Dorinta – de Mihai Eminescu

Vino-n codru la izvorul

Care tremura pe prund,
Unde prispa cea de brazde
Crengi plecate o ascund.

Si în bratele-mi întinse
Să alergi, pe piept să -mi cazi,
Să -ţi desprind din creştet vă lul,
Să -l ridic de pe obraz.

Pe genunchii mei şedea-vei,

Vom fi singuri-singurei,
Iar în pă r înfiorate
Or să -ţi cadă flori de tei.
Fruntea albă -n pă rul galben
Pe-al meu braţ încet s-o culci,
Lă sând pradă gurii mele
Ale tale buze dulci…

Vom visa un vis ferice,

Îngâna-ne-vor c-un cânt
Singuratece izvoare,
Blânda batere de vânt;

Adormind de armonia
Codrului bă tut de gânduri,
Flori de tei deasupra noastră
Or să cadă rânduri-rânduri.
Ploaie în luna lui Marte – de Nichita
Stănescu

Ploua infernal,
şi noi ne iubeam prin mansarde.
Prin cerul ferestrei, oval,
norii curgeau în luna lui Marte.

Pereţii odă ii erau

neliniştiţi, sub desene în cretă .
Sufletele noastre dansau
nevă zute-ntr-o lume concretă .

O să te plouă pe aripi, spuneai,

plouă cu globuri pe glob şi prin vreme.
Nu-i nimic, îţi spuneam, Lorelei,
mie-mi plouă zborul, cu pene.

Şi mă -nă lţam. Şi nu mai ştiau unde-mi

lă sasem în lume odaia.
Tu mă strigai din urmă : ră spunde-mi,
ră spunde-mi,
cine-s mai frumoşi: oamenii?… ploaia?…

Ploua infernal, ploaie de tot nebunească

şi noi ne iubeam prin mansarde.
N-aş mai fi vrut să se sfârşească
niciodată -acea lună -a lui Marte.
Până când nu te iubeam – de Anton Pann
Până când nu te iubeam,

Unde mă culcam, dormeam.

Acum de când te iubesc,
Nu poci să mă odihnesc.
Ră pui, mă sfârșesc de dor,
Fă ră niciun un ajutor.
Arz, mă frig în mare foc,
N-am astâmpă r la un loc,
Suflet nu mi-a mai ră mas,
Ohtând mii de ori pe ceas.
Cu totul m-am pră pă dit,
Mințile mi s-au smintit.
Ies din casă să mă duc,
Nu știu încotro s-apuc.
Viu iar, mă întorc și șez,
Stau în loc și suspinez.
Inima mea, vai de ea,
De la tin’ nu să mai ia.
De ce dai voie vântului – de Radu Stanca

De ce dai voie vântului să umble

Prin pă rul tă u şi să ţi-l ră vă şească ?
E mângâierea lui, fă cute-n tumbe,
Mai caldă , mai suavă , mai cerească ?

Sunt degetele lui fâlfâitoare

Mai meştere în joc, mai fă ră numă r
Când te cuprind din cap până -n picioare,
Când îţi dau jos buchetul de pe umă r?

De ce laşi vântul ca să -şi pună palma

Oriunde vrea şi, -ncolă cindu-ţi sânul,
Prin fustele subţiri ce zbor de-a valma,
Să te privească cu-ochi blânzi, bă trânul?

De ce, când te pândeşte-ascuns prin iarbă

Şi vrea să -ţi să rute gura-n voie,
– În timp ce eu tânjesc cu plânsu-n barbă –
Pe el îl laşi… iar mie, nu-mi dai voie…

Ce bine cã esti de Nichita Stănescu

Du-mă , fericire, în sus, şi izbeşte-mi

tâmpla de stele, până când
lumea mea prelungă şi în nesfârşire
se face coloană sau altceva
mult mai înalt şi mult mai curând.
Ce bine că eşti, ce mirare că sunt!
Două cântece diferite, lovindu-se,
amestecându-se,
două culori ce nu s-au vă zut niciodată ,
una foarte de jos, întoarsă spre pă mânt,
una foarte de sus, aproape ruptă
în înfrigurata, neasemuită luptă
a minunii că eşti, a-ntâmplă rii că sunt.

Leoaica tânãrã, iubirea de Nichita

Stănescu

Leoaica tână ră , iubirea

mi-ai să rit în faţă .
Mă pândise-n încordare
mai demult.
Colţii albi mi i-a înfipt în faţă ,
m-a muşcat leoaica, azi, de faţă .

Şi deodata-n jurul meu, natura

se fă cu un cerc, de-a-dura,
când mai larg, când mai aproape,
ca o strângere de ape.
Şi privirea-n sus ţişni,
curcubeu tă iat în două ,
şi auzul o-ntâlni
tocmai lângă ciocârlii.

Mi-am dus mâna la sprânceană ,

la tâmplă şi la bă rbie,
dar mâna nu le mai ştie.
Şi alunecă -n neştire
pe-un deşert în stră lucire,
peste care trece-alene
o leoaică ară mie
cu mişcă rile viclene,
încă -o vreme,
şi-ncă -o vreme…

În toate poveștile de dragoste există

întotdeauna ceva care ne apropie de
eternitate și de esența vieții, pentru că
poveștile de dragoste conțin toate tainele
lumii. – Marin Sorescu

Te iubesc pentru că mă iubeşti: acesta e

un schimb, dar nu e iubire. Te iubesc
pentru că te iubesc, şi nimic mai mult; te
iubesc numai pentru că te iubesc: aci
începe iubirea. Îţi mulţumesc din suflet că
te iubesc: acesta e cântecul iubirii. – Liviu
Rebreanu

Dragostea însă, ca și viața, cere totul.

Dragostea este dăruire deplină. Cine
iubește cu adevărat, duce în el ceva din
frumusețea și nebunia mărilor. – Fănuș
Neagu