepţie fac acţiunile emise pentru majorarea capitalului social ale firmelor
deja listate). Desigur având în vedere cele două forme principale ale pieţei bursiere: bursele de
valori şi pieţele OTC, transferuri de valori mobiliare pot avea loc şi de pe piaţa OTC pe bursă
respectând, bineînţeles, regulile şi condiţiile.
Etapele care trebuie parcurse şi condiţiile ce trebuie îndeplinite sunt mai stricte si mai exigente
pentru listarea la bursele de valori tradiţionale şi mai lejere în cazul pieţelor bursiere de tip OTC
şi de aceea le vom analiza distinct.
În cazul burselor de valori procedura şi condiţiile de admitere la cotă diferă de la ţară la ţară şi
chiar în cazul aceleaşi burse în funcţie de categoria la care se solicită listarea, însă spunem noi nu
esenţial, aşa încât credem că putem creiona sintetic care ar fi acestea:
Firmele care doresc sa fie listate la bursă trebuie în primul rând să întocmească un dosar de
admitere şi să plătească nişte taxe pentru examinarea documentelor, şi daca este admisă, pentru
listarea iniţiala şi ulterior o taxa de menţinere la cotă;
Titlurile care se doresc a fi listate trebuie să fie liber transferabile;
Societatea care solicită listarea trebuie să pună la dispoziţia pieţei în vederea tranzacţionării unui
anumit procent din totalul titlurilor chiar de la început;
Firma respectiva să existe de cel puţin câţiva ani (de regulă 3-5 ani);
Societatea să fi înregistrat în ultimii ani profituri;
Să existe un număr minim specificat de titluri emise;
Activele firmei sau, după caz, capitalul social să fie peste o anumită sumă minimă cerută.
Subliniem, din nou, că în funcţie de fiecare bursă în parte pot exista şi alte proceduri şi condiţii
suplimentare, sau unele din cele enumerate mai sus pot să nu se regăsească.
Chiar şi după admiterea la cotă, firma respectivă trebuie să respecte anumite condiţii pentru a fi
menţinută Cea mai importantă cerinţă este aceea de a furniza bursei orice informaţii referitoare la
societate care ar putea influenţa serios cursul acţiunilor şi, de asemenea, de a furniza, periodic,
atât bursei cât şi acţionarilor, rapoarte privind situaţia sa economico-financiară.
În ceea ce priveşte admiterea valorilor mobiliare pe piaţa OTC aici condiţiile sunt foarte
permisive în raport cu bursa oficială. Există eventual condiţionări legate de o anumita cantitate
minimă de titluri care trebuie puse la vânzare publică sau legate de vechimea firmei (să
funcţioneze de minimum câţiva ani).
Exista o serie de avantaje pentru care firmele decid să listeze pe piaţa bursieră:
Mobilizarea de capital - aşa cum am mai arătat, firma va avea acces la resurse financiare la un
cost mai redus;
Notorietatea - publicitatea implicită pe care o asigură piaţa bursieră în cercurile de afaceri şi în
rândul publicului, în ţară, şi adesea şi în străinătate;
Consolidarea financiară - separarea grupului de investitori pe termen lung de cei minoritari sau
de investitorii de conjunctură;
Cointeresarea angajaţilor - asocierea salariaţilor la dezvoltarea afacerii prin distribuirea de
acţiuni acestora.
Între eventualele dezavantaje am putea menţiona riscul pierderii controlului societăţii, aceasta
putând fi, în anumite situaţii, obiectul unei oferte publice de cumpărare din exterior.

13