Conciliul Din Niceea

UNIVERSITATEA „ALEXANDRU IOAN CUZA” DIN IAŞI
FACULTATEA DE TEOLOGIE ROMANO-CATOLICĂ

SPECIALIZAREA TEOLOGIE ROMANO-CATOLICĂ
PASTORALĂ
LUCRARE DE SEMINAR
PRIMUL CONCILIU DIN NICEEA
Coordonator științific:
Conf. dr. pr. Fabian Doboș
Lucrare la Istoria Bisericii

Student: Vaszi Petruț
IAȘI
2024
CUPRINS
CUPRINS..................................................................................................................................2
SIGLE ȘI ABREVIERI................................................................................................................4
INTRODUCERE.........................................................................................................................5
CAPITOLUL I: Contextul istoric..............................................................................................6
1. Rolul împăratului Constantin..................................................................................6
2. Arie și politica imperială față de arianism...............................................................7
CAPITOLUL II: Desfășurarea Primului Conciliu din Niceea...................................................9
1. Convocarea Conciliului de la Niceea și deschiderea lui..........................................9
2. „Dosarul Arius” și Simbolul credinței de la Niceea..............................................10
3. Deciziile disciplinare și canoanele conciliului......................................................11
3.1. Calcularea Paștelui.........................................................................................12
3.2. Schisma lui Meletius......................................................................................12
3.3. Canoanele de la Niceea..................................................................................13
4. Închiderea lucrărilor conciliare..............................................................................13
CAPITOLUL III: Textele de la Niceea și explicarea lor.........................................................14
1. Simbolul credinței.................................................................................................14
1.1. Credem într-unul Dumnezeu, Tatăl, Atotputernicul......................................15
1.2. Și într-unul Domn, Isus Cristos......................................................................15
1.3. Și în Duhul Sfânt............................................................................................16
2. Cele douăzeci de canoane ale Conciliului.............................................................16
2.1. Primul canon..................................................................................................16
2.2. Al doilea canon..............................................................................................17
2.3. Al treilea canon..............................................................................................18
2.4. Al patrulea canon...........................................................................................18
2.5. Al cincilea canon............................................................................................19
2.6. Al șaselea canon.............................................................................................20
2.7. Al șaptelea canon...........................................................................................21
2.8. Al optulea canon............................................................................................21
2.9. Al nouălea canon............................................................................................22
2.10. Al zecelea canon............................................................................................23
2.11. Al unsprezecelea canon..................................................................................23
2.12. Al doisprezecelea canon.................................................................................24
2.13. Al treisprezecelea canon................................................................................25
2.14. Al paisprezecelea canon.................................................................................25
2.15. Al cincisprezecelea canon..............................................................................26
2.16. Al șaisprezecelea canon.................................................................................26
2.17. Al șaptesprezecelea canon..............................................................................27
2.18. Al optsprezecelea canon.................................................................................28
2.19. Al nouăsprezecelea canon..............................................................................28
2.20. Ultimul canon.................................................................................................29
CONCLUZIE...........................................................................................................................30
BIBLIOGRAFIE.......................................................................................................................32
SIGLE ȘI ABREVIERI
Cărți biblice
Gen Cartea Genezei

Dt Cartea Deuteronomului
Ps Cartea Psalmilor
Prov Cartea Proverbelor
In Evanghelia după sfântul Ioan
1 Tim Prima scrisoare a sfântului Paul către Timotei
Alte sigle și abrevieri
arh. arhimandrit
CBC Catehismul Bisericii Catolice
cf. vezi
ed. editor
EncCatt Enciclopedia Cattolica
Ibidem în același loc
NCE New Catholic Encyclopedia
nr. numărul
trad. traducere
tr. traducător
ș.a. și alții
vol. volum
INTRODUCERE
În lumina amurgului secolului al III-lea și a perioadei tulburi a începutului secolului

al IV-lea, creștinismul a fost martor la o serie de transformări majore care au conturat
cursul său ulterior. Unul dintre momentele cruciale din această perioadă a fost desfășurarea
Primului Conciliu de la Niceea în anul 325. Acest eveniment marcant a reprezentat nu doar
o confruntare teologică, ci și o etapă definitorie în evoluția și organizarea primei
comunități creștine. Capitolele care urmează au scopul de a explora contextul istoric,
desfășurarea și consecințele acestui conciliu semnificativ.
Capitolul I se va concentra asupra rolului crucial al împăratului Constantin și a

politicii imperiale față de arianism, evidențiind astfel contextul istoric complex în care s-a
desfășurat evenimentul.
Capitolul II va aduce în prim-plan momentele-cheie ale Primului Conciliu de la

Niceea, începând cu convocarea sa și deschiderea lucrărilor, până la deciziile disciplinare
și canoanele elaborate în cadrul acestuia. Aici, vor fi găsite detalii legate de „Dosarul
Arius”, Simbolul credinței de la Niceea și alte decizii disciplinare, precum calcularea
Paștelui și schisma lui Meletius.
Capitolul al III se va apleca asupra textelor de la Niceea și va oferi o analiză

detaliată a Simbolului credinței și a celor douăzeci de canoane adoptate la conciliu.
Această parte a lucrării va dezvălui profunzimea teologică și implicarea canonică a
conciliului în conturarea credinței creștine primare.
Prin explorarea acestor aspecte complexe, lucrarea își propune să ofere o

perspectivă comprehensivă asupra Primului Conciliu de la Niceea și să evidențieze rolul
său semnificativ în fundamentarea credinței creștine. Acest studiu nu doar aruncă lumină
asupra unei perioade cruciale din istoria creștinismului, ci și aduce în prim-plan influențele
durabile ale acestui conciliu asupra doctrinelor și practicilor creștine ulterioare.
CAPITOLUL I
Contextul istoric
Conjunctura internațională de ordin politic creată la începutul secolului al IV-lea în

Imperiul Roman a determinat și apariția unor probleme de natură religioasă, a căror
rezolvare a necesitat convocarea unui conciliu ce avea să aibă o importanță majoră în
istoria Bisericii Universale.
1. Rolul împăratului Constantin
Împăratul Constantin cel Mare a avut un rol important pentru creștinătatea din acele
timpuri, oferindu-i salvarea pe care el însuși o primise de la Dumnezeu în luptele pe care le
purtase.
Dorința cea mai mare a lui Constantin era aceea de a crea un imperiu universal, la
conducerea căruia să se afle un singur Augustus. Pentru realizarea acestui obiectiv era
necesar, în primul rând, să lupte împotriva lui Maxentius, Augustus în Italia și Roma, cu
scopul de a cuceri teritoriile aflate sub tutela lui. Maxentius, la rândul său, se considera
moștenitor direct al tronului imperial, iar un tratat de pace între cei doi ar fi fost imposibil 1.
Astfel, în anul 312, Constantin, având intenția de a câștiga supremația întregului Imperiu,
pleacă la luptă. Cea mai importantă bătălie, care a avut rol decisiv, a fost cea de la Pons
Milvius, din data de 28 octombrie 312, unde Constantin, în ciuda armatei sale mici,
reușește să obțină victoria împotriva lui Maxentius2.
1
Cf. I. BARNEA – O. ILIESCU, Constantin cel Mare, Editura Științifică și Enciclopedică, București 1982, 33.
2
Cf. L. DÂNCĂ, Conciliile ecumenice Niceea I, 325 & Constantinopol I, 381. Monografii, Galaxia
Gutenberg, Târgu Lăpuș 2015,44-45.
7
CAPITOLUL I: CONTEXTUL ISTORIC
Legată de această luptă este și viziunea pe care Constantin pretinde că a avut-o și

care a fost semnul ce avea să anticipe victoria sa împotriva lui Maxentius. „Deci cam pe la
ceasurile amiezii, când ziua începuse să scadă, zicea Constantin că văzuse cu ochii săi
chiar pe cer, străjuind deasupra soarelui, semnul mărturisitor de biruință al unei cruci
întocmite din lumină și că odată cu ea putuse desluși un scris glăsuind: «Întru aceasta vei
birui!»; după care, la vederea unei asemenea priveliști, fuseseră cuprinși de uimire și el și
întreaga oaste”3.
La începutul lunii februarie a anului 313, Constantin se întâlnește cu Licinius la

Milano, unde are loc celebrarea căsătoriei acestuia cu Constantia, sora vitregă a lui
Constantin. Astfel, cei doi încep să colaboreze și să discute despre libertatea de cult care
trebuia oferită creștinilor4. La data de 13 iunie 313, Licinius, intrând triumfător în
Nicomedia ca urmare a cuceririi fără efort a Ciliciei, Mesopotamiei, Siriei și Egiptului,
emite o circulară în favoarea creștinilor, circulară care este rezultatul hotărâriilor luate în
comun cu Constantin5. Această circulară portă denumirea de Edictul de la Milano și
conține articole ce au caracter eliberator pentru creștinii persecutați din acele timpuri 6.
În anul 323, Constantin declară război cumnatului său Licinius, întrucât acesta, în
ciuda edictului semnat, păstra o stare de teroare printre creștinii provinciilor orientale ale
Imperiului Roman. Astfel, în septembrie 324 îl învinge pe rival la Adrianopol și devine
unicul Augustus al Imperiului7.
2. Arie și politica imperială față de arianism
Rămas singur împărat, Constantin a căutat să păstreze buna rânduială în Imperiu.

Totuși, în acest timp, comunitățile creștine din Orient erau tulburate de erezia propagată de
un oarecare preot Arius din Alexandria, care nega dumnezeirea lui Cristos8.
3
EUSEBIU din Cezareea, Viața lui Constantin, I, nr. 28.
4
Cf. J.B. FIRTH, Constantine the Great. The reorganisation of the empire and the triumph of the Church, G.
P. Putnam's Sons, New York 1905, 105-106.
5
Cf. I. BARNEA – O. ILIESCU, Constantin cel Mare, 35.
6
Cf. L. DÂNCĂ, Conciliile ecumenice Niceea I, 325 & Constantinopol I, 381. Monografii, 46.
7
Ibidem, 49.
8
8
CAPITOLUL I: CONTEXTUL ISTORIC
Despre Arius și învățăturile lui s-au scris multe. Originar din Libia Egiptului, Arius
a fost o personalitate vicleană, care a știut să-și ascundă intențiile și ipocrizia. Fiind
nemulțumit de faptul că Alexandru a fost ales în locul său episcop al Alexandriei, Arius a
început o campanie împotriva noului arhiereu9. Eforturile lui Alexandru de a-l readuce pe
preotul rătăcit la dreapta credință s-au arătat zadarnice, de aceea a convocat un sinod în
jurul anului 320, unde au participat mai mulți episcopi care au negat cu vehemență ereziile
propovăduite de Arius și l-au excomunicat10.
Principala erezie propovăduită de acest cleric poartă denumirea de

subordinaționism și constă în negarea divinității Fiului lui Dumnezeu. Pentru el, Isus
Cristos este o ființă îndumnezeită, dar nu este dumnezeu; ființă creată ca oricare alta, care
nu a existat din veșnicie, ci a avut un început, și care a fost adoptată de Dumnezeu Tatăl.
Nu este Fiul lui Dumnezeu prin fire, ci prin har și adopție. Despre Duhul Sfânt vorbește
puțin, însă neagă și divinitatea lui, iar Dumnezeu Tatăl este singurul Dumnezeu, Fiul și
Duhul Sfânt fiind subordonați lui11.
Pentru a pune capăt dezbinării şi a restabili unitatea bisericii, pe care o considera

condiţie necesară pentru unitatea statului, Constantin a scris o scrisoare prin episcopul
Osius de Cordoba, mai întâi episcopului Alexandru al Alexandriei şi lui Arius, prin care îi
invita să se împace12.
Când vede că scrisoarea pe care a trimis-o nu a împlinit așteptările sale, și problema

ariană devine tot mai serioasă, iar pe lângă toate acestea ajunge la urechile lui și faptul că
Paștele este sărbătorit în zile diferite în provinciile din imperiul său, iar acest lucru aduce
din nou dezbinare între oameni, ia decizia de a convoca un conciliu pentru remedierea
acestor probleme de natură religioasă, care ar fi putut aduce probleme și pe plan politic 13.
9
Cf. RĂMUREANU – M. ŞESAN - T. BODOGAE, Istoria Bisericească Universală, I, Editura Institutului Biblic
și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București 19873, 314.
10
Cf. V.C. de CLERCQ, Arianism, în NCE, I, 661.
11
Cf. M. JUGIE, Arianesimo, în EncCatt, I, 1884.
12
13
Cf. J. COMBY, Să citim Istoria Bisericii: de la origini până în secolul al XV-lea, trad. română, tr. M. Voicu,
Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de București, București 1999, 79-80.
CAPITOLUL II
Desfășurarea Primului Conciliu din Niceea
Dacă în capitolul anterior am analizat contextul istoric care a favorizat necesitatea

deschiderii unui conciliu ecumenic, în acest capitol voi prezenta desfășurarea primului
conciliu ecumenic din istoria creștinătății.
1. Convocarea Conciliului de la Niceea și deschiderea lui
Decizia convocării unui conciliu în cadrul căruia să fie dezbătută doctrina

răspândită de Arius, precum și stabilirea unei date comune a sărbătoririi Paștelui a fost
inițiativa personală a Împăratului Constantin14. Acest conciliu a fost convocat în orașul
Niceea, din provincia Bithinia, în al douăzecilea an al domniei lui Constantin ca succesor
al tatălui său Constantius Chlorus. Data exactă a începerii lucrărilor conciliare nu se știe, ea
oscilând între zilele de 20 și 25 ale lunii mai din anul 325 15. Împăratul i-a convocat pe
episcopi la acest conciliu în același mod cum obișnuia să-i cheme pe senatori la întrunirile
lor, oferindu-le episcopilor privilegiul de a călători cu serviciul oficial de transport, care
era rezervat doar senatorilor și care era plătit din fondurile publice16.
Un lucru care continuă să stârnească controverse și astăzi este numărul de

participanți, în special de episcopi, care au participat la Niceea. Deși acest număr oscila
între 194 de participanți și 300 de participanți, în special episcopi, Biserica a adoptat
14
Cf. J. COMBY, Să citim Istoria Bisericii: de la origini până în secolul al XV-lea, trad. română, tr. M. Voicu,
61.
15
Cf. D. DUDLEY, History of the First Council of Nice: world's christian convention, a.d. 325: with a life of
Constantine, C. W. Calkins & Company, Boston 1880, 32.
16
Cf. F. DVORNIK, The Ecumenical Councils, Hawthorn Books, New York 1964, 14.
10
CAPITOLUL II: DESFĂȘURAREA PRIMULUI CONCILIU DIN NICEEA
numărul oferit de Ilarie de Poitiers, și anume 318, care este un număr simbolic, ce retrimite
la cei 318 slujitori a lui Abraham (cf. Gen 14, 14)17.
În discursul de inaugurare, Constantin a ținut să menționeze următoarele aspecte:
Să nu îngăduim atunci pizmaşului nostru vrăjmaş să-şi bată joc de tot ce ne este mai
scump; şi după ce, prin puterea Mântuitorului şi Dumnezeului nostru, a fost spulberat din
calea noastră războiul ridicat de tirani împotriva lui Dumnezeu, să nu îngăduim diavolului,
iubitorului de rele, să se năpustească cu noi ponoase asupra dumnezeieştii legi. Fiindcă,
după mine, vrajba ascunsă în sânul Bisericii lui Dumnezeu este mai înspăimântătoare decât
războiul sau decât o bătălie, oricât ar fi ea de grea; ea îmi pare mult mai de temut decât o
primejdie ameninţând de undeva din afară. După ce, cu îngăduinţa şi cu împreună lucrarea
lui Dumnezeu, mi-am biruit unul după altul duşmanii, socoteam că nu-mi mai rămăsese
decât să-mi mărturisesc recunoştinţa înaintea lui Dumnezeu şi să mă bucur de bucuria celor
izbăviți de El cu mâna mea. Dar când am aflat de cearta iscată între voi (o ceartă la care nu
m-aş fi aşteptat niciodată), n-am nesocotit câtuşi de puțin cele ce-mi ajunseseră la ureche,
ci dimpotrivă, rugându-mă în sinea mea să-mi fie îngăduit să iau asupra mea şi această
purtare de grijă, v-am chemat grabnic la mine pe toți18.
2. „Dosarul Arius” și Simbolul credinței de la Niceea
Pentru a pune capăt discuțiilor stârnite de învățătura lui Arius, părinții conciliari au
fost invitați să înceapă elaborarea unei formule de credință care să afirme principalele
adevăruri de credință creștină și care să fie unică și valabilă pentru toate Bisericile 19.
Înainte de a elabora Simbolul Credinței, episcopii prezenți au căzut la comun acord ca
unitatea dintre Dumnezeu Tatăl și Isus Cristos să fie desemnată de cuvântul grec
homoousiou, care înseamnă „aceeași substanță”; astfel ei se opuneau cu vehemență
rătăcirilor ariene care negau consubstanțialitatea dintre persoanele Sfintei Treimi, și astfel
ei consolidau prin aceasta teologia trinitară a unității existente între Tatăl și Fiul 20.
17
Cf. ILARIE de Poitiers, De synodis, nr. 86.
18
EUSEBIU din Cezareea, Viața lui Constantin, III, nr. 12.
19
20
Cf. F. DVORNIK, The Ecumenical Councils, 14.
11
Unitatea care trebuia să existe în Biserică atât pe plan pastoral, cât și pe plan
doctrinal nu era nimic altceva decât împlinirea poruncii Mântuitorului: „ca toți să fie una”
(In 17,21). Astfel, pentru ca unitatea să existe și în ceea ce privește învățătura, episcopii
prezenți la Conciliul din Niceea au redactat un scurt text, însă care cuprindea cele mai
importante puncte doctrinale ce trebuiau știute și mărturisite de orice creștin.
A fost propusă mai întâi o formulă de credință, probabil de Eusebiu de Nicomedia,

care a fost imediat respinsă din cauza erorilor sale. Ulterior, Eusebiu a propus simbolul de
botez al Cezareei, care a fost acceptat ca suport de bază. Crezul Cezareei nu clarifica în
totalitate problemele dogmatice ale timpului, iar după discuții aprinse au fost introduse
concepte antiariene, precum: „din substanța Tatălui”, pentru a evidenția adevărata generare
a Cuvântului, care nu provine din voia Tatălui așa cum spuneau arienii; „născut nu făcut”,
pentru a respinge eroarea care considera Cuvântul doar o „făptură” a Tatălui;
„consubstanțial cu Tatăl”, expresie care desemnează că Fiul este de aceeași natură cu Tată.
Această formulă de credință a fost reconfirmată și de următoarele sinoade ecumenice de la
Constantinopol, Efes și Calcedon21.
Toți episcopii, cu excepția a cinci, au adoptat imediat acest Crez, în special în

episcopiile lor, sub convingerea că formula conținea vechea credință a Bisericii
Apostolice22. Deși subiectul Duhului Sfânt nu este tratat într-un mod amănunțit în acest
sinod, va fi reluat cu lux de amănunte aproximativ șase decenii mai târziu, la Conciliul din
Constantinopol.
3. Deciziile disciplinare și canoanele conciliului
După ce a fost abrogată sminteala lui Arius și stabilită învățătura cea incontestabilă
și de netăgăduit cu referire la dumnezeirea Fiului și a unității existe între Tatăl și Fiul,
episcopii, în frunte cu Împăratul Constantin, au continuat întrunirea cu rezolvarea celorlalte
probleme cu care se confrunta comunitatea eclezială din acele timpuri.
21
Cf. I.O. de URBINA, Nicea, în EncCatt, VIII, 1830-1831.
22
Cf. C.J. HEFELE, A history of the christian councils, from the original documents, to the close of the
Council of Nicea, a.d. 325, T. & T. Clark, Edinburg 18942, 295.
12
3.1. Calcularea Paștelui
„Învierea lui Isus este adevărul culminant al credinței noastre în Cristos, crezut și
trăit ca adevăr central de cea dintâi comunitate creștină, transmis ca adevăr fundamental de
Tradiție, stabilit de documentele Noului Testament, predicat ca parte esențială a Misterului
pascal împreună cu Crucea”23. Astfel, acest eveniment al Învierii Domnului, relatat în
Evanghelie, trebuia să fie motiv de bucurie și unitate, nu de dezbinare și scandal.
Creștinii din toate timpurile, fiind convinși de faptul că Noul Testament este o
împlinire a Vechiului Testament, au văzut în Isus imaginea mielului pascal din Legea
Veche, care era jertfit în amintirea eliberării evreilor din Egipt la timpul hotărât de
Dumnezeu, și considerau Paștele creștin o sărbătoare importantă, instituită însăși de
apostoli. Totuși, din cauză că apostolii nu au lăsat norme de celebrare a acestei sărbători,
au apărut diverse practici în diferite țări în ceea ce privește celebrarea Misterului Morții și
Învierii Domnului24.
Astfel, părinții conciliari de la Niceea au hotărât ca Paștele să fie sărbătorit în

fiecare an în zi de duminică, dar să nu fie în același timp cu Paștele Evreilor 25. În ceea ce
privește data, episcopii au acceptat varianta propusă de episcopul Alexandriei din Egipt,
Alexandru, și anume ca acest mister să fie celebrat de toate bisericile din lumea întreagă în
prima duminică, de după lună plină, de după echinocțiul de primăvară, considerând că
națiunea pe care Alexandru o păstorea era cea mai pricepută la studiul astronomiei 26.
3.2. Schisma lui Meletius
În timpul marii persecuții dintre anii 304 și 306, Meletius, episcop de Lycopolis, a
revendicat autonomia eclezială a ținuturilor din Egiptul Mijlociu și Egiptul de Sus față de
Alexandria, și deoarece conferea sacramentul Preoției și făcea consacrări episcopale fără
23
CBC, nr. 638.
24
Council of Nicea, a.d. 325, 298-299.
25
Cf. F. DVORNIK, The Ecumenical Councils, 15.
26
Cf. D. DUDLEY, History of the First Council of Nice: world's christian convention, a.d. 325: with a life of
Constantine, 97.
13
acordul episcopului Alexandriei a intrat în conflict de jurisdicție cu Petru de Alexandria,

creând o schismă în interiorul Bisericii Egiptului27.
Astfel, episcopii prezenți la Niceea au hotărât ca Meletius să se retragă în orașul său

natal, păstrându-și titlul onorific până la moarte, dar nu mai avea dreptul să hirotonească
preoți sau să consacre episcopi, iar peste cei hirotoniți de el era necesar ca să se impună din
nou mâinile. Tot în cadrul acestei schisme Conciliul din Niceea a hotărât ca episcopiile să
rămână subordonate mitropoliei sub a căror jurisdicție sunt, stabilindu-se o anumită
ierarhie28.
3.3. Canoanele de la Niceea
Conciliul din Niceea a promulgat 20 de canoane sau decrete disciplinare, chiar dacă
ceva timp mai târziu anumite canoane siriace și arabe au fost atribuite în mod fals
conciliului29. Aceste canoane sunt de o bogăție doctrinală, disciplinară și legislativă
incomparabilă30, iar actualitatea lor se poate observa până în ziua de astăzi.
4. Închiderea lucrărilor conciliare
După trei luni de lucrări și dezbateri, părinții conciliari s-au întors acasă încurajați
de cuvintele pline de simpatie ale împăratului, care coincideau cu aniversarea a 20 de ani
de domnie a lui Constantin31. În discursul de încheiere, Constantin i-a îndemnat pe episcopi
să promoveze pacea, să evite ambițiile personale și cauzele de dezbinare. El a subliniat
importanța armoniei și a înțelegerii, și a îndemnat episcopii să fie înțelegători și să ierte
greșelile omenești. Constantin a subliniat, de asemenea, că fiecare persoană este unică și că
toți ar trebui să fie deschiși și să se îngrijească unul de altul, asemenea medicilor, pentru a
ajuta la mântuirea tuturor32.
27
28
Council of Nicea, a.d. 325, 352-353.
29
Cf. I.O. de URBINA, Nicaea I, Council of, în NCE, X, 348.
30
31
Ibidem, 87.
32
Cf. EUSEBIU din Cezareea, Viața lui Constantin, III, nr. 21.
CAPITOLUL III
Textele de la Niceea și explicarea lor
Dacă în capitolele anterioare am văzut motivele de ordin religios care au determinat

adunarea episcopilor într-un conciliu și modul în care acest prim conciliu ecumenic din
istoria Bisericii a reușit să rezolve toate neînțelegerile timpurilor de atunci, în acest capitol
voi prezenta conținutul celor mai importante texte emise de părinții sinodali la acest
conciliu, precum și actualitatea lor pentru Biserica contemporană.
1. Simbolul credinței
Traducerea textului original a Crezului de la Niceea este următoarea:
Credem într-unul Dumnezeu, Tatăl, Atotputernicul, Făcătorul tuturor văzutelor și

nevăzutelor. Și într-unul Domn Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, născut din Tatăl, unul
născut, adică din esența Tatălui, Dumnezeu din Dumnezeu, lumină din lumină, Dumnezeu
adevărat din Dumnezeu adevărat, născut nu făcut, deoființă cu Tatăl, prin Care toate s-au
făcut, cele din cer și cele de pe pământ, care pentru noi oamenii și pentru a noastră
mântuire s-a coborât și s-a întrupat, s-a făcut om, a pătimit, a murit și a înviat a treia zi, s-a
înălțat la ceruri și va veni să judece viii și morții. Și în Duhul Sfânt. Iar pe aceia care zic:
«era (un timp) când nu exista», și «înainte de a se naște nu era», și afirmă că (Fiul lui
Dumnezeu) este din alt ipostas sau esență, sau (că e) creat, sau supus schimbării sau
transformării, Biserica catolică și apostolică îl anatemizează 33.
33
L. DÂNCĂ, Conciliile ecumenice Niceea I, 325 & Constantinopol I, 381. Monografii, 94.
15
CAPITOLUL III: TEXTELE DE LA NICEEA ȘI EXPLICAREA LOR
1.1. Credem într-unul Dumnezeu, Tatăl, Atotputernicul
Credința creștină, monoteistă, este o revelație biblică: „Ascultă, Israel! Domnul

Dumnezeu nostru este singurul Domn” (Dt 6, 4). Această primă afirmație a mărturisirii de
credință este și cea fundamentală, întreg Simbolul vorbind despre Dumnezeu, iar dacă
vorbește și despre om și lume, o face în raport cu Dumnezeu 34. Părinții de la Niceea au
dorit să reafirme, în primul articol al Simbolului de credință, legătura de netăgăduit dintre
revelația lui Dumnezeu în tradiția iudaică și propovăduirea lui Isus Cristos, iar mărturisirea
aceleași credințe ne angajează într-o direcție unică: cel în care credem și pe care îl
mărturisim este Unic, Viu și Dătător de viață35.
1.2. Și într-unul Domn, Isus Cristos
„Credeți în Dumnezeu și credeți în mine” (In 14, 1) le-a spus Isus ucenicilor săi.
Părinții conciliari au consacrat al doilea articol al Simbolului pentru a defini credința
creștină în Isus Cristos, care nu este simplă făptură adoptată de Dumnezeu, sau profet, sau
trimis a lui Dumnezeu printre alții, ci el este Cristosul, Mielul lui Dumnezeu, Fiul Omului,
Fiul lui Dumnezeu36. „Credem și mărturisim că Isus din Nazaret, născut evreu dintr-o fiică
a lui Israel, la Betleem, în timpul regelui Irod cel Mare și a împăratului Caesar Augustus,
de meserie tâmplar, mort răstignit la Ierusalim, în timpul procuratorului Ponțiu Pilat și sub
domnia împăratului Tiberius, este Fiul veșnic al lui Dumnezeu făcut om”37.
34
Cf. CBC, nr. 199.
35
36
Ibidem, 99.
37
CBC, nr. 423.
16
1.3. Și în Duhul Sfânt
Simbolul credinței de la Niceea se mulțumește să mărturisească, într-o singură

afirmație, credința Bisericii în Duhul Sfânt, a treia persoană a Sfintei Treimi, acest lucru
fiind datorat atât din cauză că Arius atacase persoana Fiului, iar despre Duhul Sfânt nu
existau încă discuții aprinse despre poziția lui în Sfânta Treime, dar și din cauză că nici
Conciliul din Niceea, nici teologii niceeni convinși nu au putut afirma explicit că Duhul
Sfânt este Dumnezeu38.
2. Cele douăzeci de canoane ale Conciliului
Deși în capitolul anterior am făcut o scurtă prezentare generală a canoanelor emise

de părinții sinodali în anul 325, aici voi prezenta mai amănunțit atât textul tradus în română
a fiecărui canon în parte, cât și un mic comentariu la fiecare decret disciplinar.
2.1. Primul canon
Primul canon al acestui conciliu spune referitor la clericii și laicii care s-au
automutilat sau au fost mutilați:
Dacă cineva a fost supus unei operații chirurgicale din cauza unei boli, sau a fost mutilat de
barbari, acesta să rămână în rândul clerului; însă dacă cineva, sănătos fiind, s-a automutilat,
este convenabil ca, în cazul în care face parte din cler, să înceteze de a mai face parte, iar în
viitor să nu mai fie primit în rândul clerului nimeni dintre aceştia Însă deoarece este evident
că ceea ce s-a spus până acum se referă la cei care săvârșesc acest act din proprie voinţă şi
îndrăznesc să se mutileze, tot la fel este evident ca cei care au fost mutilați de barbari sau
de stăpânii lor, însă au fost considerați vrednici, regula admite asemenea oameni în rândul
clerului39.
38
39
17
Fundamentul acestui canon este găsit în Canoanele Sfinților Apostoli, mai exact în
canonul 22, care interzice celor care s-au castrat să devină clerici. În emiterea acestui
canon, părinții conciliari au avut în vedere și cazurile din vremea lor sau și-au amintit de
controversa iscată când Origene a fost hirotonit preot40.
2.2. Al doilea canon
Al doilea canon al acestui Conciliu spune referitor la cei care intră în rândul clerului
imediat după primirea Botezului:
Deoarece, împinși de necesitate sau din alte motive, s-au comis mai multe lucruri
potrivnice regulilor bisericești (astfel s-a acordat baia spirituală și imediat după botez s-a
acordat demnitatea episcopală sau preoțească unor oameni care abia trecuseră de la viaţa
păgână la credință și care nu fuseseră instruiți decât foarte puțin timp) este normal ca pe
viitor să nu se mai acţioneze astfel. Într-adevăr, este necesar un timp de încercare pentru
catecumeni, iar după botez un timp şi mai îndelungat de încercare. Cuvântul apostolului
este clar atunci când spune: „episcopul să nu fie neofit ca nu cumva din orgoliu să cadă
pradă judecăţii sau să intre în capcana diavolului" (1 Tim 3, 6-7). Dacă, după primirea
demnității, un cleric este vinovat de o greşeală gravă, constatată de doi sau trei martori,
trebuie să înceteze numaidecât de a mai fi numărat în rândul clerului. Cel care acţionează
împotriva acestei ordonanţe, deoarece manifestă neascultare faţă de acest sfânt conciliu,
riscă el însuşi să-şi piardă apartenenţa la cler41.
Ceea ce Canonul 80 al Sfinților Apostoli a rânduit, a fost exprimat și în acest canon

de la Niceea. Fiind luat în calcul și contextul în care a fost emis acest canon, se poate
deduce că exercitarea funcției sacerdotale în duh de mândrie sau în lipsa unei judecăți
sănătoase putea reprezenta un pericol ce ar fi scandalizat poporul, iar o perioadă mai mare
între catecumenat și hirotonire era necesară. Totuși, părinții conciliari nu au precizat care
ar fi fost intervalul de timp cel mai potrivit între Botez și Preoție42.
40
Cf. P. HUILLIER, The Church of the ancient councils : the disciplinary work of the first four ecumenical
councils, St. Vladimir's Seminary Press, New York 1996, 32.
41
42
councils, 33-34.
18
2.3. Al treilea canon
Al treilea canon al acestui conciliu spune referitor la personalul auxiliar care

lucrează în casele clericilor și care ar putea să dea suspiciuni laicilor despre viața de
sfințenie a slujitorilor lui Dumnezeu:
Marele conciliu interzice cu desăvârșire ca un episcop, sau un preot, sau un diacon, sau în
general un oarecare alt membru al clerului să aibă o „soră” de serviciu cu el, cu excepția că
acea ,,soră” ar fi mama, sau o soră de sânge, sau o mătușă, sau oricare altă persoană care ar
scuti lumea de orice suspiciune43.
Deși în șirul enumerat nu se face referire la soții, este exclusă interpretarea conform
căreia conciliul bătea apropouri la un posibil celibat al tuturor clericilor; acest subiect al
celibatului preoților nu se afla pe ordinea de zi a Primului Conciliu din Niceea. În aceste
condiții, cert este că episcopii prezenți nu au avut altă intenție decât să interzică clerului
celibatar să locuiască cu femei în condiții suspecte44.
2.4. Al patrulea canon
Al patrulea canon al acestui Conciliu spune referitor la numărul de episcopi

necesari pentru alegerea unui nou episcop:
Se cuvine în cel mai înalt grad ca noul episcop să fie ales de toți episcopii provinciei
bisericești; însă în cazul în care distanța sau urgența ar îngreuna mult aceasta, este necesar
ca cel puțin trei episcopi să se întâlnească în același loc pentru a face alegerea și pentru a
consacra noul episcop, iar aceștia trebuie să fie împuterniciți din partea celor absenți printr-
un document scris. Confirmarea celor făcute îi revine în fiecare provincie episcopului
mitropolitan45.
43
44
councils, 35-26.
45
19
Canonul acesta rânduiește ca noul episcop ales să fie mai înainte de toate consacrat
de toți episcopii mitropoliei, iar dacă din cauza călătoriei prea lungi sau a altor motive bine
justificate nu se pot aduna toți, atunci negreșit trei episcopi să se adune, iar cei ce nu sunt
de față să se facă împreună-hotărâtori prin scrisori la hirotonire, și atunci să se
hirotonească46.
2.5. Al cincilea canon
Al cincilea canon spune referitor la necesitatea ca cei excomunicați să nu fie primiți

în alte Biserici și la necesitatea de întrunire sinodală de două ori pe an:
Referitor la cei excomunicaţi, clerici sau laici, sentinţa pronunţată de episcopii fiecărei
provincii trebuie să aibă putere de lege, conform regulii care prescrie ca aceia care au fost
excomunicaţi de unii să nu fie admişi de ceilalți. Totuşi, trebuie să se asigure că episcopul
nu a pronunţat sentinţa de excomunicare din micime de suflet sau din spirit de contradicție,
sau din cauza unui sentiment de ură. Pentru ca o asemenea examinare să poată avea loc, s-a
hotărât a fi necesar ca în fiecare provincie să se ţină de două ori pe an un sinod pentru ca
toți episcopii provinciei fiind întruniți, să se poată face astfel de anchete, şi aşa, cei care,
după părerea tuturor, ar fi (aflați) nesupuşi episcopului lor, vor fi considerați de toți ca fiind
excomunicaţi până atunci când adunarea episcopilor va decide îmblânzirea sentinţei lor.
Aceste sinoade trebuie să se ţină astfel: unul înaintea Postului Mare pentru ca, eliminând
orice micime de suflet, să se poată oferi lui Dumnezeu o ofrandă curată, iar celălalt în
toamnă47.
Prin acest canon, părinții conciliari au vrut să ofere valoare unui principiu
fundamental al disciplinei bisericești care deja exista, și anume: o sancțiune care era
pronunțată de un episcop împotriva unui cleric sau un laic aflat sub jurisdicția sa trebuia să
fie recunoscută de orice episcop din lume. În ceea ce privește abuzurile de putere s-a luat
decizia ca pedepsele nejustificate date de episcop să fie anulate, iar pedepsele prea dure să
poată fi reduse48. De asemenea, se menționează că ar trebui să se țină sinoade locale de
46
Cf. Arh. NEONIL (ed.), Pidalion, Tipografia Sfintei Mănăstirii Neamțu, Neamț 1844, 110.
47
L. DÂNCĂ, Conciliile ecumenice Niceea I, 325 & Constantinopol I, 381. Monografii, 117-118.
48
councils, 44.
20
două ori pe an în fiecare mitropolie, unde toți episcopii se adună pentru a discuta noile
cazuri de excomunicare sau alte probleme ce au apărut în sânul Bisericii49.
2.6. Al șaselea canon
Al șaselea canon spune referitor la primatul care revine anumitor scaune episcopale
și despre interdicția ca un episcop să fie numit fără consimțământul mitropolitului sau a
sinodului episcopal:
În Egipt, în Libia și în Pentapolis să se păstreze tradiția antică conform căreia episcopul

Alexandriei are jurisdicție asupra tuturor acestor teritorii, fiindcă această datină este și
pentru episcopul Romei. De asemenea și la Antiohia, precum şi în alte provincii, Bisericile
trebuie să-şi menţină privilegiile. Este absolut limpede că dacă cineva devine episcop fără
acordul mitropolitului, marele conciliu stabileşte ca acesta să nu fie (recunoscut) episcop.
Pe de altă parte, dacă alegerea este făcută de toţi şi cu discernământ și într-un mod care
respectă regulile bisericești, dacă doi sau trei se opun, din spirit de contradicție, votul
majorității are câştig de cauză50.
Obiectul acestui canon este recunoașterea de către conciliu a primatului episcopului

Alexandriei asupra mai multor provincii, primat ce fusese pus în pericol de schisma
melețiană; astfel se poate observa existența unei jurisdicții ecleziastice superioare 51.
2.7. Al șaptelea canon
Al șaptelea canon spune referitor la episcopul Ierusalimului:
49
Cf. Arh. NEONIL (ed.), Pidalion, 111.
50
51
councils, 46.
21
Deoarece există deja un obicei și o tradiție veche conform căreia episcopul Ierusalimului se
bucură de o anume onoare, (conciliul stabilește) ca el să păstreze drepturile care decurg din
această onoare, fără a cauza prejudicii autorității care revine mitropoliei 52.
Există două interpretări principale a acestui canon, una susținută de Valsamon și

Anonimul, și cealaltă de Zonara și alții. Prima interpretare susține că episcopul
Ierusalimului ar trebui să fie onorat, dar fără putere sau autoritate, deoarece acestea ar
trebui să fie păstrate de mitropolia Palestinei, adică Cezareea. Această interpretare se
bazează pe tradiția veche și pe faptul că Ierusalimul a fost locul unde Domnul s-a întrupat
și a pătimit. A doua interpretare, susținută de Zonara și alții, argumentează că acest canon a
consolidat nu numai cinstea patriarhală a Ierusalimului, ci și ordinea acestor onoruri.
Ierusalimul ar trebui să fie al patrulea în ordinea onorurilor, după Roma, Alexandria și
Antiohia. Această interpretare sugerează că cinstea patriarhală nu este personală sau
particulară, ci este dedicată mitropoliei Ierusalimului53.
2.8. Al optulea canon
Al optulea canon spune referitor la cei care se numesc puri:
Referitor la cei care-şi dau numele de „puri”, atunci când vor să intre în comuniune cu
Biserica catolică şi apostolică, acest mare și sfânt conciliu a reținut necesar ca, odată ce au
primit impunerea mâinilor, să rămână în rândul clerului; însă înainte de toate ei trebuie să
se angajeze în scris, că se vor supune regulilor disciplinare şi învăţăturii Bisericii catolice şi
apostolice, adică vor intra în comuniune cu cei care au contractat a doua căsătorie și cu cei
care au cedat presiunilor din timpul persecuțiilor, pentru care s-a stabilit un anumit timp de
penitență și cărora li s-a fixat un moment propice pentru a fi readmişi în Biserica catolică și
apostolică, mărturisind în toate învăţătura ei. De aceea, prin sate şi prin oraşe unde nu
există alţi preoţi şi episcopi în afară de ei, vor rămâne în rândul clerului, păstrându-şi
rangul ierarhic; însă dacă sunt integrați într-o Biserică în care se află deja un episcop şi o
preoțime catolică este evident ca episcopul acelei Biserici să păstreze demnitatea
episcopală, iar cel care a fost numit şi stabilit episcop de către cei numiți ,,puri”, va menţine
52
53
Cf. Arh. NEONIL (ed.), Pidalion, 113-115.
22
ministerul de preot, exceptând cazul în care episcopul catolic îi permite să păstreze titlul
onorific. Iar dacă acesta nu vrea, să i se dea un post de co-episcop sau de preot, astfel încât
să poată face parte efectiv din rândul clerului, pentru a evita ca un oraş să aibă doi
episcopi54.
Prin acest canon, Sinodul a hotărât, de altfel, ca „purii”, adică novațienii, să promită
în scris supunere deplină față de doctrina Bisericii. În primă fază, canonul nu pare să se
refere la doctrinele credinței, ci pare să facă referire la admiterea celor lapsi și a celor care
s-au căsătorit pentru a doua oară. Pentru a-i liniști pe novațieni cu privire la subiectul celor
lapsi, conciliul are grijă să prescrie o penitență lungă și severă pentru cei care au renegat
credința ca să-și salveze viețile și vor să fie reprimiți în comunitatea ecleziastică. După ce a
stabilit aceste două reguli de disciplină, sinodul adaugă condiția generală a clerului
novațian care dorește reconcilierea cu Biserica apostolică, și anume de a se supune tuturor
doctrinelor Bisericii catolice55.
2.9. Al nouălea canon
Al nouălea canon spune despre cei care au fost promovați preoți fără o anchetă
preliminară:
Dacă unii au fost înălțați la demnitatea preoției fără o anchetă preliminară, sau dacă pe
parcursul anchetei și-au destăinuit greșelile și cu toate acestea oamenii, fără a ține cont de
legile bisericești, le-au impus mâinile, canonul nu acceptă asemenea persoane în rândul
clerului; într-adevăr, Biserica catolică cere candidaților să fie neprihăniți 56.
Prin acest canon, părinții conciliari au vrut să ofere importanță majoră examinării
unui candidat pentru ordinele sacre, lucru care poate fi găsit și în Noul Testament57.
54
55
Council of Nicea, a.d. 325, 412.
56
57
councils, 62.
23
2.10. Al zecelea canon
Al zecelea canon spune referitor la cei lapsi, care au fost promovați în rândul
clerului:
Dintre cei care au cedat (presiunilor violente ale persecuțiilor, așa-numiții lapsi), aceia care
au fost hirotoniți, fie fiindcă cei care i-au hirotonit n-au cunoscut (slăbiciunea lor), fie că au
trecut-o cu vederea, pentru acest motiv nu vor putea fi scutiți de canoanele bisericești; după
ce s-a recunoscut fapta lor, vor fi îndepărtați din rândul clerului 58.
Cei care s-au lepădat de credință și apoi s-au pocăit nu pot fi hirotoniți ca prezbiteri.
Dacă un astfel de om a fost hirotonit, fie din neștiință, fie din neglijență, sau din credința că
hirotonirea poate curăța păcatul, acesta trebuie exclus din cler odată ce situația sa este
descoperită. Nu doar cei care s-au lepădat de credință înainte de hirotonire, dar și cei care
s-au lepădat după hirotonire trebuie caterisiți, conform canonului 62 al Sfinților Apostoli 59.
2.11. Al unsprezecelea canon
Al unsprezecelea canon spune referitor la cei care s-au lepădat de credință și sunt
printre laici:
Referitor la cei care au căzut, fără a fi împinși de vreo necesitate sau (amenințați prin)
confiscarea bunurilor sau de un oricare alt pericol de acest gen, cum s-a constatat în timpul
tiraniei lui Licinius, conciliul a stabilit că, în ciuda nevredniciei lor, vor fi tratați cu
bunăvoinţă şi înţelegere. Iar (printre credincioşi), cei care dau dovadă de o adevărată căinţă,
vor petrece trei ani printre auditores şi şapte ani printre prostrati, însă în următorii doi ani
vor participa la rugăciunile comunității fără a lua parte şi la masa euharistică 60.
În acest text găsim cele trei etape prin care trebuia să treacă un căzut care voia să
reintre în comuniune cu Biserica. El trebuia mai întâi să stea cu „ascultătorii”, adică cu
catecumenii care stăteau în pronaos 61, dar pleca împreună cu ei; în a doua parte putea intra
58
59
60
61
Partea de la intrarea într-o biserică.
24
propriu-zis în clădirea bisericii, dar din nou pleca împreună cu catecumenii; în ultima parte
putea sta la întreaga Liturghie, dar fără să se împărtășească62.
2.12. Al doisprezecelea canon
Al doisprezecelea canon spune referitor la cei care au renunțat mai întâi la serviciul
militar, iar apoi au reintrat:
Cei care, sub inspirația harului, şi-au urmat primul impuls și au depus armele, dar care pe
urmă, ca „nişte câini, s-au reîntors la propriul lor vărsat” (cf. Prov 26, 11), în aşa fel încât
unii chiar au dat bani și cadouri pentru a fi reintegrați în serviciul militar, aceştia vor
rămâne timp de trei ani printre auditores apoi zece ani printre prostrati. Însă referitor la toți
aceștia este necesar ca mai întâi să se examineze cu atenţie dispozițiile interioare şi tipul lor
de convertire; printre ei, cei care, cu teamă și lacrimi, supunere și fapte bune, îşi arată
concret, nu doar în aparenţă, convertirea, după ce au petrecut timpul stabilit printre
auditores, vor participa la rugăciuni, iar episcopul va avea atunci împuternicirea să le
rezerve un tratament mai indulgent. Însă cei care au arătat indiferență faţă de penitenţă şi au
crezut că era suficientă, pentru formalitatea admiterii în Biserică, trebuie să petreacă timpul
de penitență prescris în totalitate63.
Deoarece Licinius a fost un reprezentat al păgânismului în ultimele lupte cu

Constantin, cei care părăseau postul militar din armata lui Constantin erau considerați ca și
cei lapsi, de aceea se cerea penitență și pentru cei care voiau să fie reînrolați în armată 64.
2.13. Al treisprezecelea canon
Al treisprezecelea canon spune referitor la cei care vor să intre în Biserică în ceasul
morții:
62
councils, 65.
63
64
25
Referitor la muribunzi va fi respectat şi acum canonul bisericesc tradițional conform căruia

muribundul nu trebuie privat de ultimul şi indispensabilul viatic. Însă dacă, după ce s-a
aflat într-un stadiu disperat şi a fost admis în comuniunea (Bisericii şi la împărtăşanie), e
socotit din nou printre cei vii, să rămână cu cei care participă doar la rugăciune (până ce
trece tot timpul stabilit de conciliul ecumenic). De regulă generală, episcopul, după ce a
efectuat o anchetă, poate împărtăşi orice persoană aflată pe patul de moarte, dacă ea cere
acest lucru65.
Părinții din Niceea au amintit legea veche și canonică conform căreia nu trebuie să
fie refuzat cel care vrea să reintre în comuniune cu Biserica, iar celor muribunzi nu trebuie
să le fie refuzată împărtășirea cu Sfintele Taine, chiar dacă se află sub vreo pedeapsă
canonică66.
2.14. Al paisprezecelea canon
Al paisprezecelea canon spune referitor la catecumenii lapsi:
Referitor la catecumenii lapsi, sfântul şi marele conciliu a stabilit că timp de trei ani vor
rămâne simpli auditores, iar apoi vor putea participa la rugăciune împreună cu ceilalţi
catecumeni67.
Acest canon încheie seria de hotărâri ale conciliului cu referire la creștinii decăzuți.
Deoarece catecumenii nu aparțineau pe deplin Bisericii, nu au fost judecați la fel de aspru
ca și cei botezați68.
2.15. Al cincisprezecelea canon
Al cincisprezecelea canon spune referitor la clerul care se transferă dintr-o

episcopie în alta:
65
66
councils, 68-69.
67
68
councils, 69-70.
26
S-a stabilit, din cauza agitațiilor și tumultului ce se petrece (în unele eparhii), să fie abolit
cu desăvârşire obiceiul, stabilit în unele ţări şi care este contrar canoanelor bisericești: încât
nici episcopul, nici preotul, nici diaconul nu se pot transfera dintr-un oraş în altul. Iar dacă
cineva, de acum înainte, contrar deciziei luate de sfântul şi marele conciliu, ar îndrăzni să
facă ceva asemănător sau ar pune la cale, încercarea lui va fi cu totul zădărnicită și (va
trebui) să se reîntoarcă în Biserica pentru care a fost consacrat episcop, sfințit preot sau
diacon69.
Exista un obicei care permitea mutarea liberă a episcopilor, prezbiterilor și

diaconilor între diferite orașe. Acest obicei a fost eliminat din cauza multor tulburări și
conflicte care au rezultat. Dacă cineva încearcă să se mute într-un alt oraș după hirotonire,
această mutare va fi anulată. Episcopul, prezbiterul sau diaconul este obligat să rămână la
biserica la care a fost hirotonit. Nu doar episcopii, ci și prezbiterii și diaconii, trebuie să fie
hirotoniți la o biserică stabilită, nu la liber70.
2.16. Al șaisprezecelea canon
Al șaisprezecelea canon spune referitor la cei care nu rămân în episcopiile pentru

care au primit ungerea:
Preoții, diaconii sau oamenii aparținând clerului care cu deosebită cutezanță și neavând în
fața ochilor frica de Dumnezeu, şi necunoscând canonul, se îndepărtează de (propria lor)
Biserică, nu trebuie să fie nicidecum primiți în altă Biserică, ci trebuie siliți prin toate
mijloacele să se reîntoarcă în propriile lor eparhii, iar dacă se opun cu desăvârşire, vor fi
excomunicați. Iar dacă cineva dorește să sustragă pe un altul (de la un episcop) și să-l
hirotonească în propria-i Biserică, fără aprobarea episcopului de care respectivul cleric s-a
îndepărtat, hirotonirea lui este invalidă71.
Acest canon este în legătură cu precedentul și conține două principii generale:

amenință cu excomunicarea pe toți clericii, indiferent de grad, dacă nu se vor întoarce la
prima lor biserică și interzice oricărui episcop să hirotonească pentru propria sa episcopie o
persoană care aparține de o altă episcopie72.
69
70
71
72
27
2.17. Al șaptesprezecelea canon
Al șaptesprezecelea canon spune referitor la clericii care dau cu împrumut cerând

camătă:
Deoarece mulți clerici, mânați de zgârcenie și de pofta de câştig, uitând cuvântul

dumnezeiesc care spune: „Nu a dat banii săi cu dobândă” (Ps 14, 5), dau cu împrumut bani,
cerând drept camătă însutit, acest mare și sfânt conciliu a stabilit că în cazul în care cineva,
după promulgarea acestei dispoziții va fi aflat cerând camătă pentru un împrumut sau
pentru orice alt serviciu, sau își atribuie jumătate din împrumut, sau inventează orice alt
mijloc pentru a avea un câștig ruşinos, va fi exclus din rândul clerului și îndepărtat din
funcţiile bisericești73.
Practica nu era recentă, Sfântul Ciprian condamnând în vremea sa pe unii episcopi

care luau camătă după ce dădeau cu împrumut bani, iar acest canon nu este nimic altceva
decât o reînnoire a unor decizii care fuseseră luate în alte canoane anterioare (spre
exemplu: canonul 13 al Sinodului din Arles a stabilit excomunicarea clericilor care iau
camătă, iar canonul 20 al Sinodului din Elvira spune că cei care din rândul clerului acceptă
camătă trebuie caterisiți)74.
2.18. Al optsprezecelea canon
Al optsprezecelea canon spune referitor la interdicția diaconilor să dea împărtășania

preoților și de a sta printre ei:
A ajuns la cunoștința acestui sfânt și mare conciliu că în unele locuri şi în unele oraşe
diaconii dau împărtăşania preoților, chiar dacă nici regula şi nici bunul sens nu permit celor
care nu au facultatea să consacre Euharistia să dea Trupul lui Cristos celor care au
facultatea de a o consacra. A mai ajuns la cunoştinţa noastră că unii diaconi se împărtășesc
înaintea episcopilor. Se vor elimina deci toate aceste practici, iar diaconii să rămănă în
propriile lor limite, ținând prezent în minte că ei sunt în slujba episcopului și inferiori
73
74
councils, 76.
28
preoților: deci primesc împărtăşania din partea episcopului sau a preotului conform
ierarhiei, apoi preoții din mâinile episcopului sau al preotului celebrant principal. Însă,
nicidecum, nu este permis diaconilor să stea printre preoți: când acest lucru se întâmplă,
într-adevăr, este contrar regulii şi ierarhiei. Dacă cineva nu vrea să se supună nici după
promulgarea acestor dispoziții, să fie suspendat din serviciul diaconal 75.
Biserica din secolul al IV-lea se confrunta cu o serie de diaconi permanenți plini de

orgoliu și încrezuți fiindcă erau în slujba episcopului și neglijau rangul preoțesc situat
deasupra diaconatului. Prin acest canon, conciliul dorește să restabilească adevăratul rol ce
revine fiecărui slujitor în funcție de sfințirea primită76.
2.19. Al nouăsprezecelea canon
Al nouăsprezecelea canon spune referitor la discipolii lui Paul din Samosata care
cer să revină în Biserică:
Referitor la paulinieni, dacă doresc să se reîntoarcă în Biserica catolică, s-a stabilit

necesitatea de a fi rebotezaţi. Dacă, în trecut, unii dintre ei au făcut parte din rândul clerului
lor, acum vor fi rebotezaţi, iar apoi dacă au fost aflați vrednici şi neprihăniți, să fie
hirotoniți de către episcopul Bisericii catolice; însă dacă ancheta arată că au fost aflați
nevrednici, trebuie să fie excluşi din rândul clerului; aceeaşi regulă se va aplica și în cazul
diaconeselor şi, în general, tuturor celor care fac parte din cler. Despre diaconesele
pauliniene reamintim că, deoarece nu au primit impunerea mâinilor, vor fi numărate în
rândul laicilor77.
Prin paulinieni trebuie înțeles adepții lui Paul din Samosana, un antitrinitarist care a
fost numit episcop de Antiohia în 260, dar a fost destituit în 269. Deoarece ei când botezau
în numele Preasfintei Treimi denaturau rolul Fiului și al Duhului Sfânt, botezul lor a fost
considerat nul, la fel și hirotonirile pe care le făceau. Acestea au fost motivele pentru care
conciliul a cerut rebotezarea lor78.
75
76
Cf. Ibidem, 137.
77
Ibidem, 139.
78
29
2.20. Ultimul canon
Ultimul canon spune referitor la interdicția de a îngenunchea duminica și în timpul

de până la Rusalii:
Deoarece unii îngenunchează duminica şi în zilele de până la cincizecime, pentru a observa

o completă uniformitate în toate eparhiile, acest sfant conciliu a stabilit ca rugăciunile
înălţate către Dumnezeu să fie făcute în picioare79.
În loc să adopte poziția obișnuită de rugăciune, în genunchi, creștinii alegeau să se

roage în picioare în fiecare duminică și pe durata sărbătorii Paștelui. Acest gest era încărcat
de simbolism: în aceste zile speciale, ei comemorau învierea lui Cristos, un eveniment care
simboliza propria lor salvare prin învierea sa80.
79
80
Cf. C.J. Hefele, A history of the christian councils, from the original documents, to the close of the Council
of Nicea, a.d. 325, 434.
CONCLUZIE
În încheierea acestei analize a Primului Conciliu de la Niceea și a textelor sale

fundamentale, devine evident că această adunare conciliară a fost un punct crucial în istoria
creștinismului timpuriu. În contextul captivant al secolului al IV-lea, într-o perioadă plină
de agitații politice și schimbări teologice, conciliul a fost martor la momente semnificative
și decizii care au conturat cursul dezvoltării creștinismului.
Capitolul I ne-a oferit o privire în profunzime asupra contextului istoric complex,

evidențiind rolul deosebit al împăratului Constantin. Liderul cu viziuni politice și spirit de
unificare a fost catalizatorul pentru convocarea acestui conciliu, marcând astfel o
schimbare semnificativă în modul în care creștinismul era perceput și integrat în structura
socială a vremii.
Capitolului II a explorat amănunțit desfășurarea conciliului, începând cu

convocarea și deschiderea sesiunilor de lucru. „Dosarul Arius” și Simbolul credinței de la
Niceea au fost subiecte de o importanță covârșitoare, ilustrând lupta teologică și eforturile
de definire a credințelor fundamentale ale creștinismului. Deciziile disciplinare și
canoanele conciliului au consolidat autoritatea și disciplina bisericii, abordând aspecte
precum calcularea Paștelui, schisma lui Meletius și canoanele stabilite în urma dezbaterilor
intense.
Capitolul III a reprezentat o analiză a textelor fundamentale ale conciliului.

Simbolul credinței, împărțit în cele trei aspecte esențiale, a oferit o înțelegere profundă a
credințelor centrale ale creștinismului. Cele douăzeci de canoane ale conciliului au stabilit
norme și reguli canonic corecte, rămânând relevante în structura Bisericii pentru secolele
ce au urmat.
Lucrarea s-a bazat pe o paletă variată de surse istorice, teologice și academice,

reflectând o cercetare riguroasă. Bibliografia furnizată la sfârșitul lucrării oferă cititorului
posibilitatea de a se aprofunda în studiile relevante și de a explora în continuare temele
abordate. Totuși, lucrarea de față nu a reușit să construiască un tablou complet al
subiectului discutat, profunzimea lui necesitând studii amănunțite.
În concluzie, Primul Conciliu de la Niceea a fost nu doar un eveniment istoric, ci un
moment de definire a identității creștinismului. Rezultatele acestui conciliu au influențat
doctrina și disciplina Bisericii și au stabilit bazele credințelor creștine fundamentale.
Acesta rămâne un capitol esențial în evoluția spirituală și culturală a omenirii.
BIBLIOGRAFIE
Izvoare
Biblia, Alois Bulai ș.a. (trad.), Sapientia, Iași 2020.
Catehismul Bisericii Catolice, ARCB, București 1999.
Cărți, dicționare, enciclopedii
BARNEA I. – ILIESCU O., Constantin cel Mare, Editura Științifică și

Enciclopedică, București 1982.
COMBY J., Să citim Istoria Bisericii: de la origini până în secolul al XV-lea,

trad. română, tr. M. Voicu, Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de București,
București 1999.
DÂNCĂ L., Conciliile ecumenice Niceea I, 325 & Constantinopol I, 381.

Monografii, Galaxia Gutenberg, Târgu Lăpuș 2015.
DUDLEY D., History of the First Council of Nice: world's christian

convention, a.d. 325: with a life of Constantine, C. W. Calkins & Company, Boston
1880.
DVORNIK F, The Ecumenical Councils, Hawthorn Books, New York 1964.
EUSEBIU din Cezareea, Viața lui Constantin, tr. R. ALEXANDRESCU, Editura

Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București 1991.
FIRTH J.B., Constantine the Great. The reorganisation of the empire and the
triumph of the Church, G. P. Putnam's Sons, New York 1905.
HEFELE C.J., A history of the christian councils, from the original
documents, to the close of the Council of Nicea, a.d. 325, T.&T. Clark, Edinburg
18942.
HUILLIER P., The Church of the ancient councils : the disciplinary work of
the first four ecumenical councils, St. Vladimir's Seminary Press, New York 1996.
ILARIE de Poitiers, De synodis, (tr.) C.S. SONS, Hendrickson Publishers,

Statele Unite ale Americii 18992.
NEONIL Arh. (ed.), Pidalion, Tipografia Sfintei Mănăstirii Neamțu, Neamț

1844.
RĂMUREANU I. – ŞESAN M. – BODOGAE T., Istoria Bisericească

Universală, vol. I, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, București 19873.
Articole
CLERCQ, V.C. de, Arianism, în New Catholic Encyclopedia, vol. I, CARSON

T. (ed.), New York City 1967, 661.
JUGIE M., Arianesimo, în Enciclopedia Cattolica, vol. I, PIZZARDO G. (ed.),

Cittá del Vaticano 1948, 1884.
URBINA I.O. de, Nicaea I, Council of, în New Catholic Encyclopedia, vol.
X, CARSON T. (ed.), New York City 1967,348.
_____________
, Nicea, în Enciclopedia Cattolica, vol. VIII, CARSON T. (ed.),
New York City 1967, 1830-1831.

Conciliul Din Niceea

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Conciliul Din Niceea

Încărcat de

Drepturi de autor:

UNIVERSITATEA „ALEXANDRU IOAN CUZA” DIN IAŞI

FACULTATEA DE TEOLOGIE ROMANO-CATOLICĂ

Lucrare la Istoria Bisericii

Gen Cartea Genezei

Alte sigle și abrevieri

În lumina amurgului secolului al III-lea și a perioadei tulburi a începutului secolului

Capitolul I se va concentra asupra rolului crucial al împăratului Constantin și a

Capitolul II va aduce în prim-plan momentele-cheie ale Primului Conciliu de la

Capitolul al III se va apleca asupra textelor de la Niceea și va oferi o analiză

Prin explorarea acestor aspecte complexe, lucrarea își propune să ofere o

Conjunctura internațională de ordin politic creată la începutul secolului al IV-lea în

1. Rolul împăratului Constantin

Legată de această luptă este și viziunea pe care Constantin pretinde că a avut-o și

La începutul lunii februarie a anului 313, Constantin se întâlnește cu Licinius la

2. Arie și politica imperială față de arianism

Rămas singur împărat, Constantin a căutat să păstreze buna rânduială în Imperiu.

Principala erezie propovăduită de acest cleric poartă denumirea de

Pentru a pune capăt dezbinării şi a restabili unitatea bisericii, pe care o considera

Când vede că scrisoarea pe care a trimis-o nu a împlinit așteptările sale, și problema

Desfășurarea Primului Conciliu din Niceea

Dacă în capitolul anterior am analizat contextul istoric care a favorizat necesitatea

1. Convocarea Conciliului de la Niceea și deschiderea lui

Decizia convocării unui conciliu în cadrul căruia să fie dezbătută doctrina

Un lucru care continuă să stârnească controverse și astăzi este numărul de

CAPITOLUL II: DESFĂȘURAREA PRIMULUI CONCILIU DIN NICEEA

În discursul de inaugurare, Constantin a ținut să menționeze următoarele aspecte:

2. „Dosarul Arius” și Simbolul credinței de la Niceea

CAPITOLUL II: DESFĂȘURAREA PRIMULUI CONCILIU DIN NICEEA

A fost propusă mai întâi o formulă de credință, probabil de Eusebiu de Nicomedia,

Toți episcopii, cu excepția a cinci, au adoptat imediat acest Crez, în special în

3. Deciziile disciplinare și canoanele conciliului

CAPITOLUL II: DESFĂȘURAREA PRIMULUI CONCILIU DIN NICEEA

3.1. Calcularea Paștelui

Astfel, părinții conciliari de la Niceea au hotărât ca Paștele să fie sărbătorit în

3.2. Schisma lui Meletius

CAPITOLUL II: DESFĂȘURAREA PRIMULUI CONCILIU DIN NICEEA

acordul episcopului Alexandriei a intrat în conflict de jurisdicție cu Petru de Alexandria,

Astfel, episcopii prezenți la Niceea au hotărât ca Meletius să se retragă în orașul său

3.3. Canoanele de la Niceea

4. Închiderea lucrărilor conciliare

Textele de la Niceea și explicarea lor

Dacă în capitolele anterioare am văzut motivele de ordin religios care au determinat

Traducerea textului original a Crezului de la Niceea este următoarea:

Credem într-unul Dumnezeu, Tatăl, Atotputernicul, Făcătorul tuturor văzutelor și

CAPITOLUL III: TEXTELE DE LA NICEEA ȘI EXPLICAREA LOR

1.1. Credem într-unul Dumnezeu, Tatăl, Atotputernicul

Credința creștină, monoteistă, este o revelație biblică: „Ascultă, Israel! Domnul

1.2. Și într-unul Domn, Isus Cristos

CAPITOLUL III: TEXTELE DE LA NICEEA ȘI EXPLICAREA LOR

1.3. Și în Duhul Sfânt

Simbolul credinței de la Niceea se mulțumește să mărturisească, într-o singură

2. Cele douăzeci de canoane ale Conciliului

Deși în capitolul anterior am făcut o scurtă prezentare generală a canoanelor emise

2.1. Primul canon

CAPITOLUL III: TEXTELE DE LA NICEEA ȘI EXPLICAREA LOR

2.2. Al doilea canon

Ceea ce Canonul 80 al Sfinților Apostoli a rânduit, a fost exprimat și în acest canon

CAPITOLUL III: TEXTELE DE LA NICEEA ȘI EXPLICAREA LOR

2.3. Al treilea canon

Al treilea canon al acestui conciliu spune referitor la personalul auxiliar care

2.4. Al patrulea canon

Al patrulea canon al acestui Conciliu spune referitor la numărul de episcopi

CAPITOLUL III: TEXTELE DE LA NICEEA ȘI EXPLICAREA LOR

2.5. Al cincilea canon

Al cincilea canon spune referitor la necesitatea ca cei excomunicați să nu fie primiți

CAPITOLUL III: TEXTELE DE LA NICEEA ȘI EXPLICAREA LOR

2.6. Al șaselea canon