Cântec de dragoste Cântec de dragoste
de Rainer Maria Rilke
de Rainer Maria Rilke
(în româneşte de Eugen Jebeleanu)
Cum să opresc sufletul meu spre a
nu se uni cu-al tău? Cum să-l sui oare
deasupra ta spre un alt ideal?
Ah, cât de mult să-l cârmuiesc aş vrea
la ţărmu-acela-n bezne-ascuns, spre a-l
pune-ntr-un loc străin, tăcut şi care
să stea, când profunzimi vibrezi în val.
Şi totuşi, ce pe tine şi pe mine
ne mişcă, ştie – arcuş – să ne îmbie,
din două coarde unic sunet dând.
Ce instrument ne ţine-n acordare?
Şi care-artist în mâna lui ne are?
O, cântec blând.
(http://agonia.ro/index.php/poetry/104104/Cântec_
de_dragoste)
Cum să-mi împiedic sufletul
Să nu-l ajungă cutremurat pe al tău?
Cum să-l înalţ deasupra ta
Spre alte lucruri, altundeva?
O, cum l-aş aduna
Lângă ceva pierdut în întuneric,
într-un ungher tăcut, străin, nefremătând
ce nu se-ndepărtează
când adâncurile-ţi lunecă departe, unduind
Ci tot ce ne-nfioară pe tine şi pe mine,
ne împreună totuşi aşa cum un arcuş
din două strune-un singur sunet scoate.
Pe ce vioară suntem înstrunaţi?
Si ce artist ne ţine-n mâna lui,
Cântec cum altul nu-i?
( Mirena Frânculescu, Mircea Itu, Poezii de
dragoste, antologie universală, vol I-II, Braşov,
Ed. „Orientul Latin”, 1992)
Cântec
de Nichita Stănescu
E o întâmplare a fiinţei mele:
şi-atunci, fericirea dinlăuntrul meu
e mai puternică decât mine, decât oasele mele,
pe care mi le scrâşneşti într-o îmbrăţişare
mereu dureroasă, minunată mereu.
Să stăm de vorbă, să vorbim, să spunem cuvinte
lungi, sticloase, ca nişte dălţi ce despart
fluviul rece de delta fierbinte,
ziua de noapte, bazaltul de bazalt.
Du-mă fericire, în sus, şi izbeste-mi
tâmpla de stele, până când
lumea mea prelungă şi în nesfârşire
se face coloana sau altceva
mult mai înalt, şi mult mai curând.
Ce bine că eşti, ce mirare ca sunt!
Două cântece diferite, lovindu-se, amestecându-se,
două culori ce nu s-au văzut niciodată,
una foarte de jos, întoarsă spre pământ,
una foarte de sus, aproape ruptă
în înfrigurata, neasemuita luptă
a minunii că eşti, a-ntâmplarii că sunt.
( Nichita Stănescu, Poezii, Intoducere, tabel
cronologic, comentarii şi note critice de Ştefania
Mincu, Constanţa, Ed Pontica, 1997)
Morgenstimmung
de Tudor Arghezi
Tu ti-ai strecurat cântecul în mine
Într-o dupa-amiază, când
Fereastra sufletului zăvorâtă bine
Se deschisese-n vânt,
Fără sa ştiu ca te aud cântând.
Cântecul tău a umplut clădirea toată,
Sertarele, cutiile, covoarele,
Ca o lavandă sonoră. Iată,
au sărit zăvoarele,
Si mănăstirea mi-a rămas descuiată.
Şi poate că nu ar fi fost nimic
Dacă nu intra să sape,
Cu cântecul, si degetul tău cel mic,
care pipaia mierlele pe clape -
Şi întreaga ta faptură, aproape.
Cu tunetul se prabusiră si norii
În încaperea universului închis,
Vijelia aduse cocorii,
Albinele, frunzele...Mi-s
şubrede, bârnele, ca foile florii.
De ce-ai cântat ? De ce te-am auzit ?
Tu te-ai dumicat cu mine vaporos -
Nedespărţit - în bolţi.
Eu veneam de sus, tu veneai de jos.
Tu soseai din vieţi, eu veneam din morţi.
Tudor Arghezi, Cuvinte potrivite, texte alese,
schiţă biografică, prefaţă de Ion Apetroaiei, Iaşi,
Institutul European, 1997)