Rolurile parentale şi responsabilizarea părinţilor

Din perspectivă istorică, educaţia părinţilor - ca şi educaţia (poporului) în general - apare

necesară, atât pentru creşterea şi educarea copiilor, cât şi ca o cale de emancipare spirituală şi
socială, ca un vector al democratizării educaţiei şi societăţii.

Educaţia parentală a avut în decursul timpului diferite accepţiuni, convergente cu tipul de

societate, de cultură, cu tipul de om şi modelele educaţionale promovate. Ea a fost realizată
implicit de cele mai multe ori, bazându-se pe modelele tradiţionale preluate de la o generaţie la
alta. Aceste modele şi bune practici tradiţionale nu mai satisfac întrutotul cerinţele generaţiilor
actuale şi din acest motiv

s-au încercat şi alte căi de susţinere a familiei, prin diferite forme de intervenţie educativă. Ca
domeniu de cercetare, educaţia parentală este relativ recentă şi se caracterizează prin
interdisciplinaritate.

În literatura de specialitate se face distincţie între următorii termeni: educaţia părinţilor, educaţia
parentală, educaţia familială.

Educaţia părinţilor se referă la iniţierea şi susţinerea capacităţilor, competenţelor şi

comportamentelor parentale deja manifestate.

Educaţia parentală este şi educaţia prin care pregătim tânăra generaţie în direcţia preluării
modelelor parentale, respectiv, construim modelele şi stilurile parentale. Ea este o activitate de
formare şi include orice tip de acţiune educativă de informare, sensibilizare, învăţare, antrenare,
clarificare referitoare la valori, atitudini şi practici parentale de educaţie.

Educaţia familială se referă la construirea deprinderilor, valorilor şi normelor vieţii în comun în

familie. Ea are în vedere toţi membrii acesteia şi deci o sferă mai mare decât educaţia parentală.

Educaţia familială desemnează un câmp de practici parentale, de cercetări şi de intervenţii care

privesc familia în diversele sale funcţii educative, cuprinzând, în acelaşi timp, şi sensul restrâns
de activitate educativă a familiei.

Pentru a sprijini educaţia familială se iniţiază programe de formare a părinţilor sau a familiei în
întregul ei. Aceste programe sunt forme de educaţie a părinţilor sau de formare parentală ( ceea
ce presupune pregătirea pentru calitatea de părinte).

Programele de educaţie a părinţilor se referă la acţiuni ţintite pentru dezvoltarea cunoştinţelor,

deprinderilor şi abilităţilor de creştere, îngrijire, educaţie a tinerei generaţii.
Putem sintetiza că educaţia părinţilor este o formă de intervenţie asupra părinţilor în favoarea
educaţiei copiilor lor. Educaţia părinţilor este un set de măsuri educative şi de sprijin care ajută
părinţii pe următoarele dimensiuni:

# Înţelegerea propriilor lor nevoi (fizice, sociale, emoţionale, psihologice);

# Cunoaşterea şi acceptarea nevoilor copiilor lor;

# Construieşte punţi de legare între părinţi şi copii.

Ea presupune şi crearea unor reţele de servicii de sprijin aparţinând comunităţii locale şi care
ajută părinţii şi familia să folosească serviciile existente şi să se implice în viaţa comunităţii.

Ca proces, educaţia părinţilor este un proces de durată ale cărui metode şi strategii depind de
stadiile diferite ale ciclului vieţii. Este o formă de educaţie pentru adulţi. Ca abordare, se referă la
rolurile individuale şi la interrelaţii prezente şi viitoare. Ea îşi centrează preocupările pe
domeniul cognitiv şi cel decizional şi se ocupă în principal de sarcinile şi faptele educative ale
părinţilor.

Spre deosebire de alte forme ale intervenţiei asupra părinţilor, ea se adresează tuturor părinţilor,
fără discriminări şi acoperă toate răspunsurile, activităţile, competenţele care se leagă de educaţie
în cadrul familiei.

Scopul ei nu vizează schimbarea valorilor cu care operează familia, ci ea încearcă să crească, la

toţi membrii comunităţii, competenţele şi abilităţile educative. Scopul educaţiei părinţilor este să
sprijine părinţii să-şi dezvolte priceperile parentale şi încrederea în propriile forţe şi să
îmbunătăţească capacităţile lor de a îngriji şi sprijini proprii copii.

Copiii au mare nevoie de părinţi, fără să-şi dea seama de acest lucru. Personalitatea lor poate fi
modelată discret, cu mult tact şi mai ales cu argumentele cele mai raţionale de care dispunem.
Orice amestec brutal în sufletul copilului îi creează resentimente şi-l îndepărtează de părinţi sau
de profesor. Noi, cadrele didactice, nu putem rămâne indiferenţi la dramele copiilor cu părinţi
excentrici sau conservatori, părinţi ,,de duminică”, părinţi,,de concediu”sau, dimpotrivă, părinţi
care trudesc, se luptă cu greutăţile vieţii să-şi educe copiii, părinţi educaţi sau părinţi care
încearcă să se autoeduce.

Părinţii trebuie să fie buni ascultători şi să găsească timpul necesar pentru a comunica cu copilul.
Când copilul doreşte să comunice ceva, părintele trebuie să întrerupă orice activitate, acordându-i
atenţia cuvenită, renunţând la atitudinea dominatoare. Este important să i se ofere copilului
regulile de bază ale comportării însoţite de exemple concludente. O slabă comunicare poate crea
probleme emoţionale, copilul pierzându-şi încrederea în adulţi şi retrăgându-se într-o lume a sa.
Poate avea loc o scădere a performanţelor şcolare ca drept pedeapsă involuntară pe care copilul o
aplică părintelui prea ocupat, au loc tulburări de comportament, unii copii exprimându-şi
suferinţa, supărarea în mod violent. Dacă părintele foloseşte forţa pentru obţinerea
comportamentului dorit, comunicarea va avea grav de suferit, abuzul fiind o metodă devastatoare
pentru copil. Aplicarea frecventă a unor pedepse neadecvate va duce la întreruperea comunicării.
Observând efectele negative ale lipsei de comunicare dar şi satisfacţiile pe care le au părinţii care
reuşesc o bună comunicare cu proprii copii, s-a concluzionat că pentru a avea un copil ,,bun”
trebuie să depui o muncă susţinută şi nicidecum să-ţi neglijezi copilul în favoarea altor
preocupări.

Cunoaşterea copilului este o necesitate, părintele are obligaţia să cunoască temperamentul

copilului pentru că educaţia trebuie individualizată în funcţie de temperamentul şi reactivitatea
lui. În perioada copilăriei, temperamentul se află în forma lui nativă, dar treptat se modelează, pe
măsură ce educaţia din familie şi şcoală îşi spun cuvântul.

Este important ca părintele să ştie că mediul de viaţă şi educaţia sunt factori esenţiali în
dezvoltarea copilului. În orice familie, copii au nevoie de multă iubire, grijă şi atenţie. Ei se simt
iubiţi şi în siguranţă când sunt ascultaţi fără să fie certaţi. Dacă ,,li se tot face morală” şi nu vor fi
ascultaţi, ei vor începe să-şi ascundă sentimentele, nevoia de comunicare fiind strâns legată de
nevoia de dragoste. Autoritatea părintească nu se realizează prin forţă şi brutalitate. Ea este
rezultatul firesc al unor relaţii echilibrate, morale şi umane. O autoritate firească duce la relaţii de
destindere şi ataşament, o falsă autoritate duce la o relaţie tensionată, la conflicte permanente.
Autoritatea părintească trebuie să fie suplă, fermă şi să se adapteze vârstei. Ea presupune un
climat de afecţiune şi dreptate, stăpânire de sine, înţelegere şi spirit de colaborare între copil şi
părinte.

Familia are un rol important în parcurgerea cu succes de către elevi a diferitelor trepte de
învăţare. Anumiţi factori familiali duc la nereuşita şcolară, cum ar fi: dezorganizarea familiei,
lipsa de supraveghere, interesul redus al părinţilor pentru pregătirea şcolară a copiilor, lipsa
legăturii părinţilor cu şcoala şi starea materială precară.

Formarea personalităţii copilului implică şi rezolvarea unor situaţii conflictuale şi frustrante.

Pentru copil este îngrozitor să audă vocile furioase ale părinţilor, când unul e contra celuilalt.
Este important să-i vadă pe părinţi că îşi soluţionează diferenţele de opinie în mod ponderat.
Stările conflictuale în lanţ dintre copil şi părinţi sau dintre părinţi, îl fac pe copil să-i fie teamă, să
mintă, să părăsească domiciliul, să vagabondeze, să fure. În aceste cazuri, părinţii nu trebuie să-şi
reproşeze unul altuia deficienţele pe care le au copiii lor, fiindcă ambii părinţi trebuie să
colaboreze în educarea lor.

Relaţia şcoală-familie trebuie privită de părinţi ca fiind un factor al dezvoltării copilului. Pentru
a-l ajuta să iubească învăţătura, fiecare părinte să se concentreze asupra a ceea ce face copilul
corect, să-l ajute să-şi exprime plăcerea pentru lectură (cărţi, reviste, ziare) fiindcă ele reprezintă
sursa de informaţie. Să nu uităm căci copiii au nevoie de modele de viaţă, pe care şi le iau de
regulă din familie, din mediul şcolar, din lecturi sau din filme. Familia are rol important în
formarea şi cultivarea deprinderilor de a alege modelul de viaţă, mai mult decât atât, chiar
oferindu-i propriul model.

În ceea ce priveşte familia se diferenţiază trei grupe de greşeli educative ale părinţilor: grija
excesivă, severitate excesivă şi indiferenţă.
În familiile cu părinţi hiperprotectori copiii sunt neliniştiţi, fricoşi, dependenţi, greu adaptabili.
În cazul în care avem de a face cu părinţi inconsecvenţi, oscilanţi, care trec de la asprime
exagerată, la exces de protecţie, îngăduinţă şi răsfăţ, copiii au dificultăţi în comportare, tulburări
de echilibru emoţional şi afectiv.

Unii părinţi ţin neapărat să-şi vadă realizate prin copii propriile lor aspiraţii, dorind chiar să le
impună o anumită profesie. Din această cauză şcolarul intră în conflict cu posibilităţile lui de
efort, fiind supus unei supraîncărcări ce poate avea repercusiuni de natură psihică. La fel de grav
este şi dezinteresul faţă de educaţia copilului. În cazul în care tatăl este prea exigent iar mama
prea indulgentă nu se poate realiza educaţia, în subconştientul copilului născându-se opoziţia
tată-mamă. Atunci când ambii părinţi sunt exagerat de severi climatul educativ va fi aspru,
copilul va avea stări de neîncredere în forţele proprii, va fi impulsiv, gata de apărare sau
dimpotrivă se va lăsa pedepsit pentru orice.

Părintele este pentru copil şi un bun educator, el trebuie să-i stimuleze efortul, spontaneitatea,
fantezia, iniţiativa, independenţa, încrederea în sine. Pentru aceasta părinţii ar trebui:

# Să-şi cunoască bine copilul, observându-l şi antrenându-l de mic în activităţi, ţinând cont însă
de posibilităţile lui psiho-fizice;

# Să asigure copilului în casă un spaţiu al lui, un loc în care să se poată odihni, juca, în care să
poată experimenta, citi şi visa sub supravegherea părinţilor;

# Să-i permită să se antreneze în activităţile extraşcolare pentru a-şi satisface trebuinţele de

activitate şi de cunoaştere;

# Să-l sprijine în menţinerea unui echilibru între efortul depus pentru pregătirea şcolară şi timpul
afectat pentru activităţile de tip,,pasiune”;

să-i ofere modele ale unor tineri, adulţi cunoscuţi care s-au afirmat prin învăţătură şi comportare
demnă;

# Să continue munca educativă sprijinind concret copilul în depăşirea dificultăţilor.

Părintele bun este încrezător în copilul său şi competent în măsurile pedagogice pe care le ia în
situaţii diferite. El are o atitudine pozitivă şi flexibilă.

Metoda cea mai adecvată pentru educaţia copilului este dialogul care poate avea loc în orice
împrejurare, la plimbare, la joacă, la spectacol, la muncă, etc. Copilului îi place să i se acorde
multă atenţie, astfel el putându-se afirma. O educaţie sănătoasă îl face pe copil să devină deschis
la nou, creativ, adaptabil, comunicativ, cooperant şi tolerant, responsabil, competent, demn,
împlinit şi fericit.

Ca parte a comunităţii, şcolile îndeplinesc importante finalităţi ale acesteia. Resursele

comunităţii sunt folosite pentru a consolida şcolile, familiile şi procesul de învăţare a elevilor. La
rândul său, comunitatea oferă o gamă largă de resurse valoroase şcolii şi familiilor. Atunci când
şcolile şi comunităţile colaborează, ambele se consolidează în mod sinergetic, sporind ritmul cu
care lucrează fiecare în parte. Împreună, părinţi, profesori şi comunitate pot sprijini parteneriatul
prin comportamente de colaborare, planificare,comunicare şi evaluare. Într-o lume în permanentă
schimbare, parteneriatul educaţional şcoală-familie-comunitate trebuie să contribuie la
îmbunătăţirea calităţii educaţiei