Bazele esteticii marxist-leniniste

Academia de științe a URSS Institutul de filozofie. Institutul de istorie a artelor

Editura Politică, București, 1961

SECȚIUNEA I
 „Estetica științifică este legată de filozofia marxist-leninistă, pe ale cărei principii se
întemeiază și după ale cărei metode se călăuzește, mai ales în două chestiuni principale.
În primul rând, sub raport gnoseologic, deoarece baza esteticii marxist-leniniste o
constituie teoria materialist-dialectică a cunoașterii. [...] Estetica marxistă rezolvă
problema raportului estetic față de realitate călăuzindu-se după tezele fundamentale ale
filozofiei marxist-leniniste cu privire la prioritatea existenței și caracterul de factor
secund al conștiinței, precum și cu privire la dialectica relațiilor dintre realitatea obiectivă
și gândire, în legătură organică cu practica. Cu alte cuvinte, estetica marxist-leninistă
dezvăluie esența conștiinței estetice bazându-se pe teoria leninistă a reflectării.
În al doilea rând, estetica marxist-leninistă se întemeiază pe concepția materialistă despre
societate și despre istoria ei. Numai teoria materialistă a procesului istoric permite
rezolvarea justă a problemelor originii și dezvoltării conștiinței estetice în general și ale
artei în special, înțelegerea justă a legilor fundamentale ale dezvoltării istorice a artei,
precum și a rolului ei social.” (p. 12)
 Marxism-leninismul este expresia clasei muncitoare; o cultură proletară.
 „Principala menire a esteticii marxist-leniniste este să contribuie la întărirea legăturii artei
cu viața poporului și să ajute arta să-și îndeplinească cu succes nobila ei sarcină – aceea
de a mobiliza poporul la obținerea unor noi succese în construirea comunismului. Țelul ei
de căpetenie este să slujească poporul, să sprijine lupta lui pentru înflorirea culturii
artistice a societății, pentru dezvoltarea practicii artistice a realismului socialist.” (p. 18)
 „Conștiința estetică, ca parte a conștiinței sociale, o vom defini ca totalitate a gusturilor,
concepțiilor și reprezentărilor artistice, a idealurilor și programelor artistice elaborate în
practica socială.” (p. 21)

Principalele etape în dezvoltarea teoriilor estetice

1. Estetica Greciei și Romei în epoca orânduirii sclavagiste

  „Conținutul principal al dezvoltării gândirii filozofice-estetice în Grecia antică l-a
reprezentat lupta dintre materialism și idealism, care reflecta în ultimă analiză lupta
dintre forțele progresiste și cele reacționare existente în societatea antică. [...]
Gândirea estetică greacă s-a născut din încercarea de a teoretiza practica artistică a
epocii.” (p. 29)
 „După Socrate, omul este moral în măsura în care știe ce este virtutea, adică în
măsura în care înțelege în ce constă frumosul și binele.” (p. 30)
 „După Platon, frumosul nu există în lumea pământească, ci în lumea ideilor. [...]
Platon este un adept al teoriei imitației, pe care o dezvoltă în spirit idealist.” (p. 31)
 „Aristotel consideră că izvorul plăcerii estetice nu se află în lumea ideilor și a altor
esențe transcendente, ci în interesul real al oamenilor de a cunoaște. După Aristotel,
arta este una din formele activității de cunoaștere a oamenilor.” (p. 33)

3.Estetica evului mediu timpuriu

 „Augustin era puternic influențat de neoplatonism. El a adoptat ideea lui Plotin că lumea
este, în ansamblu, frumoasă, deși cuprinde și urâtul. Lumea este frumoasă fiindcă a făcut-
o dumnezeu. După Augustin, dumnezeu „este sursa oricărei frumuseți și frumusețea
supremă”. Arta redă nu înfățișarea reală a acestei frumuseți, ci numai formele ei
substanțiale. De aceea, afirmă el, trebuie să placă nu opera de artă, ci ideea divină pe care
o cuprinde. [...] Punctul de vedere al lui Augustin se deosebește totuși de acela al lui
Plotin. După Plotin, frumosul transcendent se încorporează în obiectele finite în virtutea
unui proces de dezvoltare firesc, dintr-o necesitate lăuntrică. La Augustin, ritmul
armonios pătrunde în lumea lucrurilor sensibile din voia lui dumnezeu.” (p.41)
 „În „Banchetul”, Dante afirmă că o operă poetică are patru sensuri: cel literal, cel
alegoric, cel etic și cel anagogic (adică sensul care înalță sufletul spre cer, misterios,
mistic).” (p.42)

6.Estetica în perioada formării relațiilor capitaliste

 „Cultura din perioada apariției relațiilor capitaliste în Europa a fost numită cultura
Renașterii.” (p. 57)
  „În doctrina estetică din timpul Renașterii întâlnim motive optimiste, pozitive. Nu din
întâmplare problema frumosului a stat în centrul atenției umaniștilor. Ei cercetau plini de
zel frumosul, armonia, proporția, grația deoarece erau convinși că omul năzuiește mereu
să contemple frumosul. ” (p. 59)
 „Îndrăgostiți de frumusețea lumii reale, umaniștii cereau ca arta să reproducă în primul
rând natura și omul – cea mai desăvârșită creație a acesteia.” (p. 59)
 „Estetica Renașterii este în primul rând o estetică a idealului. Pentru umaniști însă idealul
nu se opune realității.” (p. 61)

7. Estetica clasicismului

 „Reprezentanții clasicismului caută și ei armonia dintre individual și social, dar în

concepția lor individul este subordonat principiului abstract al statului. De aceea, măsura
apare la ei ca un principiu exterior limitativ.” (p. 63)
 „Cu toate lipsurile și cu toată limitarea sa istorică, estetica clasicismului cuprinde o serie
de elemente raționale. Meritul principal al clasicismului îl constituie profesarea cultului
rațiunii. Ridicând rațiunea la rangul de arbitru suprem al creației artistice, el dădea o
lovitură zdrobitoare anarhiei feudale, autorității feudale-religioase în domeniul teoriei și
practicii artei.” (p.66)
 „Clasicismul cerea ca în artă să fie exprimate idei importante ca patriotismul, simțul
datoriei, înfrânarea pasiunilor egoiste, simțul social, eroismul, noblețea.” (p. 66)

8. Estetica iluminismului

a. Iluminismul englez

 Anglia – sec. XVIII, primul loc printre țările capitaliste pe dezvoltarea economică;
centrul dezvoltării culturii burgheze; aici apar ideile fundamentale ale esteticii
iluminismului.
 „Prima particularitate a esteticii iluminismului englez o constituie faptul că ea pornește de
la omul real – omul societății burgheze din epoca respectivă. Esteticienii englezi apără
principiile sensualismului, empirismului, pătrunse în parte de materialism. [...] A doua
trăsătură caracteristică a gândirii estetice engleze din epoca iluminismului o constituie
orientarea ei antipuritană. După cum se știe, mișcarea puritană era ostilă artei, mai ales
 teatrului. După părerea puritanilor, teatrul îl distrage pe om de la rugăciune, favorizează
lenea și desfrâul, contribuie la depravarea oamenilor, îi îndeamnă să încalce disciplina
etc. Moraliștii și teoreticienii de artă englezi se străduiesc să biruie acest ascetism
primitiv al puritanilor. În sfârșit, a treia trăsătură caracteristică a acestei estetici o
constituie faptul că ea considera arta o călăuză a adevăratei moralități.” (p. 67)

b. Iluminismul francez – „Cultura iluminismului francez a pregătit din punct de vedere

ideologic prima revoluție burgheză din Franța, care a fost a treia insurecție de mari proporții a
burgheziei împotriva feudalismului. Particularitatea acestei insurecții a constat în faptul că ea a
lepădat veșmântul religios și a fost dusă până la lichidarea definitivă a aristocrației. Faptul acesta
a determinat caracterul combativ, ofensativ, intransigent și radical al ideilor iluminiștilor
francezi.” (p. 72)

 Voltaire – întemeietorul mișcării iluministe. „Rațiunea și știința – aceasta era deviza

conducătorului iluminiștilor. [...] El a folosit pe larg în lupta sa mijloacele artistice.
Dramele, romanele filozofice, versurile au reprezentat pentru el o armă de combatere a
obscurantismului, ca și publicistica, pamfletul anticlerical, tratatul filozofic sau articolele
de popularizare a științei. [...] Principala contradicție a lui Voltaire în domeniul esteticii a
constituit-o faptul că el a încercat tot timpul să întruchipeze într-o formă clasică
conținutul nou, complexul nou al ideilor iluministe-burgheze. Pentru el, Racine și
Corneille sunt autorități indiscutabile.” (p. 72)
 „Stindardul filozofic al iluminiștilor francezi din cea de-a doua perioadă a fost
materialismul. Clasicii marxism-leninismului au relevat și limitele acestei forme de
materialism: caracterul metafizic, contemplativ, mecanicismul, interpretarea idealistă a
vieții sociale. Cu tot caracterul lor progresist, iluminiștii burghezi n-au putut depăși
limitele epocii, fiind mărginiți, în virtutea împrejurărilor istorice, de orizontul lor
burghez.
Iluminiștii consideră omul sub două aspecte: ca ființă egoistă, care urmărește propria sa
bunăstare materială, și ca „persoană alegorică, juridică” (Marx), cu alte cuvinte ca
„burghez” și „cetățean”.” (p. 73)
 Diderot – cel mai profund și mai talentat reprezentant al iluminismului francez; puternic
influențat de ideile iluminismului englez. Consideră natura mai presus decât arta.
 „După părerea lui Diderot, arta reprezintă o activitate asemănătoare cu cunoașterea
științifică.” (p. 75)
 „Diderot opune teatrului clasicist, cu subiectele sale luate din antichitate, cu eroii aleși
din rândurile nobilimii și cu dominația rațiunii abstracte, un teatru cu o tematică luată din
viața de toate zilele, care zugrăvește oameni simpli, obișnuiți, patetismul stării a treia. În
legătură cu aceasta, el propune noi genuri: 1) comedia burlescă, satirizând viciul și
prostia; 2) comedia de moravuri, care să zugrăvească întruchiparea virtuții și datoriei; 3)
tragedia burgheză, menită să înfățișeze frământările și necazurile familiale; 4) tragedia
istorică înaltă, consacrată evenimentelor sociale și întâmplărilor din viața oamenilor mari.
Comedia de moravuri și tragedia burgheză formează genul de mijloc, care constituie un
fel de miez al dramaturgiei. Diderot pune accentul tocmai pe aceste două genuri.” (p. 77)
 „Principala problemă pe care o examinează Rousseau este aceea a inegalității sociale și a
căilor de înlăturare a ei. După Rousseau, inegalitatea socială constituie principalul izvor
al răului. [...] În „Scrisoare către D'Alembert despre spectacole” și în „Noua Heloise”
Rousseau caută să demonstreze că teatrul pervertește oamenii. El analizează în
amănunțime dramaturgia clasică și contemporană, străduindu-se să demonstreze
caracterul ei amoral. Rousseau nu-l cruță nici măcar pe Moliere. El propune ca în locul
spectacolelor de teatru să se organizeze serbări populare.” (p. 78)

c. Iluminismul german – etapa inițială de dezvoltare a esteticii clasice germane.

 „Lessing vede în clasicism cea mai pregnantă manifestare a conștiinței stoice a sclavilor.
Concepția morală-estetică a clasicismului a făcut ca artele plastice să fie preferate tuturor
celorlalte arte.” (p. 81)
 „La teatru trebuie să aflăm nu ceea ce a făcut un om sau altul, ci ce va face orice om cu
un anumit caracter în anumite condiții date. Scopul tragediei este într-o măsură mult mai
mare filozofic decât istoric.” (p. 83) (G. E. Lessing, „Dramaturgia din Hamburg”,
Academia, 1936, pp. 76-83)
 „Herder consideră creația populară drept izvorul nesecat al oricărei poezii. [...] Totodată
Herder subliniază că adevăratul gust se formează nu la cuțitele mecenaților, nu în înalta
societate, ci în popor. Numai poporul este exponentul gustului cu adevărat sănătos.” (p.
84)
 „Ca toți iluminiștii, Froster considera că scopul artei este să popularizeze ideile înaintate.
[...] Froster rezolvă în spirit materialist problema atitudinii artei față de realitate. Apărând
teza că arta reproduce viața, Froster subliniază totodată că natura „este înnobilată de focul
pur al poeziei” și nu copiată pur și simplu de aceasta”.” (p. 85)
 Shiller pledează pentru crearea unui teatru național. „În raționamentele sale, Schiller
înclină să considere că imaginea artistică nu reprezintă nici realitatea și nici adevărul.
Schiller leagă imaginea de senzorialitate și de idei, fără să o identifice nici cu senzorialul
și nici cu spiritualul.” (p. 88)
 „Goethe cunoștea perfect arta și literatura europeană. Decenii în șir el a condus teatrul, a
studiat cu atenție arhitectura, pictura și sculptura din diferite epoci și ale diferitelor
popoare. El a fost un poet și un dramaturg genial.” (p. 91)
 „Concepția estetică a lui Goethe din perioada clasică are la bază înțelegerea naturii
antagoniste a formelor de organizare socială apărute în urma revoluției. Dar această
concepție este utopică. Ea se întemeiază pe presupunerea că prin dezvoltarea formei
artistice se poate înlătura ostilitatea materialului din viață contemporan față de artă.” (p.
92)
 „Teza potrivit căreia arta este legată de viață, viața determină arta, conținutul și forma ei,
înflorirea și declinul ei revine în toate lucrările teoretice ale lui Goethe și în toate operele
sale de artă unde sunt atinse într-un fel sau altul probleme de estetică.” (p. 93)
 În opinia sa, arta este „reflectare a vieții”.
 „După Goethe, arta, prin natura sa, cere generalizare, tipizare. Totodată el subliniază că
generalizarea artistică trebuie să aibă anumite limite, nu e admisibil ca ea să ducă la
alegorie, la simbol arid.” (p. 94)
 „Goethe a afirmat în repetate rânduri că artistul trebuie să fie învățătorul poporului,
deoarece arta adevărată își îndeplinește misiunea numai în cazul când îl învață pe om să
se comporte just, când îl îndeamnă la acțiune pentru afirmarea în viață a adevărului,
binelui și frumosului. Pentru Goethe adevărul, binele și frumosul reprezintă un principiu
activ unic.” (p. 95)
 „Totodată, Goethe a acordat în permanență o atenție deosebită formei. Conținutul,
menționa el, își impune forma sa. Goethe considera că forma este obiectivă. El era
 convins că diferitele genuri de artă sunt determinate nu de bunul plac al artistului, ci de
condițiile sociale în care se nasc genurile respective.” (p. 95)

9. Estetica idealismului clasic german

 „Întemeietorul idealismului clasic german a fost Immanuel Kant (1724 – 1804).
Concepția lui despre lume este cât se poate de contradictorie. Pe de o parte, Kant combate
scolastica lui Wolff, apără drepturile rațiunii, analizează religia numai „în limitele
rațiunii” și admite existența „lucrurilor în sine”, adică postulează o teză materialistă.
Creând teoria nebulară, el dă o puternică lovitură concepțiilor metafizice-idealiste despre
univers, declară că omul nu poate fi privit drept un mijloc, că el trebuie considerat numai
ca scop în sine etc. Făcând aceste afirmații, Kant se manifestă ca adversar al
feudalismului și al bazelor ideologice ale acestuia. Pe de altă parte, el proclamă că „lucrul
în sine” este incognoscibil și susține că legile naturii sunt produse ale activității rațiunii.
El limitează posibilitățile rațiunii, pentru a face loc credinței, transformă interesele
materiale în interese pur ideologice, formulează postulate morale drept bază a tuturor
considerațiilor sale speculative despre un om ireal, „neempiric”. În acest caz, Kant face
apologia concepției clericale medievale despre lume, apără principii ideologice pe care
tot el le combate.” (p. 96)
 Kant vede estetica drept o știință pur filozofică.
 După Hegel, arta reprezintă o treaptă în dezvoltarea spiritului absolut, care nu constituie
decât o considerare retrospectivă (o „reamintire” sau o „autoaprofundare”) a întregii
evoluții anterioare a spiritului. Așadar spiritul absolut are ca obiect nu prezentul sau
viitorul, ci numai trecutul. Hegel, care a anunțat sfârșitul istoriei, nu putea înțelege altfel
nici menirea cunoașterii.” (p. 112)

10. Estetica democraților revoluționari ruși din secolul al XIX-lea

 „Estetica democrat-revoluționară n-a analizat niciodată problemele estetice în funcție de

cerințele unui sistem „atotcuprinzător” de cunoaștere teoretică, construit speculativ.
Dimpotrivă, democrații revoluționari ruși erau convinși că problemele estetice pot fi
rezolvate numai prin generalizarea teoretică a faptelor.” (p. 121)

11. Apariția și dezvoltarea esteticii marxist-leniniste

a. Concepțiile estetice ale lui Marx și Engels

 Karl Marx (1818 – 1883); Friedrich Engels (1820 – 1895)

 „Măreția lui Marx și a lui Engels constă în faptul că ei au fost primii gânditori din istorie
care au explicat de pe poziții materialist-dialectice procesul de dezvoltare a societății. [...]
Marx și Engels au creat o filozofie cu adevărat științifică, materialismul dialectic și
istoric, care își propune drept sarcină să cunoască dezvoltarea naturii, societății și
gândirii, concepută ca un proces legic, unic și închegat.” (p. 137)
 „Materialismul istoric consideră că baza economică reprezintă principiul care determină
legile dezvoltării istorice a literaturii, artei și celorlalte fenomene de suprastructură. În
lumina acestui fapt formele ideologice, printre care literatura și arta, apar ca ceva
secundar față de bază.” (p. 139)
 „Din punctul de vedere al lui Marx nu este câtuși de puțin obligatoriu ca avântul
economic al societății să-i corespundă un avânt similar în domeniul literaturii și artei. ”
(p. 140)
 „Însăși orânduirea capitalistă este ostilă artei și frumosului. Arta poate fi salvată numai
prin transformarea pe cale revoluționară a relațiilor sociale. Revoluția socială este singura
care creează posibilități nelimitate pentru un progres infinit în domeniul dezvoltării
culturii artistice a omenirii.” (p. 141)
 „După Marx și Engels, tipicul nu înseamnă redarea aridă, abstractă a unei trăsături de
caracter, nici „media” naturalistă, nici „idealul” lui Schiller, ci unitatea dialectică a
trăsăturilor esențiale, unitate în care se reflectă în toată bogăția ei viața, cu cele mai
importante contradicții sociale, filozofice – morale și ideologice ale epocii. Într-un tip se
îmbină în mod organic legicul și elementul fenomenal-concret, elementul general-uman
și cel istoricește trecător, social-universalul și individualul.” (p. 144)
 „Întemeietorii marxismului au arătat că în cursul dezvoltării istorice se schimbă raportul
de forțe dintre clase, se schimbă rolul lor în evoluția societății. În conformitate cu acest
lucru se schimbă și rolul lor în dezvoltarea culturii spirituale.” (p. 144)
 „Meritul uriaș al lui Marx și Engels este de a fi dat soluția cu adevărat științifică a
problemei privitoare la originea și specificul simțului estetic. Ei nici nu se gândeau să
considere simțul estetic drept o însușire înnăscută a omului. După părerea lor, simțul
estetic reprezintă una dintre formele raportului practic-concret față de realitate, care s-a
 dezvoltat în mod istoric. Ei considerau conștiința estetică drept un mijloc de însușire a
lumii obiective.” (p. 147)

b. Problemele de estetică în lucrările propagandiștilor marxismului de la sfârșitul

secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea

 Paul Lafargue (1842 – 1911) – socialist francez, teoretician și propagandist de seamă

al marxismului, autorul unei serii de lucrări remarcabile în domeniul materialismului
dialectic și istoric, al economiei politice, istoriei, lingvisticii etc.
 considera că literatura burgheză poate fi doar falsă.

12. Etapa leninistă în dezvoltarea esteticii marxiste

 Vladimir Ilici Lenin (1870 – 1924) – „În teoria sa estetică, V. I. Lenin a dezvoltat, a
aprofundat și a îmbogățit tezele fundamentale ale lui Marx și Engels în domeniul esteticii.
După cum se știe, Marx și Engels socoteau că arta și literatura își au legile lor distincte de
dezvoltare; cu toate acestea, ele nu pot fi înțelese just dacă se ține seamă numai de legile
lor specifice. Lenin abordează problema în același fel.” (p. 156)
 „După Lenin, marii artiști nu pot ocoli problemele pe care le ridică epoca lor, nu pot să
nu reflecte trăsăturile și fenomenele esențiale ale epocii. Măreția artistului poate fi
apreciată prin profunzimea cu care cunoaște el aspectele esențiale ale realității, deoarece
o adevărată operă de artă cuprinde în mod obligatoriu adevărul obiectiv.” (pp. 158-159)

SECȚIUNEA A II-A

Raporturile estetice față de realitate

 „Atitudinea estetică față de realitate constituie una dintre formele raportului omului față
de lumea înconjurătoare, raport determinat de practică.” (p. 178)
 „Caracterul concret-senzorial și unitar al raportului estetic față de realitate nu trebuie
confundat cu percepția elementară senzorială. În cadrul cunoașterii estetice a lumii, omul,
ca și în știință, pătrunde în esența obiectului, în conținutul și în semnificația lui, dar îl
 îmbrățișează în formă plastică, prin întreaga bogăție a laturilor concrete, a proprietăților și
particularităților obiectelor singulare.” (p. 181)
 „Pentru atitudinea estetică față de realitate, experiența nemijlocită are o însemnătate
uriașă.” (p. 184)
 „Raportul estetic față de realitate reprezintă, ca și teoria, un mijloc de cunoaștere a
realității. Reflectând lumea lucrurilor concrete, arta își propune drept scop cunoașterea
lor, dezvăluirea semnificației, esenței, necesității lor. Dar această esență se exprimă nu în
noțiuni, ci apare „vizibilă”, distinctă, chiar în obiect.” (p. 184)
 „Raportul estetic al omului față de realitate este un raport social. Judecățile estetice și
aprecierea însușirilor fenomenelor concrete sunt accesibile numai conștiinței omului
social.” (p. 189)

Arta și rolul ei în viața societății

1. Esența artei
 „Așadar, arta reprezintă o formă de activitate universală, general umană și are o
uriașă însemnătate în dezvoltarea socială.” (p. 195)
 „Marxismul nu consideră arta în mod izolat și, de aceea, o explică nu prin ea însăși, ci
prin legăturile ei reale cu întregul ansamblu al celorlalte fenomene sociale, și în
primul rând în legătura cu baza materială a societății: baza economică, structura
socială, lupta de clasă.” (p. 197)
 „O operă de artă, indiferent din ce gen ar face parte, exercită o influență multilaterală
asupra omului tocmai datorită caracterului multilateral și complex al esenței artei.” (p.
197)
 „Operele de artă constituie un rezultat al modificării, al prelucrării realității de către
om.” (p. 198)
 „Deosebirea dintre artă și orice altă activitate concret-senzorială constă în faptul că
opera de artă reprezintă întotdeauna un rezultat al activității spirituale, al cunoașterii
de către om a anumitor laturi ale realității, exprimarea într-un obiect a atitudinii
spirituale a omului față de realitate, a gândurilor și sentimentelor lui. Țelul artei este
 de a influența sentimentele, voința și gândirea omului, de a-i transmite anumite
cunoștințe, o anumită apreciere a fenomenelor realității.” (p.199)
 „Specificul reflectării realității de către artă este determinat de faptul că, după cum am
mai arătat, în artă își găsește expresia cea mai deplină și mai concentrată însușire
estetică a lumii de către om.” (p. 200)
 „Esența artei constă tocmai în faptul că ea reprezintă cunoașterea estetică a lumii,
având drept țel schimbarea vieții în conformitate cu anumite idealuri social-estetice.
Aceste idealuri iau naștere în sânul societății ca expresie a anumitor interese sociale,
iar dacă este vorba de societatea împărțită în clase – ca expresie a intereselor de clasă.
Reflectarea realității în imagini artistice reprezintă cea mai importantă particularitate
a artei. Arta reflectă fenomenele realității în mod unitar, în unitatea dintre conținut li
formele sensibile.” (p. 200)
 „Lenin ne învață că arta trebuie să slujească poporului; rolul social al artei constă în
primul rând în funcția cognitivă a imaginilor ei artistice, care pot și trebuie să ajute
milioanelor de oameni ai muncii să priceapă evenimentele realității, să le cunoască și
să le aprecieze just, să se încadreze activ în lupta pentru transformarea revoluționară a
societății.” (p. 201)

2. Arta și celelalte forme ale ideologiei

 „Teoria «artei pure» afirmă că artistul nu poate și nu trebuie să fie exponentul
ideilor politice, filozofice, etice sau de altă natură ale contemporaneității. Estetica
marxist-leninistă pornește însă de la premisa că legătura dintre artă și celelalte
forme de ideologie nu este în contradicție cu specificul artei și cu sarcinile ei.” (p.
206)
 „Trebuie subliniată în primul rând legătura reciprocă dintre artă și politică.
Firește, arta nu este o simplă anexă a politicii, o ilustrare prin imagini a tezelor
acesteia. Totodată, însă, legătura dintre artă și politică este incontestabilă, mai ales
în acele momente ale istoriei când politica se află în centrul intereselor sociale.
Din momentul în care societatea s-a împărțit în diferite clase, raporturile dintre
clase, lupta dintre ele au devenit principalul conținut al procesului social.” (p.
207)
  „Influența ideologiei politice asupra conținutului artei apare în modul cel mai clar
atunci când comparăm cultura artistică a claselor antagoniste între care se
desfășoară o luptă neîmpăcată. Astfel, arta clasicismului aristocratic, care reflecta
interesele și năzuințele politice ale monarhiei absolute, este întemeiată pe
respectarea unei serii de canoane concepute drept condiții ale «bunului gust».” (p.
208)
 „Opera de artă întruchipează idealul artistului, iar acest ideal nu este atemporal,
rupt de realitate; conținutul ideal nu este atemporal, rupt de realitate; conținutul
lui are un caracter istoric concret și depinde de poziția socială a artistului.” (p.
209)
 „Reflectarea raporturilor morale dintre oameni și a fizionomiei etice a individului
are o însemnătate uriașă în artă. Nu întâmplător arta este denumită tabloul
moravurilor. Din timpurile cele mai vechi și până în zilele noastre, arta înfățișează
caractere omenești, conflicte între oameni, cele mai complexe probleme morale.
Conținutul moral al artei are o influență deosebită asupra calității operelor de artă.
Această influență este determinată de faptul că nu numai arta, dar și viața, în speță
relațiile etice dintre oameni, fizionomia lor etică au o valoare estetică.” (p. 210)

LEGILE ISTORICE ALE DEZVOLTĂRII ARTEI

Arta în epoca capitalismului

 „Burghezia acceptă o artă lipsită de idei, adică lipsită de o mare însemnătate în

viața oamenilor, redusă la funcția de simplă plăcere senzorială, de distracție, de
stupefiant sau rebus intelectual. Arta nevoită să se supună cerințelor burgheziei
este îndrumată pe două făgașe principale. Primul este, să zicem așa, arta
distractivă, care permite ca viața să nu fie prea plicticoasă, o artă superficială,
menită să preocupe imaginația oamenilor care nu fac nimic. Din acest soi de artă
fac parte literatura bulevardieră de toate genurile (inclusiv «comics»-urile
ultramoderne), pictura de salon, produsă în cantități uriașe și care transmite treptat
o parte din funcțiile sale fotografiilor picante etc. În sfârșit, tot aici se încadrează
 faimoasele filme hollywoodiene: de aventuri, pornografice, polițiste, «de groază»,
sentimentale.” (p. 308)
 „Arta secolului al XIX-lea și-a găsit expresia cea mai înaltă în literatură, o
literatură dinamică, cu bogate posibilități de analiză psihologică, folosind
mijloace artistice suple, având legături cu publicistica și propaganda și fiind
dependentă într-o măsură foarte redusă de formele materiale de întruchipare. Ca
niciodată în trecut, posibilitățile estetice ale cuvântului ating în epoca modernă
dezvoltarea lor culminantă.” (pp. 313-314)
 „„Literatura franceză și cea engleză au un rol uriaș în cultura universală a
secolului al XIX-lea. Pe fundalul larg al vieții sociale, corifeii literaturii franceze
au dezvăluit conflictul tragic dintre individ și societate, contraindicațiile dintre
forțele potențiale ale omului și puterea banilor, care îl mutila sufletește.” (p. 314-
315)
 „Literatura rusă a dat lumii în secolul al XIX-lea numeroși artiști remarcabili;
impresionează diversitatea lor, originalitatea lor, iar mesajul lor social principal
comun este chemarea la eliberarea omului.” (p. 316)
 „În primul rând, procesul dezvoltării artei în ansamblu se desfășoară în legătură
cu dezvoltarea istorică a societății și depinde de aceasta. [...] Arta întruchipează
cele mai bune năzuințe ale omenirii, le «materializează», se opune prin însăși
existența ei spiritului distrugerii, afirmă principiul constructiv. Așadar, impulsul
lăuntric al dezvoltării artei a fost întotdeauna năzuința de a dezvolta și evidenția în
om ceea ce este cu adevărat uman.” (p. 320)

CARACTERUL POPULAR, CARACTERUL DE CLASĂ ȘI PARTINITATEA

ARTEI

1. Poporul și arta
 „Prin caracterul popular se dezvăluie deosebit de pregnant însemnătatea artei pentru
întreaga omenire. Operele de artă pe care le numim populare exprimă cu deosebită
vigoare treapta cea mai înaltă atinsă de conștiința socială într-o epocă anumită. Aceste
opere redau concentrat prin limbajul artei ideile, sentimentele, pasiunile și stările de spirit
ale societății timpului lor, reflectă starea reală a societății și sunt expresia celor mai
 nobile și mai umane năzuințe ale omenirii în lupta ei pentru condiții de existență cât mai
demne. Caracterul popular este deci o calitate determinată de legătura artei cu epoca ei.”
(p. 232)
 „Arta cu adevărat populară creează sentimentul continuității la generațiile care se
succed.” (p. 324)
 „Diviziunea muncii și formarea claselor sociale destramă unitatea organică care a existat
între producția materială și cea spirituală în primele stadii ale dezvoltării societății. Din
această cauză, într-un stadiu mai avansat al societății împărțite în clase, arta se
îndepărtează de popor și poporul de artă. După cum a arătat Lenin, numai revoluția
socialistă poate rezolva această contradicție. Arta se dezvoltă parcă în două direcții. Pe de
o parte, în sânul poporului continuă să ființeze o artă numită îndeobște creație populară.
Ea cuprinde cântecele, dansurile și ornamentele populare, precum și unele genuri de
artizanat. Pe de altă parte se dezvoltă, în toată bogăția și complexitatea manifestărilor ei,
creația artistică individuală profesională. Roadele acesteia din urmă sunt accesibile numai
unei părți restrânse a societății, în special claselor dominante”. (p. 326)
 „Afirmând că (p. 328) în teatrul popular spectatorii trebuie să fie în același timp și actori,
el voia să spună că poporul trebuie să participe la activitatea artistică, la crearea operelor
de artă și să se bucure de ele. El leagă acest ideal al artei de o orânduire socială liberă,
întemeiată pe egalitatea naturală a oamenilor. Ideea formulată de Rousseau este în cel mai
înalt grad progresistă, deoarece el afirmă caracterul autentic popular al artei și al oricărei
activități artistice. Dar, respingând inegalitatea socială și lăsând îndemnul «înapoi în
natură», Rousseau nega totodată acele forme de artă care nu s-au dezvoltat nemijlocit în
mijlocul poporului. Iată de ce filozoful considera necesar ca ele să fie suprimate.” (p.
329)
 „Pentru Hegel, caracterul popular este cel mai important criteriu al valorii operelor de
artă.” (p. 329)

3.Caracterul popular și partinitatea în artă

 „Engels scria că Eschil, părintele tragediei, și Aristofan, părintele comediei, au fost,

întocmai ca Dante și Cervantes, poeți cu o tendință pronunțat exprimată, iar principalul
 merit al operei lui Schiller «Intrigă și iubire» constă în faptul că ea reprezintă prima
dramă germană cu tendință politică.” (p. 253)
 „Partinitatea asigură legătura organică a artei cu toate evenimentele arzătoare ale vieții,
cu lupta milioanelor de oameni pentru idealurile lor, ea dă artistului fericirea de a fi
alături de poporul luptător.” (p. 358)

4.Caracterul popular și specificul național al artei

 „Evoluția fiecărei culturi naționale se caracterizează atât prin dezvoltarea elementelor

autohtone, cât și prin asimilarea de elemente ale altor culturi artistice naționale. Procesul
de asimilare a dus la îmbogățirea reciprocă a culturilor artistice ale popoarelor.” (P. 364)
 „Așadar, caracterul popular al artei este determinat de următorii factori: de legătura cu
viața marii majorități a poporului muncitor, de concordanța dintre conținutul artei și
interesele maselor populare, precum și de legătura ei organică cu particularitățile
naționale ale poporului respectiv. Caracterul popular nu trebuie identificat cu
popularitatea.” (p. 370)
 „Condiția obligatorie pentru ca arta să aibă un caracter popular este un conținut de idei
democratic, progresist și o autentică valoare artistică. Numai operele care afirmă idealuri
sociale progresiste și dau dovadă de o înaltă măiestrie merită să se bucure de aprecierea
întregului popor.” (p. 371)

ARTISTUL

 „Fiecare operă de artă este rezultatul unei activități omenești. Îndărătul artei stă
persoana artistului.” (p. 377)
 „De obicei, în artă, cea mai importantă trăsătură a talentului este considerată a fi
afectivitatea.[...] Artistul trebuie să poată «participa» sufletește la orice fenomen
asupra căruia își îndreaptă privirile, emoționându-se, bucurându-se, întristându-se,
mâniindu-se etc. [...] De această însușire este legat simțul acut al obiectului
caracteristic oricărui artist autentic, deosebita sa clarviziune în contactul cu lumea
infinit de variată a lucrurilor concrete.” (p.380)
 „La drept vorbind, capacitatea artistului de a observa și de a-și retrăi impresiile
înseamnă tocmai capacitatea sa de a se înflăcăra de cele văzute, de a fi emoționat de
 cele văzute, de a-și folosi fantezia în munca de creație, pentru a pătrunde mai adânc în
esența lucrurilor.” (p. 381)
 „Operele de artă care reflectă viața în mod veridic sunt totdeauna rezultatul unei
creații conștiente, în sensul că artistul își dă clar seama de ceea ce face și ce
urmărește. Cu alte cuvinte, el își dă seama, de pe poziția concepției sale despre lume,
de conținutul, scopul și tendința creației sale. Tocmai acest fapt determină alegerea de
către artist a anumitor fenomene din realitate și redarea lor sub aspectele care prezintă
pentru el cea mai mare importanță și în corelațiile care îl interesează cel mai mult.”
(p. 387)

SECȚIUNEA A III-A

Tragicul și comicul

1. Caracterizare generală a tragicului și comicului

 „Tragicul corespunde celor mai acute și mai dureroase contradicții și conflicte din
viața socială și personală, în majoritatea cazurilor de nerezolvat în împrejurări date.”
(p. 481)
 „După cum spunea Engels, tragicul exprimă contradicția «dintre postulatul necesar
din punct de vedere istoric și imposibilitatea realizării sale în practică».” (K. Marx și
F. Engels, Despre artă și literatură, Editura pentru literatură politică, 1953, pag.
151).” (p. 481)
 „Țelurile pe care le urmăresc și de care sunt însuflețite caracterele tragice pot fi
foarte variate; triumful libertății, al revoluției, realizarea unei orânduiri sociale
drepte, lupta pentru stăpânirea forțelor oarbe ale naturii, lupta pentru putere, pentru
dragoste etc. Dar întotdeauna eroii tragici luptă pentru un țel important, chiar dacă în
condițiile date el nu poate fi atins.” (p. 482)
 „Personajele și situațiile comice reflectă și ele contradicții din viața socială și
personală. Căile de rezolvare a acestor contradicții au fost însă dinainte determinate
în mod obiectiv, și anume în așa fel încât aceste tendințe ajută la demascarea
respectivelor personaje. [...] Tocmai de aceea, personajele comice luptă pentru țeluri
ce sunt, într-o măsură sau alta, himerice. Ele își propun obiective care (cel puțin în
 întâmplările date) sunt in genere irealizabile, utopice, sau nu pot fi în nici un caz
rezolvate pe calea aleasă de ei și depășesc puterile unor oameni de factura lor.” (p.
483)
 „Trebuie spus că, în majoritatea cazurilor, personajele comice sunt ele însele, într-o
măsură mai mare sau mai mică, nulități și se caracterizează prin slăbiciune și
mărginire lăuntrică, în timp ce personajului tragic, chiar dacă are cele mai grave
defecte, îi sunt străine o asemenea slăbiciune și mărginire spirituală. Lupta pe care o
duc caracterele comice este lipsită de orice importanță reală, căci nu urmărește țeluri
pentru care un om adevărat ar fi gata să-și consacre toate forțele sale.” (p. 484)
 „Personajul comic poate fi cu adevărat mare numai atunci când mai are și alte
trăsături dramatice, în special tragice (de pildă Don Quijotte). [...] Personajele
comice își ascund slăbiciunea și nulitatea conștient sau inconștient (în primul caz
datorită ipocriziei, iar în al doilea datorită mărginirii lor) prin pretenția de a fi oameni
de seamă, de a se bucura de un real prestigiu social etc. De aceea, personajele comice
ajung în situații ridicole, iar adesea chiar jalnice, și sunt înfrânte. Spre deosebire de
deznodământul luptei tragice pentru un țel progresist, înfrângerea comică este
înțeleasă într-un anumit sens ca definitivă: în viitor, ea se va putea chiar agrava, dar
niciodată nu se va putea transforma într-o victorie, într-un triumf.” (p. 485)
 „Așadar, lupta este tragică atât timp cât cei care o duc cred cu adevărat în dreptul lor
și au temeiuri obiective să o facă, adică atât timp cât lupta este dusă la timpul
oportun, are o importanță reală sau, cel puțin, o anumită justificare istorică. Această
luptă devine însă comică când, la cei care o duc, dreptul istoric și convingerea
cedează locul minciunii și iluziilor generate de autoînșelare și ipocrizie, când lupta
însăși devine un anacronism, o parodie a unei faze mărețe care a precedat-o, când a
devenit clar că în mod obiectiv ea este sortită eșecului.” (pp. 486-487)
2. Tragicul în viață și în artă
 „Tragicul în artă este o reflectare a tragicului în viață.” la un alt nivel însă, în artă
fiind mult mai concentrat (p. 487)
3. Comicul în viață și în artă
  „Comicul în artă este reflectarea comicului în viață. După cum am văzut, comicul își
are rădăcinile în relațiile sociale, în rolul social pe care, în anumite condiții istorice, îl
au unele fenomene și persoane.” (p. 491)
 „Comicul superior ia naștere atunci când o profundă cunoaștere a vieții, un umor
autentic și un spirit subtil descoperă în viață trăsături comice esențiale care, fiind
ascunse sau camuflate, încă nu fuseseră observate și sunt abia acum prezentate
cititorului sau spectatorului în imagini artistice pregnante dezvăluind esența anumitor
fenomene și tipuri sociale.” (p. 492)
 „În satiră, comicul își poate găsi o expresie ideologică și artistică deosebit de
viguroasă, deoarece satira este în măsură să folosească pentru scopurile sale toate
nuanțele, laturile și trăsăturile comicului, de la gluma ușoară până la invectiva plină
de mânie.” (p. 494)
4. Tendințele de dezvoltare ale tragicului și comicului în artă
 „În ce privește așa-numită «dramă satirică» sau «dramă cu satiri» din antichitate, ea
nu era totuși – în măsura în care ne putem forma o părere din fragmentele ajunse
până la noi – o tragicomedie antică, deși în ea se împleteau elemente tragice cu
elemente comice. Tragicul și comicul nu se completau, ci oarecum se anihilau și se
devalorizau reciproc, fără a oferi un tablou amplu al realității.” (p. 496)
 „Întrepătrunderea tragicului și comicului a jucat un rol foarte mare în dezvoltarea
realismului; ea a contribuit la lărgirea și adâncirea tabloului realității creat de arta
realistă. Pentru a înțelege conexiunea motivelor tragice cu cele comice, împletirea lor
în artă, este esențială atât apariția categoriei estetice a dramaticului, cât și apariția
genurilor dramatice legate de ea (aceste genuri nu pot fi însă, desigur, identificate cu
noțiunea de dramă – gen literar care cuprinde toate felurile de opere dramatice).
Totodată, dramaticul nu trebuie confundat cu tragicomicul, în cazul căruia poate fi
totdeauna desprinsă o dominantă tragică sau comică. Dramaticul reprezintă o calitate
nouă.” (p. 497)
 „Deși în dramă, mai ales în secolul al XIX-lea, se poate constata o anumită scădere a
măreției caracterelor, consecință a faptului că personajele trăiesc și acționează în
ambianța cotidiană a societății burgheze, drama a însemnat totuși, în comparație cu
tragedia, o îmbogățire în dezvoltarea artistică a omenirii. [...] Spre deosebire de
 caracterele dramatice, celor tragice le este inerentă o oarecare unilateralitate,
rezultată din faptul că ele se concentrează asupra unui singur țel, asupra unei singure
lupte, ceea ce nu înseamnă, bineînțeles, că marii autori de tragedii n-ar fi creat
personaje multilaterale. [...] Caracterele dramatice din arta celei de-a doua jumătăți a
secolului al XIX-lea (de pildă la Cehov și Ibsen) dispun adesea de nuanțe și
modulații complexe pe care vechea tragedie nu le cunoștea.” (p. 498)

Artele și genurile de artă

Teatrul

 „Teatrul de dramă este acel teatru în care elementul principal, de bază, îl constituie textul
piesei, rostit de actori, iar muzica – dacă este prezentă în spectacol – joacă, spre deosebire
de operă de artă, un rol subordonat.” (p. 554)
 „Teatrul de dramă îmbină elemente ale literaturii și, în oarecare măsură, ale muzicii cu
elemente ale artei plastice (costume, decoruri și, în general, întreaga latură vizuală a
spectacolului, inclusiv înfățișarea actorilor).” (p.555)
 „Cu toate acestea, unitatea în perceperea evenimentelor înfățișate de actori, precum și
faptul că se adresează direct unor mari mase care asistă la spectacol fac din teatru o artă
sintetică, cu mare putere de înrâurire estetică, capabilă să-l captiveze pe spectator și să-i
transmită mesajul piesei. Una dintre cauzele acestei eficiențe a spectacolului este faptul
că spectatorii îl văd în chiar momentul creării sale. Interpretarea unei piese de teatru, ca și
interpretarea muzicii și a dansului, ne captivează, abstracție făcând de toate celelalte
motive, și prin aceea că asistăm direct la crearea operei de artă.” (p. 557)
 „Supunându-se legilor scenei, teatrul impune dramaturgiei unitate de acțiune, finalitate în
orientarea acțiunii și desfășurarea compactă a conținutului. Ceea ce i se cere în primul
rând unei drame este să fie actuală, să fie axată pe un subiect, să fie saturată de acțiune.”
(p. 558)
 „Elementul de bază, cel ce determină specificul principal al teatrului, este arta actorului,
care pune în valoare și transmite spectatorului mesajul operei dramatice. De aici decurg și
toate particularitățile teatrului, trăsăturile sale distinctive.” (p.559)
 „Actorul îmbină calitatea de creator cu cea de interpret. Însăși natura acțiunii scenice
impune teatrului o asemenea îmbinare indisolubilă. Specificul măiestriei actoricești diferă
calitativ de cel al măiestriei celorlalți oameni de artă.” (p. 560)
 Din teatrul de dramă face parte tragedia, drama propriu-zisă și comedia.