Înfluența Conciliului Vatican 2 Asupra Ecleziologiei Lui Yves Congar

UNIVERSITATEA „ALEXANDRU IOAN CUZA” DIN IAŞI
FACULTATEA DE TEOLOGIE ROMANO-CATOLICĂ

SPECIALIZAEA: TEOLOGIE PASTORALĂ
Influența celui de-al doilea Conciliu din Vatican

asupra ecleziologiei lui Yves Congar
Lucrare la seminarul
Teme majore ale gândirii lui Yves Congar
Realizată de: Cătălin Petru BEȘLEAGĂ, anul IV
Coordonator: Lect. dr. pr. Lucian PĂULEȚ
IAŞI – 2021
CUPRINS
CUPRINS................................................................................................................... 2
SIGLE ȘI ABREVIERI..............................................................................................4
INTRODUCERE.......................................................................................................5
CAPITOLUL I: Poporul lui Dumnezeu.....................................................................7

1. Perspectiva Conciliului asupra poporului lui Dumnezeu................................8
1.1. Noul popor al lui Dumnezeu...................................................................8
1.2. Preoția...................................................................................................10
1.3. Biserica omenească...............................................................................11
1.4. Biserica este universală.........................................................................13
2. Cum s-a ajuns la acest document..................................................................15
3. Explicarea conceptului Poporul lui Dumnezeu de către Congar...................16
3.1. Poporul lui Dumnezeu...........................................................................17
3.2. Un popor luat dintre toate celelalte........................................................19
3.3. În istorie, în itinerariul oamenilor..........................................................19
3.4. Secularism imposibil.............................................................................20
3
3.5. Un popor alcătuit din femei și bărbați creștini.......................................21

3.6. Popor al lui Dumnezeu și Trupul lui Cristos.........................................21
4. Păreri exterioare...........................................................................................22
CAPITOLUL AL II: Trupul Mistic..........................................................................26

1. Trupul Mistic de-a lungul a 20 de secole......................................................26
1.1. Primele secole.......................................................................................27
1.2. Sfântul Toma.........................................................................................29
1.3. Perioada Reformei.................................................................................32
1.4. Conciliul Tridentin................................................................................34
1.5. Perioada post-tridentină.........................................................................36
2. Conciliul Vaican II.......................................................................................38
3. Perioada post-conciliară...............................................................................42
3.1 Trupul Mistic, spiritualitatea vieții ecleziale...........................................43
3.2. Trupul Mistic, comuniune a Bisericii....................................................43
CONCLUZIE...........................................................................................................47
BIBLIOGRAFIE......................................................................................................49
4
SIGLE ȘI ABREVIERI
AAS Acta Apostolicae Sedis

Ap Apocalips
ARCB Arhiepiscopia Romano-Catolică București
art. articol
cf. - conform
col. coloana
Ed. - editura
Iud. Scrisoarea sfântului apostol Iuda
LG Constituția Dogmatică despre Biserică Lumen Gentium
Mc Evanghelia după sfântul Marcu
Mt. Evanghelia după sfântul Matei
n.r. nota redacției
nr. număr
tr. - traducător
trad. eng. - traducere engleză
trad. ita. traducere italiană
trad. rom. - traducere română
INTRODUCERE
În această lucrare voi prezenta influența pe care a avut-o Conciliul al doilea din
Vatican asupra a două aspecte foarte importante din ecleziologiei părintelui Yves
Congar. Scopul acestei lucrări este acela de a demonstra că este posibil ca un proiect în
care ne implicăm, în care ne dăm din timpul nostru, ne poate influența într-un mod sau
altul gândirea, deoarece consider că acest efect l-a avut Conciliul în privința părintelui
Congar, și nu doar în domeniul ecleziologiei. Ar fi trebuit să fac acest lucru în lumina a
trei puncte din ecleziologia dominicanului: poporul lui Dumnezeu, Trupul Mistic și
comuniunea eclezială, dar fiind teme majore din ecleziologia părintelui, iar tratarea lor
în câteva pagini ar face superficială această lucrare, am ales să mă opresc la primele
două teme. Sunt multe alte teme în care se poate vedea influența Conciliului al doilea
din Vatican asupra lui Congar, cum ar ministerele, cristologia, pneumatologia, dar să
nu epuizăm toate posibilele teme despre Yves Congar. Voi urma metoda istorico-
teologico-critică.
Cum spuneam în primul capitol voi vorbi despre Poporul lui Dumnezeu. Voi
prezenta întâi ce spune Conciliul despre Poporul lui Dumnezeu, în Constituția Lumen
Genium și cum s-a ajuns la introducerea acestui punct în Constituție. În partea a doua a
acestui capitol voi arăta cum anume l-a influențat Conciliul pe Congar, în privința
6
Poporului lui Dumnezeu. În final voi prezenta părerea unu expert în părintele Congar,
cu privire la Poporul lui Dumnezeu.
În al doilea capitol voi trata despre o altă temă majoră în ceea ce privește
ecleziologia părintelui Congar și anume despre Trupul Mistic. Mai întâi voi prezenta o
scurtă istorie a acestei probleme și cum s-a dezvoltat aceasta pe parcursul a 20 de
secole, culminând cu cel de-al doilea Conciliu din Vatican. Ultima parte a acestui
capitol va fi reprezentată de perioada post-conciliară, în special din perspectiva lui
Yves Congar.
CAPITOLUL I
Poporul lui Dumnezeu
Poporul lui Dumnezeu este o temă care a reapărut după Conciliu ca o temă care are
nevoie să fie actualizată1. Învățăturile pe care documentul Lumen Gentium le învață
despre Poporul lui Dumnezeu, nu sunt suficient de expresive2. Acestea sunt propozițiile
de la care am plecat în realizarea acestei lucrări, pentru a arăta una din influențele
Conciliului al doilea din Vatican asupra ecleziologiei lui Yves Congar.
Chiar dacă părintele Congar a luptat din greu pentru a pune în ordine schemele
Conciliului, și a fost de acord cu ce s-a dezbătut la Conciliu, cu toate acestea, el nu a
ezitat să prezinte rezultatele propriei sale cercetări teologice în nenumărate prelegeri și
să facă campanie pentru această inițiativă. La început, în cadrul Conciliul, Congar a
luptat pentru un mesaj către lume și pentru o revizuire a doctrinei; mai târziu, el urma
să lupte pentru ca capitolul despre Poporul lui Dumnezeu să fie scris în în conformitate
cu istoria mântuirii în care a inclus rolul evreilor, pentru ca Conciliul să producă o nouă
1
Y. CONGAR, Vraie et fausse réforme dans l’église; trad. eng. True and false reforme in the church, tr. P.
PHILIBERT, Ed. Liturgical Press, Minessota 1967, 15.
2
Cf. Y. CONGAR, True and false reforme in the church, 18.
8
profesiune de credință, chiar dacă menționarea evreilor i-a adus, la început necazuri,
deoarece teologii se temeau de deschiderea față de evrei. Congar a participat, de
asemenea. Congar pune accentul și pe ierarhie, în problema Poporului lui Dumnezeu,
aducând la cunoștință că relația dintre episcopi și teologi nu trebuie să ne determine să
uităm de al treilea partener, care este Poporul lui Dumnezeu3.
1. Perspectiva Conciliului asupra poporului lui Dumnezeu
Conciliul al doilea din Vatican este o reînnoire, o noutate, dar care se înscrie, pe
linia unei continuități doctrinare (de exemplu LG aduce o noutate, dar care nu
contravine învățăturilor dinainte). Subliniind acest lucru, Congar face dreptate risipind
concepția că CVII ar fi fost un Conciliu exclusiv pastoral. La baza reînnoirii pastorale
stă o reînnoire teologică, mai ales o reînnoire a modului în care este privită Biserica –
popor al lui Dumnezeu și Trup Mistic. Această noutate este în primul rând de factură
istorică. Se trece de la viziunea juridică a Bisericii la cea de Istorie a mântuirii.
Dimensiunea strict lumească a Bisericii este atașată de cea mistică, de sacrament de
mântuire și mister de viață4.
1.1. Noul popor al lui Dumnezeu
Dumnezeu și-a ales un neam, din care a făcut poporul său, poporul israelit, a
încheiat cu el un legământ și l-a educat treptat, dezvăluind planul voinței sale în istoria
lui, consfințindu-l pentru sine. Toate acestea, însă, au fost o pregătire și o prefigurare a
legământului nou și desăvârșit care avea să fie încheiat în Cristos și a revelației mai
depline care urma să fie transmisă prin Cuvântul lui Dumnezeu făcut trup. Cristos a
instituit acest nou legământ, adică noua alianță în sângele său, chemând dintre iudei și
3
Y. CONGAR, Mon journal du Concile; trad. eng., My journal of the Council, tr. Mary John Ronayne, Mary
Cecily Boulding, Ed. ATF THEOLOGY, Adelaide 2012, 22.
4
Cf. Y. CONGAR, Le concile de Vatican II. Son Église, Peuple de Dieu et Corps du Christ, Beuachesne, Paris
1984, II-III.
9
păgâni o mulțime care să se contopească în unitate, nu după trup, ci în duh, și care să

fie noul popor al lui Dumnezeu. Într-adevăr, cei care cred în Cristos, constituie în
sfârșit un „neam ales, preoție împărătească, popor sfânt, popor răscumpărat, care
înainte nu era un popor, dar acum este poporul lui Dumnezeu5.
Acest popor mesianic îl are conducător pe Cristos care, dobândind numele care
este mai presus de orice nume, domnește cu slavă în ceruri. Acest popor se află în
starea demnității și libertății fiilor lui Dumnezeu, și în fiecare locuiește Duhul Sfânt ca
într-un templu. El are drept scop împărăția lui Dumnezeu începută pe pământ de
Dumnezeu însuși și care trebuie să se răspândească neîncetat, până când, la sfârșitul
veacurilor, va fi desăvârșită de el însuși, când se va arăta Cristos, viața noastră. De
aceea poporul mesianic, deși nu cuprinde în fapt pe toți oamenii și nu o dată apare ca o
turmă mică, este totuși pentru întreg neamul omenesc un germen foarte puternic de
unitate, speranță și mântuire. Stabilit de Cristos în împărtășire de viață, de iubire și de
adevăr, este folosit de el și ca instrument al mântuirii tuturor și este trimis în lumea
întreagă ca lumină a lumii și sare a pământului6.
Poporul lui Israel după trup, peregrinând prin pustiu, este deja numit Biserica lui
Dumnezeu; la fel noul Israel, care în veacul acesta e călător, îndreptându-se spre
cetatea viitoare, este numit Biserica lui Cristos, întrucât acesta și-a dobândit-o cu
sângele său, a umplut-o cu Duhul său și a înzestrat-o cu mijloace potrivite pentru a o
uni în mod vizibil și social. Dumnezeu a constituit Biserica spre a fi pentru toți și
pentru fiecare sacramentul vizibil al acestei unități mântuitoare. Trebuind să se
răspândească pretutindeni, ea intră în istoria oamenilor, dar depășește totodată
timpurile și frontierele popoarelor. Înaintând prin încercări și suferințe, Biserica este
susținută de puterea harului divin pe care i l-a făgăduit Domnul pentru ca, în condițiile
5
Cf. Constitutio dogmatica De Ecclesia, în AAS, nr. 9, 1965, 12; trad. rom. Constituția Dogmatică despre
Biserică, 9 (Lumen Gentium), în Conciliul Vatican II, Ed. ARCB, București 2000, 66.
6
LG 9, 66-67.
10
slăbiciunii omenești, să nu se abată de la fidelitatea desăvârșită, ci să rămână mireasa

vrednică a Domnului său și, sub acțiunea Duhului Sfânt, să se reînnoiască fără încetare
până ce, prin cruce, va ajunge la lumina cea fără de apus7.
1.2. Preoția
Cristos Domnul, Preot ales dintre oameni, a făcut din noul popor „o împărăție de
preoți pentru Dumnezeu, Tatăl său” 8. Într-adevăr, cei botezați sunt consacrați prin
regenerarea și ungerea Duhului Sfânt pentru a fi lăcaș spiritual și preoție sfântă, pentru
a oferi, prin toată activitatea lor de creștini, jertfe spirituale și pentru a vesti puterea
aceluia care i-a chemat din întuneric la minunata sa lumină9.
Preoția comună a credincioșilor și preoția ministerială sau ierarhică, deși diferența
dintre ele este de esență și nu numai de grad, sunt totuși rânduite una pentru alta, căci și una și
alta participă în modul său specific la preoția unică a lui Cristos. Prin puterea sacră de care se
bucură, preotul hirotonit formează și conduce poporul sacerdotal, celebrează jertfa euharistică
in persona Christi și o oferă lui Dumnezeu în numele întregului popor; iar credincioșii, în
puterea preoției lor regale, participă la jertfa euharistică și își exercită preoția prin primirea
sacramentelor, prin rugăciune și mulțumire, prin mărturia unei vieți sfinte, prin abnegație și
dragoste activă10.
Natura sacră și structurată organic a comunității sacerdotale se manifestă în fapt
prin sacramente și prin virtuți. Credincioșii, încorporați în Biserică prin Botez, devin
apți, în puterea caracterului baptismal, pentru cultul religiei creștine și, renăscuți ca fii
ai lui Dumnezeu printr-o nouă naștere, trebuie să mărturisească înaintea oamenilor
credința pe care au primit-o de la Dumnezeu prin Biserică11.
7
LG 9, 67.
8
Ap 1,6.
9
LG 10, 67.
10
LG 10, 67-68.
11
LG 11, 68.
11
Participând la jertfa euharistică, izvor și apogeu al întregii vieți creștine, ei oferă

lui Dumnezeu victima divină și pe ei înșiși odată cu ea. Astfel, atât prin oferire cât și
prin sfânta Împărtășanie, toți, nu în mod identic, ci fiecare în felul său, își împlinesc
rolul propriu în acțiunea liturgică. Hrăniți cu trupul lui Cristos în adunarea sfântă, ei
manifestă concret unitatea poporului lui Dumnezeu care este în mod adecvat
semnificată și minunat realizată prin acest sacrament sublim12.
Aceia dintre credincioși care sunt pecetluiți cu caracterul preoțesc sunt instituiți
în numele lui Cristos pentru a păstori Biserica, prin cuvântul și harul lui Dumnezeu 13.
Miniștrii consacrați sacramental fac parte ca atare din sacramentul eclezial

al mântuirii: semn și instrument. Deoarece Biserica este sacrament universal de
mântuire al lui Isus Cristos, ministrul consacrat în succesiunea apostolatului celor
12 are un loc în acest sacrament global și un loc constitutiv. Vom nota, în plus, că
numai astfel e posibil să avem comunități structurate în mod stabil și nu lăsate la
voia întâmplării, astfel ca o comunitate să poată fi recunoscută de celelalte în
cadrul unei comuniuni de credință și de misiune care depășește împrăștierea în
timp și spațiu. Această structură, pe care o putem numi ierarhică, nu-l izolează
însă pe ministrul consacrat de sau în comunitate. Comunitatea astfel structurată
este sacramentul mântuirii14.
1.3. Biserica omenească
Poporul sfânt al lui Dumnezeu participă și la misiunea profetică a lui Cristos

aducându-i o mărturie vie mai ales printr-o viață de credință și iubire și oferind lui
Dumnezeu o jertfă de laudă, rodul buzelor care mărturisesc numele lui. Prin acest
simțământ al credinței, insuflat și susținut de Duhul adevărului, poporul lui Dumnezeu,
sub îndrumarea magisteriului sacru, căruia i se supune cu fidelitate, primește nu
cuvântul oamenilor, ci adevăratul cuvânt al lui Dumnezeu, aderă neclintit la „credința
12
LG 11, 68.
13
LG 11, 68
14
Y. CONGAR, Un peuple messianique; trad. ita., Un popolo messianico, Brescia 1976, 74-75; citat în Ș.
LUPU, Miseterul Bisercii – Manual de ecleziologie, Ed. Sapientia, Iași 2016, 280.
12
transmisă sfinților odată pentru totdeauna”15, o pătrunde mai adânc prin judecată
dreaptă și o aplică mai pe deplin în viață16.
Toți oamenii sunt chemați în noul popor al lui Dumnezeu. De aceea acest popor,
păstrându-și unitatea și unicitatea, trebuie să se răspândească în toată lumea și în toate
veacurile, pentru a se împlini planul lui Dumnezeu, care la început a creat natura
umană unitară și a voit apoi să adune laolaltă pe fiii săi risipiți. Pentru aceasta
Dumnezeu a trimis pe Fiul său, pe care l-a orânduit moștenitor a toate, ca să fie
Învățătorul, Regele și Preotul tuturor, Capul poporului nou și universal al fiilor lui
Dumnezeu. Pentru aceasta Dumnezeu a trimis și pe Duhul Fiului său, Domnul și de
viață Dătătorul, care este pentru întreaga Biserică, pentru toți credincioșii și pentru
fiecare dintre ei, principiul de unire și de unitate în învățătura apostolilor, în
comuniune, în frângerea pâinii și în rugăciune17.
Toți credincioșii răspândiți pe suprafața pământului se află în comuniune unii cu
alții în Duhul Sfânt. Și fiindcă împărăția lui Cristos nu este din această lume, Biserica
sau poporul lui Dumnezeu, când implantează această împărăție, nu sustrage nimic din
binele vremelnic al vreunui popor, ci, dimpotrivă, promovează și adoptă înzestrările,
bogățiile și obiceiurile popoarelor în măsura în care sunt bune și, adoptându-le, le
purifică, le întărește și le înalță. Biserica nu uită că trebuie să adune împreună cu acel
Rege căruia i-au fost date neamurile drept moștenire și în a cărui cetate neamurile vor
aduce daruri și ofrande .Acest caracter de universalitate care împodobește poporul lui
Dumnezeu este darul Domnului însuși, prin care Biserica catolică tinde în mod eficace
și perpetuu spre adunarea întregii omeniri cu toate bunurile sale sub conducerea lui
Cristos, în unitatea Duhului său18.
15
Iud 3.
16
LG. 12, 69.
17
LG 13, 70.
18
LG 13, 70.
13
Poporul lui Dumnezeu nu numai că este constituit din diferite popoare, ci se

dezvoltă și înlăuntrul său în varietatea funcțiunilor. Într-adevăr, între membrii săi există
o diversitate, fie în ce privește funcțiunile, fie în ce privește condiția și orânduirea
vieții, stimulând, prin exemplu, pe frații lor. În virtutea aceleiași catolicități există în
mod legitim în comuniunea eclezială Biserici particulare, înzestrate cu tradiții proprii,
rămânând neatins primatul Catedrei lui Petru care se află în fruntea adunării universale
a carității, ocrotește formele de diversitate legitime și veghează, în același timp, ca ceea
ce este particular să nu aducă nici un prejudiciu unității, ci mai degrabă să o slujească.
Tot de acolo provin, în sfârșit, legăturile de comuniune intimă între diferitele părți ale
Bisericii, în ce privește bogățiile spirituale, lucrătorii apostolici și resursele materiale 19.
1.4. Biserica este universală
Există, într-adevăr, mulți care cinstesc Sfânta Scriptură ca normă de credință și

de viață, dau dovadă de un zel religios sincer, cred cu iubire în Dumnezeu Tatăl
Atotputernicul și în Cristos, Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul, sunt însemnați cu Botezul
prin care sunt uniți cu Cristos, ba chiar recunosc și primesc și alte sacramente în
Bisericile sau comunitățile lor bisericești. Duhul trezește în toți ucenicii lui Cristos
dorința și acțiunea pentru ca toți să se unească pașnic, în modul stabilit de Cristos, într-
o singură turmă sub conducerea unui singur păstor. Pentru a ajunge la aceasta, Maica
Biserică nu încetează să se roage, să spere și să lucreze și îi îndeamnă pe fiii săi la
curățire și la reînnoire, pentru ca semnul lui Cristos să strălucească mai limpede pe fața
Bisericii20.
Misiunea Bisericii nu este completă dacă evanghelia nu este vestită
tuturor făpturilor, dacă creața, cu toate dezvoltările sale, nu este oferită în Cristos.
Misiunea Bisericii este împlinită în toate formele și urmările sale, numai dacă o
19
LG 13, 71.
20
LG 15, 72.
14
influență creștină pregătește niște posibilități pentru credință și strălucește în

fiecare operă de civilizație pentru a o orienta după Cristos21.
În sfârșit, cei care nu au primit încă evanghelia, se raportează în diferite moduri

la poporul lui Dumnezeu. În primul rând acel popor căruia i-au fost date testamentele și
făgăduințele, și din care s-a născut Cristos după trup, popor ales, iubit pentru părinții
lui: căci Dumnezeu nu-și ia înapoi darurile și chemarea făcută. De asemenea,
Dumnezeu nu este departe nici de aceia care, în umbre și chipuri, caută un Dumnezeu
necunoscut, căci el dă tuturor viață, suflare și orice lucru și ca Mântuitor voiește ca toți
oamenii să se mântuiască. Providența divină nu refuză ajutoarele necesare pentru
mântuire nici acelora care, fără vina lor, nu au ajuns încă la o cunoaștere limpede a lui
Dumnezeu și se străduiesc, cu ajutorul harului divin, să ducă o viață dreaptă. De aceea,
pentru slava lui Dumnezeu și mântuirea acestora, Biserica, amintindu-și de porunca
Domnului: „Predicați evanghelia la toată făptura!”22, se îngrijește cu zel de dezvoltarea
misiunilor23.
Precum Fiul a fost trimis de Tatăl, la fel i-a trimis și el pe apostoli zicând:
„Mergeți, învățați toate neamurile, botezându-i în numele Tatălui și al Fiului și al
Sfântului Duh, învățându-i să păzească toate câte v-am poruncit vouă. Și iată, eu sunt
cu voi în toate zilele până la sfârșitul veacurilor” 24. Această poruncă solemnă a lui
Cristos de a vesti adevărul mântuitor, Biserica a primit-o de la apostoli pentru a o
împlini până la marginile pământului și continuă să trimită neîncetat misionari până
când tinerele Biserici sunt deplin constituite și pot continua ele însele opera de
evanghelizare. Duhul Sfânt o împinge să conlucreze pentru împlinirea efectivă a
planului lui Dumnezeu, care l-a rânduit pe Cristos principiu de mântuire pentru lumea
21
Y. CONGAR, Jalons pour une théologie du laïcat; trad. ita., Per una teologia del laicato, Brescia 1966, 643-
644; citat în Ș. LUPU, Miseterul Bisercii – Manual de ecleziologie, 433.
22
Mc 16,16.
23
LG 16, 73.
24
Mt 28,19-20.
15
întreagă. Biserica se roagă și muncește pentru ca plinătatea lumii întregi să devină

poporul lui Dumnezeu, trupul Domnului și templul Duhului Sfânt, și pentru ca în
Cristos, Capul tuturor, să se aducă toată slava și cinstea Creatorului și Părintelui a
toate25.
Poporul lui Dumnezeu, este purtătorul privilegiat al istoriei mântuirii, care
însă este mult mai vastă decât istoria acestui popor, pentru că are o valoare
universală, cosmică. Acesta este motivul pentru care nu se poate concepe Poporul
lui Dumnezeu decât în misiune față de lume26.
2. Cum s-a ajuns la acest document
Teza ecleziologică a LG are la bază teza prezentată de M.D. Koster în lucrările sale,
teză care nu s-a putut răspândi din pricina războiului. Unul dintre meritele sale este
acela de a fi adus în față Trupul Mistic, imagine uitată de-a lungul vremii în favoarea
ierarhiologiei. Revenirea acestei viziuni era însoțită de riscul căderii într-un
spiritualism exagerat (o Biserică pur invizibilă). Acest risc, nu era însă și în mintea lui
Koster, unde Trupul Mistic era egal cu poporul lui Dumnezeu, amândouă văzute în
Cristos. Pentru Koster, adevărata ecleziologie nu constă înntr-un heilspersonalismus, ci
într-un heilskollectivismus. Teza lui Koster „a intrat în vigoare” pe 29 iunie 1943 cu
Mystici Corporis unde este depășit riscul spiritualizării totale: Trupul Mistic este egal
cu poporul lui Dumnezeu, și sunt unite în mod sacramental27.
În continuare, punctul problematic nu mai era cel al Trupului Mistic, ci cel al
Poporului lui Dumnezeu, considerat mai degrabă un atribut decât o definiție a Bisericii,
și rămâne misiunea importantă de a înțelege apoi ce însemna cu adevărat Trup Mistic
pentru sfântul Paul28.
25
LG 17, 74.
26
Y. CONGAR, Un popolo messianico, 701; citat în Ș. LUPU, Miseterul Bisercii – Manual de ecleziologie, 270.
27
Cf. Y. CONGAR, Le concile de Vatican II. Son Église, Peuple de Dieu et Corps du Christ, 123-126.
28
Cf. Y. CONGAR, Le concile de Vatican II. Son Église, Peuple de Dieu et Corps du Christ, 127.
16
Figura centrală în comisia ecleziologică a fost P. S. Tromp, care se confruntă cu

problematica expresie „mădularele lui Cristos”. Prima schemă a Constituției dogmatice
despre Biserică, De populo Dei, a început prin scrierea și rescrierea mai multor pagini
prototip, care din păcate nu s-au păstrat. Plecând de la definirea Bisericii ca Trup
Mistic, s-a ajuns la definirea Bisericii drept Popor al lui Dumnezeu. Această ultimă
definiție creează o legătură între Israel, Cristos și Biserică29.
În principiu, s-a căutat o identificare a Trupului Mistic al lui Cristos (spiritual) cu
Biserica, ca și societate structurată ierarhic. Această viziune a influențat și Constituția
pastorală privind Biserica în lumea contemporană (Gaudium et spes)30.
În final, capitolul al doilea din Lumen Gentium, în care se vorbește despre poporul
lui Dumnezeu, a fost aprobat, după ce a fost analizat fiecare punct în parte, la data de 9
octombrie 1963. Odată aprobată schema, au început discuțiile. Câțiva experți spanioli
au adus argumente în favoarea definirii biblice de Popor al lui Dumnezeu: Biserica este
încadrată în istoria mântuirii; universalitatea Bisericii este dincolo de neamuri și
națiuni; încadrarea ierarhiei ca slujire în comunitate; unitatea și egalitatea Bisericilor
locale indiferent de particularități, tradiții și culturi; lărgirea statutului de membru,
depășirea unei ecleziologii exhaustive. În acest context, Congar nu doar că urmărea o
lărgire a granițelor ecleziale, însă voia să le ofere o atenție specială evreilor 31. Pentru
Lumen Gentium, Trupul lui Cristos nu a fost o definiție a Bisericii ci un punct de
plecare în definiția Bisericii32.
3. Explicarea conceptului Poporul lui Dumnezeu de către Congar
Conciliul al doilea din Vatican este un început. El a declanșat un dinamism

gradual, care încă se desfășoară; el a stabilit direcția evoluției istorice a Bisericii. Tot
29
30
31
32
17
ceea ce se petrece și se schimbă azi în Biserică, mai ales în Occident, izvorăște din
conciliu, ba chiar, acesta, nu avea cum să prevadă toate cele determinate atunci pentru
zilele noastre33. Influența conciliului asupra lui Congar, în această privință, este aceea
că i-a dat ocazia să aducă la zi învățătura Bisericii, să o actualizeze, deoarece
reînnoirea ecleziologiei, pe care Congar a sperat-o și pentru care s-a rugat, s-a realizat
numai gradual și parțial prin intermediul Conciliului34.
Congar citește în cheie istorică și teologică evenimentul celui de-al doilea
Conciliu din Vatican. Este un eveniment istoric, mai ales pentru că pentru că nu a lăsat
Biserica așa cum a găsit-o35. Poporul lui Dumnezeu capătă noi valențe în ochii lui
Congar la lumina lucrărilor Conciliului36, valențe pe care le voi aprofunda în
următoarele rânduri.
3.1. Poporul lui Dumnezeu
La cererea cardinalului Suenens, în Lumen Gentium a apărut un capitol despre

Biserică ca și „Popor al lui Dumnezeu”, după multe studii teologice și exegetice. Acest
capitol nu căuta pur și simplu ceea ce au în comun toți creștinii dincolo de oficiu, laic,
cleric, călugăr, episcop ci tratează despre prioritatea și primatul identității de creștin
izvorâtă în mod apostolic și divin37.
Însă pentru a înțelege bine ideea de Popor al lui Dumnezeu, trebuie să înțelegem
bine termenul Popor și adevăratul lui sens. Pentru asta există un Memoriu pentru
episcopii francezi în care o enumerație explică ideea de Popor:
„Cine spune popor spune mulțime: adică mulțimea tuturor oamenilor cărora
trebuie să le fie vestită Evanghelia.
33
Cf. Y. CONGAR, Le concile de Vatican II. Son Église, Peuple de Dieu et Corps du Christ, III.
34
Cf. Y. CONGAR, My journal of the Council, 29.
35
Cf. Y. CONGAR, Le concile de Vatican II. Son Église, Peuple de Dieu et Corps du Christ, I.
36
37
18
Cine spune popor spune diversitate, pluralitate de vocații și slujiri; asta exclude
orice idee de Biserică care împarte creștinii în funcție de vârstă, sex, clasă socială
sau opinii politice.
Cine spune popor spune trecut, împărtășire, tradiție, patrimoniu.
Cine spune popor spune instituții, fără de care poporul se ruinează și se
împrăștie...
Cine spune popor spune comunitate de soartă, misiune comună; asta exclude
orice idee de Biserică care să-i determine pe catolici să uite sau să compromită
ceea ce-i face să fie catolici chiar și în vederea ecumenismului.
Cine spune popor, spune elan spre viitor...
Totuși Biserica nu se aseamănă popoarelor lumești (...)
Biserica nu este o realitate omenească care să depindă de voința membrilor săi,
după logica legilor lumești”38.
Așadar Biserica nu este ca orice alt popor. Poporul lui Dumnezeu nu este doar o
adunătură de credincioși, oricât de bine întemeiați și intenționați ar fi ei. Cf Os 2,25
Poporul lui Dumnezeu este poporul pe care Dumnezeu l-a chemat și peste care și-a
revărsat milostivirea. Poporul lui Dumnezeu este chemarea lui Dumnezeu, acțiunea lui
Dumnezeu. Iar el nu cheamă o elită, nici nu formează o elită din cei aleși, ci caută
beneficiul unei mari mulțimi. Poporul ales este un popor - mărturie. Prin popor este
sfințit numele lui Dumnezeu39. „Dacă voi sunteți mărturia mea, eu sunt Dumnezeu”40.
Este un popor consacrat lui Dumnezeu, îi aparține Lui, ca într-o căsătorie
Dumnezeu- oameni, imagine prezentă în cartea profetului Osea, un popor consacrat în
întregime prin alianță41.
38
Documentation catholique, LXVIII, nr. 7-8, Versailles 1971, 149; citat în . CONGAR, Le concile de Vatican
II. Son Église, Peuple de Dieu et Corps du Christ, 110.
39
40
J. BONSIRVEN, Judaisme palestinien, cuvânt din Dictionaire de la Bible, nr. IV, col. 1171; citat în .
CONGAR, Le concile de Vatican II. Son Église, Peuple de Dieu et Corps du Christ, 112.
41
19
3.2. Un popor luat dintre toate celelalte
În virtutea credinței și a carității se trece peste bariera culturală, iar Dumnezeu

își alege un popor fără a ține cont de granițe etnice și politice. Vechii zei își recrutau
oameni din slujirea serviciul lor: Mercur - comerț; Marte - război; Venus – iubire etc.
Dumnezeu își alege și el poporul: un popor a cărui lege este iubirea. Acest popor este
Biserica. În acest popor toți sunt egali, dar acționează diferit, la fel cum toți cei adunați
celebrează Liturghia, însă numai preotul care prezidează este menit să rostească
consacrarea euharistică. Cu această perspectivă de popor poate fi depășită imaginea
unei Biserici ca societate inegală, ierarhică42.
Noțiunea de popor al lui Dumnezeu permite afirmarea egalității în credință a
tuturor celor botezați. Și deci responsabilitatea în Biserică cade pe umerii tuturor, și ai
laicilor. Însă cu grijă de a nu micșora importanța miniștrilor consacrați preoți,
episcopi43.
3.3. În istorie, în itinerariul oamenilor
Imaginea Poporului lui Dumnezeu privește Biserica în istorie, întrucât însăși

termenul vine din istoria mântuirii însemnată în Biblie. Congresul Mondial pentru
apostolatul laicilor de la Roma, în anul 1967, a vorbit despre „Poporul lui Dumnezeu în
itinerariul oamenilor!” Și s-au scos în lumină trei mari valori44.
În primul rând, mersul și progresul către un anumit punct. Conform sfântului
Grigore de Nyssa, Biserica are parte de începuturi fără sfârșit. Un continuu dinamism
între promisiune-împlinire. Ceea ce noi numim escatologie (marea speranță) este
finalul nu doar al Bisericii, ci al lumii întregi. Astfel toate evenimentele, reformele, etc.
42
43
44
20
(inclusiv Conciliul al doilea din Vatican) țintește către acest final al Împărăției lui
Dumnezeu.45
A fi pe cale, afectează Biserica în nota istoricității sale. Deși are un principiu
transcendent, nefiind lăsată la voia întâmplării, poporul lui Dumnezeu parcurge calea
istoriei aici jos, pe pământ. Biserica este o unitate duală, Dumnezeu și oamenii 46.
Totuși, Biserica ca „popor al lui Dumnezeu” nu se reduce la Biserica din lume,
deși este urgent ca Biserica să-și conștientizeze viața în lume. Trecând dincolo de
vechile percepții (teologia juridico-politică și ascetică; spiritul lumii vs. Spiritul creștin-
lupta dintre cele două „puteri”) s-a ajuns la o perspectivă inclusivistă a lumii: știința,
tehnica, cultura, sunt primite ca parte din istoria omului și a mântuirii sale. S-a ajuns să
se vorbească despre o Biserică ad intra și ad extra. Acestea exprimă o viziune
dogmatică ad intra și o viziune pastorală ad extra47.
3.4. Secularism imposibil
Se urmărește, deci, o „liturgie seculară”, adică o armonizare a lumii cu Biserica,

nu o Biserică dezvoltată în lume, ci realitatea umană înglobată de spiritual. Între
acestea există o unitate de istorie și de viață. În cadrul istoriei oamenilor își trăiește
poporul lui Dumnezeu propria istorie, însă nefiind supusă granițelor culturale și
sociale. Este o istorie aparte în care irumpe divinul spre care tinde48.
Destinul istoriei mântuirii este cel al lumii întregi. Însă ajungerea la destinație
este pregătită în Biserică iar destinația este împărăția lui Dumnezeu. Conform LG 9
acest popor este „mesianic” întrucât aduce speranța în lume, nu ca pe un „opiu al
maselor” ci ca pe o misiune a acestui popor consacrat față de celelalte popoare. Este o
45
46
47
48
21
misiune de a duce speranța la cei săraci (săracii lui IHWH) nu din punct de vedere
economic sau social, ci cei săraci în cunoașterea istoriei mântuirii 49.
3.5. Un popor alcătuit din femei și bărbați creștini
O asemenea ecleziologie înnoiește și antropologia creștină. O viziune sănătoasă

despre Biserică presupune și o viziune sănătoasă despre creștin, despre om; așa cum
vedem la Sfinții Părinți. Istoria mântuirii și a Bisericii se identifică cu istoria omului, o
istorie a personajelor concrete. În acest sens imaginea Bisericii ca Popor al lui
Dumnezeu este completată de cea de Trup mistic, după logica sfântului Paul, conform
Scrisorii către Romani, 12,1-250.
Este modul în care omul se raportează la Dumnezeu în istoria mântuirii. Astfel
Biserica parcurge istoria lumii prin concretețea trupurilor creștinilor. Este preoția
comună prin care fiecare creștin, prin trupul său, Templul Duhului Sfânt, aduce divinul
în lumesc. Este cultul vieții creștine. Astfel imaginea de Popor o cere pe cea de Trup
Mistic. Însă ideea de Popor al lui Dumnezeu încorporează mai bine faptul că în om
există și păcat, faptul că Trupul Mistic este alcătuit dintr-un popor de păcătoși 51.
3.6. Popor al lui Dumnezeu și Trupul lui Cristos
Ideea de trup al lui Cristos este necesară pentru a exprima caracterul creștin al
Poporului lui Dumnezeu, întrucât și evreii sunt popor al lui Dumnezeu. Ba chiar se
voise ca evreii să fie pomeniți în Lumen Gentium, însă ar fi fost extrem de dificil
întrucât Mesia s-a născut în sânul lui Israel, iar el nu este fiul lui Israel ci Fiul lui
Dumnezeu cel Viu, iar mântuirea vine din unirea cu El și nu cu altcineva 52.
49
50
51
52
Cf. Y. CONGAR, Le concile de Vatican II. Son Église, Peuple de Dieu et Corps du Christ, 120-121..
22
Protestanții preferă ideea de Popor al lui Dumnezeu pentru că le place ideea

unui Dumnezeu care cheamă, punând astfel totul în umbră, fugind astfel de dificilul
instituționalism sau de ideea unei înglobări corporale în Cristos. Totuși, unii merg pe
linia ontologică a unui „substanțialism” al Bisericii, cum ar fi Roger Mehl. Ortodocșii,
pe de altă parte, preferă Trupul lui Cristos în care este constituit Poporul lui Dumnezeu
prin harul Duhului Sfânt53.
Așadar vorbim despre un Popor al lui Dumnezeu câștigat ca Trup prin sângele
lui Cristos, care în peregrinarea pe acest pământ comportă un deja și nu încă, conform
sfântului Augustin54. Acest popor, este deja ajuns în glorie prin Paște și Rusalii, dar nu
în mod desăvârșit, pentru că este un popor de păcătoși 55.
Pe lângă faptul că a fost un punct culminant sau o consacrare, Conciliul a fost și
el catalizator sau punctul de decolare pentru noi cercetări pentru teolog56.
4. Păreri exterioare
Au fost nenumărați autori care au încercat să explice perspectiva părintelui Yves

Congar cu privire la cel de-al doilea capitol din Lumen Gentium. Printre aceștia se
numără și Timothy I. MacDonald, care a scris o carte, The ecclesiology of Yves
Congar, în care explică și acest punct, Poporul al lui Dumnezeu.
Între 1937-1942 ideea de Popor al lui Dumnezeu a fost ferm restabilită în
teologia catolică. Yves Congar avea însă această viziune chiar înainte de anul 1937 57.
Această redescoperire a fost caracteristică dorinței de a merge dincolo de conceptul
juridic al fundamentului Bisericii prin participarea la dezvoltarea planului lui
53
54
Augustin, Retractationes, II, 18; citat în Y. CONGAR, Le concile de Vatican II. Son Église, Peuple de Dieu
et Corps du Christ, 122.
55
56
Cf. Y. CONGAR, My Journal of the Council, 33.
57
Y. CONGAR, The Church: The People of God, 16; citat în . T. I. MACDONALD, The ecclesiology of Yves
Congar, Foundational Themes, Ed. Univeristy Press of America, New York 1984, 234.
23
Dumnezeu prin Scriptură. Consecința acestui studiu a fost redescoperirea continuității

Bisericii cu Israelul58.
Biserica este inserată într-o istorie dominată și definită de planul lui Dumnezeu
de mântuire a omenirii. Acest plan reprezintă o intervenție istorică, al cărui obiect este
întreaga omenire, chiar întreaga creație care este legată cu destinul omenirii. Acest plan
va fi împlinit de aceia care sunt aleși59.
Congar are inventat o noțiune în această privință, „pars pro toto”, prin care el
înțelege revenirea la Biblie unde se găsesc primele roade ale Poporului lui Dumnezeu 60.
Idea Poporului lui Dumnezeu introduce un element dinamic in conceptul de
Biserică. Acest popor posedă viața și avansează spre un sfârșit stabilit pentru el de
Dumnezeu. Ales, stabilit, consacrat de Dumnezeu să fie slujitorul și martorul său,
poporul lui Dumnezeu este, în lume, sacrament de mântuire oferit lumii. Dumnezeu l-a
trimis pe Isus Cristos în lume și a făcut Biserica dependentă de el și derivată din el, un
popor mesianic format după noua și definitiva dispensare a legământului și trăind din
binecuvântarea acestui legământ prin mijloace alese de Cristos pentru acest scop.
Poporul lui Dumnezeu este un popor care înaintează spre împlinirea completă a
destinului său și dedicat dezvoltării propriei creșteri. Pe lângă acest element dinamic, o
altă noțiune a Bisericii reprezentată de noțiunea de oameni ai lui Dumnezeu este faptul
că Biserica este compusă din ființe umane care sunt convertite la Evanghelie și trăiesc
o relație religioasă cu Dumnezeu pe baza credinței și a iubirii. Creștinul aduce în
comunitatea în care își desfășoară mântuirea beneficiul darurilor spirituale și al
carismei pe care le-a primit. Noțiunea biblică face posibilă afirmarea atât a egalității și
credincioșilor în demnitatea existenței creștine, cât și a inegalității organice și
funcționale a membrilor. În totalitatea membrilor care participă la calitatea vieții
58
T. I. MACDONALD, The ecclesiology of Yves Congar, Foundational Themes, 234.
59
T. I. MACDONALD, The ecclesiology of Yves Congar, Foundational Themes, 234-235.
60
Cf. Y. CONGAR, The Church: The People of God, 14; citat în T. I. MACDONALD, The ecclesiology of Yves
Congar, Foundational Theme, 235.
24
trupului, există structura funcțiilor cu un cap care dă unitate și control întregului trup.
În același mod, Israelul ca popor preoțesc, domnesc și profetic era organizat în funcție
de funcțiile preoțești, domnești și profetice. Poporul lui Dumnezeu, Biserica ca
structurată, continuă misiunea și reprezintă în lume semnul mântuirii pe care
Dumnezeu l-a stabilit definitiv, total, adecvat in Christo et in ecclesia61.
Deoarece creștinii sunt încorporați în Cristos, Fiul lui Dumnezeu, ei devin fii cu
el și, în El, subiectul unic al iubirii filiale și moștenitorii moștenirii lui Dumnezeu.
Astfel, Poporul lui Dumnezeu constituie trupul lui Cristos sub un nou și definitiv
legământ. O diferență finală care necesită completarea noțiunii Popor a lui Dumnezeu
cu cea a Trupului lui Cristos este faptul că sub vechea alianță, oamenii existau ca
oameni speciali în sensul uman, etnic și social al termenului. Dar în noua alianță, acest
popor este stabilit prin credință și cuvântul apostolic, pe plan spiritual, care îl face să
atragă membrii din toate popoarele, păstrându-și în același timp propriul caracter.
Astfel, Poporul lui Dumnezeu din noua alianță sunt așa dintr-un motiv diferit decât în
vechea alianță și își dezvoltă propria structură socială, propria vizibilitate formală
independentă de orice societate temporală, de toată realitatea umană, de rasă, cultură și
putere62.
Noțiunea de oameni ai lui Dumnezeu este importantă în sensul că permite
depășirea unei înțelegeri pur juridice a Bisericii și subliniază dimensiunea istorică a
Bisericii în planul lui Dumnezeu pentru mântuirea omenirii și în consecință
dimensiunea sa escatologică. Este prezent aspectul în care se află acest popor, este in
via către un scop stabilit pentru el de Dumnezeu. Aspectul antropologic se vede în
faptul că acest popor este scufundat în propria sa istorie cu propria umanitate și
caracter. Acest popor, în măsura în care este compus din ființe umane este slab și
61
Cf Y. CONGAR, The Church: The People of God, 22-25; citat în T. I. MACDONALD, The ecclesiology of
Yves Congar, Foundational Theme, 236-237.
62
Y. CONGAR, The Mystery of the Temple, 153; citat în T. I. MACDONALD, The ecclesiology of Yves Congar,
Foundational Theme, 237-238.
25
păcătos. Poporul lui Dumnezeu al noului legământ dezvăluie un aspect dinamic și

concret, un popor continuu trăit de Duhul Sfânt. Se concentrează în special pe realitatea
poporului lui Dumnezeu ca o comunitate euharistică care se manifestă în comunitățile
locale. Poporul lui Dumnezeu din vremurile mesianice este o comuniune a harului care
recunoaște elementele instituționale care provin de la Cristos63.
O problemă în analiza lui Congar a noțiunii de oameni ai lui Dumnezeu, este
văzută în dorința sa de a defini Biserica ca structură și cea care primește darurile
divine, încă din timpurile mesianice, pe un plan istoric diferit de cel al lumii din care
fac parte membrii poporului lui Dumnezeu. În acest sens, nu este abordat întregul
potențial al noțiunii de Popor a lui Dumnezeu de a reprezenta persoane și comunități
concrete ca subiecte din istorie. Mai mult, experiențele umane de eliberare sunt văzute
la un nivel secundar în această abordare și primesc puțină sau deloc atenție. Această
problemă este înțelegerea lui Congar a Poporului lui Dumnezeu, care se bazează pe o
dificultate continuă în întreaga dezvoltare a lui Congar, care plasează istoria mântuirii
și istoria omenirii pe două planuri diferite, primatul avândul istoria mântuirii64.
Printr-o regăsire istorică a primatului comuniunii harului peste cea de instituție,
Congar este capabil să dezvolte noțiunea că Biserica este construită prim multele
contribuții ale membrilor săi, și că toată Biserica se bucură de plenitudinea harurilor și
carismelor Duhului.65
63
T. I. MACDONALD, The ecclesiology of Yves Congar, Foundational Theme, 238.
64
T. I. MACDONALD, The ecclesiology of Yves Congar, Foundational Theme, 238-239.
65
T. I. MACDONALD, The ecclesiology of Yves Congar, Foundational Theme, 265.
CAPITOLUL AL II-LEA
Trupul Mistic
În acest capitol este urmărită istoria conceptului teologic de Trup Mistic al

lui Cristos, plecând de la sfântul Paul, trecând prin sfinții părinți, teologia
medieval, reforma protestantă, și teologia secolului XX. Prin aceasta se va vedea
influența pe care a avut-o Conciliul Vatican II asupra lui Congar.
Conciliul se află în punctul culminant al unei istorii teologice, a mântuirii.
Acesta pune la un loc secole întregi de rumegare a Revelației. Congar nu face
decât să dea o expresie și să caute un sens pentru un fenomen înfăptuit de
Conciliu: acela de a aduce laolaltă istoria mântuirii și istoria teologiei pentru a
stabili traiectoria Bisericii pe viitor.
1. Trupul Mistic de-a lungul a 20 de secole
Părintele Yves Congar vrea să facă un itinerariu despre cum s-a ajuns la Mystici
Corporis, plecând de la doctrina sfântului apostol Paul până la Conciliul Vatican II,
însă nu în detaliu, deoarece acest lucru l-a făcut deja E. Mersch 66. În acest caz nu este
teologia cea care slujește istoriei, în încercarea de a alcătui cadrul etapelor succesive
ale peregrinării prin timp a unei perspective teologice, ci este o identificare în timp a
66
E. MERSH, Le Corps mystique du Christ. Études de théologie historique (Museum Lessianum), Louvain
1933; citat în Y. CONGAR, Le concile de Vatican II. Son Église, Peuple de Dieu et Corps du Christ, 137.
27
elementelor constituente ale perspectivei ecleziologice ce a marcat Conciliul Vatican

II, perspectivă aflată la răscrucea dintre două viziuni care au suferit de-a lungul
timpului efect de pendul: cea a unei Biserici vizibile înțeleasă ca societas și cea a unei
Biserici spirituale închegate de Duhul Sfânt, Mystici Corporis67.
El subliniază unitatea și continuitatea care există între istoricitatea Bisericii și
aceea a lumii în loc de diferențele lor, în care aspectele divine și transcendente ale
Bisericii sunt subliniate într-o manieră supra-istorică. Calitatea fundamentală a
dialecticii structurii și a vieții cere ca părintele Congar să se concentreze pe subiectul
personal ca subiect în istorie pentru o realizare completă a misiunii Bisericii care
implică strădaniile concrete ale omenirii pentru a depăși forțele distrugătoare și
opresive din societate68.
1.1. Primele secole
Congar pleacă de la o problemă de fond: Trupul Mistic a fost inițial o problemă

cristologică, și nu ecleziologică. Apare inițial la sfântul Paul, însă acesta era preocupat
mai degrabă să vorbească despre Cristos decât despre Biserică.
Sfântul Paul nu caută să identifice Biserica cu Trupul lui Cristos, ci caută să ne
identifice pe noi ca mădulare ale lui Cristos. Relația, comuniunea există, între
mădulare, între noi și Cristos, dar nu ca Biserică determinată. De aceea imaginea
Trupului la Paul este cristologică, nu ecleziologică. Esența discursului său este cea din
1Cor 12.27: „Voi sunteți trupul lui Cristos”, vorbindu-le tuturor, nu unei Biserici
îngrădite.
Același lucru îl face și sfântul Augustin. Va prelua imaginea Trupului Mistic și
o va gândi și analiza în mod cristologic. De aceea Cristos, în cadrul imaginii de Trup
Mistic nu are un loc aparte, așa cum îl cunoaștem noi, acea imagine conform căreia
67
Cf. Y. CONGAR, Le concile de Vatican II. Son Église, TPeuple de Dieu et Corps du Christ, 137.
68
28
Cristos este capul iar noi suntem mădularele, ci Cristos era un Trup Mistic, în care noi
suntem înglobați, oamenii sunt primiți, se împărtășesc cu trupul lui Cristos pentru a
face parte din Trupul lui Cristos dar mai mult de această comuniune cristologică nu se
vorbește încă. În vremea sfântului Augustin nu se punea încă problema unei cauzalități
de har în umanitatea trupului lui Cristos, așa cum o presupune perspectiva lui Cristos
drept cap al Trupului Mistic69.
Așa apare problema pe care încearcă să o rezolve scolasticii, în timpul Evului
Mediu. Motivul pentru care a apărut o breșă între ceea ce învăța sfântul Augustin în
Occident și ceea ce se va întâmpla mai târziu cu scolastica este faptul că teologia s-a
făcut în mare parte în Orient (erezii, concilii) însă aceasta a rămas în Occident
deficitară (se punea problema evanghelizării și nu a dezvoltării teologiei). De aceea
avem un număr redus de sfinți părinți care să fi venit cu anumite perspective (sfântul
Augustin, Ilariu de Poitiers)70.
Influența lui Augustin asupra ecleziologiei succesive a Bisericii latine a fost
enormă, mai ales prin doctrina Trupului Mistic71. „Sfântul Augustin a oferit marile
categorii, esențial morale și religioase, cu care Evul mediu și-a structurat viziunea sa
asupra istoriei și a societății”72.
1.2. Sfântul Toma
După sfântul Augustin vine scolastica73. Mulți au abordat ideea de Cristos-caput

ca și valoare de superioritate și autoritate asupra Trupului Mistic (Pierre de Poitiers,
Robert de Melun, Pierre le Chantre, dar printre ei se remarcă clar Toma de Aquino). A
69
Cf. G. PHILIPS, L`influence du Christ-Chef sur son corps mystique suivant S. Augustine; citat în Y.
70
Y. CONGAR, Le concile de Vatican II. Son Église, Peuple de Dieu et Corps du Christ, 138
71
Cf. Ș. LUPU, Miseterul Bisercii – Manual de ecleziologe, 85.
72
Y. CONGAR, L’Église de saint Augustin à l’épque moderne, Paris 1970, .23; citat în Ș. LUPU, Miseterul
Bisercii – Manual de ecleziologie, 85.
73
Nu este vorba despre acea școală de gândire franciscană, ci este vorba despre școala teologică medievală
deoarece este inclus și sfântul Toma.
29
preluat și el imaginea cristologică a „Trupului Mistic” în partea a III-a, chestiunea a 8-

a, tratând despre „De gratia Christi secundum quod este caput ecclesiae” unde sunt
mai multe articole în care vorbește despre Cristos care este Capul: I: Cristos este
„Capul Bisericii”; II Cristos este „Capul tuturor oamenilor, atât al trupurilor cât și al
sufletelor lor”; III Cristos este „Capul tuturor oamenilor în virtutea faptului că sunt
oameni și Cristos a fost om și al îngerilor”. Putem observa cum chestiunea se păstrează
în ambientul cristologic: se vorbește despre identitatea lui Cristos drept cap, și a relației
sale cum membrele. Nu se pune încă problema identității trupului său mistic cu
Biserica74.
Este vorba mai mult de o legătură spirituală: El este capul tuturor celor care fac
bine și al tuturor celor care se mântuiesc așa cum Anticristul poate fi, la fel de bine,
caput pentru toate lucrurile rele. Nu vorbește despre o perspectivă ecleziologică ci
despre una cristologică. Cristos este principiul legăturii spirituale de comuniune dar nu
ca Biserică. Nu îl limitează acolo. Apoi din faptul că introduce, articolul al III-lea și pe
îngeri, ne dăm seama că trece la nivelul spiritual, cel invizibil. Dar în primele două
articole, când Toma vorbește despre oameni, deja Toma introduce ideea unei
vizibilități, deoarece de asta avem nevoie pentru a pune un egal între Trupul Mistic și
Biserică, ca și organizare socială. Este primul pas al transferului Trupului Mistic din
cristologie spre ecleziologie75.
Putem ajunge la rădăcina unei astfel de mentalități printr-o analogie organică:
din faptul că este un trup rezultă că trebuie să fie și o legătură concretă, vizibilă, iar noi
știm că Biserica este unită prin aceeași credință, dar și prin aceleași sacramente și prin
ierarhie, sacramentele fiind puntea dintre spiritual și vizibil iar ierarhia este chiar
vizibilă, însă până la această idee a fost o cale lungă și bătătorită, deoarece încercarea
de a transfera ideea de Trup Mistic de la cristologie la ecleziologie este una foarte grea,
74
75
Y. CONGAR, Le concile de Vatican II. Son Église, Peuple de Dieu et Corps du Christ, 139.
30
deoarece trebuiau să fie adunate o mulțime de argumente particulare pentru a se ajunge

la o concluzie universală între Trupul Mistic și Biserică.
Primul pas a fost ca de la perspectiva teologică a sfântului Toma să se pune egal
între ideea de Corpus și Biserică și să se înțeleagă acolo ideea de collegium,
universitas, collectio, adică adunare, o adunare închegată de anumite elemente
coagulante. Astfel a apărut o imagine, preluată din Biblie: comunitatea sfinților sau
restul sfânt, astfel încât predilecția de cap, de statut de cap al lui Cristos să fie asupra
acestui rest sfânt. De la Trupul lui Cristos, Toma își îndreaptă atenția spre mădulare
definidu-le ca fiind, în virtutea experienței poporului ales, congregatio fidelium76.
Punctul de la care pleacă sfântul Toma este: „Trupul lui Cristos este Biserica
sfinților”. Deși această teorie nu este exclusivistă, dată fiind situația actuală a
dezvoltării doctrinei despre posibilitatea mântuirii și a celor care nu sunt în comuniune
cu Cristos, însă dat fiind contextul vremii poate fi acceptată această idee, însă este clar
că sfântul Toma nu a gândit niciodată această perspectivă în linie ecleziolgică, chiar
dacă unii teologi, în special dominicanii, au încercat să extragă această idee din
învățătura lui Toma77. Plecând de la această perspectivă, sfântul Toma ne oferă
următoarea definție:
Sicut diversae etiam conditionis homines unum corpus ecclesiae constituunt
secundum quod in unitate fidei conveniunt... Sicut religiosi et saeculares
communiter sunt de collegio unius ecclesiae Christi in quantam in una fide
conveniunt, quae unitatem eccelsiae perficit78.
76
Cf. A. DARQUENNES, La définition de l’Église d’après S. Thomas d’A.; citat în Y. CONGAR, Le concile de
Vatican II. Son Église, Peuple de Dieu et Corps du Christ, 140.
77
78
După cum oamenii de multe feluri constituie trupul unei singure biserici datorită unității de credință pe care
o împărtășesc... Tot așa clericii și laicii fac parte din adunarea Bisericii unice a lui Cristos în măsura în care
împărtășesc o singură credință care face să fie o singură biserică. (n.r.) TOMA DE AQUINO, Summa Theologica,
III, 8, 4; citat în Y. CONGAR, Le concile de Vatican II. Son Église, Peuple de Dieu et Corps du Christ, 141.
31
După Toma, munca teologilor a fost îngreunată de ereziile care au apărut în acea
perioadă, culminând cu cea a protestanților. Până să ajungem la Luther, îi avem pe
John Wycliff, și Jan Huss, printre cei mai remarcabili. Aceștia au preluat ideea unei
Biserici-Trup mistic, marcată de caracterul spiritual, optând pentru o Biserică mai
degrabă comuniune invizibilă, decât societate vizibilă79.
Când vine vorba despre pericolul unei Biserici invizibile, despre o Biserică
formată numai din oameni „de har”, trebuie precizat un lucru: Cristos nu poate fi cap
doar al acelora care îl acceptă ca și cap în mod pur spiritual, fără semne vizibile. De
aceea Wycliff a căzut într-o falsă extremă, gândind Biserica doar din punct de vedere
spiritual80, continuând această doctrină cu husiții și apoi cu reforma protestantă.
„Chiar dacă în mod fragmentar, principiile unei teologii a Bisericii, sunt
prezente la sfântul Toma, chiar dacă nu este o ecleziologie originală, deoarece în liniile
ei fundamentale este aceeași ecleziologie pe care o întâlnim la toți teologii din secolul
al XIII – lea: Albert cel Mare, Bonaventura etc.”81.
1.3. Perioada Reformei
În acea vreme toți vorbeau despre o Biserică sfântă, însă comuniunea sfinților,
din care făceau parte doar clericii, călugării și prelații, intra în granițele acesteia,
punându-se astfel problema mântuirii celorlalți care nu fac parte din așa zisa
comuniune. Era o Biserică pur juridică, pe când perspectiva lui Toma îndemna la o
Biserică ce are la bază harul lui Dumnezeu și spiritualitatea unei vieți creștine, aparent.
El spunea: „corpus Christi mysticum quod est ecclesia sanctorum” 82. Pentru el aici se
79
80
Cf. R. STADLER, Le concept de l’Église selon le «De Ecclesia» de Wicliff, in Bijdragen, 1962, 23; citat în Y.
81
Y. CONGAR, Esquisses du mystère de l’Église, Paris, 1953, 60-61; citat în Ș. LUPU, Miseterul Bisercii –
Manual de ecleziologie, 96.
82
TOMA DE AQUINO, Summa Theologica, III, 8, 4; citat în Y. CONGAR, Le concile de Vatican II. Son Église,
Peuple de Dieu et Corps du Christ, 141.
32
trata de antropologie și mai ales escatologie, nu de ecleziologie. Căci, cine este această
„Biserică a sfinților”?
Biserica a condamnat aceste perspective deoarece reducea Biserica la ceva pur
spiritual, nemaiavând nevoie de instituții, de ierarhie, sau de motive teologice. Ereticii
precum Huss și mai ales protestanții, în frunte cu Luther și Melanchton au pornit pe
această cale în căutarea unei congregatio iustorum, rupând fâșii din Augustin sau din
Toma și lipindu-le pentru a ajunge la imaginea unei Bisericii așa cum o doreau: restul
sfânt din Vechiul Testament care să se bucure pe deplin de roadele mesianice 83.
Acestora, teologii catolici le-au răspuns cu o notă definitorie a vizibilității
bisericii în lume:
Ecclesia sancta catholica militans sive viatrix est universitas fidelium bonorum et
malorum, orthodoxam fidem tenetium, in sacramentis ecclesiasticis societatem
habentium84.
Reformatorii, în frunte cu Luther au complicat și mai mult lucrurile vorbind

despre o „Biserică ascunsă” și chiar „invizibilă” deoarece ea este „comuniunea
sfinților”. În lumina convingerii că totul este simbolic, singura care își mai păstrează
realismul este legătura invizibilă și spirituală a oamenilor cu Cristos prin credință în
vederea mântuirii. Aceasta la determinat pe Melanchton să definească astfel Biserica:
Et haec ecclesia sola dicitur corpus Christi, quod Christus Spiritu renovat,
sanctificat et gubernat, ut testatur Paulus, Eph 1.85
Melanchthon ne oferă definiția a ceea ce este „Trupul Mistic” în perspectivă

luterană: „aceasta este singura Biserică căreia îi putem spune Trup Mistic al lui Cristos,
83
84
Sfânta Biserică catolică luptătoare sau peregrină este adunarea credincioșilor buni și răi, păstrătoarea
dreptei credințe și societatea deținătoare de sacramente ecleziastice. (n.r.) MANSI XXIX, 776 (Conciliul de la
Bale); citat în Y. CONGAR, Le concile de Vatican II. Son Église, Peuple de Dieu et Corps du Christ, 145.
85
Apologia de la Augsburg; citată în Y. CONGAR, Le concile de Vatican II. Son Église, Peuple de Dieu et
Corps du Christ, 145.
33
cea pe care Duhul lui Cristos a reînnoit-o, a sfințit-o și o conduce, după cum
mărturisește Paul”. Dacă suntem atenți la cuvinte, ne dăm seama de problema pe care
au pus-o protestanții: „Duhul Sfânt care reînnoiește”, principiu biblic, prezență pe care
o acceptăm și noi; „a sfințit-o”, adică nu mai este Cristos cel care sfințește prin preoți;
„cel care o conduce”, deci nu mai este nevoie de ierarhie. Duhul Sfânt face toate
acestea în mod direct, ceea ce duce la concluzia că nu mai este nevoie de sacramente 86.
Trimiterea pe care o oferă Melanchton este Ef 1,22-23: „Toate le-a pus sub
picioarele lui, iar pe el Cristos l-a rânduit cap peste Biserica întreagă, care este trupul
său, plinătatea aceluia care împlinește toate în toți.” Este iarăși o viziune cristologică.
Protestanții reduc astfel totul la sola Christo, care renunță la orice termen mediu: la
orice destinatar al celor trei munera. Astfel Biserica nu mai are nevoie de o reînnoire
vizibilă a mădularelor (sola gratia), nu mai este nevoie de sacramente pentru sfințire
(sola fide). Deci nu mai avem nevoie de o Biserică propriu-zisă, ci este de-ajuns relația
cu Cristos spirituală și atât.
Zwingli vrea ca Biserica adevărată să fie ansamblul celor aleși de Dumnezeu,
cei destinați vieții veșnice, apărând astfel ideea predestinării. Vorbim aici din nou de o
comunitate pur spirituală, de o Biserică invizibilă deoarece nimeni nu poate ști cine
este destinat spre viața veșnică87.
Calvin, ulterior, începe să definească Biserica ca „comuniune a creștinilor pe care
Dumnezeu i-a consacrat și i-a ales pentru viața cea veșnică”, din nou apare o Biserică
pur spirituală:
Primum credimus sanctam ecclesiam catholicam, hoc est universum electorum
numerum, sive angeli sint, sive homines (Ph. 1; Col., I): ex hominibus sive
mortui, sive adhuc vivant; ex viventibus, quibusqumque in terris agant, aut ubivis
gentium dispersi sint: unam esse ecclesiam ac societatem et unum Dei populum
86
Și cea căreia i se spune Biserică nu este decât trupul lui Cristos, pe care Duhul lui Cristos îl reînnoiește, îl
sfințește și îl cârmuiește, după cum mărturisește Paul în Ef 1. (n.r.) Cf. M. LUTHER, The large catechism, second
part: The Creed, art. III, nr. 39-40, 39.
87
34
cuius Christi, Dominus noster, dux sit et princeps, ac tamquam unius corporis
caput88.
1.4. Conciliul Tridentin
Urmează răspunsul pe care Biserica l-a dat în această controversă, insistând pe

imaginea „Poporului lui Dumnezeu”. A insistat pe dimensiunea vizibilă a Bisericii,
pentru a putea contracara perspectiva protestantă. S-a petrecut astfel un efect de
pendul: de la puternica accentuare a aspectului spiritual la o puternică accentuare a
dimensiunii vizibile a Bisericii și elementelor coagulante concrete (în special ierarhia și
sacramentele). Răspunsul acesta și-a găsit o portavoce perfectă pentru a răspândi acest
răspund dat viziunii protestante: Contra-Reforma, Conciliul Tridentin89.
În cadrul Conciliului Tridentin, o figură reprezentativă este cea a lui Bellarmin.
De la el avem o definiție completă, pentru acea vreme, a Bisericii în care nu se
vorbește despre „Trupul lui Cristos” ci despre „oamenii care sunt uniți între ei prin
aceeași mărturisire de credință și aceleași sacramente, sub conducerea păstorilor
legitimi și sub conducerea vicarului lui Cristos pe pământ, Pontiful Roman” care
constituie scheletul definiției pe care o oferă Catehismul Bisericii Catolice pe care îl
avem noi astăzi. Bellarmin nu vorbește despre Biserica ca și „Trup Mistic”, deoarece
trebuia să combată definiția lui Melanchthon. Această viziune va fi oferită de Conciliul
al doilea din Vatican. Bellarmin insistă pe aspectul vizibilității Bisericii și nu al
invizibilității. Un mădular nu poate face dintr-un trup dacă nu se vede legătura90.
Perspectiva polemică și apologetică adoptată de Bellarmin în studiul misterului
Bisericii nu a putut să nu influențeze în mod negativ cadrul general al ecleziologiei
88
Credem în primul rând în sfânta biserică catolică, care este adunarea numărului celor aleși, fie că sunt
îngeri, fie oameni (Fil 1; Col 1): dintre oameni, fie morți, fie încă în viață: dintre cei în viața: fie de pe aceste
meleaguri, fie răspândiți printre neamuri: una este Biserica și societatea sa și unul este poporul lui Dumnezeu
căruia Cristos, Domnul nostru îi este stăpân și principe, și care totodată este capul unicului său trup. (n.r.) Opera
Calvini, I, 72; citat în Y. CONGAR, Le concile de Vatican II. Son Église, Peuple de Dieu et Corps du Christ, 146.
89
90
35
sale91. Congar, scria: „Biserica este văzută și definită nu ca un organism animat de

Duhul Sfânt, ci ca o societate, ori mai curând ca o organizație în care Cristos intervine
la început, ca fundament, iar Duhul Sfânt ca garant al autorității”92.
În cadrul teologiei Contra-Reformei, doctrina „Trupului Mistic” nu este absentă
dar se resimte insistența ei asupra elementelor exterioare și a naturii specific sociale a
Bisericii. Este pusă puțin în umbră deoarece nu acesta era obiectivul, ci acela de a da
un răspuns reformei luterane.
Cu toate că problemele ridicate de Luther și dezbătute de Conciliu aveau o
importantă încărcătură ecleziologică. Totuși, la Trento, părinții conciliari nu au
intenționat să elaboreze nici o doctrină generală despre Biserică, așa cum a observat și
părintele Congar:
Un conciliu care trebuia să răspundă reformei, nu a tratat problema
ecleziologică. A dezbătut desigur unele negații particulare relative la tradițiile
apostolice, la sacramente, la preoția miniștrilor. Ici și colo a presărat aluzii la
teme ecleziologice clasice. Însă papalitatea se temea prea mult de odoarea
conciliarismului pentru a aduce pe ordinea de zi tema Bisericii, în timp ce
conciliul, la rândul său, în fața Reformei, nu intenționa să afirme decât articolele
unde se înregistra unanimitatea catolică”93.
1.5. Perioada post-tridentină
Pericolul de a concepe „Trupul Mistic” și Biserica în mod pur sociologic și

secular l-a determinat pe Möhler să răspundă poziției Contra-Reformei, cu privire la
ecleziologie: „Dumnezeu a creat ierarhia și prin aceasta i-a oferit Bisericii mai mult
decât suficient pentru ca ea să fie condusă, să pășească prin lume, știind că Biserica
91
Ș. LUPU, Miseterul Bisercii – Manual de ecleziologie, 109.
92
Y. CONGAR, L’Église de saint Augustin à l’épque moderne, 382-383; citat în Ș. LUPU, Miseterul Bisercii –
93
Y. CONGAR, L’Église de saint Augustin à l’épque moderne, 364-365; citat în Ș. LUPU, Miseterul Bisercii –
Manual de ecleziologie, 105-106.
36
lumească este Biserica in via, pe cale și ceea ce face Duhul Sfânt conduce, sfințește și
reînnoiește Biserica prin ierarhie”94.
Möhler insistă pe: o considerație pneumatologică și nu doar cristologică a
„Trupului Mistic”, pentru a încerca o reconciliere între poziția reformei și a Contra-
Reformei; într-o considerație antropologică, care constă în comuniunea de frați, facem
parte dintr-un „trup” nu doar pentru că Cristos ne este „capul”, ci suntem trup
asemenea unui trup uman în care toate sunt legate din aproape în aproape. Nu suntem
„Trup Mistic” doar în Cristos ci și în Duhul care lucrează prin schelet care este ierarhia
și din punct de vedere antropologic, faptul că noi suntem în mod vizibil legați de
„Trupul lui Cristos” dar suntem legați și de frații noștri, lucru care nu se poate realiza
într-o Biserică spirituală, deoarece nu putem fi frați dacă nu ne vedem unii cu alții.
Oricât de spirituali am fi suntem oameni cu trup și suflet, de aceea trebuie să fim
Biserică vizibilă95.
Cele două perspective, cea a unei Biserici invizibile (reforma protestantă), și cea
a Bisericii vizibile (contrareforma și Bellarmin) s-au dezvoltat în paralel până în
secolul al XIX-lea. Au coexistat fără să se deranjeze prea mult până când papa Pius al
XI-lea a convocat Conciliul al doilea din Vatican96.
Cel responsabil de schema ecleziologică, Clement Schrader, fusese crescut atât
cu Bellarmin, cât și cu Möhler. A primit viziunea lui Möhler de la Passaglio, care i-a
fost și colaborator în realizarea schemei. Astfel, Biserica a fost definită cristoloigcă și
antropologică „Trupul lui Cristos”. Această inițiativă a fost criticată de mulți, drept
influență protestantă. Se cerea o definiție a Bisericii ab extremis (adică clar
determinată, nu vagă). De aceea s-a revenit la o definiție conform lui Bellarmin:
94
Theologische Qurtalschrift, 1823, 497; citat în Y. CONGAR, Le concile de Vatican II. Son Église, Peuple de
Dieu et Corps du Christ, 148, nota 40.
95
96
37
Ecclesia Christi, quae in terris militat, est societas hominum eiusdem christianae
fidei professione et eorundem sacramentorum communione colligata, sub
regimine legitimorum pastorum ac praecipue Summi Pontificis Romani97.
Deși s-a rămas la această definiție, perspectiva „Trupului Mistic” începea să

prindă amploare. În acest context, în 1943, apare Mystici Corporis. Aceasta unește cele
două perspective, considerându-le complementare98.
Acest fapt clar că nu i-a mulțumit pe toți. Dintre aceștia, unii precum Frings și
Lienart, alături de câțiva exegeți au încercat să readucă „Trupul Mistic” în plac
cristologic, ca să rămână acolo99. Căci, judecată la nivelul membrilor Trupului, această
apartenență la Cristos trece dincolo de granițele vizibile ale Bisericii.
Spunea părintele Congar, înainte de Conciliu: Trupul Mistic este în întregime o
re-creație a omenirii în Cristos, o re-creație a omenirii după asemănarea lui Cristos 100.
Cel care va clarifica acest aspect este Constituția dogmatică despre Biserică
Lumen Gentium, dată de al doilea Conciliu din Vatican.
2. Conciliul Vaican II
Lucrările din cadrul comisiilor nu se desfășurau în mod public. Cel puțin

rezultatele le cunoaștem numai în virtutea celor ce ne-au rămas în scris. Tot ceea ce
putem face este să citim indiciile din textele finale, cum ar fi LG 8, care pune împreună
cele două perspective aflate în tensiune de-a lungul timpului: a unei Biserici vizibile și
a unei Biserici invizibile.
Însă până la textul final, putem urmări câteva scheme anterioare care ne vorbesc
despre dezbaterile ce au pus cap la cap aproape două milenii de teologie.
97
Y. CONGAR, Le concile de Vatican II. Son Église, Peuple de Dieu et Corps du Christ, 151, nota 53.
98
99
100
Y. CONGAR, Esquisses.du mystère de l’Église, Paris 1953, 99; citat în Ș. LUPU, Miseterul Bisercii –
38
Comisia teologică de pregătire, stabilită de papa Ioan al XXIII-lea, elaborase o

schemă a constituției dogmatice cu privire la Biserică, al cărei prim capitol era intitulat:
Natura Bisericii militante101.
Subtitlul numărului 6 era: „Biserica, societate și Trup mistic al lui Cristos”, iar
numărul 7: „Biserica catolică romană și Trupul mistic al lui Cristos” 102. Așadar a fost
din nou confirmată teza identității dintre „Trupul mistic” și Biserica catolică, ca fiind
vorba despre același subiect. Pe măsură ce era discutate lucrurile, cu privire la acest
unic subiect, au fost comparate două perspective referitoare la Cuvântul întrupat, natura
divină și cea umană: una devenind instrument pentru cealaltă. În această logică
„Biserica”, ca și trup, devine „slujitoarea Duhului lui Cristos în edificarea Trupului lui
Cristos”. Același subiect a fost deci desemnat a fi atât Biserică, cât și Trup al lui
Cristos în virtutea celor două aspecte comparabile, cea de sacramentum și de res în
ceea ce privește sacramentele. Dar poate am putea merge mai departe cu această
distincție. În ceea ce privește chestiunea „mădularelor” despre ele se vorbește în
capitolul următor, al doilea, intitulat: „Despre membrele Bisericii militante și
necesitatea ei în vederea mântuirii”. Doctrina din Mystici Corporis a fost reluată în
mod considerabil , dar fără expresia ordinentur ad, cu privire la creștinii necatolici.
Situația eclezială a acestora a fost chiar descrisă cu termenii pe care ăi va relua LG
atunci când va enumera elementele coagulante reale abordate în mod diferențiat pentru
cazul celor botezați (nr. 15) și al celor care nu sunt (nr. 16). Vom vedea noțiunea de
„membru” și mai apoi în capitolul al XI-lea, despre ecumenism (nr. 48), însă fără ca el
să se traducă într-o teză categorică103.
Nu putem vorbi aici despre o istorie a textului dedicat temei Trupului Mistic de-
a lungul etapelor succesive ale realizării constituției Conciliului Vatican II despre
101
102
103
39
Biserică. Tot astfel, nu putem vorbi despre LG 7 decât în formula pe care o descoperim
la data de 21 noiembrie 1964, când a fost promulgat104.
Un lucru interesant de notat ar fi faptul că acest număr nu a avut parte de prea
multe comentarii.
Este alcătuit din 8 paragrafe care apar după cum urmează: 1. Prin Duhul Sfânt,
Cristos pascal i-a făcut pe oameni, în mod mistic, să fie ca propriul său trup; 2. Prin
Botez și Euharistie suntem uniți în mod mistic, dar real, cu Cristos pascal. Prin aceste
două alineate ne găsim în atmosfera gândirii lui Cerfaux și P. Benoît; 3. Cel de-al
treilea paragraf este o reluare a lui MC 3. Noi formăm în mod social un singur trup pe
care îl găsim în 1Cor 12, în mulțimea de haruri și slujiri; 4. Cristos este capul acestui
trup. Acest alineat și paragrafele următoare descriu principiile transcendente care
încheagă și animă acest trup, conferindu-i demnitatea sa supranaturală. Acest trup este
ceea ce este numai datorită lui Cristos. Această idee pe care a dorit să o sublinieze P.
Mersch și pe care l-a dezvoltat Mystici Corporis, este una decisivă; 5. Toate membrele
trupului trebuie să fie una cu Cristos în moartea și învierea sa; 6. El este cel care
împarte în trupul său, în vederea creșterii, ministerii și slujiri. Iar aceste slujiri nu se
reduc la funcții instituționale sau ierarhice; 7. Același Duh care sălășluiește în cap,
sălășluiește și în mădulare; asemenea sufletului într-un trup. Biserica este Mireasă și
Pleroma, tinde la desăvârșirea lui Dumnezeu105.
Acest text urmărește totodată mai puțin a fi „sistematic” în favoarea ideii de a fi
posibil. Se bazează și chiar citează principalele afirmații ale sfântului Paul. Este mai
degrabă sintetic. Însă bătătorește calea spre același puncte de diviziune între cele două
tabere. Abordează termenul de „membru” însă fără a trece de înțelesul său paulin sau
curent. Mai departe în LG același termen, acolo unde ar putea căpăta un sens mai
tehnic, el nu figurează. Știm că s-a evitat folosirea lui în mod intenționat, căci ar fi dat
104
105
40
curs unor dispute și neînțelegeri de nerezolvat. În aceste condiții cum am putea totuși
înțelege legătura dintre Mystici Corporis și Lumen gentium? Ar trebui să trecem mai
departe de la nr. 7, la nr. 8 din LG pentru a înțelege ceva. Acest nr. 8 reia ceea ce nr. 6
și nr. 7 afirmau în schema comisiei pregătitoare menționate mai sus. Actualul nr. 8
poartă un titlu ceva mai simplist: „Biserica, vizibilă și spirituală” 106.
Acest titlu exprimă cu exactitate intenția textului. Este vorba despre faptul că nu
se poate pune opoziție, nici separație, între societatea ierarhică și Trupul Mistic al lui
Cristos, între ansamblul vizibil și comuniunea spirituală, între Biserica lumească și cea
înzestrată cu bunuri spirituale. În aceste trei perechi de termeni nu putem vedea două
realități distincte, ci o singură realitate complexă alcătuită dintr-o dublă fire, divină și
umană. Se face aici referință la ceea ce susține Mystici corporis și Humani generis.
Doctrina pe care acestea o conțin este reluată deci ca punct vital, acela de a ști că este o
singură realitate pe care o putem denumi atât Trup mistic, cât și Biserică. În lumina
acestui fapt, ambiguitatea pe care o putem întrevedea la sf. Toma și poate motivul
pentru care mulți l-au acuzat, nu mai are nicio bază; posibilitatea de a pretinde o
Biserică pur invizibilă este exclusă cu totul. Bellarmin s-ar putea declara mulțumit. În
fond, „Biserica” și „Trupul Mistic” desemnează o unică realitate, dar văzută din două
puncte de vedere diferite; „Biserica” drept instituție vizibilă rânduită în mod stabil în
lume; „Trupul Mistic” drept dimensiune de har a persoanelor, a mântuirii aduse de
Cristos. Însă mai rămâne întrebarea dacă cumva LG identifică în mod strict, adică total
exclusiv, Biserica-Trupul Mistic, cu Biserica catolica romană, așa cum o făcea Mystici
Corporis107.
Ne putem îndoi de acest lucru dacă ținem cont de faptul că, nu doar că termenul
„roman” nu este folosit deloc – nu are a face faptul că este menționată Biserica „aflată
sub cârmuirea succesorului lui Petru și a episcopilor în comuniune cu el” – dar se și
106
107
Y. CONGAR, Le concile de Vatican II. Son Église, Peuple de Dieu et Corps du Christ, 160
41
evită să se spună că doar catolicii ar fi membri ai Trupului Mistic. Ci mai bine decât
atât, se spune că Biserica lui Cristos subsistit in, adică se găsește în Biserica catolică,
„ca și în celelalte organisme vizibile în care se găsesc numeroase elemente de sfințire și
de adevăr”108.
Aceasta este Biserica unică a lui Cristos, pe care o mărturisim în crez ca una,
sfântă, catolică și apostolică. Mântuitorul nostru, după învierea sa, a încredințat-o
lui Petru pentru a o păstori (cf. In 21,17), i-a dat acestuia și celorlalți apostoli
misiunea de a o răspândi și călăuzi (cf. Mt 28,18) și a înălțat-o pe veci ca stâlp și
temelie a adevărului (cf. 1Tim 3,15). Această Biserică, orânduită și organizată în
această lume ca societate, subzistă în Biserica Catolică, cârmuită de urmașul lui
Petru și de episcopii în comuniune cu el, deși în afara organismului său vizibil
există numeroase elemente de sfințire și de adevăr, care, fiind daruri proprii ale
Bisericii lui Cristos, duc spre unitatea catolică109.
Nu există deci o adaptare strictă, adică exclusivă, între Biserica-Trupul lui

Cristos și Biserica Catolică. Conciliul Vatican II admite în fond faptul că și creștinii
necatolici sunt membri ai Trupului lui Cristos. Categoriile folosite pentru decretul
despre ecumenism, ca și în multe alte documente și discursuri de-ale papei Paul al VI-
lea, sunt cele legate de apartenența la unica Biserică prin botez, și a comuniunii
imperfecte ce derivă din el110.
Aceste elemente permit recunoașterea a ceva din ceea ce este Biserica, și deci
Trupul Mistic, dincolo de limitele comuniunii catolice. Biserica împlinește și
actualizează sacrificiul pe care Cristos l-a făcut pentru ea pe Cruce 111.
Rezultă deci că învățătura de bază din Mystici Corporis se regăsește în Lumen
Gentium, a cunoaște inseparabilitatea și, dacă putem spune, lipsa de contradicție între
Biserica ierarhică și vizibilă, și Trupul mistic al lui Cristos. Văzută partea pozitivă,
108
Cf. Y. CONGAR, Le concile de Vatican II. Son Église, Peuple de Dieu et Corps du Christ, 160
109
LG, 8.
110
111
Y. CONGAR, At the Heart of Christian Worship: Liturgical Essays of Yves Congar, Ed. Liturgical Press,
Collegeville 2010, 105; citat în Y. CONGAR, My Journal of the Council, 55.
42
Lumen Gentium nu preia și aspectul exclusiv din Mystici Corporis: nu se poate nici
defini astfel Trupul lui Cristos, și nici nu se poate afirma o identitate strictă, adică
exclusivă, între Trupul Mistic și Biserica romano-catolică, și nici nu se poate în niciun
fel să se exprime apartenența la Trupul mistic, cu termenul de membru care să nu
suporte nicio alternativă: reapse sau voto, fără să-i luăm în calcul și pe cei necatolici
sau nebotezați112.
3. Perioada post-conciliară
Părintele Congar este exponentul principal din această perioadă, deoarece el a

încercat să dea un sens și o înțelegere a Trupului Mistic, conform cu ceea ce spunea
Conciliul.
3.1 Trupul Mistic, spiritualitatea vieții ecleziale
Cu toții avem viață umană, dar Cristos are inițiativa de a ne chema la o

comuniune de viață în el: „s-a făcut om, ca noi să ne îndumnezeim”. Astfel în Duhul
Sfânt ne naștem la o viață de creștini113.
Ceea ce ni se cere este să ne oferim viața pentru a o primi pe a lui Cristos. Să
trăim în Trupul lui, în Biserică. Acest lucru se realizează prin credință: a vedea lumea
cum o vede Cristos nu cum o vedem noi. Și ne asumăm această trăire în Cristos prin
rugăciune. Atenție însă, că toate acestea nu sunt efortul omului, ci darul Domnului.
Cristos intră în noi înșine prin credință, a vedea precum Cristos și trăiește prin
caritate, a iubi precum Cristos. În Biserică, Trupul lui Cristos intrăm prin credință și ne
unim prin iubire. Trupul este închegat de iubire. Iubirea este sufletul Trupului Mistic114.
112
113
Cf. Yves CONGAR, Esquisses du Mystère de l’Église (1953); citat în J. FAMERÉE, L’ecclésiologie d’Yves
Congar, Ed. Unievrsity Press, Leuven 1992, 69.
114
Cf. J. FAMERÉE, L’ecclésiologie d’Yves Congar, 70.
43
A face parte din Trupul Mistic nu înseamnă doar a-i consacra Domnului viața
noastră omenească, ci a ne însuși umanitatea vie a lui Cristos pe calea sacramentelor
creștine.115
3.2. Trupul Mistic, comuniune a Bisericii
Congar studiază Trupul Mistic, pornind de la imaginea biblică, așa cum ea se

găsește la sfântul Paul, unde Biserica ca și Trup al lui Cristos este privită ca fiind în
creștere de la fundamentul ei care este Cristos într-o coeziune a unui edificiu unic. În
această zidire a Trupului lui Cristos, creștinii sunt toți artizani116.
Părintele Congar, este influențat de ecleziologia lui Toma, pe care o
caracterizează ca fiind teocentrică și spirituală, antropologică și etică. El rezumă ideile
dominante în întrebările 7 și 8 din tertia pars a Summei, referitoare la harul lui Cristos
și la Cristos ca și cap al Bisericii, într-o propoziție: Cristos este capul umanității care a
primit o viață nouă orientată spre Dumnezeu, care are ca scop scop obiectele vieții
veșnice, iar pentru că este capul și principiul acestei noi economii a lucrurilor, conține
în sine toate efectele harului, care sunt în cele din urmă oferite Bisericii117.
Sfântul Toma a subliniat și mai mult, dacă este posibil, această noțiune
spirituală și personală a Bisericii118. Trupul lui Cristos apare mai degrabă format din
ansamblul spiritelor care prin har au același bine comun divin și deci dintr-un corpus în
sensul definit. Un astfel de trup este o ființă spirituală; în esență este comuniunea
sfinților119.
Scriitorul nostru indică faptul că în perioada modernă, această versiune unificată
a Bisericii nu a fost menținută și un supra-accent asupra dimensiunii vizibile și
115
Cf. J. FAMERÉE, ÉL’ecclésiologie d’Yves Congar, 71.
116
117
Y. CONGAR, The Mystery of the Church, 61; citat în T. I. MACDONALD, The ecclesiology of Yves Congar,
Foundational Themes, 225.
118
Y. CONGAR, Ecclesia ab Abel, 92; citat în T. I. MACDONALD, The ecclesiology of Yves Congar,
119
44
ierarhice a Bisericii a luat prioritate. Congar critică înțelegerea lui Sebastian Tromp
asupra ideii care o dezbracă de abilitățile sale de a unifica Biserica pământească cu cea
cerească120. Dar Congar susține că Tromp trebuie să recunoască în același articol din
partea a treia, întrebarea a opta, că Toma susține: „părinții antici aparțin aceluiași Trup
al Bisericii, căruia îi aparținem și noi”. În spatele acestei afirmații, în viziunea lui
Congar, se află întreaga noțiune antică de corpus sau collegium, înțeleasă ca ordinea
spirituală cu principiul său, Cristos. Acest trup este conceput în esența sa ca fiind
spiritual și fundația sau instituirea de Cristos este înțeleasă principal din punctul de
vedere al influenței spirituale, al revelației către Principiul său mult mai mult decât
conform unui punct de vedere propriu-zis istoric și ca eveniment al spațiului și al
timpului121.
Motivul pentru accentul lui Congar pe ecclesia ab Abel este dorința sa de a
recupera primatul Bisericii ca și comuniune a harului. El nu dorește ca dimensiunea
spirituală să fie ștearsă de o mediere eclezastică și ierarhică a adevărului și harului.
După părerea lui Congar, ecclesia ab Abel așa cum este exprimată în tradiție și
articulată de Toma, poate asigura faptul că dimensiunea spirituală nu va fi uitată 122.
Legat de enciclica Mystici Corporis, Congar consideră că, enciclica a fost
semnificativă pentru faptul că a unit viziunile lui Toma și ale lui Bellarmin. Conform
enciclicii, ceea ce sfântul Paul numește Trupul lui Cristos, nu este diferit de Biserica
vizibilă și ierarhizată123.
Înțelegere fundamentală a sensului Trupului Mistic la sfântul Paul, implică
sensul semantic al „trupului” ca manifestare a persoanei și sensul pe care Congar îl
descrie ca fiind antropologic-mistic sau soteriologic. În acest ultim sens, există o
120
121
Y. CONGAR, Ecclesia ab Abel, 97; citat în T. I. MACDONALD, The ecclesiology of Yves Congar,
122
Cf. T. I. MACDONALD, The ecclesiology of Yves Congar, Foundational Themes, 229-230.
123
Cf. T. I. MACDONALD, The ecclesiology of Yves Congar, Foundational Themes, 231.
45
identificare mistică a fiecărei persoane cu corpul personal al lui Cristos, o identificare

care se realizează prin acțiunea pe care Cristos o exercită asupra persoanelor prin botez
și euharistie124. Ignorând această dimensiune mistic-antropologică, „există pericolul ca
un concept normativ dogmatic așa cum este articulat de Mystici Corporis, adevărat în
limite, să lase deoparte interpretări serioase și valide ale exegeților” 125.
Congar consideră că Lumen Gentium reprezintă o descoperire semnificativă în
relația Trupului Mistic cu Biserica ca o comuniune de har. În ceea ce privește
conformitatea Lumen Gentium cu Mystici Corpus, Congar trece la numărul 8 din
decretul Conciliului Vatican II, care se intitulează „Biserica, atât vizibilă, cât și
spirituală”. În opinia sa, acest titlu afirmă lipsa de opoziție între societatea ierarhică și
Trupul Mistic al lui Cristos, adunarea vizibilă și comunitatea spirituală, Biserica
terestră și Biserica înzestrată cu daruri cerești. Nu trebuie să vedem aici două subiecte,
ci „o singură realitate complexă compusă din elemente duble, umane și divine”.
Biserica și Trupul Mistic desemnează aceeași realitate, dar aspecte diferite: Biserica,
instituția vizibilă; Trup Mistic aspectul harului dat persoanelor, acțiunea salutară a lui
Cristos126.
Astfel, dezvoltarea lui Congar arată progresul în ceea ce privește noțiunea
corpului lui Cristos de la viziunea paulină, organică, biologică, la noțiunea medievală a
unei mulțimi unite printr-un principiu spiritual și la noțiunea medievală a ecclesia ab
Abel care susține primatul comuniunii de har asupra instituției. Din excesul de accent
pus pe instituția contrareformei, Congar vorbește despre încercarea de a recrea un
echilibru între Biserică ca o comuniune a harului și o instituție a harului prin enciclica
Mystici Corporis și mai mult cu Lumen Gentium. În acest aspect al Bisericii ca o
comuniune a harului, punctul este pus pe faptul că Biserica este un organism
124
125
Y. CONGAR, Lumen Gentium no. 7, l’Église, corps mystique du Christ, 296-297; citat în T. I.
MACDONALD, The ecclesiology of Yves Congar, Foundational Themes, 232.
126
46
supranatural vivificat de Duhul Sfânt, o împărtășire susținută de revărsarea harului. În

acest aspect, Trupul lui Cristos este înțeles ca mai degrabă organic decât sociologic și
are un principiu divin de viață, Duhul Sfânt. Astfel, se îndepărtează de viziunea pur
piramidală a Bisericii către o viziune care se concentrează asupra Bisericii, bazată pe
comunitate, pe o soteriologie care indică înzestrarea tuturor creștinilor. Această viziune
se concentrează pe carisma creștinilor individuali care contribuie la edificarea Bisericii
și, prin urmare, se concentrează asupra comunității locale și a relațiilor acestor
comunități între ele127.
127
CONCLUZIE
Nici un alt teolog catolic nu a contribuit atât de mult la reînnoirea ecleziologiei

cât a contribuit Yves Congar. Putem să afirmăm, fără să fim acuzați de exagerare, că
toți pașii pe care i-a făcut ecleziologia catolică în ultimii 30 de ani au avut la bază
influența părintelui. Motivul nu constă în faptul că a elabora un nou model ecleziologic
cât în acela de a fi acoperit și explicat unele lacune din doctrina Bisericii, în special cât
privește Poporul lui Dumnezeu și Trupul Mistic128.
Congar a fost determinat să revină asupra Poporului lui Dumnezeu și să îl
explice, deoarece la Conciliu s-a făcut un compromis în această privință, s-a introdus o
nota praevia, la documentul Lumen Gentium, pentru a sublinia privilegiul papal129.
Congar nu dorea să renunțe la primatul papei, însă dorea să se treacă dincolo de
ierarhiologie. Acesta a fost marea influență a Conciliului Vatican al II – lea, în ceea ce
privește Poporul lui Dumnezeu. Faptul că nu au fost dezbătută la Conciliu toate
problemele legate de această temă l-a determinat pe Congar să ia din nou stiloul în
mână și să completeze și să actualizeze această temă.
128
Cf. Ș. LUPU, Miseterul Bisercii – Manual de ecleziologie, 152.
129
Cf. Y. CONGAR, My journal of the Council, 54.
48
Chiar și atunci când Congar vorbește despre Biserică ca Popor al lui Dumnezeu,
termen care subliniază mai ales aspectul istoricității Bisericii, are loc o anumită
abstractizare în care Poporul lui Dumnezeu este văzut întotdeauna în raport cu Trupul
lui Cristos130.
Trupul Mistic, nu este doar omenirea care se consacră lui Dumnezeu, și în imită
pe Cristos ci este omenirea care trăiește viața lui Cristos, sau, ceea ce înseamnă același
lucru, Cristos care își continuă viața sa în omenire. Noi îi consacrăm viața noastră
numai pentru c el să o umple cu a sa131.
Ecleziologia lui Congar este strâns legată ancorată în Sfânta Scriptură, Sfinții
Părinți și învățătura Magisteriului Bisericii. Este o ecleziologie nouă și inovatoare care
a reușit să acopere multe lacune din doctrina despre Biserică și să o aducă la zi
confrom instanțelor și exigențelor timpului nostru132.
Pentru contribuția sa în cadrul teologiei, Karl Lehman îl numește pe părintele
Yves Congar „un om al Bisericii și cu adevărat cel mai mare teolog al secolului
XX”133.
130
131
Cf. Y. CONGAR, Esquisses.du mystère de l’Église, 106; citat în Ș. LUPU, Miseterul Bisercii – Manual de
ecleziologie, 217.
132
Ș. LUPU, Miseterul Bisercii – Manual de ecleziologie, 155.
133
G. FLYNN, Yves Congar Theologian of the Church, Ed. Peeters Press, Louvain 2005, 10.
BIBLIOGRAFIE
CONGAR Y., Le concile de Vatican II. Son Église, Peuple de Dieu et Corps du
Christ, Ed. Beuachesne, Paris 1984.
CONGAR Y., Mon journal du Concile; trad. eng., My journal of the Council, tr. Mary
John Ronayne, Mary Cecily Boulding, Ed. ATF THEOLOGY, Adelaide 2012.
CONGAR Y., Vraie et fausse réforme dans l’église; trad. eng. True and false reforme
in the church, tr. P. PHILIBERT, Ed. Liturgical Press, Minessota 1967.
Constitutio dogmatica De Ecclesia, AAS; trad. rom. Constituția Dogmatică despre
Biserică, (Lumen Gentium), Conciliul Vatican II, Ed. ARCB, București 2000.
FAMERÉE J., L’ecclésiologie d’Yves Congar, Ed. Unievrsity Press, Leuven 1992.
FLYNN G., Yves Congar Theologian of the Church, Ed. Peeters Press, Louvain 2005.
LUPU Ș., Miseterul Bisercii – Manual de ecleziologie, Ed. Sapientia, Iași 2016.
LUTHER M., The large catechism.
MACDONALD T. I., The ecclesiology of Yves Congar, Foundational Themes, Ed.
Univeristy Press of America, New York 1984.

Înfluența Conciliului Vatican 2 Asupra Ecleziologiei Lui Yves Congar

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Înfluența Conciliului Vatican 2 Asupra Ecleziologiei Lui Yves Congar

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA „ALEXANDRU IOAN CUZA” DIN IAŞI

FACULTATEA DE TEOLOGIE ROMANO-CATOLICĂ

Influența celui de-al doilea Conciliu din Vatican

CAPITOLUL I: Poporul lui Dumnezeu.....................................................................7

3.5. Un popor alcătuit din femei și bărbați creștini.......................................21

CAPITOLUL AL II: Trupul Mistic..........................................................................26

AAS Acta Apostolicae Sedis

Poporul lui Dumnezeu

1. Perspectiva Conciliului asupra poporului lui Dumnezeu

1.1. Noul popor al lui Dumnezeu

păgâni o mulțime care să se contopească în unitate, nu după trup, ci în duh, și care să

slăbiciunii omenești, să nu se abată de la fidelitatea desăvârșită, ci să rămână mireasa

Participând la jertfa euharistică, izvor și apogeu al întregii vieți creștine, ei oferă

Miniștrii consacrați sacramental fac parte ca atare din sacramentul eclezial

1.3. Biserica omenească

Poporul sfânt al lui Dumnezeu participă și la misiunea profetică a lui Cristos

Poporul lui Dumnezeu nu numai că este constituit din diferite popoare, ci se

1.4. Biserica este universală

Există, într-adevăr, mulți care cinstesc Sfânta Scriptură ca normă de credință și

influență creștină pregătește niște posibilități pentru credință și strălucește în

În sfârșit, cei care nu au primit încă evanghelia, se raportează în diferite moduri

întreagă. Biserica se roagă și muncește pentru ca plinătatea lumii întregi să devină

2. Cum s-a ajuns la acest document

Figura centrală în comisia ecleziologică a fost P. S. Tromp, care se confruntă cu

3. Explicarea conceptului Poporul lui Dumnezeu de către Congar

Conciliul al doilea din Vatican este un început. El a declanșat un dinamism

3.1. Poporul lui Dumnezeu

La cererea cardinalului Suenens, în Lumen Gentium a apărut un capitol despre

3.2. Un popor luat dintre toate celelalte

În virtutea credinței și a carității se trece peste bariera culturală, iar Dumnezeu

3.3. În istorie, în itinerariul oamenilor

Imaginea Poporului lui Dumnezeu privește Biserica în istorie, întrucât însăși

3.4. Secularism imposibil

Se urmărește, deci, o „liturgie seculară”, adică o armonizare a lumii cu Biserica,

3.5. Un popor alcătuit din femei și bărbați creștini

O asemenea ecleziologie înnoiește și antropologia creștină. O viziune sănătoasă

3.6. Popor al lui Dumnezeu și Trupul lui Cristos

Protestanții preferă ideea de Popor al lui Dumnezeu pentru că le place ideea

Au fost nenumărați autori care au încercat să explice perspectiva părintelui Yves

Dumnezeu prin Scriptură. Consecința acestui studiu a fost redescoperirea continuității

păcătos. Poporul lui Dumnezeu al noului legământ dezvăluie un aspect dinamic și

În acest capitol este urmărită istoria conceptului teologic de Trup Mistic al

1. Trupul Mistic de-a lungul a 20 de secole

elementelor constituente ale perspectivei ecleziologice ce a marcat Conciliul Vatican

1.1. Primele secole

Congar pleacă de la o problemă de fond: Trupul Mistic a fost inițial o problemă

1.2. Sfântul Toma

După sfântul Augustin vine scolastica73. Mulți au abordat ideea de Cristos-caput

preluat și el imaginea cristologică a „Trupului Mistic” în partea a III-a, chestiunea a 8-

deoarece trebuiau să fie adunate o mulțime de argumente particulare pentru a se ajunge

1.3. Perioada Reformei

Reformatorii, în frunte cu Luther au complicat și mai mult lucrurile vorbind

Melanchthon ne oferă definiția a ceea ce este „Trupul Mistic” în perspectivă

1.4. Conciliul Tridentin

Urmează răspunsul pe care Biserica l-a dat în această controversă, insistând pe

sale91. Congar, scria: „Biserica este văzută și definită nu ca un organism animat de

1.5. Perioada post-tridentină

Pericolul de a concepe „Trupul Mistic” și Biserica în mod pur sociologic și

Deși s-a rămas la această definiție, perspectiva „Trupului Mistic” începea să

Lucrările din cadrul comisiilor nu se desfășurau în mod public. Cel puțin

Comisia teologică de pregătire, stabilită de papa Ioan al XXIII-lea, elaborase o

Nu există deci o adaptare strictă, adică exclusivă, între Biserica-Trupul lui

Părintele Congar este exponentul principal din această perioadă, deoarece el a