CE E FEMEIA?

Florica BERA

CE E FEMEIA?

Editura KITCOM
Verguleasa - 2017
Tehnoredactare: Bogdan CICHIRDAN

Corectură şi coperţi: Florica BERA

 Ce e femeia?

Femeia este o vioară

Pe care o animă cântăreţul;
Dar spre deosebire de vioară,
Vechimea ei nu creşte preţul.

Femeia este un poem,

Motiv de luptă şi de pace;
Un vis zburdalnic jucăuş,
Un ideal suprem când tace.

Femeia este steaua între stele,

Comoară pentru un avar,
Un şarpe din a cărui piele
Nu poţi să faci pantofi măcar.

Născută fiind din coasta lui Adam

Bărbaţii o-ndrăgesc oricum,
Şi pentru ea mereu se războiesc
Rupându-şi coastele şi-acum.

Femeia este un parfum

Din cea mai splendidă esenţă,
Dar în acelaşi timp e şi o limbă
În veşnică efervescenţă.

Ea este Sfânta care ne dă zile,

Grăieşte-o cugetare adâncă;
Dar, se aud şi comentarii mai subtile:
„Ne dă, dar uite cât mănâncă!”

5
 Parfumul amintirilor

Aşa a fost, dar nu a fost să fie

Şi-n toamna ce-a adus bruma târzie,
Despărţirea ce pândea sfioasă,
S-a strecurat şi a intrat în casă.

Atâtea nopţi şi zile petrecute împreună

În ani ce fără veste se adună,
Vor rămâne undeva prin amintiri
Rătăcite-n fermecatele trăiri.

Am ajuns la o răspântie de drumuri

Care desparte viaţa în mai multe doruri,
Iar tu-ai fost primul care a ales altă cărare;
Te-ai întrebat atunci ce mult mă doare?

Ştiu că am grăbit această despărţire,

Iubindu-te mi-am cam ieşit din fire
Şi zilele ţi-le-am făcut amare,
Secătuindu-te de orişice răbdare.

Acum, noi doi stăm încă împreună

Iar zilele pustii şi triste se adună;
Nu e departe clipa în care vei pleca,
Plecare ce-mi va frânge inima.

Prin liniştea din jur, pereţii ne apasă

Iar gândul răscoleşte şi-n pace nu ne lasă;
Cu viclenie-ncearcă să ne amintim,
Că fără voia noastră, noi încă ne iubim!

6
 Noapte de Octombrie

Mă trezesc în plină noapte

Somnu-i cât un miez de nucă,
Şi-aud ploaia cum jeleşte
Un octombrie pe ducă.

În curând, stropii mărunţi

Ce băltesc pe trotuare,
Îşi vor pune vălul alb
Preschimbându-se-n ninsoare.

Cu paşi mari, fără de urme

Timpu-aduce un nou an,
Şi-l aud parcă şoptindu-mi:
„Îndrăzneşti să-ţi faci vreun plan?”

Să nu spui NU!

Să nu spui niciodată NU
Dacă natura te invită,
În codrul des, cu frunza verde,
Cu scorburi pline de ispită.

Să nu spoi NU, potecii cu meandre

Peste nod de rădăcină,
Când te călăuzeşte tainic
Ba prin umbră, ba-n lumină.

Să nu spui NU, la capăt de urcuş

Când ni se-arată mândră poieniţă,
Ce-n căldura de amiază
Ne-mbată cu parfum de lămâiţă.

7
 Turturica

-Ce faci tu, fătucă mică?

-Ia, mă uit la turturică,
Cum se zbate din aripă
Taman până se ridică.

Apoi face rotocoale

Şi învaţă ca să zboare;
Iar prin pana-i lucitoare
Prinde razele de soare.

Inima

Mi-am dus inima la Doctor,

Am pus-o pe o masă albă
Şi-am rugat-o să răspundă
Omului care o-ntreabă.

- Ce-ai păţit de eşti bolnavă?

Şi doctorul s-a întrebat;
Of! În loc ca să mă bucur
Eu mai mult m-am supărat.

Şi-am crezut în veşnicie,

Că voi bate mult şi bine,
M-am gândit întâi la alţii
Şi puţin de tot la mine!

Primind verdictul dureros,

Mă întreb cu pulsul rătăcit:
Dacă binele făcut pe lume,
Este vreodată răsplătit?!

8
 Ploaia galbenă

E iar octombrie, e iarăşi toamnă,

Şi-a fost destul o zi cu vânt,
Ca din pomi, frunze-ofilite
Să plutească spre pământ.

Era o ploaie galbenă de frunze

Ca un balet pe străzi şi pe trotuare;
Dar privind spre calendar
Mi-am zis că nu-i nimic la întâmplare!

Ca şi în toamnele trecute,
Grădina şi-a întins covor
De galben înspicat cu verde
Şi-i poartă verii încă dor.

Frunze dăltuite de natură

Pornesc pe-a brumelor cărare,
În neştiute sihăstrii,
Într-o dulce legănare.

M-am aplecat şi am cules o frunză

Moale, umedă, simandicoasă,
Şi mângâind-o tandru am gândit:
Cât este toamna de frumoasă.

9
 Singurătate

Cafeaua mă îmbăta cu aroma-i fierbinte

Când am regăsit în dimineaţă al frunzelor fior,
Şi-n adierea vântului m-am întrebat curioasă:
Încotro ne pleacă norii? Sunt şi ei mânaţi de dor?

Să fi fost oare doar o simplă sfială,

Iarba după ploaia ce-a plouat în noapte?
Simt cum sunetele se preschimbă în culori,
Cum o mireasmă-mbătătoare vine de departe.

Clopotele mute invită la lumină

Dincolo de lumina din soare-răsare,
Când pe nisipul pierdutelor lumi
Răsare-n gingăşie, floare după floare.

Am prins în simţiri muzici profunde

La hotarul de ivoriu-al dimineţii,
Şi-am tresărit când am simţit vibrând,
Muşcătura-amară a singurătăţii!

10
 Plimbare în octombrie

În mijloc de octombrie regal,

Sub un cer albastru, fără pată,
Urcăm aleea spre „Capela”
Ascunsă în pădurea franjurată.

La hotarul unde sfârşesc alb

Ziduri de Episcopie sfântă,
Soarele-şi coboară raza
Peste frunzele-n derută.

Din castani, dar şi din tei

O ploaie galbenă se cerne,
Şi un noian de frunze moi
Pe alee-ncet se aşterne.

Paşii se afundă în tăcere

Prin covorul atât de colorat;
Dar cântăm şi câte-o bancă
Pentru popasul meritat.

Iar prin frunzişul arămiu,

Într-un Octombrie regal,
Iedera-şi aprinde torţa
Cu un roşu ireal!

11
Suntem bunici! Ura!!!
Radu-Claudiu
Suntem bunicii unui îngeraş
Care are şase luni de viaţă;
E-un sentiment atât de nou
Dar care repede se-nvaţă.

Un cocoloş, un pui de om
Cu surâs molipsitor,
Iar dinţişorii care-i ies
Îl fac şi mai seducător.

Ne topim de dorul lui

Fiind atâta de departe,
Şi de iubire ni se pare
Cum continente ne desparte!

O viaţă nouă
(Pentru Răducu)
Departe e Olanda,
Pe un tărâm de ape;
Tradiţii, limbă, port,
Atâtea ne desparte!

Şi tocmai în Olanda
Cu ceţuri călătoare,
Se naşte-o viaţă nouă
Din steaua vestitoare.

Va ridica spre soare

Doi ochi plini de speranţă,
Neştiutori acuma
Că totul se învaţă!

12
 Amorul?!

Ce e amorul? câteodată,
Pare o odaie mobilată;
Iar când nu e doar odaie
E iarbă verde fân sau paie.

Ce e amorul?
La bătrâneţe-i ca năpasta,
Iar răspunsul este unul:
Demult eu nu mai ştiu ce-i asta!

Ce e amorul?
În copilărie,
Credeam că ar putea să fie,
Nişte noţiuni de geografie.

Ce e amorul?
În van îşi pune omul întrebarea,
Când nici femeile nu ştiu
Şi-l caută mereu cu lumânarea!

Infidelitate

Într-o zi de dimineaţă
Un ardelean cu glasul slab,
Îi spuse bunului său prieten:
- Am prins-o pe nevastă-mea cu un arab!

- Şi ce i-ai spus în clipa-aceea?

- Păi nimic, sunt om de treabă!
Am tăcut precum un mut;
NU ŞTIU BOABĂ DE ARABĂ!

13
 Cum e prostia?

O Doamnă între două vârste

Întrebă plină de stupoare:
-Doctore, aveţi habar,
Prostia e molipsitoare?

-Doamnă, până în prezent

Ştiinţa nu are profeţii;
Dar ascultaţi de sfatul meu:
-Nu staţi în aglomeraţii!

În zori

Zori umede bocesc prin ceaţă,

Fulgii picură argint topit,
Şi-o melodie se strecoară prin fereastră
Plutind printre miresme de brad împodobit.

Dar valsul aprinde făclii

În trupurile noastre ostenite
De-atâta cuminţenie trucată,
Pe perini moi, cu franjuri aurite.

Cerul era încă smălţuit cu stele,

Iar vântul tandru se înfăşura pe creangă,
Dimineaţa rece se spăla pe faţă,
Salutând cu-n zâmbet omenirea-ntreagă.

Dansul ne-a cuprins iarăşi în braţe

Plimbându-ne prin amintiri,
Şi ne-am sărutat, tot cu credinţă
Ca în noaptea primei noastre iubiri!

14
 Telefonul
Un telefon sună cu spor
Îl tot aştept de dimineaţă
Aud spunând că ne iubeşte,
Cu glasul care-aduce viaţă.

Ghicesc neliniştea nespusă

Şi simt că totu-i nebulos,
Orice-nceput e-o jertfă adusă,
Ce-i cere vieţii nou prinos.

Mă simt cu lanţuri ferecată,

Nu am putere să-l susţin.
Poate va fi bine odată,
Mă rog la Domnul şi mă-nchin.

Ca frunza-n toamnă călătoare

Îmi zboară gândul răvăşit.
Cine n-a aflat că sufletul rău doare,
În viaţa asta n-a trăit nimic.

Ne întrebăm de sănătate,
Unul pe altul ne-ntărim.
De viaţa noastră şi de toate,
Ca dintr-o carte povestim.

Ne spune că ar face multe

Şi mult îl doare că nu poate,
Pe părinţi să îi ajute,
Dar drumurile-i sunt legate.

Din tot ce-a spus cu duioşie

O durere grea m-apasă,
Şi-aud de parcă nu sunt vie,
Că de Crăciun, nu vine-acasă!

15
 Aşteptarea

Zi de toamnă arămie,
Pe cer un soare prietenos,
Eu urc spre Episcopie
Cu un gând sincer, pios.
Înalţ privirea către ziduri
Albe, cu icoane Sfinte.
Alt gând ce-aduce numai chinuri,
Îmi stăruie adânc în minte.

Zilele vin şi trec pustii,

Frunze uscate plâng pe ramuri,
Se-aude larmă de recreaţii
Ce-mi amintesc de alte vremuri.

De ani încărcaţi cu emoţii,

De cununiţele cu lauri.
Doar oameni ce au copii
Se bucură de-aceste daruri.

Copilul meu plecat departe

Ia viaţa iar de la-nceput,
Iar eu plătesc aici păcate
Pentru ceva, ce n-am făcut.

Mă rog la bunul Dumnezeu

Să ne mai ţină-n sănătate.
Aşa fac oamenii mereu
Când duc în suflet greutate.

Veghează iarna la hotare

Cu părul ei albit şi nins,
Iar eu, o mamă iubitoare,
L-aştept aşa cum mi-a promis!

16
 Contrastele

Dragostea şi ura
Stau chiar la antipozi;
Şi între ele două
Abia te ţii în corzi.

Lumină şi-ntuneric
Pe rând, păzesc pământul,
Cu ciocârlii spre soare
Sau grote în adâncuri.

Binele şi răul
Au paşaport în lume,
Să facă dezbinare
Sau numai fapte bune.

Frumosul şi urâtul
Se văd şi le simţim;
Pe unu-l admirăm,
De celălalt fugim.

Aşa e viaţa noastră,

Contrastele sunt multe;
Şi-n derularea lor
Clădim mereu o punte!

17
 O astră
Doi bătrâni la o fereastră
Pe o stradă fără nume,
Stau cu ochii pe o astră
Care vede ce-i în lume.
Ea le spune că departe
Tot sub raza ei senină,
Un copil cu drag împarte
Gânduri pline de lumină.
Au închis încet fereastra
Ca minunea să rămână,
Şi gândind ce crudă-i viaţa
Stau tăcuţi, mână în mână!

Învins ?!
Învins nu eşti atunci când suferi,
Nici ochii când în lacrimi ţi-s;
Învins eşti doar atunci când viaţa,
Te face să renunţi la un vis!

Teii vor înflori mereu...

Frumoşii tei vor înflorii mereu
Pe-alei, în crânguri si-n sufletul meu;
Parfumul lor ce-aduce a blândeţe
Îmi va aminti mereu de tinereţe.
În parc, pe-o bancă veche-scrijelită
Se-mbrăţişau un tânăr şi-o iubită,
Iar teii scuturau polenuri aurite
În seri de primăvară de-a pururea vrăjite!

18
 Ploaia

Am vrut să număr într-o zi

Picăturile de ploaie,
Ce se izbeau de geamul meu
Şi-apoi alunecau la vale.

Dar mereu mă încurcam

Ploaia îşi râdea de mine;
Vroia să lase-n urma sa
Băltoacele cu apă pline.

De-aceea se-ndesise tare,

Burlanele făceau clăbuci;
Pe sub umbrele paşi grăbiţi
Visau căldura din papuci.

Păsărele zgribulite
Stau ascunse prin frunziş;
Şi-au vârât ciocul în pene
Şi oftează pe furiş.

Numai iarba încolţită

Soarbe duşul ploii reci,
Străluceşte şi mai tare
Lângă margini de poteci.

Norii storşi ca un burete

Sunt străpunşi de prima rază,
Într-un arc imens pe cer
Curcubeul jubilează!

19
 Insomnie
Gânduri, gânduri nemiloase
Cred că ştiţi al vremii mers,
Altfel să veniţi la mine
Cum de noaptea a-ţi ales?

Aţipesc şi ca un clopot
La ureche-mi bubuiţi,
De catastrofe şi de drame
Începeţi să-mi povestiţi.

În jur se lasă liniştea,

Un câine răguşit latră la lună;
Ar trebui să fiţi mai blânde,
Dar tot ce-i rău în voi se-adună.

Oricât aş fi de obosită
Somnul în zadar îl chem,
Şi-nvingătoare este insomnia
De care-atât de mult mă tem.

Sunt mai trează decât ziua

În noaptea-n care toţi dormiţi,
Cu groază număr orele ce trec
În timp ce voi vă odihniţi.

Iar dimineaţa, sunt năucă,

Pe chip paloarea se aşterne;
De-abia de pot să îmi ridic
Capul ameţit din perne.

Aşa că-s foarte hotărâtă

Să vă alung când vine noaptea,
Şi alte gânduri luminoase,
Să-şi facă loc sub fruntea mea.

20
Am să vă leg bine-ntr-un sac,
Apoi am să v-ascund, desigur,
Şi-am să vă-nchid, nu cu o cheie,
Ci cu două, că-i mai sigur!

Din nou toamnă!

Am mai scris, Măria Ta,
Despre tine Toamnă!
Dar cum să tac? Iar ai venit,
Ruginie Doamnă!
Am dat perdeaua la o parte
În zori de zi ceţoasă,
Şi-am tresărit, căci grădiniţa
S-a schimbat la faţă.
Peste noapte, nu ştiu cum,
Teiul şi-a lăsat veşmântul,
Iar frunze galbene, cuminţi
Acopereau acum pământul.
Mai atârnau vreo două, trei,
Pe ramura golaşă,
Şi tremurau înspăimântate
Că vântul nu le lasă.
Am privit cu ochii trişti
Norii plumburii, greoi;
Călătoreau înghesuiţi
Şi aduceau atâtea ploi.
Dar Toamna mea şi-a tuturor,
Eu te iubesc oricum,
Deşi îmi aminteşti mereu,
De anii ce-i adun!

21
 Scoarţa din perete

Îmi amintesc că bunicuţa

Avea o scoarţă pe perete,
Şi totdeauna la culcare
O studiam pe îndelete.

Era ţesută la război

Din lână moale, colorată,
Cu vopsele curse-n stele
Şi-n arnici apoi brodată.

Măiestre păsări poposeau

Pe înflorite rămurele,
Iar prin iarbă îmi zâmbeau
Lalelele cu pleoape grele.

O fi trecut poate şi-un veac

Şi mulţi pereţi or fi primit-o,
Dar ştiu că eu, copil romantic,
Tare mult am îndrăgit-o!

Ciocârlia

Ciocârlia, către soare:

-Când ai să mă faci mireasă?
Mă iubeşti pe a ta rază
Şi-apoi fac cale-ntoarsă.

Soarele-i răspunde:-Dragă,
Casa mea e un cuptor
Care arde mult mai tare
Decât orice fel de dor.

22
Trupul tău, micuţ şi gingaş
Doar cenuşă o să fie
Vrei să-i laş pe pământeni
Fără tril de ciocârlie?
Haide-alungă supărarea
Şi adună-ţi tot curajul;
Mai ales că se şi poartă,
Să accepţi concubinajul!

Din nou în cuib

Două rândunici,
Două păsări mici,
Stau în cuibul lor
Ciripind de zor.
Dar într-o dimineaţă
Ascunsă-n ceaţă deasă,
Din cuib s-a auzit
Încă-un ciripit.
Patru rândunici,
Două mari şi două mici,
Stau în cuibul lor
Ciripind de zor.
De sub streaşină, spre soare,
Au învăţat puii să zboare,
Şi în lume au plecat
Pe un drum îndepărtat.
Apoi, la primăvară,
Din nou or să apară,
Din nou în cuibul lor
Ciripind de zor!

23
 Soarele

- Cine eşti tu soare bun?

De ce ne dăruieşti de toate,
Şi lumină şi căldură,
Iar în suflet bunătate?

Când răsari pe ceru-albastru

Ciocârlia prinde viaţă
Şi pe raza ce-o trimiţi
Înspre tine se înalţă.

Iar când râzi cu gura plină

În amiaza cea fierbinte,
Oamenii priviri ridică
Şi de tine iau aminte.

Grânele fremătătoare
Printre macii sângerii,
Îţi sorb aurul şi-l duce
Pe întinsele câmpii.

Când globul ca o portocală

A străbătut întreaga zare,
Mai luăm din calendar o filă
Şi ne ducem la culcare!

24
 Omagiu

Aduc omagiu unor mâini

Ce au muncit neobosite
Şi au ţinut în palma lor
Atâtea gânduri ostenite.

Două mâini, comori de aur

Au trudit o viaţă-ntreagă,
Şi-au fremătat cu bucurie
Că şi casa-i este dragă.

Ar vrea mereu în cuibul lui

Să aibe tot ce îşi doreşte
Şi somnul îl cuprinde doar,
Când în jur totul sclipeşte.

Două mâini cu dăruire

S-au sacrificat mereu
Şi-au făcut doar fapte bune
În faţa lui Dumnezeu.

Dar au ştiut şi să dezmierde

Şi să mângâie duios,
Iar gestul lor, atât de tandru
Şi astăzi este tot frumos!

25
 Ruga!
Înalţ o rugă către Tine
Doamne, dă-ne sănătate!
Dacă o pierzi, rămâi sărac
Iar dac-o ai, le ai pe toate.
Mai dă-ne Doamne, pace-n lume,
Popoarele să se-nfrăţească,
De arme să uităm cu toţii
Ogoarele să ne rodească.
Coboară Doamne, tihna ta
Şi-n casele cu oameni pline;
Părinţii să-ngrijească de copii
Şi să-i înveţe doar de bine.

Iar când copiii se fac mari

Dă-le Doamne-nţelepciune,
Să-i ocrotească pe bătrâni
Şi să se-aline-n rugăciune.

Îndură-te Doamne, cu milă

De cel bolnav, în suferinţă;
Ajută-l să-şi găsească izbăvirea,
În ceasul greu de pocăinţă.

Încearcă Doamne, să nu uiţi

Că-n viaţa noastră, trecătoare,
Avem un suflet de-ngrijit
Te rog să ai cu noi răbdare.

În marea Ta iubire pentru noi,

Atuncea când păcătuim
Luminează Doamne calea,
Mergând pe ea să ne căim.

26
Ştiu Doamne că în bunătatea Ta,
Ruga mea, ai s-o asculţi;
De-acolo, din Împărăţia Sfântă,
Veghezi asupra celor mulţi!

Pragul dintre ani

Când eşti tânăr, ce uşor mai sari

Pragul ce desparte trecerea de ani,
Dar când cu bătrâneţea te întreci
Te poticneşti şi-abia de poţi să-l treci.

Te-avânţi şi iarăşi te opreşti,

Pragul mult îl cântăreşti;
Parcă acum e mai înalt,
Nu-l poţi trece dintr-un salt.

Mai stai şi te mai socoteşti niţel,

Oare ce-o fi dincolo de el?!
Nu cumva o fi un alt pământ
Şi trebuie să lupţi cu morile de vânt?

Sau poate dincolo este vreo zână

Care te va lua uşor de mână,
Şi va zbura cu tine printre stele
Unde nu sunt nici patimi şi nici rele!

27
 Răul din lume!

Boală rea, nenorocită,

Omenirea-i secerat.
Ai adus dureri şi-atâta jale
Încă nu te-ai săturat?

În gheara ta încrâncenată
Au încăput copii nevinovaţi,
N-au fost iertaţi de suferinţă
Şi i-ai despărţit de fraţi!

Dar nici bătrânii nu îi cruţi,

Lasă-i să sfârşească-n linişte,
Să nu-şi dorească singuri moartea
Printre dureri şi vaiete.

Tot secolul ai stat de mână

Cu moartea neagră, odioasă;
Seceri, seceri neîncetat
Şi te oglindeşti în coasă.

-Moarte, tu nu ai cămin,
N-ai strâns copil la pieptul tău,
Nu te-ai bucurat de ochii lui senini?
Eşti un nimic, eşti doar un hău!

Blestemată fi de un blestem
Cu alaiul tău de boli;
Fulgerul să te trăsnească
În focul lui adus din nori!

28
 Octombrie, mijloc de toamnă!

Octombrie, mijloc de toamnă

Răvăşeşti din nou zilele mele,
Mă simt slăbită ca de boală
Iar gându-mi zboară doar spre rele.

Haina grea, sinistră a bătrâneţii

Îmi striveşte umerii plăpânzi;
Speranţele s-au înecat şi ele,
Iar ridurile se desfată prin oglinzi.

Am vrut să fac atât de multe,

Visam şi munţii să îi mut;
Dar nemiloase piedici mi s-au pus în cale,
Sau poate nici eu n-am putut.

Privesc afară prin fereastra aburită;

Plouă cu stropi şi frunze veştejite,
Iar cerul plumburiu se lasă tot mai jos
Apăsând peste trăiri nefericite.

N-am fost iubită, cred, de nimeni

Şi nici norocul n-a surâs;
În gând chem amintiri să mă salveze
Dar simt cum mă destram de plâns!

Un sfat...
Dacă te uiţi, să nu mă vezi,
Dacă mă vezi, să nu m-atingi,
Dacă m-atingi, să nu mă săruţi,
Dar dacă totuşi mă săruţi,
Să nu te opreşti!

29
 Cugetări dureroase!
Doamne, cinstesc cu mult respect al tău sfânt nume,
Dar multe lucruri nu le înţeleg pe această lume;
Ne naştem, apoi trăim din greu şi bune dar şi rele,
Însă moartea neagră e mereu prezentă printre ele;
Vine ca un trăsnet, loveşte fără pic de milă,
Nu-i pasă ce coseşte: un bătrân, un tânăr, o copilă...
Chiar şi atunci când fericirea luminează faţa
Ea stă pitită într-un colţ, aşteptând să rupă aţa.
Azi vorbeşti cu cineva, îţi faci atâtea planuri,
Iar mâine afli c-a murit şi nu oricum... în grele chinuri.
Poate de aceea Doamne, ai zămislit şi tinereţe
Când ne vedem nemuritori şi dăm în jur poveţe,
Că totu-i roz şi ne aşteaptă numai bucurii
Iar din cerul auriu nu vin nori negri şi nici intemperii.
Pentru tineri, bătrâneţea e un scenariu îndepărtat
Pe care doar din cărţi şi filme l-au aflat.
Ei nu-şi imaginează că vor ajunge în toiag
Şi tot ce e sub soare le este foarte drag.
Dar avem şi noi bătrânii câte o speranţă
Dacă-i priveşti atent o şi citeşti pe faţă,
Că vor mai apuca şi ziua care vine
Şi vor vedea cum soarele răsare din ruine.
Vor crede că au cucerit înc-o redută,
Dar reduta aceea e demult pierdută.
Bătrânii noştri au gustat deja din toate,
Se bucură acum pentru nepoţi, pentru nepoate
Şi dacă speră să rămână încă vii,
Speranţa lor se-ndreaptă spre ai lor copii.
Că despărţirea e urâtă, grea şi nemiloasă
Şi nu se potriveşte cu trăirea lor atât de luminoasă.
Dar asta-i Doamne rânduiala, cu bine şi nevoi:
Când unul se naşte, pleacă altul dintre noi.
Tineri şi bătrâni se ostoiesc atunci cu o rugăciune
Şi slăvim Doamne, de-a pururi al tău nume;
Ne gândim la Dumnezeu care poartă de grijă dimineaţa,
Ca în fiecare zi a noastră, să răsară soarele, speranţa!

30
 Rugămintea unui câine!
O, Doamne, tu care-ai făcut pământul
Şi toate cele care ştim pe el,
Te rog mult, ascultă ruga
Unui biet căţel.

Doamne, deşi sunt un câine

Simt că am un suflet bun
Şi mă amestec cu copiii
Când ies toţi la joacă-n drum.

Te rog, fă Doamne ca omul

Care e stăpânul meu,
Să-şi iubească semenii
Aşa cum îl iubesc şi eu.

Să păzească cu grijă tot ce are,

Să trudească pentru mâine
Şi să-nveţe de la mine,
Sacrificiul unui câine.

Eu mâinile îţi ling stăpâne

Cu multă recunoştinţă,
Pentru osul aruncat
Şi bucata de cărniţă.

Dă-i Doamne răbdarea mea

Când fără să mă plâng deloc,
Îi aştept întoarcerea
Stând nemişcat pe-acelaşi loc.

Păstrează-i tinereţea inimii

Şi veselia gândurilor mele;
Să alergăm alături peste dealuri,
Să căutăm izvoare în vâlcele.

31
 Şi mai dă-i curajul meu
Când sacrific pentru el,
Tot binele şi uneori şi viaţa,
Chiar dacă sunt un biet căţel.

O, Doamne, care eşti stăpânul

Peste munţi, peste coline,
Fă ca omul să rămână om,
Aşa cum eu rămân un câine!

Oricare ţi-e drumul...

Oricare ţi-este drumul, dragul meu,

Te rog, opreşte-te şi pe la mine,
Căsuţa noastră-i tot în vârf de deal,
Dar pe temelie abia de se mai ţine.

Vino, fără să-mi aduci ceva,

Copilul meu frumos şi drag;
Simt că e ultima dorinţă:
Să te mai văd din nou aici în prag.

Să stăm la masa tocită-acum de vreme,

Lângă opaiţul ce-aruncă raze de lumină
Prin odăiţa cu pereţi spoiţi de var,
Şi cu icoane ce-n ştergare se anină.

Oricare-ţi este drumul, dragul meu,

Eu am să te aştept pe banca de la poartă;
Încearcă să ajungi la casa de pe deal,
Încearcă fiul meu, măcar odată!

32
 Măicuţa
- De unde vii măicuţă dragă?
- Of! vin de la magazin,
Mi-am cumpărat un pic de pâine,
Dar să merg e-un mare chin.
- Măicuţă, eu îmi amintesc
Că ai matale un fecior;
Ştiu că este cam departe
Dar de mamă, nu-i e dor?!
- I-o fi şi lui cum mi-e şi mie
Nu am cum să ştiu!
Eu stau aici şi îl aştept
Şi-n juru-mi totul e pustiu.
Am fost odată-n capitală
Şi-aşa cum ştim noi cei din sate,
Vrând să-i fac o bucurie
M-am dus c-un coş plin de bucate.
Să fie mândru de-a lui mamă
Am îmbrăcat ia-nflorată,
Cusută când l-am legănat
Şi m-am oprit la el în poartă.
Dar un zdrahon ce sta de pază
Ca pe un câine m-a gonit,
- Noi ştim că mama lui e moartă,
Hai, du-te, de unde ai venit!
Am plecat cu ochii-n lacrimi
Şi când mi-am întors privirea,
Mi-am zărit fiul râzând
Stând ascuns după-o perdea.
N-am să mai plec din satul meu
Decât spre locul cel de taină,
Să-ngrop sufletul de mamă
Care-i tot numai o rană.

33
 Serbare câmpenească
- Ce faci neică?
- Uite, pun o fleică,
Pe grătaru-ncins.

Şi cârnaţi afumaţi
Cu ardei ca focu-aprins.

Şi nişte pulpe de găină

Tăvălite prin făină,
Puse tot pe jar.

Cu mult ulei
Şi cu mujdei,
Strivit într-un mojar.

Apoi, tai pită de cartofi,

O reţetă de la grofi,
Pe lângă solniţă.

Şi scot vin,
Rece, de pelin,
Ţinut în pivniţă.

Mai aduc şi-o murătură,

Bună-n saramură,
Cu gustul de mărar.

Dar mai întorc fripturile,

Să nu le ardă flăcările,
Că sunt cu-n ochi la jar.

Cu-n clondir de ţuică tare

Vă întâmpin la intrare,
Tot cu gânduri bune.

34
Licoarea-n gură se tot plimbă
De nu vă gâdilă sub limbă,
Să nu-mi spuneţi pe nume.

Glumele şi voia bună

Să se-adune împreună,
Să ne veselim.

Când ciocnim paharele,

Să se-ncingă horele,
Şi sănătoşi să fim!

Poetul

Poetul este-un animal marin

Care trăieşte pe uscat,
Dar se străduie să zboare,
Cu-aripi din versul lui rimat.

Înmoaie tocu-n călimară

Şi pe coala străvezie,
Cu fruntea plină de idei
Aşterne-n taină-o poezie.

Dar nu e sigur că a scris-o,

Poate a fost numai un vis,
Când plutea prin luciul apei
Pe un lac din Paradis!

35
 Cireşul

Scoarţă de cireş, lucioasă

Dintr-un sâmbure pierdut,
Aruncat la întâmplare,
Ce înaltă ai crescut.

Spărgând pământul cu putere

Te-ai înălţat sfioasă,
Către soare, spre căldură,
Undeva pe lângă casă.

Mai târziu, înzdrăvenită,

Ţi-ai făcut mândră coroană,
Şi sub frunze dantelate
Stă visând câte-o codană.

Apoi, când te găseşti în pârg

Pe la început de vară,
Crengile se-apleacă grele,
Încărcate de povară.

Fetiţe vesele, zglobii,

Îşi fac cercei din cireşele
Şi prinzându-se în horă
Se mândresc nespus cu ele.

Iar înspre toamna vieţii tale,

Scoarţă de cireş, lucioasă,
Te transformi cu multă artă,
Într-o mobilă luxoasă!

36
 Frunza

Privesc cum cade frunza de pe ram

Şi pleacă răvăşită spre pământ,
Dar nu ştiu unde va ajunge
Că tocmai s-a iscat un vânt.

Iar vântul jucăuş n-are habar

Ce tristă este mica frunză
Şi văzând-o cum pluteşte
Şugubăţul se amuză.

O ridică pe aripă
Înălţând-o către ceruri,
Unde în palatul lui
Sălăşluiesc şi alte vânturi.

Apoi, sprinten se întoarce

Purtând frunza tot pe spate,
Şi-o aşează chiar sub ram,
Să fie cu-ale ei surate!

Reflecţii

Poţi cumpăra oricare ceas

Dar nu poţi cumpăra timpul vreodată,
Nici azi, nici mâine, nici la anul;
Nu-i de vânzare niciodată.

Poţi cumpăra oricare ceas

Dar n-ai să cumperi fericirea niciodată,
Această alchimie personală;
Nu-i de vânzare niciodată.

37
Poţi cumpăra oricare ceas
Dar nu poţi cumpăra succesul şi izbânda niciodată,
Munca şi-a ei frunte năduşită;
Nu-i de vânzare niciodată.

Poţi cumpăra oricare ceas

Dar nu poţi cumpăra eternitatea niciodată,
Fiind apanajul zeilor Olimpici,
Nu-i de vânzare niciodată!

Reproşuri

Măturător de praf de stele

Îmi reproşezi că n-am luat totul
De la viaţa ce mi-a dat-o
Dumnezeu, slăvitul.

Mă cerţi şi-mi aminteşti mereu

Că nu mi-am dat cât aş fi vrut,
Şi când adorm spre dimineaţă
Îmi reproşezi de la-nceput.

Dar în naivitatea mea

N-am cunoscut măsura vieţii,
Şi bine zici c-am risipit
Degeaba, anii tinereţii.

Acum, când ştiu câte ceva

Până la stele-aş vrea să zbor;
Dar astrele nu mă primesc
Şi-n doruri multe am să mor!

38
 Planuri

În fiecare an, nepăsători,

Fiecare trecem prin ziua morţii noastre
Şi privim indiferenţi
Spre zarea cu nuanţe-albastre.

Ne facem planuri şi riscăm

Chiar în zile sorocite,
E bine că pe lumea asta
Toate-s bine rânduite.

N-avem voie să gândim

La sfârşitul iminent;
Trebuie să ne luptăm
Şi viaţa să o luam în piept.

Să făurim vise frumoase,

Vise cu bătaie lungă,
Iar timpul ce le e menit
Cu prisosinţă să ne-ajungă.

Întotdeauna să lăsăm
Să mai existe şi un mâine
Şi în cămară să păstrăm
Uitat, un codru mic de pâine.

În fiecare auroră să pornim

Încrezători şi plini de voioşie,
Iar seara să-adunăm în inimi
Câte-un crâmpei de bucurie!

39
 Frunza de viţă
Într-o mică odăiţă
Dintr-o casă bătrânească,
Stă bunicul şi priveşte
Pe fereastră la o vie, (viţă)

Ce se-agaţă cu nădejde
Pe un zid al curţii sale.
Cu parfum umple văzduhul,
Primăvara când e-n floare.

Dar acum e toamnă rece

Cu ploi ce nu mai contenesc,
Şi vântul zilnic ia din viţă
Frunzele ce-ngălbenesc.
Bunicul este greu bolnav
Şi doctorii nu-i dau speranţă;
Lângă el, nepoata dragă,
Temele şi le învaţă.
Când trei frunze au mai rămas
Pe vrejul vieţii ruginit,
Bunicu-atunci şi-a spus în gând:
Mai am trei zile de trăit.
Destinul el şi l-a legat
De frunzele acestea de-afară
Şi stând în pat acum culcat,
Tristeţe-adâncă îl doboară.
Şi a venit şi ziua-n care
O singură frunză de viţă,
Încearcă cu disperare
Să nu-şi rupă-a sa codiţă.

40
Bunicul şi-a chemat nepoata
Şi taina lui s-a dezlegat:
I-a spus că viţa lor de vie,
Zilele i-a numărat.
Când afară noaptea s-a lăsat
Bunicul adormit era în casă;
Pe-o scară nepoţica s-a urcat
Şi frunza a legat cu-o aţă groasă.
Au trecut mai multe zile,
Bunicul cerceta foarte mirat
Misterele acestei frunze,
Şi de boală a uitat.
Inima lui obosită
L-a viaţă iar a renăscut,
De moarte nici nu vrea s-audă,
Nepoata are de crescut.
Grămada de leacuri scumpe
N-au adus nici o minune,
Dar a făcut-o o copilă,
Cu toată dragostea din lume!

41
 Gânduri de iarnă
În fiecare iarnă, în prag de sărbători,
Când timpul se măsoară în raze de lumină
Primim la porţi de suflet mereu colindători,
Şi-o sfântă bucurie tristeţile alină.
Şi fiecare uită de-ascunsele dureri,
De zilele ce-au stat în umbra ne-mplinirii,
Cu-n zâmbet, ştergem lacrima de ieri,
Ne limpezim privirea în undele iubirii.
Iubirea mă colindă, la ceas de sărbătoare,
Pornesc cu ea alături şi mă grăbesc la drum,
Aducem celor dragi, din suflet o urare,
Sub semnul sărbătorilor de-acum!

Vis de iarnă

Ce mult aş vrea să vină iarna

Să ningă peste ochii tăi,
Şi sănii să alerge-n noapte
Clopoţind din zurgălăi.

Să ne plimbăm ţinându-ne de mână

Printre vitrine argintii,
Iar sărutarea cea fierbinte,
Să stârnească agonii.

Fulgi tiviţi cu diamante

În palmă-ncet să se topească,
Şi Doamna gheţurilor albe,
Să ne poftească în caleaşcă!

42
 Vino acasă!
Dacă singur te simţi uneori
Şi îţi pare că te-ai rătăcit,
Să te întorci, nu uita
Să-ţi asculţi inima,
Într-un loc unde eşti fericit.
Dacă în sufletul tău ai păstrat
O dorinţă ce n-ai regretat,
Ştiu un loc unde poţi ca să stai liniştit,
Unde visul nu are sfârşit.

Vino acasă,
Vino acasă,
Şi viaţa va fi puţin mai frumoasă
În fiecare zi, vino acasă!

Dacă te mai apasă cumva

Un regret la o lacrimă grea,
Te ascunzi în zadar,
Să te minţi n-are rost,
Tot acasă te vei vindeca.

Vino acasă,
Vino acasă,
Şi viaţa va fi mereu mai frumoasă,
În fiecare zi, vino acasă!

Aici e iubire şi va fi mereu

Să te ajute la bine şi la rău,
Vino acasă!
Aici împlinirea îţi vei găsi,
Cei dragi ne-nconjoară doar cu bucurii,
Vino acasă,
Vino acasă,
Vino acasă!
Şi viaţa va fi puţin mai frumoasă,
În fiecare zi, vino acasă!

43
Călătorind pe curcubeu
Cu valize burduşite
De iluzii şi de vise,
M-am rătăcit pe-un curcubeu
Ce după ploaie se ivise.
Ca un arc al biruinţei
Colorat de mândrul soare,
Cuprindea întreaga boltă
Fără urmă de hotare.
Am văzut întâi roşeaţa
Macilor de pe câmpii,
Legănând pe-aripi de vânt
Voalurile purpurii.
Marea galbenă de spice
Ţine aurul în poale,
Şi-l revarsă-n dărnicie
Către morile din vale.

Am stat sub tufe aplecate

Cu hortensii graţioase,
Lângă covoare verzi de ierburi,
Din mantiile mătăsoase.

Apoi, privirea mi-am plimbat-o

Peste oceanele albastre,
Cu talazuri înspumate
Ce se mişcă după astre.

Mi-am ridicat ochii spre munte

Către stânca cea pustie,
Care-n ceas de asfinţit
Părea atât de movalie.

44
Călătoria a fost scurtă
Dar am văzut atât de multe,
Iluzii şi speranţe revărsate
De sus, de pe înalta punte!

Lăudărosul
Să nu crezi amice
Că berea e de vină,
Când spun că n-am secrete
Cu partea feminină.
La degetul cel mic,
Aici le am pe toate;
Cât de grozav sunt eu,
Acum te rog socoate!
Le-am împărţit mereu
Ca anul în semestre;
Şi deci avem femei
Iar altele-s neveste.
Femeile sunt dulci
De aceea sunt iubite,
Nevestele-au acrit,
Atât sunt de muncite.
Cu braţe drăgăstoase
Femeia te-nconjoară,
Nevasta cade frântă
Ca sacul de la moară.
N-a mai văzut amicul
Ce s-a-ntâmplat acasă;
Dar se-auzea: - „Nu da!
Tu eşti cea mai frumoasă!”

45
 Bârfa
Când e vorba de o bârfă,
Bărbaţii sunt neîntrecuţi;
Şi unde pui că pe de-asupra
Întotdeauna sunt crezuţi!
În orice zi, subiectul preferat
Este eternul feminin;
Predica e foarte lungă
Şi nu e loc pentru Amin.

Blonde, brune şi roşcate,

Toate au aceeaşi soartă:
Si-au înşelat precis bărbaţii,
Fie chiar măcar odată.

Dar de ce ? - se-ntreabă ei
Şi frunţile şi le-ncreţesc;
S-au facut roşii ca racul,
Atât de profund gândesc.

O Evă ce trecea pe-acolo

Absolut din întâmplare,
Le-a sărit în ajutor:
A dat răspuns la întrebare.

Dragii mei, neştiutori,

Femeile nici nu înşeală!
Practice cum voi le ştiţi,
Ele de fapt numai compară!

Şi-apoi socoteala de acasă

Oricât ai gândi cu sârg,
Nu se potriveşte niciodată
Cu aceea de la târg!

46
 Darurile
Iubitul meu, n-am bănuit
Că poţi să fii atât de darnic,
Aş încerca să te mai schimb
Dar cred că aş încerca zadarnic.
Îmi dăruieşti zilele tale
Cu soarele sclipind pe rouă,
Chiar dacă ceru-i plin de nori
Şi auzim încet cum plouă.
Îmi dăruieşti privirea ta
Ce-adună lacrimi de iubire;
Când nu mă zăreşti pe-aproape,
Ea rătăceşte în neştire,

Îmi dăruieşti zâmbetul tău

Aducător de primăvară,
Îmi luminezi chipul cu el
Făcând tristeţea să dispară.

Îmi dăruieşti braţele tale

Ce gingaş trupul mi-l mângâie,
În sărutări pline de patimi
Clipele-n loc par să rămâie.

Îmi dăruieşti sufletul tău

Ce-nchide-n el taine vrăjite,
Iar când încerc să le dezleg
Sunt năpădită de ispite.

Îmi dăruieşti şi gândurile

În care vise se-nfiripă,
Cum să-mi clădeşti un cuibuşor
Pe a zefirului aripă.

47
Îmi dăruieşti şi nopţile
Când ne iubim cu luna la fereastră,
O urmărim cum merge la culcare
Şi noaptea-a devenit o zi de-a noastră.

Mă bucur de aceste daruri minunate

Le strâng cu drag la pieptul meu,
Ca pe-un şirag de diamante
Şi le voi preţui mereu!

Prin toamnă

Astăzi toamna mă alintă

Şi parcă vrea să mă-mbuneze;
Tare mult aş fi dorit
Ca vara asta să dureze.

De-aceea-nchid uşor fereastra

Să nu văd frunzele căzând din ram,
Şi mă cert cu ploaia care
Şiroieşte-acum pe geam.

Încerc să nu aud cum frunza

Plânge-ncet sub paşi grăbiţi,
Când doi îndrăgostiţi sub o umbrelă,
Se strâng în braţe fericiţi.

Am iubit toamna roşcată

În anii mei de tinereţe;
Acum când vine, o salut,
Doar aşa din politeţe!

48
 Uită!

Lacrima a curs încet

Când mi-ai spus „TE IUBESC!” prima oară,
Dar tu ai crezut într-o lume de vis,
Numai pentru o singură seară.

Acum se aude cum strigi,

Ferindu-te chiar să m-atingi:
Uită de soare,
Uită de nori,
Uită că te-am iubit
Plin de fiori.

Deşi mi-e greu, îţi spun şi eu acum,

Uită c-am fost atât, atât de aproape,
Şi cu lacrima ce curge iar încet,
Uită c-am fost atât de departe.

Cu greu înţeleg ce se-ntâmplă cu noi

Şi privindu-te în ochi cu durere,
Încropesc un „ADIO!”- timid,
Eu care-am fost poate doar o părere.

Uită de lumea mea,

Uită de flori,
Uită de mare,
Uită de culori!

49
 Românul
Românul s-a născut în sat,
De-acolo vine seva lui
Credinţa-n bunul Dumnezeu
Şi sănătatea neamului.
Cu clopu-n cap pe arătură
Îndeamnă boii ca să tragă,
Ca tatăl şi ca bunul lui
Care-au muncit o viaţă-ntreagă.
O săptămână nu-i ajunge
Să-şi rostuie gospodăria,
Pe care cu mulţi ani în urmă
A încropit-o cu Măria.

Satul-vatră românească
Îşi suie oile la munte,
Şi cântecul de fluier aprig
Răsună peste dealuri multe.

În fiecare primăvară
Berzele se-ntorc voioase,
Şi se-apucă de clocit,
Pe hornurile de la case.

Duminica Românii-mbracă
Cojoacele îmblănite,
Ce-s lucrate cu migală
Din oiţe, argăsite.

Biserica cu ziduri albe

Îşi primeşte credincioşii,
Care-aprind o lumânare
Amintind cu drag strămoşii.

50
Apoi se-ncinge hora mare
Pe iarba verde din câmpie,
Şi românul bate cizma
Cu dragoste şi bucurie!

Priveşte-mi mâinile!

Priveşte-mi mâinile şi ochii

Şi nu uita să le iubeşti;
Şi să le ierţi dacă-au fost clipe
Mai puţin ca în poveşti.

În care n-au ştiut să-ţi spună,

În care n-au putut să-ţi dea,
Tot ce ţi-ai dorit pe lume:
Dor nebun şi dragostea.

În deznădejdea-acelor clipe,
Cu îndoiala care roade,
Târziul zâmbet de lumină
Nu ţi-au dat o sărutare.

Iubeşte-mi mâinile şi ochii,

Dezleagă-mi inima de vină
Că n-am ghicit în al tău suflet,
Aşa o dragoste sublimă.

51
 Lacrimi nemărturisite
Septembrie bate la uşă
Iar toamna-a coborât deja în gară,
Cu alai de frunze moarte
Şi parfum de viţă rară.
Rafalele vântoaselor de toamnă
Şuieră prin hornul gol,
Şi prin turle de biserici
Dând şi pomilor ocol.
Pământul musteşte a toamnă jilavă
Şi a miros de frunză căzătoare,
Care plutind se aşterne pe iarbă
Şi pe albele şiraguri de rouă lucitoare.

Doar pinii cu tulpini de şarpe jupuite

Şi brazii ca ostaşii la paradă,
Se mândresc cu cetina lor verde
Ce nu are de gând să cadă.

Şi din norii ce-mpânzesc văzduhul

Cu lacrimi nemărturisite,
Ploaia mângâie obrajii,
Pe feţe triste, obosite.

Cei care nu sunt fericiţi

Au plumbul norilor în inimi,
Iubirea nu îi caută romantic
Şi sunt terorizaţi de patimi.

Ei ştiu că a dormi pe-aceeaşi pernă

Nu înseamnă a avea aceleaşi vise,
Iar toamna vieţii lor trage cortina
Şi se retrage în culise!

52
 Ploaia

Ploaia peste geamuri lasă

Picuri ce deschid pâraie,
Iar prin grădini învecinate
Ramuri pâlpâie în ploaie.

Se scutură şi flori de soc

Frunze prind să se aştearnă,
Peste toate plouă, plouă
Şi pământul-şi trage hrană.

Ghinda cade vertical

Cu umbra-i dulce pe pământ,
Iar pe sub ierburi dau năvală
Ciuperci cu pălăria-n vânt.

Bunica-ncinge soba din odaie

Cu olanele ca plopii de subţiri,
Şi-n gura sobei ard trosnind
Butucii mari şi amintiri.

Din jăratecul fierbinte

Fumul strecurat spre horn,
Îşi ţâşneşte spre văzduhuri
Miezul roşu, minion.

Felinele viclene se răsfaţă

Pe-acoperişul sobei cu olane,
Şi peste neamul pisicesc
Urcă odihna în vise diafane!

53
 Ciudată şi ursuză...
Iubita mea, ciudată şi ursuză
Nu pot în casa mea să fiu stăpân;
Simt viaţa cum devine mai confuză
Şi speranţele din nou le-amân.
Tu mă aspiri aşa ca o ventuză
Când vreau cu tine-n pace sa rămân;
Iubita mea, ciudată şi ursuză,
Tu nu mă laşi în casa mea stăpân.
Aş vrea sa mai rezem de un umăr,
Miros de ambră să respir din sân;
Să simt o adiere cum pluteşte
Ca proaspătul parfum de fân.
Iubita mea, ciudată şi ursuză....

Zgârieturi
S-au întâlnit doi pensionari
În parcul cu platani
Şi s-au oprit pe aceeaşi bancă
Cum fac de-atâţia ani.
-Dar ce-ai păţit, întrebă unul,
Privindu-l cam speriat;
Şi pe faţă şi pe mâini
Eşti foarte rău zgâriat?!
-Nimic deosebit, amice,
Şi sper să-mi treacă cu pomadă,
Dar vezi că luna asta-m tras
Şi mai mult mâţa de coadă!

54
 Încearcă să nu crezi!
Că stelele pe cer sclipesc,
Încearcă să nu crezi.
Că mâinile pentru mulţi glăsuiesc,
Încearcă să nu crezi.
Că privighetorile îşi fac cuib în răchite,
Încearcă să nu crezi.
Că zăpezile-s aripi dalbe geruite,
Încearcă să nu crezi.
Că valul este cântec adus din depărtare,
Încearcă să nu crezi.
Dar dacă ţi se spune că te iubesc,
Atuncea să crezi!

Dacă.....
Inima mea e uşoară,
Inima mea parcă zboară,
Inima mea e aici,
Dacă eşti şi TU!
Inima mea a fost uşoară,
Inima mea nu mai zboară,
Inima mea nu mai e,
Dacă ai plecat TU!
Inima mea va fi uşoară,
Inima mea va zbura iară,
Inima mea va fi din nou,
Dacă vei veni TU!

55
 Prietenie

Prietenia-i floarea vieţii

Dacă şti s-o dăruieşti;
Este sfântă şi curată,
Numai când o preţuieşti.

Este limpede şi clară

Ca argintul din izvoare,
Fără taine şi-ocolişuri,
Să n-o cauţi prin vâltoare.

Gata să-ţi întindă-o mână

Când greul vieţii te apasă,
O crăiasă pentru inimi
Veşnic tânără, frumoasă.

N-ai să găseşti de-ai căuta

Oglindă mai fidelă,
Decât vechiul, bunul prieten
Ce te ia sub o umbrelă!

Şi....

Şi florile
Ca şi femeile....
Indiferent unde şi de unde,
Mierea se face la fel
Şi are acelaşi gust.
.... Femeia,
Şi albinele....
Şi
Dragostea!

56
 Vine o vreme....

Vine o vreme,
Când nu mai trişăm,
Când tragem o linie
Şi-ncet adunăm.

Socotim cam strâns de toate,

Dar de fapt n-am strâns nimic,
Iar viaţa ne-am risipit-o
Pe nimicuri, pic cu pic.

De multe ori am râs de toate,

Şi de soare şi de flori,
Şi-am pus pe şevaletul vieţii
Albul, negrul şi culori.

N-am ştiut de ce şi cum

Sau poate totuşi am ştiut;
Încă un pas, sau doi făcuţi
Şi viaţa noastră a trecut.

Vine o vreme
Când nu mai trişăm,
Când tragem o linie
Şi-ncet adunăm!

57
 Liliacul
Sub fereastră, liliacul,
A-nflorit de dimineaţă;
Flori micuţe, movalii
Îmi zâmbesc printre verdeaţă.
În peisajul citadin
Cu maşini şi gălăgie,
Liliacul s-a desprins
Dintr-o altă galaxie.
Într-o vază de cristal
L-am adus la mine-n casă
Şi în toată încăperea
Parfumul dulce şi-l revarsă.
Privindu-l mă tot minunez
Ce darnice sunt florile!
Nu cer nimic când ne oferă
Mireasma şi culorile!

Cărarea gândului
Din uşa inimi întind o mână
Chiar dacă-i vreme rea sau soare,
Şi din argintul cel mai pur
Îi faci gândului cărare.
Învăţ mirosul florilor de câmp
Ce-aduc doar liniştea şi-alintul,
Când amintiri de peste zi
În amurg dilată timpul.

58
Astrul zilei, aurind ultima rază
Coboară roşu pe alei,
Iar umbrele se prelungesc haotic,
Părând aripi de porumbei.

Pe străzile acum pustii

Paşii tot mai rar răsună,
În ceasul care-nchide-uşor
Poarta tainelor, străbună.

Un fulger frânt parcă în două

Sparge-n ţăndări noaptea-ntunecoasă,
Şi bolta tot mai mult atârnă
Peste ceaţa ce se lasă.

Norii rup tăcerea neagră

Iar ploaia beată de-a ei apă,
Bate toba în umbrele
Şi burlane lungi adapă.

Şiroaie şerpuiesc sclipind

Pe caldarâme visătoare
Şi setea ploii cerne lin,
Destine şi speranţe trecătoare.

Întreg pământul se descarcă

De energia adunată,
În momentu-existenţial
Când nedreptăţile se iartă.

Iar mâna care ţi-o întind

Este iubire şi-adevăruri;
O rugă scrisă şi şoptită,
Pe-o scenă plină cu decoruri.

59
 Banca cu pom

Noapte cu lună
Şi-un cer indigou;
În miezul tăcerii
M-aş plimba mereu.
De la o vitrină
Trotuaru-i auriu,
Doar noi suntem pe stradă
În ceas aşa târziu.

Dar iată ce-mi văd ochii:

O bancă solitară,
Şi-n spate un mesteacăn
Ce face lunii scară.

Crenguţele-i mlădii
Se-apleacă cu candoare,
Când vântul se desfată
Prin frunza-i sunătoare.

Tulpina subţirică
De-un alb strălucitor,
Se sprijinea de bancă
Vibrând parcă de dor.

Şi-n noaptea înstelată

De toamnă arămie,
O bancă şi un pom
Mi se-arătau doar mie!

60
 Crăciunul altora!
Crăciunul nostru a fost trist,
Că alături de brăduţul drag,
N-a venit colindătorul
Să ne îmbrăţişeze-n prag.
Am trăit şi supărări
Pe care nu le merităm,
Dar lacrima am şters-o-ncet
Şi încercăm iar să uităm.
A mai fost şi ploaia rece
Şi nici măcar un fulg de nea,
Nu mi s-a aşezat în palmă
Încălzind inima mea.
De aceea, în noaptea-ntunecată,
Privind argintul dintr-o stea
M-am gândit cu duioşie
La Crăciunul altora!

Vânătorul
Vânător cu şapcă verde,
Te ascunzi, dar tot te vede
Iepuraşu-acela hâtru
Cu urechile de-un metru.
Are dânsul patru labe
Două scurte, două lungi,
Aleargă precum săgeata
Nu e chip să îl ajungi.
Şi ogarul cel slăbuţ
Ce-l adulmecă mereu,
Zise-n gând: „Iar l-am pierdut,
Îl păzeşte Dumnezeu”!

61
 Marea
Marea,
Dansează iscând
Talazuri perechi, rând după rând,
Iar luna îşi picură raze-argintii
În apele adânci, sinilii,
Şi-n glumă culoarea îşi schimbă apoi
Marea,
Sub ropote repezi de ploi.
Marea,
De-a viselor vrajă e plină,
Unită în zare cu bolta senină,
Prin valuri albastre şi pure
De parcă-ar voi un sărut să îi fure,
Acelui azur infinit
Şi tainic al mării iubit!

Să fii TU!
Aceasta-i arta de-a învinge,
Să ai curajul să spui DA,
Să ai curajul să spui NU,
Şi-n fiecare clipă grea,
Să fii mereu acelaşi TU
Să şti să crezi şi când
Alţii TE ÎNŞALĂ
Să te ridici când
Alţii te DOBOARĂ
Să poţi păstra ce alţii
Vor SĂ ALUNGE
Să şti să râzi când
Sufletul îţi plânge.
Şi cald tu să rămâi,
Chiar dacă-afară ninge!

62
 Cheia

Plecând într-o cruciadă-ndepărtată

Un cavaler, mânat de simţul datoriei,
A lăsat celui mai bun prieten, cheia,
De la centura de castitate a soţiei.

L-a rugat stăruitor, că dacă nu se-ntoarce

Peste patru ani de zile,
Să-i descuie el centura
Blondei şi fermecătoarei copile.

Dar nici n-a mers preţ de o oră

Şi-amicul gâfâind, l-a şi ajuns din urmă;
Agita o cheie mare
Şi înjura turbat, cu ură.

Roşu de mânie, ţipa la cavaler:

- Cum pot avea eu grijă de femeie?
Ţi-ai bătut doar joc de mine
Şi mi-ai dat o altă cheie!

Recomandare

O bătrânică îl întreabă pe şoferul de autobuz;

După ce-n baston s-a rezemat:
-Cum aş putea ajunge mai repede la cimitir?
Vă rog frumos să-mi daţi un sfat!

Şoferul, om atent a vrut să o ajute

Şi privind-o încă-odată,
I-a spus soluţia amabil:
-Aşezaţi-vă sub roată!

63
 Eşti soarta mea!

Nu mă consider fatalist
Dacă sincer cred în soartă
Şi sunt sigur că ne naştem,
Programaţi ca pe o hartă.

Oricât de bine-am alerga

Nu putem fugi de ea;
Stă la pândă într-un colţ
Şi-ţi arată sigur calea.

Destinul este implacabil

Gravat în stâncă-i scris cu sânge,
Şi nici ploi, nici uragane
De pe piatră nu îl şterge.

Aşa s-a întâmplat demult

Când în drum mi-ai apărut
Şi-n clipa aceea, întreaga lume,
Din viaţa mea a dispărut.

Ţinându-te cu dragoste în braţe

Ştiu că tu eşti soarta mea.
Şi cum este numai una,
Nimeni nu mi te va lua!

64
 Iunie - cireşar!

E iunie, e vară
Şi au rodit cireşii.
Sub umbra lor, pe-o bancă
Stau în toiag uncheşii.

Doar tinerii urcaţi

Pe câte-o scară-naltă,
Culeg boabele roşii
Prin frunza lor dinţată.

Iar fetele în ie albă

Din fir de borangic,
Pitulate printre pomi
Le dă câte un pupic.

Dintr-o casă din livadă

Se-aude până în vâlcea,
Radioul, sprijinit de prispă,
Cântând vesel o manea.

65
 Sub vitralii

Aş vrea sufletul să-mi scot

Şi să îl spăl în scăldătoare;
Nu este de loc murdar,
Dar parcă mult prea rău mă doare.

Dacă-s atinsă de-un blestem

Să-l alunge apa parfumată,
Şi tot zbuciumul din suflet
Să se potolească-odată.

Vreau ca bătrâneţea cea venit

Să fie blândă, liniştită,
Când visele s-au spulberat
Şi nu-s muşcată de ispită.

Să intru în biserica creştină

Cu chip senin şi-ncărunţit,
Şi-acolo lângă Sfintele icoane
Să-mi amintesc tot ce-am greşit.

Să rămân îngenuncheată
Sub lumina de vitralii,
Până când o să-nţeleg
În ce goană s-au dus anii!

66
 Îmi las mâna mea dreaptă....
Îmi las mâna mea dreaptă
Încet pe braţul tău;
Tu o săruţi fierbinte
Aşa cum faci mereu.
Îmi las mâna mea dreaptă
În ochi tu mă priveşti,
Îmi spui în orice clipă,
Ce tare mă iubeşti.
Îmi las mâna mea dreaptă
Şi-n spaţiul infinit,
Îmi şopteşti că eşti bărbatul,
Cel mai fericit.
Îmi las mâna mea dreaptă
Ca pentru veşnicie,
Să ne unim destine,
În tril de ciocârlie!

Tac!
Tac frunze în pomi, cum ar putea vorbi?
Nici vântul nu le poate nemuri!
Tac clipele din ore şi din zile,
Că şi-au sfârşit întregile idile!
Izvoare tac în limpezimea firii,
Că şi-au sfârşit cărările iubirii!
Tac inimile celor doi, odată:
Îndrăgostiţii: un băiat şi-o fată,
Atunci când tac în armonii pe-o strună,
Acuma tac, nu au ce să-şi mai spună!

67
 Toamna

Toamna s-a desprins din ramuri

Şi lunecă pe lângă geamuri,
Cu frunze galbene-n fereşti
Spre văzduhuri de poveşti.
E frig, lumina cade aurie
Dar raza este slabă şi târzie.
E frig, şi-n stele şi-n lună
Când se aşterne recea brumă.
Şi vine-n fiecare an la noi
Toamnă cu vânturi şi cu ploi.
Focu-n soba neagră arde
Cetină din bradul verde
Şi-aş vrea să strâng drumeţii de departe,
Care de ger acuma au parte,
Ce rătăcesc prin ceaţa groasă,
Cu faţa suptă şi ascunsă,
Să vină lângă vatra cea fierbinte
Şi să ne pierdem în cuvinte.
Să vorbim de dragoste şi dor,
Sub lumina stelelor!

Valsul

Cum am să pot uita vreodată

Când în primul nostru dans,
Pluteam cu toată tinereţea
În paşii ritmului de vals.

Parfumul lui mă ameţea,

Cu ochi curioşi ne căutam;
El mă ţinea duios în braţe,
Cu dragoste îi răspundeam.

68
Un vals a fost tot traiul nostru,
Iubirea sfântă-a dăinuit,
A înfruntat greul şi timpul,
Din pragul casei n-a fugit.

La fel strângându-ne la piept

Dansăm şi astăzi câteodată,
Şi în oglinzile din ochi
Privesc cei doi de altădată!

Nu mai vreau....

Am pierdut marea iubire,

Şi alta nu mai vreau să ştiu.
Încă odată, un om răpus,
Nu mai vreau să fiu!

Închid fereastra să nu văd

Frunzele cum cad din ramuri.
Mă înspăimântă toamna asta
Cu urgia ei de-amaruri.

Mă retrag după perdea

Să n-aud frunzele cum gem sub paşi,
Aşa cum inima îmi plângea
Când ai spus c-o să mă laşi.

Iar mă închid de tot în mine

Să nu simt frunzele cum zboară-n vânt,
Şi mă gândesc că m-am născut
Fără noroc pe-acest pământ!

69
 Iubitul meu
Te rog frumos să ne iubim
E o dorinţă, nu poruncă,
Citesc în ochii tăi sublimi
Un gând ascuns, alunecos, de ducă.
Te rog frumos, dragul meu drag,
Păşeşte-alături de-al meu trup,
Nu mă lăsa singură-n prag,
Dă-mi voie blând să te sărut.
Ne-am întâlnit în plină vară
Destinul parcă a vorbit;
Pe ţărmuri de Mediterană,
Iubirea noastră a-nflorit.

M-ai dus în ţara ta cea verde

Cu brazi şi barbă smălţuită;
Dar poate nimeni nu mă crede,
Că doar natura-i fericită.

Suntem atât de diferiţi

Tu alb, eu ca o ciocolată.
De multe ori nu ştiu ce simţi
Când te-ntristezi, aşa deodată.

Te urmăresc plaiuri natale

Cu anotimpuri minunate,
Aici plutesc bărci pe canale
Şi ceţuri grele vântul bate.

Am privit cu ochii minţii

Şi-am citit cu-nfrigurare,
La părinţii tăi iubiţi:
Când durere, când mirare.

70
Aşa-s părinţii de oriunde,
Nimic nu-i bun pentru copilul lor
Şi se petrec pe-această lume,
Cărând sacoşa grijilor.

Iubitul meu, cu alt meleag

Încerc să-ţi prind o rădăcină;
Îmi eşti tulburător de drag,
Dar de nu poţi, n-ai nici o vină!

Regrete

Frumoasă eşti ca o crăiasă

Cu pielea albă, mătăsoasă;
Doar împărat sau poate rege
La tine ar putea ajunge.

Ochi codaţi, ca de migdală

Pe buze-a rozelor petală,
Şi-un păr de aur, în inele,
Ce cobora până-n podele.

Cum aş putea să îndrăznesc

Obrazul fin să ţi-l privesc?
Ştiu că m-aş face de ruşine,
Abia câştig cu greu o pâine!

Dar nimeni nu mă poate-opri

Să mă ascund prin poezii,
S-aştern duios dragostea mea,
Nicicând nu vei afla de ea!

71
 Grindina

Niculiţă stând în cuhnă

Printr-un ciob de geam priveşte,
Cum ceru-ntreg se face negru
Şi spre pământ se prăbuşeşte.

Fulgere încrâncenate
Taie bolta ca pe-o pâine;
De frica tunetelor dese,
Schiaună prelung un câine.

Iar cerul îşi desface poala

Şi sloboadă-n dăruire,
Bucăţi de gheaţă cristalină
Peste câmp şi peste vie.

Niculiţă aleargă-n casă

Unde tatăl său dormea.
A tras la coasă ziua-ntreagă
Şi-acum bietul se-odihnea.

-Tată, ne-am îmbogăţit,

Mâine mergem la piaţă!
Ieşi în curte şi te uită:
Plouă cu ouă de raţă!

72
 Armonia din cuplu

Multe cupluri se-mpreună,

Multe cupluri se destramă,
Pentru că de armonie
Nu prea ştiu să ţină seamă.

Întotdeauna alergăm
Să prindem dragostea cea mare;
Şi-o căutăm printre grădini
Crezând că este-o dalbă floare.

Dar barca sentimentelor

Adevărate şi frumoase,
Poate fi pe val condusă
Cu multe sau puţine şanse.

Pentru a deveni un cuplu reuşit

Cu înţelegere deplină,
Respectul trebuie să fie reciproc,
Să nu cădem în veşnica rutină.

În fiecare dimineaţă
Să ne privim cu afecţiune,
Dar să turnăm în sentimente
Şi plicul necesar de-nţelepciune.

Iar stima are rol de frunte

În a vieţii poezie,
Ia constituie liantul,
Care stă la temelie!

73
 Dacă....
Dacă-aş mai trăi odată
Tinereţea ce s-a dus,
N-aş mai lăsa să se adune
Ceva la inimă de pus.

Mi-aş vedea de sănătate,

M-aş plimba şi m-aş distra,
Obligaţii nu mi-aş face
Faţă chiar de nimenea.

Aş cheltui banii munciţi

Doar pentru plăceri personale;
M-aş răsfăţa cu bunătăţi
Şi n-aş strânge deloc parale.

M-aş duce la nunţi şi botezuri

Să m-achit faţă de-amici,
Dar în viaţa mea senină
Nu ar fi astfel de piedici.

Nici nu m-aş îndrăgosti

Ca să nu-mi pierd judecata,
S-ajung cumva la pirostrii
Aşa cum îşi doreşte fata.

Nopţile mi le-aş dormi

Visând numai la libertate,
Şi-un trai în care nici o „EA”
Să se amestece nu poate.

Aş lua decizii numai singur

Fără să fiu cicălit,
Căci n-aş permite nimănui
Să mă streseze nici un pic.

74
Aş fi stăpân pe viaţa mea
Aşa cum mi-ar plăcea doar mie
Până când somnul mă va prinde
Sub tufa de iasomie.

Dar timpul nu se-ntoarce înapoi

Nu ne mai dă a doua şansă,
Iar dacă n-ai fost fericit
Înseamnă c-ai trăit o FARSĂ!

Fotoliul
Din fotoliul care-acuma
E cântat în şlagăre,
De la pomi văd doar coroana
Prinzând toamnei, brumele.
Şi mai văd cum ploaia cade
Peste-o viţă ruginită.
Mândră mai era cu roade,
Ca o jună pârguită.

Cerul gri cu nori apoşi,

Frigul ce pătrunde-n oase,
Umblă şi el în galoşi
Printre ceţurile groase.
Este toamna care-şi cere
Drepturile de-autor,
Stropi de ploaie-i fac mărgele,
Vântu-i sare-n ajutor.
În fotoliu stau tăcută,
Am şi eu o toamnă-a mea.
Bătrâneţea-aşteaptă-n uşă,
Vreau să fac pace cu ea!

75
 La săniuş

Sănii şi copii coboară,

De pe derdeluşuri zboară,
Sar la trambulină;cad,
Se ridică „Înc-odat!”

Noaptea vine pe furiş

Şi copiii obosiţi
Cu nasurile îngheţate
O pornesc încet spre case.

Mamele-şi aşteaptă-n prag

Puişorii cu mult drag:
Un pupic de „Noapte bună!”
Şi-apoi mâine înc-o tură!

Cotidian

Cântec şi descântec
În noapte căutăm
Şi-n zorii dimineţi
De ele ne spălăm.

Fredonăm încet
Sub duşul cu fiori.
Şi-n timp ce bem cafeaua,
Turnăm apă la flori.

Pe scara de tramvai
Faci nodul la cravată.
Iar în minte porţi
Un drăcuşor de fată.

76
 O inviţi la cină
Şi o priveşti cu dor.
Iar când nu vede nimeni
Îi mângâi un picior.

Şi nopţii iar îi ceri

Şi cântec şi descântec,
Când toată fiinţa ta
Se simte pe jăratec.

Lie

Lie, lie, ciocârlie,

Ce vrei să-mi aduci tu mie?
Un buchet de margarete
Să mi-l prind frumos în plete,
În formă de coroniţă
Prin blonduţa mea cosiţă.
Sau un mac îmbobocit
Cu fir roşu răsucit.
Adu-m ciocârlie dragă
Multă dragoste-n ogradă,
Un băiat înalt, voinic
Să n-albe frică de nimic.
Harnic, muncitor să fie,
Să vadă de gospodărie.
Apoi când treaba şi-o termină
Drăgăstos el să devină.
Să ştie tainic iubească,
Vesel să se drăgostească.
Iar când s-o naşte unul mic,
Să fie cel mai bun tătic!

77
 Romanţă

Din inimă mi-ai rupt o coardă

Romanţă de cobzar bătrân,
Ca să-ţi cânţi pe ea durerea
Şi lângă tine să rămân.

Plângi cu lacrimi obosite

Iubiri ce n-au ajuns în veci,
Să treacă pragul fericite
La altare din biserici.

S-au destrămat cu multă jale

Lăsând urme dureroase,
Pe unde treci tu cu arcuşul
Şi scoţi gemete duioase.

Cânţi despre banca părăsită

De sub nucul cel bătrân,
De dorul frunzei ruginite,
Despre Riţa şi ai ei sâni.

Am inima toată o rană,

Iar dacă poarta ar vorbi,
Ţi-ar spune să mă laşi în pace
În rariştea de lângă vii.

78
 Lumina

Ştiam precis că este noapte

Şi că eram în pat culcată.
Atunci de ce fereastra mea
Era atât de luminată?

Să fie vis, să fie-aievea?

Vroiam să aflu negreşit,
Şi cu paşi şovăitori
Lângă fereastră m-am oprit.

Un disc enorm stătea pe cer

Şi strălucea atât de tare,
Părea că tot argintul lumii
S-a adunat într-o căldare.

M-am rugat atunci de lună

Punând în ea toată nădejdea,
Ca din lumina ei celestă,
Să lase-un strop şi-n viaţa mea.

Poate că....

Să nu mă cauţi niciodată
N-am fost decât un fir de fum,
Ce s-a risipit în zări
Lăsând în vatră numai scrum.

Sau poate-am fost scânteia vie

Dintre două pietre tari,
Ce s-a oglindit o clipă
În ochii tăi atât de mari.

79
S-au poate-am fost aburul rece
Care plutind în auroră,
Peste meandrele de râuri,
Sărută apa ca pe-o soră.

S-au poate nu am fost deloc

Decât în mintea ta flămândă,
Când luna ţi-a cuprins în braţe
Făptura dulce şi plăpândă.

Bucla

Umbra unei bucle

Pe obraz se-aşterne,
Ca o adiere
Sub umbrar de gene.

Somnul fără vise

I-a înrobit făptura,
Lăsând ca doar un zâmbet
Să îi sărute gura.

Braţul alb ca neaua

Odihnind pe pat,
Mai simte mângâierea
Iubitului plecat.

Câte-un suspin adânc

Din piept se-aventurează,
În timp ce luna blândă
Cu noaptea cochetează.

80
 Lanul
Lanuri galbene de grâu
La hotar de sate.
Câte-o cărăruie strâmbă
Spicele desparte.

Foşnetul uscat de paie

Vântu-ademeneşte.
Spicul drept, cu boabe grele
În spre cer priveşte.

- Vreau o adiere blândă,

Lanu-ntreg se roagă.
Vântule, printre tulpini
Te rog, stai ziua-ntreagă.

Mâine va fi prea târziu,

Ceasul ne-a sunat.
Este luna lui cuptor,
Timp de treierat.

Vei găsi, hoinar zurliu

Snopi culcaţi din loc în loc.
Iar pe mirişti, ciori smolite,
Culegând seminţe-n cioc.

Vântul, leagăn s-a făcut

Auzind atâta jale.
Şi-a învolburat şi apa
Ce curgea mai jos, la vale.

Numai macii stau tăcuţi

Cu petala străvezie.
Vărsând lacrimi rubinii,
După mândra ciocârlie.

81
 Metamorfoze

Când omenirea s-a născut,

Un pepene imens s-a spart.
Din el seminţele-au sărit
Şi iute s-au împrăştiat.

Acolo unde au căzut

Au scos din ele rădăcină.
Tulpină dreaptă-au înălţat
Cu ochi ce căutau lumină.

Din ramuri verzi s-au îndoit

Braţe vânjoase pentru muncă.
Din altele, picioare tari
Tulpina-n lume să o ducă.

Pe vrejul lor au apărut

Două semne diferite,
Ce s-au căutat apoi,
Urmărite de ispită.

Mlădiţe noi s-au unduit

Ca-ntr-un balet spre soare
Şi-au apărut pe-acest pământ,
Mândreţe de popoare.

82
 La izvor

Ai fugit din viaţa mea

Dar am uitat să uit de tine.
Gândurile-mi răvăşite,
De amintiri sunt pline.

Cum alergam desculţi prin iarbă,

Prin rouă ne dădeam de-a dura.
Apoi îmi aplecai capul pe spate
Şi-mi căutai flămândă gura.

Lăsam ulciorul să aştepte

Când ne iubeam lângă izvor,
Printre frunze mari de brustur
Murmurând şoapte de dor.

Aşa s-a scurs vara fierbinte,

Te iubeam ca un nebun.
Tu numai te-ai jucat cu mine
Şi m-am trezit abia acum.

Se împletea argintul apei

Cu lacrimile mele-amare.
Sunt gata viaţa să mi-o dau
Pentru înc-o sărutare!

83
 Vijelia
Acoperişuri ţuguiate
Se clatină pe-un braţ de vânt,
Când vijelia cea nebună
Face cu dracul legământ.

A venit dinspre pădure

Unde după-un nou avânt,
Copacii smulşi din rădăcină
Stau cu garda la pământ.

Prin satele ieşite-n cale

Nu s-a gândit la omul bun.
Şi-a defilat cu garduri rupte,
Mutând căpiţele în drum.

Animalele speriate
S-au strâns grămadă, tremurând.
Zgribulit şi ud de ploaie,
Un câine s-a trezit urlând.

Bolta parcă s-a deschis

Şi dintr-o stropitoare mare,
Fuioare lungi de apă toarnă,
Spălând pământul pe picioare.

Norii negrii, plini de ură

Ca berbecii se lovesc.
Ceru-ntreg e-un poligon
Prin care fulgere ţintesc.

În odaie-o bătrânică
Din busuioc face mănunchi.
Aprinde candela cea sfântă
Şi se închină în genunchi.

84
 Orizontul

Orizontu-i ca o dungă
Parcă trasă cu creionul,
Ce uneşte zări pierdute,
Planeta noastră cu eternul.

Dintr-un abis de el ştiut

Soarele-auriu răsare.
Şi cu un lift imaginar
Îşi înalţă-a sa splendoare.

După ce face-o roată mare

Clipind din gene se coboară,
Făcând risipă de văpăi,
Spre orizont ca într-o gară.

Noaptea vine cu trăsura,

Iar seara pleacă umilită.
Departe-n orizont se naşte,
Dragostea ca o ispită.

85
 Lacrima

Încă o lacrimă strivită

Între pleoapele-nroşite,
Strigă după ajutor,
Nu mai poate sta cuminte.

Multe lacrimi plâng prin lume

Durerile ce greu ne-ncearcă.
Contenesc abia târziu
Când izvorul lor se seacă.

Ca oprite de un dig
Se adună sub bărbie,
După ce-au lăsat în urmă
Atâţia ani de căsnicie.

Răul, care stă la pândă

Când lacrima o ia la vale,
Peste urme dureroase
Pune câte-un pic de sare.

86
 Semne de toamnă

Norii vin ca să aştearnă

Umbre răzleţite pe pământ;
Se oglindesc în apă şi în lună
Şi poartă după ei, un dulce cânt.

Nici o mişcare nu-i în ramuri

De toamnă galbenă, mlădie,
Iar prin mirosul frunzelor căzute
Natura scrie înc-o poezie.

Stuful copt îşi despleteşte

Bezmetic, pletele roşcate,
Şi farmecul ameţitor al toamnei,
Se aşterne peste toate!

Confesiune tristă....

Prietenul meu drag, de-o viaţă,

Aş vrea să evadăm într-o lume
Unde să nu aflăm acele veşti triste
Care să-i spună neantului pe nume.

Să nu mai auzim dureroase verdicte

Pe care le dă soarta cea crudă;
Să nu mai ştim de prieteni ce se duc
Şi nici de ochi cu lacrimi ce abundă.

Să ne izolăm şi în tăcerea mută

Să aşteptăm iminentul sfârşit;
Să ne împăcăm cu tot ce ne înconjoară
Şi să-i mulţumim lui Dumnezeu că am trăit!

87
 Femeia

Femeia e izvor de viaţă,

În trupul ei se zămislesc
Acele tinere vlăstare,
Ce viitorul hotărăsc.

Femeia este cer, dar şi pământul

În care o sămânţă-ncet rodeşte,
Apoi îi dăruieşte suflet şi credinţă
Şi încă o speranţă înfloreşte.

Femeia este foc, dar e şi apa

În care spală ne-ncetat mizerii şi păcate.
Cu dragoste ea făureşte-o lume nouă,
Din care binele şi pacea să se-adape.

Când spui femeie, spui şi mamă,

Şi soră şi bunică şi iubită;
Fără aceste mândre născătoare,
Nici Terra noastră n-ar fi locuită.

Să o stimaţi cu toţii pe femeie,

Că astfel chiar pe voi vă respectaţi;
Ieşiţi în calea ei cu-o floare
Şi mâinile să-i sărutaţi!

88
 Icoana mamei

Când spre icoana sfântă-a mamei

Privim cu ochii inimii,
Ne-nduioşăm cu nostalgie
Şi devenim din nou copii.

Lacrimile se fac floare

Ce amintiri împodobeşte
Şi din fotografia veche,
Un chip de înger ne zâmbeşte.

Iar o părere prinde glas:

-Copile-n noapte nu mai plânge.
Sunt tot alăturea de tine
Şi-n zori de ziuă, VEI ÎNVINGE!

Raze de iubire

Raze de iubire
Hoinare alergând,
M-au luminat în suflet
Şi mi-au cântat în gând.

Raze de iubire
Aprind în inimi focuri,
Cu râsete-n cascade
Şi vinovate jocuri.

Raze de iubire
Mă poartă-n Paradis,
Când strig de fericire
Şi ştiu că nu-i un vis!

89
 Soţioara mea

Dacă nu ştiţi, căsătoria,

E prima cauză-n divorţ;
Aşa că-i pierdere de timp
Să fii mireasă, să fii soţ!

N-am mai vorbit cu soaţa mea

De vreo unsprezece luni;
Nu îndrăznesc s-o întrerup
Sub nici o formă, oameni buni!

Ultima ceartă, a fost din vina mea.

A întrebat: „Ce e pe televizor?”
Şi am răspuns: „Păi ce să fie, PRAF!”
Şi mi-au venit vecinii-n ajutor!

Cuibul

Într-o primăvară-albastră
Am simţit o forfoteală
Chiar sub streaşina din colţ,
Şi-am privit cu îndoială.

Am văzut cum se-agitau

Un rândunel şi-o rândunică,
În costumul lor cu frac
Cu-o voinţă de furnică.

Porneau pe rând în zbor rapid

Spre zări abia de ei ştiute,
Şi aduceau în ciocul mic
Paie şi crenguţe multe.

90
Aplicau tehnologii
Din lumea lor cea păsărească
Şi cu un talent special
Ştiau un cuib să construiască.

Acolo, pe un pat de fulgi

Au ieşit puii din ouă,
Şi acum părinţii se-ngrijeau
Să le aducă-n pliscuri rouă.

Cu hrană bună şi iubire

Îşi ocroteau odraslele,
Şi niciodată nu-ndrăzneau
Să le lase singurele.

Pentru că şi-au aninat

Cuibul, chiar pe zidul casei,
Îi consideram chiriaşi
Şi-am prins mare drag de ei.

Apoi, când vremea s-a-ncălzit

Şi penele i-a îmbrăcat,
Pe rând şi-au urmărit părinţii
Şi-au luat lecţii de zburat.

Vecini noştri aveau un nuc

Ce într-o zi a-ngălbenit,
Şi cele patru păsărele,
Ştiau că toamna a venit.

S-au regăsit cu rubedenii

Organizând parcă parade;
Se pregăteau ca să migreze,
Spre meleaguri mult mai calde.

91
La cuibul mic şi părăsit
Aruncam mereu priviri,
Dar ştiam că-n primăvară
Vom avea iar musafiri.

Şi chiar aşa s-a întâmplat

Când s-au întors la locul lor;
Alţi părinţi acum trudeau
Să facă-un cuib copiilor.

Am admirat devotamentul
Acestor păsări elegante,
Care au rămas cu puii
Până au plecat departe.

Ar putea fi un exemplu
Pentru unii oameni care,
Aduc copii pe lumea asta
Şi-apoi îi lasă în uitare.

Copii, care flămânzi încearcă

Ispita drogului viclean,
Sau fură şi cerşesc pe stradă,
Să facă rost de câte-un ban.

De la păsări, de la flori,
Ar trebui să învăţăm,
Şi-n frumuseţe şi iubire,
De viaţă să ne bucurăm!

92
 Zi de iarnă

Clopoţeii de argint
Clopoţeau printre nămeţi;
Scot bancnota şi plătesc:
-Hai, mânaţi, cu spor băieţi!

Gerul pişcă nemilos,

Stau în pături învelit;
Sania aleargă iute:
-Hai, băieţi, că am plătit!

Dintr-un nor ce-şi poartă trena

Făcând streaşină pe gene,
Cad alene fulgii veseli:
-Hai, băieţi, printre troiene!

De pe pomii încărcaţi
Chiciura cade în ploaie,
Când cu biciul e atinsă:
-Hai, băieţi, daţi-i bătaie!

Pe un lac ce-a-nţepenit,
Doi patinatori cuminţi,
Desenează arabescuri:
-Hai, băieţi, nu adormiţi!

Ziua de iarnă-a luat sfârşit

Şi noaptea neagră-ncet se lasă,
Caii scot aburi pe nări:
-Hai, băieţi, acum spre casă!

93
 Iarna
Ninge-ntr-una de trei zile,
Cerul parcă s-a deschis
Şi cu multă dăruire,
Zăpezile ni le-a trimis.

Le-a aşezat pe-acoperişuri,

Pe crengile acum golaşe,
Străzile sunt pline de gheţuşuri,
Vântul rece nu vrea să se lase.

Iarna s-a-nceput domnia

A albit întreg pământul,
De pe pârtii se aude veselia,
Copiii se întrec cu chiuitul.

Câte-un bătrân, cu mari emoţii

Încearcă-ncet să treacă-o stradă,
Îl claxonează toţi şoferii
Sunt în cor porniţi pe sfadă.

Perdea cu fulgi de sus se lasă

Totul pare dintr-un basm,
Brăduţul ne aşteaptă-n casă,
Beteală vrea pe al său ram.

În seara de Ajun vor licări steluţe

În bradul verde şi atât de drag,
Aş vrea un vis să se-mplinească:
Iubitul meu să se oprească-n prag.

Să mă colinde după datini,

Duios obrajii să-mi mângâie,
Să-i spun cu sufletul în patimi,
Că-l voi iubi pentru vecie!

94
 Parfum de tei

După ce salcâmii albi

Şi-au retras manufactura,
E rândul teilor de aur
Să parfumeze-acum natura.

Cuprinzând întreg oraşul

Cu miresmele dulcegi,
Teii-şi scutură polenul
Îngălbenind alei întregi.

A înflorit şi teiul meu

Plin de verde şi lumină,
Iar printre crengile-ncărcate
Păsări mici, se tot îngână.

Doi porumbei imaculaţi

Băteau din aripi furtunos,
Risipind stropii de soare,
Împodobind cuibul frumos.

În jurul lor se derula

Dragoste şi armonie,
Iar teii cu poverile-aurite,
Scriau nemuritoarea poezie!

Liliacul

A înflorit din nou liliacul

Într-un Aprilie ploios,
Şi de la un an la altul, mi se pare
Mai movaliu şi mai frumos!

95
 O zi ploioasă

Ploile cad nemiloase

Peste câmpuri, peste case;
Se adună în băltoace
Unde raţelor le place.

Vântul, norii îi grăbeşte

Nici măcar nu oboseşte;
Urlă când intră prin hornuri
Sau geamlâcul de la poduri.

Streşinile, casa udă

Când burlanele se-nfundă;
Iar butoiu-i pregătit
Pentru apa de clătit.

Cerul parcă e zebrat

Cu nori negri pe fond alb,
Şi un fulger luminos
Face un zig-zag în jos.

În cizme cauciucate
Gospodarul calcă-n ape,
Şi prin mâlul care creşte
Animalele hrăneşte.

Apoi, se-aşează lângă sobă

Şi cu nevasta stă de vorbă,
Că ploaia rău mai ropoteşte
Dar gândul lui în lanuri creşte!

96
 Luna

Când merg păsări să se culce

În cuibarele de nouri,
Raza lunii cântă parcă,
Toamnă dulce cu ecouri.

Luna, veşnic întristată,

Prinţesă ce apare-n seară,
Ca după bal îşi lasă-n iarbă
Pantofiorii mici de ceară.

Departe, dincolo de stele,

În ţara ei, cu nezărite ploi,
Se revarsă bruma rece
Şi-n lună este toamnă ca la noi!

Toamnă, ai venit din nou!

Toamnă, ai venit din nou

Acum, când am atâta toamnă-n suflet,
Te însoţesc refrene de romanţă
Şi-al frunzelor căzute, foşnet.

Stau în fotoliu şi privesc

Aceeaşi viţă ruginită
Şi frunza ei cade din ceruri,
Pe iarba moale, ofilită.

Un soare auriu sclipeşte-n geamuri

Dându-mi mângâierea sa;
Iar eu visez trecând alene
Porumbei cu-aripi de nea!

97
 De-ar fi....

De-ar fi să ne gândim departe

În orice clipă este-o moarte,
Şi fiecare zi este o gară
Unde poţi coborî ultima oară.

Nu şti atunci când pui piciorul pe cărare

Dacă sub ea pândeşte-o groapă mare,
Care te-atrage ca-ntr-un pântec
Şi nu oricum, în ritm de cântec.

Noi doi trăim nu de o zi, de două,

Cu de-amănuntul ninge, plouă
Şi nu-nţelegi că tu mă chinuieşti
Cu zâmbetul străin din pagini de poveşti.

Obrazul tău e doar o dedublare,

Câţi diavoli zac pe chipul ca o floare,
Şi câţi ai omorât cu ochii reci de stea
Poţi să-mi răspunzi, iubirea mea?

Eu te aştept la altă întâlnire

Dragoste cu trup subţire,
Şi când vei fi cuprinsă de fiori
Am să te-mbrac în cântec şi în flori!

N-a fost iubire

În grinda casei stă lipită

Funinginea pădurii arse.
Mai jos într-o privire tristă,
Lacrima abia secase.

98
Boabele de pe-un ştiulete
Lângă fusul părăsit,
Cad ca dinţii unei babe
În târziu de asfinţit.

Locul acesta-i pustiit

De iubire ne-mplinită,
Iar geamătul nefericirii
A izgonit orice ispită.

Poate că....

Să nu mă cauţi niciodată,
N-am fost decât un firicel de fum
Ce s-a risipit în zări,
Lăsând în vatră numai fum.

Sau poate-am fost scânteia vie

Dintre două pietre tari,
Ce s-a oglindit o clipă
În ochii tăi atât de mari.

Sau poate-am fost aburul rece

Care plutind în auroră,
Peste meandrele de râuri
Sărută apa ca pe-o soră.

Sau poate nu am fost deloc

Decât în mintea ta flămândă,
Când luna ţi-a cuprins în braţe
Făptura dulce şi plăpândă!

99
 Teiul

Teiul, Măria sa, a înflorit

Din nou la început de vară,
După ce plopul ne-a adus
Ninsorile de puf, pe-afară.

Am simţit o fericire
Şi bucurie că trăiesc,
Când m-a prins noaptea pe alee
Sub teii care înfloresc.

Parfumul lor, dulce, amar,

Învăluia întreaga zare;
De mister şi taine-ascunse
Stătea timpu-n aşteptare.

Luna cobora şi ea
Mai aproape de coroane,
Să ia din elixir un strop
Şi să-l pună la icoane.

Păsările adormite,
Oftau din când în când pe ramuri;
Erau şi ele îmbătate
De miresme şi parfumuri!

100
 Vreau

Vreau să fiu şi să nepot,

Vreau să DA când nu mai pot,
Vreau să dau când nu primesc
Vreau să te, dacă iubesc!

Vreau să nu mai vreau să fie,

Vreau să-noie mort în vie,
Vreau arac pentru cârcei,
Vreau cârlig pentru femei!

Vreau să cine, ce şi cum,

Vreau să mâine, ieri, acum,
Vreau să eu şi tu, doar noi,
Vreau să singuri amândoi!...

Vreau să primul ultim drum,

Vreau să foc aprins nu scrum,
Vreau să şansă caprifoi,
Vreau să nu, viaţă de-apoi!

Patru lucruri

Există patru lucruri în lume

Care nu se mai întorc vreodată:
1. Vorba scăpată din gură
2. Şi săgeata ce din arc este plecată

De asemeni nu se mai întoarce:

3. Viaţa care a trecut ca un oftat,
Şi niciodată n-ai să întâlneşti
4. Ocaziile pe care le-ai ratat!

101
 Pomul cu pisici!

Iarna-şi slobozeşte gerul

Îngheţând zăpada albă,
Iar vântul prin crengi golaşe
Se joacă de-a Baba-Oarba.

Dar se opreşte stupefiat

Lângă un copăcel pitic:
-Aşa ceva n-am mai văzut!
Şi s-a mai minunat un pic.

Pe fiecare creangă-ncet torcea

Câte-o pisică, ghemotoc,
Una albă, alta neagră
Altele cu pete-n bot.

Precum Bradul de Crăciun

În loc de beculeţe mici,
Pomul era împodobit
Cu o grămadă de pisici!

Fulgul de nea

Fulg de nea imaculat,

Cu veşmântul fin brodat
Iarna te-a trimis solie,
Anunţând că o să vie.
De sub bolta dantelată
Te-ai desprins, aşa deodată
Şi valsând pe aripi de vânt,
Ai pornit către pământ,
Să găseşti decor de vis
Pentru-al iernii PARADIS!

102
 Viaţa

Viaţa-i o călătorie
Cu bilet numai de dus,
Şi e mai lungă sau mai scurtă,
După cum vrea cel de Sus.

Ne oprim în multe staţii

Căci destinul ne încearcă,
Şi vedem că nu-i uşor
Ca să luăm viaţa în joacă.

Dar ce iute-aleargă timpul!

Vrei, nu vrei, mergi înainte
Şi se-adună atâtea zile
Să-ţi aduci de ele-aminte.

Zile bune, zile rele,

Le cărăm în geamantane,
Şi călătorim cu viaţa
În maşini şi în vagoane!

Curge apa!

Curge apa sursurând,

Curge tot la vale
Peste pietrele rotunde
Care-i stau în cale.

Sălciile despletite
O-nsoţesc cu drag,
Şi o face să tresalte
Peste câte-un prag!

103
 Plânge viţa
Plânge viţa în tăcere
Cu frunze roşii şi gălbui:
- Unde eşti tu vară caldă?
M-ai lăsat a nimănui!
Cu o adiere blândă,
Toamna-i spuse cu mustrare:
- Oare nu pe vremea mea
Ai tu mare căutare?
Acuma eşti la apogeu
Cu struguri copţi şi mustul dulce,
Ce contează dacă frunza
Începe-uşor să se usuce?
Între timp, vântul poznaş,
S-a mai rătăcit prin verj,
Şi smulgând un curcubeu
L-a răsucit într-un vârtej.

Icoana mamei
Când spre icoana sfântă a mamei
Privim cu ochii inimii,
Ne-nduioşăm cu nostalgie,
Şi devenim din nou copii.
Lacrimile se fac floare
Ce amintiri împodobeşte,
Şi din fotografia veche,
Un chip de înger ne zâmbeşte.
Iar o părere, prinde glas:
- Copile-n noapte nu mai plânge.
Sunt tot alăturea de tine
Şi-n zori de ziuă, vei învinge!

104
 Aşa cum sunt....
Iubeşte-mă aşa cum sunt
Cu toată fiinţa asta sper,
Şi lângă mine ai să-nveţi
Cum se zboară către cer.
Iubeşte-mă aşa cum sunt
Plămădind în minte mituri,
Şi-o caleaşcă să te-aducă
În lumea mea plină cu fluturi.
Iubeşte-mă aşa cum sunt
Cu sufletul plin de comori
Din care câte-o nestemată
Ţi-am dăruit de-atâtea ori.
Iubeşte-mă aşa cum sunt
Rătăcitoare printre stele,
Din ele salbe împletesc
Şi vin în calea ta cu ele.
Iubeşte-mă aşa cum sunt
Izvor de apa nesecată,
Din care-şi potoleşte setea
Iubirea mea adevărată.
Iubeşte-mă aşa cum sunt
Soare cald pe cerul dimineţii,
Ce-ţi dă gingaş o sărutare
Şi soarbe toata roua vieţii.
Iubeşte-mă aşa cum sunt
Dacă este cu putinţă,
Pe tine te-am ales ca stea
Şi ţi-am jurat veşnic credinţă.
Iubeşte-mă aşa cum sunt
Visând la tine-n miezul nopţii,
Iar când speranţa va murii
Am să accept verdictul sorţii.

105
Mă întorc la tine, toamnă....
Mă întorc la tine, toamnă
Ca la o taină din trecut,
Vântul şuierând bezmetic
Vreau din nou să îl ascult.
Se ridică-o ceaţă groasă
Într-o nouă toamnă rece,
Într-o nouă dimineaţă
Peste timpul care trece.
Cu nostalgie-mi amintesc
De anii din copilărie;
E mult de când eu i-am pierdut
Dar inima nu vrea să ştie.
Şi-acuma uneori mai cred
Că cerul e un pumn din flori,
Iar cu sufletul meu tânăr
Zbor adesea către nori.
Rugina curge-ncet din frunze
La fel şi din inima mea;
Era mereu o primăvară
Când speranţa renăştea.
Iedera căţărătoare
Pune-n zid un roşu petic;
Caută lumina caldă
Şi-apoi moare-ncet patetic.
Am prins în palmă două frunze
Desprinse de bătrâna, Doamnă,
Ce fior plăcut îmi dau
Catifelele de toamnă!

106
 A tremurat o frunză....

A tremurat o frunză de pe ram

Dar nu de-a vântului zglobie adiere;
E plânsul care-o chinuie acum
Pentru toamna care piere.

Cerul este plumburiu

Burduşit de norii grei
Coborâţi atât de jos
Că-i poţi atinge dacă vrei.

Miroase a copaci şi a pământ încins

Sub ploaia care cade în rafale;
Foarte curând, norii vor cerne,
Zăpezi albe, ancestrale.

A tremurat o frunză de pe ram

Poate ultima din toamnă,
Şi sărutându-i pletele prelungi
I-a zis: „Adio, ruginie Doamnă!”

Şi-abia plecat mănosul anotimp,

Că ninsori purtate de-o părere,
Trecuseră de pragul sufletului meu
Înghiţindu-l în durere!

107
 Doamne, adu-mi ....

Doamne, adu-mi înapoi

Ce mi-ai luat parcă de-odată,
Adu-mi Doamne înapoi,
Tinereţea toată!

Abia acuma-şi preţui-o

Când dusă-i pentru mine,
Şi când cu tot ce mi-a rămas,
Mă plimb printre ruine.

Ce dar de preţ am mai avut

În aur măsurată,
Tinereţea mea frumoasă,
De ape tulburi luată.

Dar atunci nu am ştiut

Cât este ea de trecătoare;
Privindu-mi chipul în oglindă,
Plâng sufletul ce doare.

Bătrâneţea pune-n loc,

A înţelepciunii daruri.
Dar niciunul nu-i o floare,
Parfumată printre ramuri!

108
 Biserica

Biserica-i omniprezentă
Alăturea de noi, mereu,
Cu ziduri albe şi sfinţite
Şi la bine şi la rău.

Admirăm mirii frumoşi

Cu obiceiuri de la nuntă,
Poposind lângă altar
Înconjuraţi de lume multă.

Dar şi dramele din viaţă

Tot în biserică se-alină;
Cine pierde-o fiinţă dragă
Vine-aicea şi se-nchină.

Apoi de sfinte Sărbători,

Şi noi românii le păstrăm,
Ne adunăm cu mic cu mare
Slujba să o ascultăm.

Să luăm binecuvântarea
Şi mir sfinţit lângă icoane,
Iar păcatul să-l spălăm
Cu rugăciune şi canoane.

Să-l slăvim pe Dumnezeu

Şi pe sfânta născătoare,
Ce veghează asupra noastră
În lumea asta trecătoare.

109
 Copii....
Copii, iubiţi-i pe părinţii
Care ne-au adus pe lume,
Şi-au trudit neobosiţi
Să vă dea doar lucruri bune.
Copii, stimaţi-i pe părinţi
Oricât de mari acum sunteţi;
Aşa e scris în legea firii,
Urmaşii lor să rămâneţi.
Copii, îngrijiţi-i pe părinţi
Atâta timp cât ei mai sunt;
Faceţi orice să îi păstraţi
Cât mai mult pe-acest pământ.
Copii, păziţi-i pe părinţi
Ca pe comoara cea mai sfântă;
Şi răsplătiţi-i pentru tot
Cu o dragoste adâncă.
Copii, ţineţi-i pe părinţi
În braţe calde, iubitoare,
Când boala i-a lovit sălbatic
Şi n-au putere în picioare.
Copii, sfinţiţi-i pe părinţi
Pe drumul care duce spre vecie,
Spre somnul cel fără de grijă
Sub iarba verde şi mlădie.

Copii, amintiţi-i pe părinţi

În fiecare rugăciune;
Când îngerul pe chipul lor
Aripa albă-ncet şi-o pune!

110
 Vrăbiile
De cum se face dimineaţă
La geamul de la dormitor,
Se aude larmă mare
Vrăbiile ţipă-n cor.
Sunt atât de răzvrătite
Prinse parcă în război,
Agitate şi zburlite
Fac într-una tărăboi.
Se ascund în pinul verde
Şi nimic nu se zăreşte,
De îţi vine chiar să crezi
Că arbustul ciripeşte.
Iarna asta-i grea şi aspră
Iar gerul pe la geamuri ţese,
Flori de gheaţă fără frunze
Şi râuri de perdele dese.
Vrăbiuţelor de-afară
Le e frig şi foame mare,
S-a întins covor de nea
Şi nu pot găsi mâncare.
Pe la geamuri stau cerşind
Zgribulite şi-ngheţate,
Căutând câte-o grăunţă
Sau un rest de la bucate.

Iar când noaptea-ncet coboară

Cu drumurile ei pustii,
Vrăbiile adormite
Visează că sunt ciocârlii!

111
 Bătrâneţea - Bătrâneţea
Cu fiecare an ce trece peste mine,
Simt tăvălugul neputinţei cum apasă,
Şi-o văd cum pe furiş, dar sigur vine
Şi-ncet îşi face cuib la mine-n casă.
E bătrâneţea cu-ale ei statistici
Şi cu miros de busuioc,
Chiar dac-o rogi să te-ocolească,
Ea nu se-nduplecă deloc.
Asemeni unui sculptor talentat
Neobosită dăltuieşte riduri,
Acolo unde anii au lăsat
Pecetea lor pe dalbe chipuri.
Mersul vioi al tinereţii
Devine lent şi-un pic şovăitor,
Şi ochii care sunt oglinda vieţii
Zâmbesc acum lentilelor.

Uşor te laşi adus de spate

Şi tot mai greu simţi câte-o bucurie,
Iar drumul cel mai sigur se abate
La doctor şi la farmacie.

Unde sunt oare anii tineri

În care neguri s-au pierdut?
Îmi amintesc de ei parc-a fost ieri
Şi lăcrimând mă-ntreb: când au trecut?

Acum ne mai aduce mângâierea

Copiii ce i-am strâns la piept,
Cu dragoste ne iau durerea
Şi mâna ne-o sărută cu respect!

112
 Plecarea păsărilor

Adunaţi în stoluri, trec cocorii

Peste crângul de-astă vară,
Unde în poiana verde
Îi priveam în ceas de seară.

Frunze multe trec şi ele

Cum trec stolurile mari,
Şi se trec în vântul rece,
Ramurile de arţari.

Ape curg spre depărtare

Şi spre zare, vara suie,
Cu cirezile pe pajişti
Şi cu praful de gutuie.

Vecinele

Vecinele în dialog:
-Azi dragă, pe soţul meu
L-a muşcat un maidanez,
Pe care-l zgândărea mereu.

-Vai, ce mi-a fost dat să-aud!

Şi nu l-ai dus îndată la spital,
Să-i facă-o antirabică,
Fiind sărmanu-n aşa hal?

N-a vrut vecină, nici s-audă

Se uita ca prostu-n soare!
Dar bietul câine, mai cuminte,
S-a dus la dezalcoolizare!

113
Te aştept la poarta amintirilor!

Te aştept la poarta amintirilor

Cu gânduri prinse-ntr-un buchet,
Şi cu sărutul cald al depărtării
Când plânsul mă cuprinde-ncet.

Vrem să depănăm din caierul iubirii

Trecutul drag care mă-ndeamnă,
Să ne plimbăm iar împreună
Pe-alei din parc, sub clar de lună.

Să fim din nou doar amândoi

Pe-o bancă-ascunsă printre flori,
Într-o caldă-mbrăţişare
Cuprinşi iar de noi fiori.

Te-aştept la poarta amintirilor

Acelaşi singur, visător poet,
Ce vrea să-ngâne şoapta despărţirii
Pe versuri triste de sonet!

114
 Sticletele

Pare-o vrabie-n culori

Dar sticlete se numeşte,
Pentru că, în plină zi,
Când e soare chiar sticleşte.

Pete şi nuanţe de culoare

Între ele s-au vorbit,
Şi-n penajul lui bogat,
Laolaltă au năvălit.

Capul mic este pictat

Mai ales pe lângă cioc,
Dându-i aer de vedetă
Cu un roşu ca de foc.

Spatele, prelung spre coadă,

Alb cu negru îl străbate,
Făcând valuri cafenii
Când prin pene vântul bate.

Şi cu multă eleganţă
Pe-aripioare are pus,
Ca în zi de sărbătoare
Bleumarin şi galben stins.

Ţopăind, ciripitor,
Când în rouă se-oglindeşte,
Ştiind că e plăcut de toţi,
Ca un claun, se făleşte.

115
 Bunicuţa

Bunicuţa împleteşte la ciorapi

Lângă focul care pâlpâie în sobă,
Şi privind la nepoţei
Spune-ncet câte o vorbă.

Despre Moş Crăciun le zice

Glasul blând şi drăgăstos,
Despre ger, despre zăpadă
Şi despre Iisus Cristos.

Şi cum în seara de Ajun,

Printre casele cu tinde
Un bătrân cu barba albă,
Va veni să ne colinde.

Dintr-un sac îndestulat

Daruri multe va împarte:
Jucării şi dulciuri multe,
Iar înţelepţilor, o CARTE!

116
 Toamnă românească

Aşa e toamna Românească

O regină despletită,
Cu plete lungi şi inelate
Ce te bagă în ispită.

Zână peste dealuri line

Magiciană cunoscută,
Umple pivniţi şi hambare
Cu o râvnă ne-ntrecută.

Culege strugurii din vie

Şi toarnă mustul în pahare,
Iar prin fuioarele de brumă
Strânge sacii pe ogoare.

Dar înainte de plecare

Îşi pune şorţ de gospodină,
Şi prepară în borcane
Roadele de prin grădină.

Iar când treaba-i terminată

La nunţi îi râde-ntreaga faţă,
Şi pune pirostrii la tineri
Porniţi pe drumul lor în viaţă!

117
 Pe lac....

Două lebede pereche

Dintre nuferi se arată,
Ca doi bulgăraşi de frişcă
Pe un tort de ciocolată.

Parc-ar fi trase de-o aţă

Când alunecă pe apă,
Nici un zgomot nu se-aude
Nici o undă nu tresaltă.

Fac balet pe luciul apei

Cu gâtul lung şi mlădios,
Ating în treacăt lungi fuioare
Ce salcia le lasă-n jos.

Cu nostalgie se gândesc
La sora lor cu negre pene,
Ce ţine capul de afiş
Pe cele mai vestite scene.

Fac deliciul celor mulţi

Ce le privesc cu încântare,
Iar papura foşneşte tainic
Când vântul trece ca o boare.

Când noaptea-nvăluie pământul

Se duc şi ele la culcare,
Şi lasă luna să privească
În oglinda mişcătoare.

118
 Iubita mea,

Iubita mea, eşti pentru mine

Soarele care răsare-n zori,
Şi soarbe boabele de rouă
De pe petalele de flori.

Iubita mea, eşti pentru mine

Zefirul jucăuş care adie,
Hoinar ce-şi caută culcuşul
În iarba verde şi mlădie,

Iubita mea, eşti pentru mine

Apa rece de izvor,
Care vine din adâncuri
Să aline orice dor.

Iubita mea, eşti pentru mine

Regina nopţii printre stele,
Ce străluceşte misterioasă
Prin toate gândurile mele!

Întâlnirea

Sărut mâna mamă,

Sărut ochii tăi,
Lacrima se scurge
Pe umerii mei.

Sărut mâna mamă,

Iată c-am venit,
Iartă-mă tu mamă
Ştiu cât am lipsit!

119
 Egalitate

Două blonde platinate

Elegante şi boite,
De-o prietenie fără moarte
Par a fi pe veci unite.

Amândouă-s măritate,
Şi toţi patru îşi petrec
Timpul liber împreună,
Şi în atenţii se întrec.

Şi la munte şi la mare
Mereu sunt nedespărţiţi,
Sărbători şi-aniversări
Îi găsesc mereu uniţi.

Dar într-o zi la cafeluţă

Una dintre blonde-a spus:
-Draga mea, o întrebare
Importantă am de pus:

-Dacă soţul tău frumos,

Îmi face-o curte înfocată,
Ce-ai deveni tu pentru mine,
Greşesc când spun că-mi eşti cumnată?

-Scumpa mea, la întrebare

Am să-ţi răspund eu negreşit:
Cumnată nu am cum să-ţi fiu,
Dar acuma suntem CHIT!

120
 Ascunde sufletul
Când în preajmă umblă numai hoţi,
Nu te plânge de urâtă soartă,
Nu mai sta cu sufletul la poartă
Ci ascunde-l mai adânc de poţi.

Poartă-te cu cei din jur, cum ei se poartă,

Nu-ţi mai da secretul pe la toţi,
C-ai s-ajungi odată pe sub roţi
Sau vei atârna precum o hartă.

Când ei ştiu de unde să te muşte

Şi-n faţa vieţii eşti descoperit,
Să te aperi ca de-un roi de muşte
Ce trebuie din calea ta oprit.

Că dacă sufletul îl ţi pe-afară

Trecătorii vor călca pe el, ca să te doară,
Şi când presimţi un astfel de măcel,
Tu ascunde-l chiar într-o vioară!

Sfârşit de toamnă
Frunză a pădurii mele,
Pe unde zbori, pe unde treci?
Poate aluneci printre stele
Şi pe albastrele poteci.

Sau poate, noaptea-n mare taină,

Poate galbenă cobori,
Şi păstrând veşmânt de voaluri,
Pe ape vechi încerci să mori.

121
 Frunză a pădurii mele,
Frunză a pădurii dragi,
Te-am văzut verde, frumoasă,
Prin mestecăniş şi fragi.

Glasul nostru te îndeamnă

După ce vei fi zburând,
Că în fiecare toamnă
Să te-ntorci la noi, curând!

Doar....

Doar cu iubire poţi aduce înapoi

Timpul pe care l-ai furat;
Când fără să te uiţi în urmă,
Prin lume ai plecat.

Doar cu iubire poţi să ştergi

Lacrima de pe obraz, amară,
Care nu se mai usucă
Nici în iarnă, nici în vară.

Doar cu iubire poţi s-alini

Zile lungi de bătrâneţe.
Să le dai căldură şi speranţă,
Cu mângâieri şi cu blândeţe.

Doar cu iubire poţi să înţelegi

Că şi părinţii-s muritori
Oferă-le până mai sunt,
Parfumul câmpului cu flori!

122
 Gânduri de sărbători

Acum, la început de an,

Ce putem să ne dorim?
Dragoste şi viaţă lungă
Şi sănătoşi cu toţi să fim!

Cei dragi să aibe gânduri bune,

Iar dorurile să-i doboare;
Fraţi şi surori să se-ntâlnească
Măcar în prag de sărbătoare.

Amintiri să prindă viaţă

Printre colindele rostite,
Lângă icoane să ne-oprim,
Cu sufletele liniştite.

Ranchiuna plină de otravă

Să se ducă pe pustie;
Doar aşa în casa noastră
Cald şi pace o să fie.

Să aşteptăm un an mai spornic

Pentru toată omenirea,
Şi să triumfe bunătatea,
Înţelepciunea şi iubirea!

123
 Vinul

Vinul, tovarăş de pahar,

Copilul mustului dulceag,
Nepot al viei de pe dealuri,
Cules în pârg cu mare drag.

Vinul uitat în pivniţi răcoroase,

Vin generos, buchet de vise,
Anii ce trec, te-nobilează
Cu parfum din zări deschise.

La bucurie, sau necaz,

Stăm de vorbă amândoi;
Mi-alini durerea şi orgoliul
Şi trezeşti speranţe noi!

Visul

Acum, când mă gândesc mai bine,

Tu nici n-ai existat;
Visând un ideal anume
Eu chiar te-am inventat!

Pe-aripile marii iubiri

Pluteam în Paradis,
Doamne, ce dulce fericire
Trăiam ca într-un vis!

Dar visu-i vis şi se sfârşeşte

Aşa cum a-nceput,
Şi m-am trezit ca stau alături
De un om NECUNOSCUT!

124
 Bătrânul şi viţa de vie
Am cunoscut un om bătrân
Obosit de-o boală grea,
Şi într-o zi ne-a invitat
Cu mult drag în casa sa.
Avea o soaţă mititică
Ce lucra cu multă artă
Macrameuri împletite,
Împodobindu-şi casa toată.
Bătrânul a adus o sticlă
Privind mândru şi tăcut
La vinul rubiniu şi dulce
Pe care dânsul l-a făcut.
Cu o tandreţe obosită
Ne-a servit un păhărel;
Se vedea pe faţa-i albă
Cât de fălos-era de el.
La plecare, bătrânelul,
Ne-a dăruit un vrej de viţă
Din via ce-şi suia cârceii,
Pe araci, în grădiniţă.
Lăstarul s-a-nălţat spre soare
Împodobind întreg balconul,
Şi doar el ştie secretul:
Către cine-şi poartă dorul.
Azi bătrânul nu mai este
Iar noi am încărunţit,
Dar viaţa-mi bate în fereastră
Cu cântecelul ei şoptit!

125
 Fulg de nea

Fulg micuţ şi alb de nea

Te-am urmărit ce lin pluteşti,
Ai poposit în palma mea
Puţin să te mai odihneşti.

Ai drumuri de străbătut
Pe-a vântului rece aripă,
Mai ai atâtea de văzut,
Căci iarna-abia se înfiripă.

Îţi dau drumul în ninsoare

Până când nu te topeşti,
Vreau să-mi duci în zbor mesajul
Spre o ţară ca-n poveşti.

Acolo, într-o casa mică

Pierdută printre ceţuri mate,
Ai să zăreşti inima mea,
Că ea în două locuri bate.

Un tânăr ce-o ascultă-n taină

Va ieşi în ger afară,
Să-ţi ia mesajul de pe buze
Şi despre mine veşti să-ţi ceară.

Să-i spui că mă-ngrijesc de bătrâneţe,

Că mă gândesc la el mereu
Că îi doresc tot binele din lume
Şi să-l ajute bunul Dumnezeu!

126
De ce eşti trist, copilul meu?
-De ce eşti trist, copilul meu,
Cu ce să te ajut?
Tot mama ta eu am rămas
Chiar dacă ai crescut!
M-am străduit cum am putut
Să-ţi fac viaţa frumoasă,
Când te-odihneai pe-un pui de pernă
Aici la noi acasă.
Dar soarta te-a purtat departe
Printre străinii nemiloşi;
Aşa-i aflat ce e tristeţea
Ce-o văd în ochii tăi frumoşi.
La anii scurşi pe alt meleag
S-au adunat şi anii mei;
Câţi oare-au mai rămas să-mi prindă
Pe la tâmple ghiocei?

Învaţă o rugăciune!
Îngeraş, coboară lin
Lângă patul meu,
Somn uşor tu să-mi aduci
De la Dumnezeu;
Să adorm pe braţul tău
Dulce, drăgăstos,
Până-n zori când m-oi trezi
Dintr-un vis frumos!
Înger, îngeraşul meu,
Tu păzeşte-mă de rău
Şi-mi arată calea bună
Drumul către Dumnezeu!

127
 Florile pământului
Frunze de mesteacăn tremurând
Ţes aerul în seară,
Când liniştea portocalie din amurg
Peste noi coboară.
Prin dreptul chipurilor noastre
Norii se aleargă şi se mint,
Cu iubiri nelocuite
Demult uitate, dincolo de timp.
Doi tineri merg spre viitorul lor
Ca două flori sădite în pământ,
Sfidând astfel marele-ntuneric,
Uniţi prin sfântul legământ.

Aştept....
Aştept să înflorească merii
În nopţi de primăveri târzii,
Şi tainic visul să colinde,
Tu lângă mine să revii.
Aştept să înflorească teii
Şi alba floare de salcâm,
În ziua mea cea mai fierbinte
Să m-ameţesc de-a lor parfum.
Aştept să crească trandafirii,
Pe care-atât mi i-am dorit!
Să-mi sfâşie cu spinii palma,
Şi sufletul deja rănit.
Aştept să crească-o floare rară
Ca o iubire de o zi!

128
 Bombonierele

Ce poate fi şi n-a mai fost

În mintea unei mame,
Care-a trecut în viaţa ei
Prin bucurii şi drame.

Dar orişice a-ntâmpinat

Copiii şi-a iubit;
Şi din puţinul ce-l avea
Nimic nu ne-a lipsit.

Când pleca la târguieli

Punea câte-un bănuţ deoparte,
Pentru acele mici atenţii
Toate de un gust aparte.

Îmi amintesc că într-o zi

Ţinând mâinile la spate,
Ne-a pus să-alegem după voie
Darurile cumpărate.

Erau două bomboniere

Din sticlă albă şlefuită;
Cu care atât ne-a bucurat
Mama noastră cea iubită.

Aveam deja şi eu copii

Când bomboniera mea s-a spart;
N-am reuşit să o lipesc,
Dar cioburile le-am păstrat!

129
 Vin rândunelele

Vin rândunelele la cuiburi

În zori de zi, pline de rouă,
Şi cu duiosul ciripit,
Vor să ne dea bineţe nouă.

Întreaga vară stau cu noi

Până când puii-ncep să zboare,
Şi se înalţă în văzduh,
Cu plăpânde aripioare.

Apoi când toamna îşi aprinde

Rugurile de aramă,
Stoluri îmbrăcate-n fracuri,
Sus pe boltă, se destramă.

Vin amintiri la cuib acuma

Când plopu-mbrăţişat de vânt,
Cântă tristeţea printre frunze
Apoi le risipeşte pe pământ!

Flacăra

Lemn bun, lemn rău

Tot cenuşă este;
Focul are pretutindeni
Aceeaşi poveste.

Dar nu asta contează

Ducem cu toţii povara,
Lemn bun, lemn rău,
Importantă-i flacăra!

130
 Prin noapte

Prin răcoarea nopţii negre

Cade roua dimineţii,
Vii păreri de rău mă-ncearcă
După anii tinereţii.

Ţârâitul greierilor
Toarce-o noapte nesfârşită,
Mâna caldă îmi mângâie
Lacrima nestăpânită.

În grădina amintirii
Stăruie miresmă veche-acum,
Acolo unde florile uscate
Dorm în cunoscut parfum.

Molcome foşniri de cetini

Tămâiază-n aer brad,
Iar pe bolta-ntunecată
Stelele-s făclii ce ard.

Ce înseamnă-o frunza-n minus

Pentru aurita toamnă?
Tot aşa şi-n Univers,
Nu suntem decât o toană.

Robită încă de plăceri

Îmi lunecă pe umeri al nopţii rece şal;
Fericiţi în rătăcire,
Plutim neştiutori pe-al vieţii val!

131
 O nouă carte

A ieşit de sub tipar

Cartea ce se cheamă „Amurg”,
Autoarea dovedind încă odată
Că este un veritabil demiurg!

Înşirate ca pe aţă
Stau fapte, întâmplări şi vise,
Iar vraja ce le împresoară
Socoteşte prin culise.

Se derulează de pe ghemul vremii

Timpul ce ne vremuieşte câte-un pic
Şi descoperim ascunse printre rânduri
Taine învăluite-n borangic.

Cu ceaşca de cafea în mână

Poeta e pierdută-n reverie
Ne descoperă prezentul,
Dar şi trecutul îl învie.

Elegante, în coperta lucitoare,

Cărţile pornesc la drum
Înspre rude, către prieteni
Purtând şi gândul tău cel bun.

Aşa se scrie nemurirea

Cu timpul înghiţind distanţe
Şi cu amintiri care prin viaţă,
Să le putem strânge în braţe!

132
 Certăreaţa

- Măi nevastă, taci odată!

Eşti pornită doar pe ceartă,
Şi acum, fără temei,
Că am băut cu fraţii mei!

Azi am fost cu ei la coasă,

Iarba-i tare-anevoioasă,
Şi-am tăiat-o ziua toată;
Credeam că merit o răsplată.

Din târg, când m-am întors acasă

Ţi-am adus o rochie frumoasă,
Şi o pereche de cercei
Să te fuduleşti cu ei.

- Numai fă bine şi taci

Altfel nu mă mai împaci,
Şi-am să-ţi scap o pălmuşoară
Chiar pe dulcea-ţi feţişoară.

- Fă mai bine mămăliga,

Mătură oleacă tinda;
Adu apă din fântână
Şi iubeşte-mă cu râvnă.

Am să-ţi fac doi plozi odată

Ca să fii mai ocupată,
Să mă laşi pe mine-n pace
Să trăiesc precum îmi place?!

133
 Sucul şi paiele!

Un tip intră într-un bar

Şi cere suc şi două paie,
Iar barmaniţa îl întreabă
De ce doreşte două paie?

- Astăzi sunt cu mândra mea

Şi vreau să o cinstesc;
Am comandat aşa cum vreau
Că de aceea vă plătesc!

A doua zi, vine din nou

Şi cere suc dar şi trei paie!
Astăzi sunt cu două mândre
Şi am nevoie de trei paie.

A treia zi când intră-n bar,

Cere sucul şi un sac cu paie;
Barmaniţa se cruceşte:
- Ce faci cu sacul măi tataie?

- Nu te mira şi fă ce-ţi spun,

Nu-i niciun fel de lăcomie;
Azi mândrele m-au părăsit
Şi calu-mi ţine companie!

134
 De ce?
De ce taci, când te întreb
Dacă n-ai iubit vreodată,
Sau ai vrut numai să scapi
De-un beţiv ce-ţi era tată?
De ce taci când te întreb
În braţe de ce nu mă strângi,
Când cu ardoare te iubesc
Şi-apoi în noapte încet plângi?
De ce taci când te întreb
Nu vrei oare să-nţelegi,
Că îmi doresc mult un copil
Sau ţi-e frică să te legi?
De ce taci când te întreb
În ochi de ce nu mă priveşti,
Şi zi şi noapte şi oriunde
Încerci să mă ocoleşti?
De ce taci când te întreb
Unde tot dispari de-acasă,
Şi când în sfârşit te-ntorci
Eşti veselă şi radioasă?
De ce taci când te întreb
Poate în sinea ta gândeşti,
Că oricât ai încercat
N-ai reuşit să mă iubeşti?
Acum, când de la mine ai plecat
În urmă ai lăsat numai ruine,
Nu şti ce mult voi suferi
Că mi-ai luat inima cu tine!

135
 Spre toamnă....

Un înger nevăzut îmbracă în aramă

Frunzele pădurii şi câmpul de mătase.
Florile pălesc timide
Iar toamna-ncepe broderii să coase.

Aromele de mere şi gutuie

Prin sat aleargă pe hotare,
Când lăutarii cântă-n vechea strună,
O dragoste pierdută în uitare.

Băieţii-mbrăţişează fete dragi

Şi sărută buze cu tandreţe;
Culegând buchete ei le pun în note
Ca sufletul să le înveţe.

Balade cântă vinul în căni şi în carafe,

Nunţile se-ncing pe dealuri,
Departe-s ploile ce nepoftite plouă
Peste ogorul pieptănat în valuri.

Pe sub copacii seculari

Rădăcini vânjoase se-mpletesc,
Deasupra plânge roua dimineţii
Iar frunzele pe creangă şuşotesc.

Răsare luna plină, ca un disc de argint

Pe ceru-albastru de oglindă,
Apoi pe-o rază se coboară
Şi poposeşte într-o tindă!

136
 De la un an la altul....
Iarnă, iarnă, dalbă iarnă,
Ai un farmec diafan
Şi parcă eşti tot mai frumoasă
De la an la an.
Să poarte vina, oare anii
Care prea mulţi s-au adunat?
Acum te preţuiesc mai mult
Decât făceam eu altădat.
În ninsoarea cea bogată
Printre fulgi mă rătăcesc;
Sărut steluţe sclipitoare
Şi privesc cum se topesc.
Iarnă cu eşarfă albă
Aruncată peste flori,
Ningi cu neaua ta rebelă
Dezlegată dintre nori.
Făcând slalom prin nămeţi
Trece-o sanie cu cai;
Sărbători şi brazi ornaţi,
Ce multe bucurii ne dai!

Afară totu-i un decor

Din voaluri reci, prinse în ace;
Iar lângă vatră-o bătrânică
Firul din poveste-l toarce.

Moşul vine negreşit

Cu bagajul tras de reni,
După ce le-a dat mâncare
Din muşchi proaspăt şi licheni.

137
În gara lui Decembrie
O nouă iarnă-şi despleteşte,
Pletele ce-i cad pe umeri
Şi cu ţurţuri le-ncreţeşte.

Zăpada cade din înalturi

Iar hornurile fumegă vârtos;
Nici un zgomot nu răzbate-n noapte
Când totul este tainic şi frumos.

Dar eu mă simt atât de trist

Şi pleoapa mi se-nchide ca o floare,
Ce intră-n noaptea tulbure şi rece
Departe de bătrânul soare.

Iar sufletu-mi aleargă pe coclauri

Purtat de vânt cât mai departe;
Mă simt tot mai ironic şi speriat
C-am să devin un ins adus de spate.

Şi iarăşi spun că eşti de vină iarnă

Chiar dacă doar pe jumătate,
Că răsuceşti în nopţi târzii
Cuţitul în singurătate!

Ninge peste amintiri!

Anii mulţi s-au strâns grămadă

Înspre ei arunc priviri;
Dar ce văd, e o minune,
Ninge peste amintiri!

138
 Unde am greşit?

Am îngenunchiat la sfintele icoane

În biserica cu raze de vitralii aurite,
Cu sufletu-mi trudit, plin de obidă
Cu ochii-n lacrimi, sub gene obosite.

Şi-am întrebat, cu inima zdrobită:

-Doamne, spune-mi unde am greşit?
Ce diavoli mi-au vândut păcate
Drumul vieţii, unde-am rătăcit?

Poate că am lăsat fără să ştiu

Să intre o lumină-nşelătoare
Prin crăpăturile din sufletul meu,
Şi prea târziu am aflat ce mult doare!

Am păşit pe cărări inundate de spini

Şi-am mers prin praful drumurilor grele,
Lăsând amintirile în urmă
Nebănuind cât de mult am nevoie de ele.

Acum, aş vrea, braţele larg să-mi deschid

Şi să agăţ de ochii mei şi de pleoapele grele,
Lacrimile altora ce plâng atâtea dureri
Şi să mă bucur de bucurii ce nu sunt ale mele!

139
 Noul tril
Printre păsările mici
Care-mi cântă la fereastră,
A apărut una rebelă
Dar este şi cea mai măiastră.
Are un tril cu totu-aparte
De parcă-ar fi o melodie,
Şi gândind mai egoist
Cred că-mi cântă numai mie.
În zori si-apoi pe înserat
Ciripitul ei răsună
Iar suratele spăşite
Recunosc că-i foarte bună!

Sfatul
Dacă moare dragostea
Se ofilesc şi trandafirii
Şi nicio şoaptă de iubire
Nu mai trece uşor,
Prin grădina iubirii.
Sărutările fierbinţi
Care ne-au unit pe noi,
Sunt amintirile din suflet,
Dulcea binecuvântare
Ce am trăit-o amândoi.
Să ne privim cu drag în ochi,
Să ne căutăm din nou;
Iubirea e un vis sublim
Ce ne cheamă pe-nserat,
Cu al ei tandru ecou!

140
 Paletă de toamnă

În pădurea cândva verde

A intrat acum rugina-i
Numai toamna e de vină
Că a tras încet cortina,

Peste vara cea toridă

Ce cu drag ne-a răsfăţat
Şi cu soarele fierbinte
Timpul ni l-a mângâiat.

Copaci sub cer de peruzea

Îşi prind tulpinile în joc,
Când se-oglindesc în lacu-albastru
A cărui apă a luat foc.

Iar astrul zilei asfinţeşte

Ca un bolid însângerat,
Precum frunzele din fag
Care-n roşu s-au pictat.

- Dragă toamnă mai ţii minte

Că ai bătut şi ţi-am deschis?
Şi acum mă plimb prin amintiri,
Ca într-un dulce Paradis!

141
 Fericirea

Nu contează ce culoare
Are fericirea ta,
Poate fi si-un curcubeu
Dacă-ţi cântă inima.

Te simţi uşor precum un fulg

Iar viaţa-i mai frumoasă;
Drumul ţi se pare lung
Când te îndrepţi spre casă.

Mergi pe stradă visător

În jur zâmbete împarţi,
Şi nu-nţelegi cum unii oameni,
Pot fi chiar supăraţi.

Ai vrea să strigi în gura mare

Să afle lumea-ntreagă,
Cum fericirea-i întâlnit-o
Şi cât îţi e de dragă!

Chipul iubit îl porţi în suflet,

Nicicând de el nu te desparţi,
Şi toate gândurile tale
Cu bucurie i le-mparţi.

Treci pragul unei florării

Şi vânzătoarea a ghicit:
Băiatu-acesta frumuşel
E peste poate-ndrăgostit!

142
 Destinul

Destinul are drumul lui

Pentru fiecare-n parte,
Şi oricât de mult am vrea,
Nimeni nu îl poate-abate.

Revăd dimineaţa de toamnă

Când ziua se rupea parcă din noapte,
Cu zgomote răzleţe şi timide,
Oraşul se trezea vorbind în şoapte.

Atunci o fiinţă ce mi-e dragă

Mai mult chiar decât viaţa mea,
A plecat în lumea largă
Şi mi-a frânt iar inima.

Am rămas lângă-un trotuar

Pustiită de suspine.
Vroiam să-i spun: - De ce te duci,
Când locul tău e lângă mine?

O să-mi fie dor mereu,

De ochii şi de chipul lui
Şi-am înţeles deşi mi-e greu,
Că-i mâna destinului!

143
 Mezinul
Era o Duminică frumoasă
Când soarele-ncepuse să coboare,
Amurgu-şi întindea tăcut,
Aripa pe întreaga aşezare.
Lângă poartă şubrezită,
Pe băncuţa cu spetează,
Stă o mamă-mbătrânită
Şi cu ochi deschişi visează.
Dimineaţa s-a-nchinat
Pentru toţi copiii ei,
În biserica din sat,
La altarul de sub tei.
Pe faţa brăzdată de cute
Suferinţele s-au adunat.
Părul alb e prins la spate
Sub baticul înflorat.
Mâinile ţinute-n poală
Mângâie nişte mătănii,
Dorul doare ca o boală,
Ce te mistuie cu anii.

A crescut şapte copii

Singură cu trudă şi nevoi.
Bărbatul ei cu cununii,
Si-a dat viaţa în război.

Vede şi-acuma masa joasă

Cu mămăligă aburindă,
Copii ce mâncau cu poftă
Şi ea-i privea cu drag din tindă.

144
În pragul casei se-nşirau
Şapte perechi de opincuţe,
Iar straiele din în topit,
Erau cusute cu altiţe.

Când drumul lor s-a îndreptat

Spre şcolile ce şi-au dorit,
Ea a săpat cu ziua la bogat,
Şi visul lor l-a împlinit.

Singură acum printre scrisori

Lăcrimând fără-ncetare,
Se alină-n prag de sărbători,
Cu câte o felicitare.

Casa s-a lăsat pe-o rână

Iar tencuiala i-a căzut,
Tot ca ea e de bătrână
Şi ce multe-s de făcut.

Acum când iarna se porneşte

Şi fulgi de nea se cern uşor,
Ea aşteaptă lângă focul ce mocneşte
Să-i vină cineva în ajutor.

Cu mare greutate se-opinteşte

Ca să taie câte-un lemn,
Ninsoarea numai conteneşte,
Copiii nu dau nici un semn.

Dar ea nu este supărată

Ştie că traiul lor e ocupat
Nu au timp, nici milă, nici crezare,
Pentru mama lor din sat.

145
Într-o zi cu-n soare palid
O vecină-a observat
Că în curtea bătrânicii
Zăpada s-a cam adunat.

Nevăzând urme de paşi

Cu spaimă-n casă a intrat
Şi a văzut-o cum zăcea,
Singură, întinsă-n pat.

Dogoarea de fierbinţeală
Ochii nu-i mai deschidea
Şi printre buzele opărite,
Vorbe fără şir scotea.

Pe patul alb de la spital,

Bătrâna cruce abia-şi făcea,
Şi cu suspine-ntretăiate
Pe copii ea îi chema.

Dar cel mai mult îl pomenea

Pe Vasile, pe mezin.
Era al şaptelea copil
Şi îl născuse cu mult chin.

Un doctor tânăr şi milos

Cu suflet plin de bunătate,
S-a aşezat pe patul ei
Şi-a strâns mâinile uscate.

„ Am venit măicuţă dragă,

Sunt fiul tău iubit, Vasile,
Am străbătut lumea întreagă
Şi nu mai plec de lângă tine.”

146
Bătrâna şi-a ridicat pleoapele grele
Doar ca prin ceaţă l-a zărit
Şi liniştea s-a aşternut,
Peste chipul ei slăbit.

Trupul ce şapte copii a născut

A părăsit această viaţă,
Lângă un fiu de împrumut,
Într-o tristă dimineaţă.

Competenţă

O cizmă oarecare
Însă un număr mai mare,
Într-una din cămări
Cu alte încălţări.
Pantofi de dans, de stradă,
De casă, de paradă,
Crezând că-i competentă
Şi cert, polivalentă,
La toate în avans
Dădea lecţii de dans!
Şi sigur, cizma boantă
Când se-nălţă pe poantă,
Fiindu-i greu calibrul
Şi şubred echilibrul,
Din pasu-acela, strâmbul,
Ea îşi scrinti.... carâmbul!

147
 Nu am cui...
Aş vrea să spun şi nu am cui
Că te iubesc măicuţa mea.
Dar s-a făcut târziu şi frig
Şi e-ngheţată lespedea.
Din ceţuri albe-ndepărtate
Spre mine vine-o amintire.
Aş vrea uşor să o ating
Dar umbra este prea subţire.
Te-ntruchipez în mintea mea
Cum te vedeam muncind mereu
Şi adormeai târziu trudită,
Când te-nchinai la Dumnezeu.
Când somnul este cel mai dulce
Şi dimineaţa-i în răcoare,
Erai deja la datorie,
Precum o mare luptătoare.
La tine toţi veneau pe rând
Ca la un ţărm mult căutat
Pentru orice naufragiu,
Şi mereu tu ne-ai salvat.

Te imaginam ca pe o stâncă
Neclintită în furtună,
Iar la boli şi-a lor necazuri,
Noi credeam că eşti imună.

De aceea când te-ai prăbuşit,

N-am înţeles ce s-a-ntâmplat
Şi refuzam realitatea,
Că dintre noi, tu ai plecat.

148
Mereu nervoşi şi cu probleme,
Credeam că veşnic ai să faci,
Lumină-n orice colţişor,
Ca pe toţi să ne împaci.

Nu ne-am gândit că ai nevoie

Şi tu de linişte şi pace.
Că poate ai simţit vreodată,
Să faci ceva ce ţie-ţi place.

Am amânat mereu s-arăt

Tot ce în suflet am ascuns.
Dar cine ar fi bănuit,
Că timpul tău deja s-a scurs?

Aş vrea să spun şi nu am cui,

Ce dor îmi e de tine mamă!
De când te-ai dus acolo sus,
Am inima toată o rană.

De durere-ncet strivită,
Vărs mereu lacrimi amare.
Şi în amintirea ta,
Pâlpâie o lumânare!

149
 Broderii
Sub fruntea mea uşor ridată
Amintiri se-ngrămădesc.
Poate că vârsta mă îndeamnă,
Ca la ele să gândesc.
Etapele parcurse-n viaţă
Au fiecare-un început.
Sunt ca mărgelele pe-o aţă
Şi când se rup, s-au şi pierdut.
Ca să nu se plictisească
Şi natura s-a gândit,
Patru rochii să-şi comande
După ce anu-l-a-mpărţit.
La fel şi viaţa omului
Se schimbă necontenit,
Pe grafice de ea ştiute,
Până ajunge la sfârşit.

Mai întâi, puiul de om,

Face paşi de-a buşilea,
Şi roade câte-o jucărie,
Când îl mănâncă rău gingia.

Adoarme, legănat pe braţe

De mama lui cea iubitoare.
În vise îngeri i se-arată,
Copilăria griji nu are!

Apoi un tânăr zvelt şi arătos

În oglinjoară se priveşte
Şi este foarte încântat,
Că mustăcioara îi mijeşte.

150
O muzică de discotecă
Îl cheamă-alături de o fată,
Şi-n ritmul dansului nebun,
Adolescenţa-i minunată!

Iar tinereţea ce-l aşteaptă,

E plină de iubire şi de dor
Şi-l transformă peste noapte,
Într-un falnic vrăjitor.

Topeşte-n cupe descântate

Inimi zdrobite pe vecie.
Până când soarta se răzbună
Şi-ţi vine-ncet rândul şi ţie.

Iar într-o zi observi mirat

Un fir de păr care-a albit.
Chiar până ieri înc-ai sperat,
Că tu precis vei fi scutit.

Un telefon primit în zori

Ţi-a schimbat ritmul un pic,
Când fiul tău te-a anunţat,
Că de trei ore eşti bunic.

Şi viaţa începe iar un ciclu,

Şi alte suflete botează,
Iar destinul într-un colţ,
Dantelării fine brodează!

151
 Norocul

Copil micuţ, când te-am născut,

Te luam în braţe şi-ţi cântam,
Îţi murmuram cuvinte dragi,
La pieptul meu te legănam.

Ştiam că te voi îngriji

Şi te voi apăra cu viaţa mea,
Că-ţi voi călăuzii paşi prin lume,
Atât cât îmi va bate inima.

Dar nu ştiu cât noroc ţi-am dat,

N-am fost când el s-a împărţit.
Nici eu nu am avut prea mult,
De-aceea multe-am pătimit.

Dac-aş afla că stă ascuns,

Aş porni în lungă drumeţie,
Desculţă pe un drum cu spini
Ca să-ţi aduc noroc şi ţie.

Căci viaţa repede se trece,

În lumea asta suntem spectatori,
Şi piesa se sfârşeşte brusc
Când gongul a bătut chiar de trei ori!

152
 Înjurătura
Se ştie bine care este
Cea mai veche meserie.
Femeile recurg la ea,
Poate din cruntă sărăcie.
Sunt şi multe printre ele
Ce-şi blestemă zilele,
Că pentru nevoia de bani,
Îşi vând în schimb plăcerile.
Dar ce putem să spunem oare
Despre femeia minunată,
Ce-şi vede de copii şi casă
Şi de bărbat e înjurată?
Câştigă bani la fel ca el,
Conduce şi-o gospodărie.
Atunci de ce e înjurată?
Niciodată n-o să ştie!

Destul de des e şi bătută

Şi plânge-atuncea cu suspine,
Ţine ascuns amaru-n ea,
Să spună simte că-i ruşine.

Iar dânsul, un mascul frumos

Sătul acum de înjurat,
Consideră că e firesc
Să-şi cheme nevestica-n pat.

Aceleaşi buze ce-au jignit-o,

Încearcă-acum să o sărute.
Iar spune cât îi e de silă,
Dacă ar vrea să o asculte.

153
Trecând prin valul de plăceri,
El crede că din nou învinge.
Nici măcar nu îşi dă seama
Că lângă el femeia plânge.

Pentru că este însurat,

Acuma o priveşte pe nevastă
Ca pe un bun ce-i aparţine
Şi uneori ca pe-o năpastă.

Pentru el înjurătura
A intrat deja-n rutină.
Habar nu are cât o doare,
N-o vede când se clatină.

Nici un bărbat nu poate ştii

Ce simte o femeie înjurată.
E-o lamă de cuţit înfipt în suflet,
Şi nimeni nu poate s-o scoată.

Cu fiecare zi ce trece,
De el se-ndepărtează tot mai mult.
De cel pe care l-a-ndrăgit,
Din clipa-n care l-a văzut.

Acuma tot mai des gândeşte

Ce mizerabil e tratată,
Şi lângă el în dormitor,
Se simte ca o prostituată!

154
 Bunica
Ridic un colţ de la perdea
Din cea mai fină muselină
Şi amintiri care-mi sunt dragi,
Ţâşnesc puternic spre lumină.
Eram şi eu o copiliţă
Cu ochi oblici lumea o priveam,
Îmi pieptănam păru-n codiţă
Şi-n vârf fundiţe aninam.
Când vara-şi încerca parada
Şi-n lanuri grâul da în pârg,
Nu-mi mai puteam ascunde graba,
Ca la bunica să ajung.

De când o ştiu ea mă iubea,

Îmi mângâia uşor obrazul,
„Prinţesă mică”- îmi spunea
Şi-n dată-i alungam necazul.

Revăd şi-acuma drumul larg

Făcând o mare cotitură
Şi după piatra unui gard,
Zăresc căsuţa-n bătătură.

În poartă rezemând castanul

Bunica are-n ochi speranţe,
Îşi stăpâneşte bine plânsul
Şi-aşteaptă ca să-i cad în braţe.

Curtea e proaspăt măturată,

În aer gâzele roiesc,
Miresmele de pâine coaptă
În jurul nostru cald plutesc.

155
Doar patru trepte spre terasă
Înconjurată de flori dese,
La mijloc stă aceeaşi masă
Cu dulciuri şi bucate-alese.

Liniştea-i patriarhală
În odăile înalte,
Cu miros de mere coapte
Şi ghivece cu muşcate.

La odihna de amiază
Stau culcată-n fân cosit,
Merii crengile-şi apleacă,
Parcă-mi spun: „Bine-ai venit!”

Coşuri pline cu legume

Adunate din grădină,
Etalându-şi prospeţimea,
Fac meniul pentru cină.

Ciutura de la fântână
Scoate apa din adâncuri,
Cu talange ruginite
Ciurda-şi vede de-a ei drumuri.

Pe o pernă albă ca neaua

Cu-arome de busuioc,
Îmi pun capul fericită
Şi cu visele mă joc.

Scârţâitul greu de care

Îmi anunţă zori de ziuă.
Liniştea mă ameţeşte,
Ca o dulce băutură.

156
Mă gândesc de multe ori
Că bunica mea avea
Poate vârsta mea de-acuma,
Dar ce tânără-o vedeam.

Nici prin gând nu îmi trecea

Că poate ceva o doare.
O vedeam mereu muncind,
O credeam nemuritoare.

Fiind copil eu am crezut

Că pe lume-i veşnic totul
Şi ce tare m-a durut
După ce-am aflat secretul.

Nu te-am uitat bunica mea,

Amintirea ta mă doare,
Şi câte zile voi avea,
Îţi voi aprinde-o lumânare!

157
 Orfana
M-am născut în plin război
Când tunurile cereau carne,
Când oamenii puhoi porneau
Pe front, ca să lupte sub arme.
La fel tatăl meu a plecat
În suflet cu o mare suferinţă.
Soţia lui abia i-a dăruit
Cu câtva timp în urmă, o fetiţă.

Era un brav şi tânăr ofiţer

Cuprins de simţul datoriei,
Ce se lupta cu fruntea sus,
Să apere onoarea gliei.

Dar a venit o zi nefastă,

Când un obuz a explodat
Şi trupul lui înalt şi falnic,
A fost în aer spulberat.

Din ziua aceea m-am numit orfană,

Nu împlinisem nici măcar un an
Şi mama ce fusese răsfăţată,
Muncea acum pentru un ban.

Într-o cizmă rătăcită

A fost găsită o scrisoare,
Dintr-o inimă zdrobită,
Un ultim gând zbura spre soare:
„Pornim acuma în asalturi
Şi de va fi să mor în ele,
Domnul să vă ocrotească,
Vă iubesc dragele mele.”!

158
Dumnezeu s-a îndurat de mine,
Alt tată bun şi tandru m-a crescut,
M-a învăţat ce este rău şi bine,
Iar eu m-am străduit să îl ascult.

De multe ori însă-am gândit

La tatăl meu adevărat,
La cât de tânăr el s-a prăpădit
Şi că de viaţă el nu s-a bucurat.

A murit fără mormânt

N-am unde să-ngenunchez,
Lumină-n candelă să-i pun
Şi lacrima ce-i datorez.

În cimitire de eroi
Din orişicare colţ din lume,
Eu peste tot îl regăsesc,
Este eroul fără nume.

Atât de mult aş vrea să ştiu

Dac-a murit fără durere,
Când a privit cu ochi sticloşi
Lumea în jurul lui cum piere.

Îl ştiu dintr-o fotografie,

Cu mult drag la ea privesc
Şi pe faţa-i zâmbitoare,
Pe mine mă regăsesc.

De Crăciun-a treia zi,

Mereu, în fiecare an,
Îi aprind o lumânare
Pe tata îl chema Ştefan!

159
 Fără titlu,
Profesiunea de părinte
Nu se învaţă după norme.
Ne-o arată însăşi viaţa,
Mai târziu sau mai devreme.
Cu o mare nerăbdare
Ne dorim s-avem urmaşi
Şi când ei sosesc pe lume,
De orice plăceri te laşi.
Te consacri numai lor
Viaţa ta le-o dăruieşti,
Ca să-i creşti cât mai corect
Faci orice să reuşeşti.
Aduni mereu economii
Ca să-i ţii în şcoli înalte,
Şi tremuri de grija lor
Dacă sunt plecaţi departe.
Când în lume ei se duc
Acolo unde e destinul lor,
Ai tot timpul să cunoşti,
Veşnicia orelor.

Un telefon sau o scrisoare

Ţin legătura dintre noi.
Atunci e mare sărbătoare,
În rest rămân griji şi nevoi.

Nopţile sunt şi mai grele

Când amintiri te împresoară.
Te uiţi printr-o perdea la stele
Şi plângi. Pentru a câta oară?

160
Te doare ca nu-i ai pe-aproape
Lângă bătrâneţea grea.
Le iei pozele în poală
Şi-i săruţi cu inima.

Întâlnire cu natura în toamnă

Ca orice anotimp şi toamna

Are semnele-i aparte:
Răcoare mare dimineaţa,
Şi-un soare ce de noi se cam desparte.

Prin ceaţa argintie şi bruma îngheţată,

Rândunica zboară tot mai sus,
Spre orizontul care-i roşu când apune,
Pe când lumina repede s-a dus.

Albinele stau multişor în stupi

Şi greierele cântă numai seara,
Iar melcii duc cu ei fire de iarbă,
Lăsând dâre precum ceara.

Lovindu-se de trunchiuri groase

Cerbu-şi leapădă coarnele moarte,
Vulpea-şi sapă culcuşul în pământ
Şi ecou de toamnă se-aude hăt departe!

161
 La cafea
Două prietene de-o viaţă
Stau de vorbă la cafele,
Comentând cu-nsufleţire
Ce e prin telenovele.
Lângă ele, motănelul,
Stă cu-n ochi deschis atent.
Cu bârfa de ultimă oră,
Mereu este la curent.
Ştie şi cât se iubesc
Cele două amicuţe,
Şi că doar faţă în faţă
Sunt atâta de drăguţe.
În rest şi-ar fi pus sare amară
În loc de zahăr în cafea.
Şi pe-amândouă de-o potrivă
Le roade rău invidia.
Dar cu zâmbetul pe buze
Ele se complimentează,
Şi beau cafea pe-ndelete,
În această după-amiază.

Când vizita s-a terminat

Şi-au ajuns până în prag,
Cu gesturi ce păreau teatrale,
S-au îmbrăţişat cu drag.

Abia atunci gazda i-a spus

Că vrea să ştie ce secret
E-n coafura ei tapată
De-i vine atâta de perfect?

162
„ Draga mea, nu-i un secret
Aşa cum încerci să zici.
Nimic mai simplu: uită-te,
La ştiri, când vine ora cinci”!

Vârsta
De fapt ce este vârsta noastră?
Nu este decât un număr,
Chiar şi atunci când bătrâneţea
Te bate uşurel pe umăr.
Doar trebuie să ai puterea
Să te prefaci indiferent,
Şi să trăieşti tot binele din viaţă
Cu mare artă şi talent!

O astră
Doi bătrâni la o fereastră
Pe o stradă fără nume,
Stau cu ochii pe o astră
Care vede ce-i în lume.

Ea le spune că departe
Tot sub raza ei senină,
Un copil cu drag împarte
Gânduri pline de lumină.

Au închis uşor fereastra

Ca minunea să rămână,
Şi gândind ce crudă-i viaţa,
Stau tăcuţi, mână în mână!

163
 Mioriţa
Şade baciul rezemat
Într-o bâtă de răchită,
Şi priveşte gânditor
Spre oiţa lui iubită.
Vrea să ştie pe la stână
Ce s-o mai fi întâmplat,
Câtă vreme cu brânzeturi
El prin ţară a umblat.
Şi mioara-i povesteşte
Că turma-i bine şi întreagă.
Doar că-n sâmbăta trecută,
A avut mai multă treabă.
Toţi oierii care-s tineri
S-au dus în sat la discotecă,
Abia în zori au mai urcat
Pe bătuta lor potecă.
Lupul, care-a prins de veste
Că a rămas doar ea stăpână,
A aşteptat să vină noaptea
Şi s-a prezentat la stână.

Dar oiţa credincioasă

S-a bătut cu lupu-n parte
I-a prins bine şi acuma,
Şcoala-aceea de carate.

Cumătrul lup a fost gonit

Chiar dincolo de padine.
Ba i-a smuls şi promisiunea
Că la stână nu ai vine.

164
 Şi în timp ce povestea
Mioara a-nceput să plângă.
I-a arătat că-n lupta aceea
Şi-a rupt o lăbuţă stângă.

Mângâind-o cu blândeţe
Baciul a dus-o în şură.
I-a pregătit culcuş din fân,
Pe care-a pus şi-o pătură.

Cu seu de urs i-a uns ruptura

Şi a oblojit-o-n ierburi,
A îngrijit-o cu nădejde,
Lăsând de-o parte alte treburi.

Acum oiţa e zglobie,

Laba i s-a vindecat
Şi cu baciul împreună
Stă adeseori la sfat.

Poveste de iarnă

Luna galbenă şi blândă, încetişor a răsărit,

Cuprinzând în geana ei, toate dealurile sure,
Şi zăpada adunată
Noaptea prin pădure.

Sus de tot, în cerul lor înalt,

Nori burduhănoşi încep să cearnă,
Liniştea unei poveşti,
Ca un dar de iarnă!

165
 Anotimpuri
Îşi trimite-ntâi solia,
Primul fulg micuţ de nea,
Apoi, înconjurată de troiene
Apare şi Măria sa.
Alba şi geroasa iarnă
Cu-n alai de clopoţei,
Cerne dintr-o sită mare
Ninsoarea peste plaiul ei.
Când mărţişorul se vesteşte
Prin ghioceii înfloriţi,
E semn că primăvara vine
Să-i cânte pe îndrăgostiţi.
Trezeşte pământul la viaţă
Încălzit sfios de soare,
Din nou sămânţa încolţeşte,
În arătura de pe-ogoare.

Şi după atâta aşteptare

Soseşte şi vara mănoasă.
Vacanţele îşi intră-n drepturi,
Acum nu ne mai place-n casă.

Prin lanuri grâul dă în pârg,

Pomii-ncărcaţi cer ajutoare,
Ne răcorim în valuri limpezi
Şi ne bronzăm frumos la mare.

Un vânticel puţin mai rece

Desprinde frunze-ngălbenite;
Copiii se grăbesc spre şcoală,
Căci a venit toamna cuminte.

166
Vrea să ajute la cules
Prin viile cu struguri pline,
Să soarbă mustul din stacernă
S-arunce cu rugină pe coline.

Aşa e anul împărţit la noi

În patru anotimpuri minunate,
Ce se-nţeleg şi se respectă
De parcă-ar fi patru surate!

Femeia ca un uragan!

Doi prieteni misogini

Stau de vorbă între ei,
Şi mănâncă în neştire
La seminţe cu ulei.

- Măi amice, ştii tu oare,

Şi priveşte în tavan,
De ce se-aseamănă femeia
Cu vestitul uragan?

- Sigur că ştiu, doar sunt păţit:

Femeia vine vijelios,
Şi venind de sus amice,
Vede tot ce este jos.

Şi după ce se vijeleşte
Pleacă fără nicio vină;
Aproape că nu ia nimic
Decât CASĂ ŞI MAŞINĂ!

167
 Seară de Crăciun,

Este seară de Crăciun,

Cu toţii stăm la masă
Cu vin şi cozonac fierbinte,
Ce bine e acasă!

Este seara de Crăciun,

Îngerii din cer coboară
Peste sufletele noastre,
În această sfântă seară!

Este seara de Crăciun,

Bradul stă împodobit
Prietenii ne sunt alături
Cu urarea au venit!

Este seara de Crăciun

Cad din cer crenguţe de argint;
În rugăciuni şi în colinde
Pe Domnul Sfânt l-am pomenit!

Pământul e jos,
Iar cerul e sus,
Noi îl slăvim pe Iisus!

Cerul e sus,
Iar pământul e jos,
Noi îl slăvim pe Cristos!

168
 Speranţa
Eternitatea este lungă
Mai ales la bătrâneţe,
Când speranţa-ncet dispare
Şi frumuseţea de pe feţe.
Blazarea-n suflete pătrunde
Prin crăpături de ea ştiute,
Iar nopţile de insomnie
S-au adunat si-acum sunt multe.
Ar trebui, mai mult să cugetăm
Că fiecare vârstă are,
Un farmec ale ei aparte
Şi toţi avem un loc sub soare.
Atunci când valul tinereţii
De ţărmul nostru a uitat,
Să ne gândim că-nţelepciunea
Încetişor locul i-a luat.

Şi-ar trebui sa ne-amintim

De reuşitele din viaţă,
Că omul, cât trăieşte pe pământ
Din toate el ceva învaţă.

Aşa cum spune-o Carte Sfântă,

Când răul nu poţi să-l alungi,
Obişnuieşte-te cu el,
Şi-ncet la pace o s-ajungi.

Din tot ce-n viaţă-am adunat

Să facem dig în calea disperării,
Iar când tristeţea ne-nconjoară,
Să încercăm s-o dăm uitării.

169
Portiţa s-o lăsăm întredeschisă
Speranţa drumul să-şi găsească,
Să intre şi în casa noastră,
Să n-o lăsăm să rătăcească.

Dar dacă mâna ne-a întins

Să nu forţăm cumva norocul;
Să ne bucurăm cu cât avem,
Şi unde stăm să sfinţim locul!

Doi pierde vară

Cine caută, găseşte,

Dar păcat că oboseşte
Şi nimic nu-i prisoseşte.
Mai dă la alţii să-l ajute
Să scape de grijile multe,
Şi de plânge, să-l asculte.
Dar vecinul, ca vecinul
Toamna-i ocupat cu vinul,
Şi-n pahar îşi face plinul
Până-şi varsă tot veninul.
E-nceţoşată-a lui privire
Dar îşi ia munca în primire,
Fără cap, fără gândire,
Cum îi este lui în fire:
Iar în loc să facă treabă
Nătărăul se întreabă
Că de ce-i atâta grabă?
Şi se pune pe zăbavă.
Uite-aşa doi pierde vară,
Au lăsat orice povară
Şi dorm pân-la primăvară!

170
 Cafelele lui Clementina!

Două bătrânele, s-au hotărât să meargă

În vizită la Clementina;
Erau prietene de-o viaţă
Şi locuiau în „Colentina”.

Clementina le-a primit cu bucurie

Şi-au fost tratate cu cafea;
Au mai stat şi la taclale
Şi-aproape că nu se bârfea.

Deodată, Clementina intrigată,

Spuse cu mutriţa ei drăguţă:
- Vai, dragele mele-am stat de vorbă
Şi nu v-am făcut măcar o cafeluţă!

Şi tot aşa-au băut vreo şapte cafeluţe

Până când s-au ridicat să plece;
Că dacă mai întârziau
Ar fi servit poate şi zece!

În drum spre casă, una dintre ele

Îi zise celeilalte, pe-o străduţă:
-Ai văzut ce sclerozată-i Clementina,
Nu ne-a servit măcar cu-o cafeluţă!

Dar prietena sări ca arsă:

-Cum dragă, am avut încredere în tine:
Deci ai fost la Clementina
Şi nu m-ai chemat şi pe mine!

171
 Idealuri deşarte
Printre lacrimi fericite,
Vin şi lacrimi de durere,
Iar din viaţa ce-am trăit-o
A rămas doar o părere.

O părere generoasă,
Sau un rest din tot ce-a fost,
Să-ndrăznesc să cred că-i bine,
Pentru mine n-are rost.

Am aşteptat această vară

Ca sub soarele-i fierbinte,
Să-mi odihnesc dureri mai vechi,
Lângă o inimă cuminte.

Dar printre lacrimi fericite

S-au strecurat si-amărăciuni;
Speranţe mari şi idealuri,
Toate sunt nişte minciuni!

Scrisoare către părinţi

Meridiane şi paralele ne despart
Împletite ca nişte zăbrele,
Pe tot globul nostru rotund
Să nu vă mai vadă privirile mele.

Nu pot să uit de vatra străbună,

Muncesc din greu şi merg înainte;
Dar gândul îmi zboară mereu către voi
Şi-am inima plină de-aduceri aminte.

172
Pe ceruri privesc constelaţii tăcute
Ce-n noapte îmi par familiare,
Zăresc şi fereastra de-acasă
Spre care mă-ndrept spre Carul cel Mare.
Când noaptea se duce , un soare răsare
Iar dorul spre voi, alunecă lin;
Aş vrea să vă ţin strâns în braţe
Cu gândul, cu visul, cu cerul senin.
Sunteţi în spaţiu, la mari depărtări,
Tot Universul în mers, ne desparte,
Dar cu puterea iubirii eterne,
Dorul v-aduce din el, mai aproape!

Urare
Copilaşule iubit,
Seara iute a sosit.
Este frig, eşti obosit,
Îngeraşii te-au păzit,
Şi îţi cântă toţi în cor,
Dormi copile liniştit!
Pacea-n jur s-a aşternut,
Ninge-ncet, dar ce plăcut!
Vin colindători cântând
S-a născut Iisus cel blând
Şi toţi cântă fericiţi,
Dormi copile liniştit!
Cerul parcă s-a deschis,
E lumină-n Paradis;
Şi copii şi oameni mari,
Şi bătrâni şi tineri tari,
Într-un glas cu toţii cântă,
Dormi copile liniştit!
173
 Şuete
Pe lângă o şuetă cu femei
Orice strategie militară este nulă,
La fel rămâne fără haz
Oricare banc sau glumă despre Bulă.
Săbii nevăzute îşi ascut tăişul
În ochi candizi de catifele grele,
Iar artileria-i fixată
După şiragul de mărgele.
Şuetistele, în parte,
Sunt îngeri dulci, neprihăniţi,
Care spun cu totul alta
Decât mârâie-ntre dinţi.

Pe buze zâmbetu-i de miere

Fabricată-ntr-un viespar,
Şi fiecare dintre ele,
Ştiu de asta, au habar.

În salon, cafelele turceşti

Înalţă aburi cu miresme,
Iar discuţia-i aprinsă,
Structurată-n multe teme.

Îmbătate de aromă,
Limbi ce-s despicate-n două,
Mint că cerul e senin
Când de fapt afară plouă.

Şueta, e săptămânală,
Dar intervalu-i suficient
Bârfelor neortodoxe,
Pe care pun mare accent.

174
Rând pe rând, cele prezente
Devin si-acuzatoare şi victime uşoare,
Iar rolurile se tot schimbă
În şueta următoare!

Templul

Într-un ungher al vieţii mele,

Ascund o taină-n flăcări grele,
Pe care n-aş putea vreodată
S-o pun pe-a vorbelor mărgele.

Se tulbură chiar şi frumoasa lună

Privind la minunata-ţi faţă
Şi se îmbujorează de ruşine,
În luminoasa dimineaţă.

Pentru chipul rupt din soare,

Ţi-am ridicat un templu-n mine,
În care fără de cuvinte,
Sărmanu-mi suflet să se-nchine.

Făptura mea atât de chinuită

Se mistuie, dar milă n-ai,
Că pentru mine tu însemni
Întregul vieţii mele rai.

Am să mă sting fără speranţă

Topit de dorul arzător;
Doar gura ta cu buze moi
M-ar răcori ca un izvor.

175
Drumul spre fericire!
Eva, veşnic tânără,
Sub mărul cel rotat
Se pieptăna şi se gândea,
Că de Adam s-a săturat!
Precipitându-se puţin
Şi-a aruncat frunza de viţă;
Arăta altfel acuma
În vaporoasa ei rochiţă.
A cutreierat prin lume
Mânată de ispită,
Dar a venit o zi în care
A simţit că-i obosită.

S-a întors din nou în Rai,

Dar plină de mirare,
S-a trezit într-o livadă
Traversată de-o cărare.

Drumul către fericire

Trecea printre atâţia meri,
Câţi nu văzu-se pe pământ
În douăzeci de veri.

Iar Adam, cu plete lungi

Îmbrăcat acum în slip,
Privea zâmbind la fetişcane
Dansând goale din buric.

Şarpele ce-o ispitise

Abia se mai târa prin iarbă,
Năpârlit şi fără colţi
Surâdea senil în barbă.

176
În noaptea neagră ca de smoală,
Eva plină de păcat,
Încercând să se răzbune
Din toate merele-a muşcat!

Viţa

Stau, privesc, mă minunez,

Câtă risipă de culoare
Face viţa din balcon,
Mângâiată-acum de soare.

Din verde, a rămas puţin

Dar şi acela-ntunecat,
Iar maroniul se aşterne
Pe conturul ei lobat

Pete mici, portocalii

Se strecoară prin nervuri,
Şi un galben mai îndrăzneţ
Cochetează-n auriu.

Dar cel mai tare străluceşte

Roşu-aprins şi stacojiul,
Fiind la mare concurenţă
Cu ruginiul-arămiul.

Ce tablou solemn de toamnă

Face viţa cu cârcei!
Şi ce darnic ne oferă,
Vinul bun din strugurei!

177
Dumnezeu, să-i odihnească!
Toamnă, ai venit bogată
Şi c-un soare cald de vară;
Gem tarabele de fructe
De legume, până-n seară.
Ne-ai dat mult, dar ne-ai şi luat,
Artiştii care-nnobilează cerul;
Trişti şi cu mirare-n suflet
S-au dus, unul după altul.
Astăzi, suntem mai săraci
Fără cei care-aduceau zâmbetul pe faţă
Şi care, cu-n trandafir în mână,
Au călătorit frumos prin viaţă.
Au ars pe scenă ca o torţă
Vibrând ca struna de lăută;
Acum, mai arde-o lumânare
Pe-acea lespede tăcută!

Reportaj
Reportera, emoţionată
Face-un reportaj cu o vedetă mare;
Şi abia de îndrăzneşte
Să-i pună o întrebare:
- Care a fost cea mai frumoasă
Zi din viaţa dumneavoastră?
Să-mi răspundeţi, vă rog,
Dacă se poate?!
- Cum să nu, zâmbi vedeta:
Cea mai frumoasă zi din viaţa mea,
A fost, o noapte!

178
 Iubita mea
Iubita mea, eşti pentru mine
Soarele care răsare-n zori,
Şi soarbe boabele de rouă
De pe petalele de flori.

Iubita mea, eşti pentru mine

Zefirul jucăuş care adie,
Hoinar ce-şi caută culcuşul
În iarba verde şi mlădie.

Iubita mea, eşti pentru mine

Apa rece de izvor,
Şi care vine din adâncuri
Să îmi aline orice dor.
Iubita mea, eşti pentru mine
Regina nopţii printre stele,
Ce străluceşte misterioasă
Prin toate gândurile mele!

179
 Paşte 2016!
Paşte! ai venit din nou
Pe meleaguri româneşti;
Ai venit şi-n ţara noastră
Patrie pe care o iubeşti.
Ai venit cu ouă roşii
Şi cu cozonac pufos,
Pomii sunt iarăşi în floare,
Totu-n jur misterios.
Iarba verde-i suculentă
În această primăvară;
Berzele se-ntorc la cuiburi
Pentru-a nu ştiu câta oară.
Am cinstit şi Învierea
În biserica creştină,
Şi cu sufletu-mpăcat
Am luat cu toţi din nou lumină.
Am adus lumina-n case
Şi ne-am aşezat la masă,
Lângă ouă, drob şi pască,
Viaţa noastră e frumoasă!

180
 Răţoiul
Având mai multe verişoare,
Prietena mea dragă,
A luat bagajul şi-a plecat
Să-şi vadă familia întreagă.
Acolo-a fost întâmpinată
Cu sentimentele lor bune,
Şi-mpreună, dimineaţa,
Făceau cură de căpşune.

Orice despărţire-i grea

Când simţi lacrima pe faţă,
Dar una dintre verişoare
I-a oferit în dar, o raţă!

Jumulită şi pârlită,
Minunat toaletată,
Raţa s-a călătorit
În sacoşa destinată.

Chemaţi fiind la o cafea

Cu toţii ne-am bucurat;
Aşa am văzut şi raţa
Pusă la decongelat.

Era tăiată-n jumătate,

Goală şi fără ruşine,
Numai bună de-o friptură
Pe varză stându-i mult mai bine!

Când mai atent privit-am sloiul,

Dezgheţarea fiind în toi,
Mi-am dat seama dintr-odată
Că n-a fost raţă, ci răţoi!

181
 Perinile din dormitor
(Decor)

Drept să-ţi spun, m-am săturat

Câte perini am în casă;
Nu-mi ajunge patu-ntreg,
Un fotoliu şi o masă.

Seara, le adun pe toate

Într-un tandru curcubeu,
Aşezate ca o stivă
Parca-ar sta-n sufletul meu.

Dimineaţa, de la capăt
Le mângâi uşor satinul
Şi le pun cu mare artă;
Să îmi zgândăr iarăşi chinul?

Ar trebui să le răresc
Şi să mai arunc din ele,
Că această-nghesuială
Îmi aduce doar belele.

Dar să le înstrăinez
Nu mă simt deloc în stare,
Şi iar încep să le înşir:
Una mică, una mare!

182
Natura este-o rugăciune

Gândurile aşternute
Sunt vibraţii iluzorii,
Căutând parfumul sacru
Ce-l emană trandafirii.

Toate florile grădinii

Sunt spiritele colorate,
Luminează cer şi pământ
Şi cheamă suflete curate.

Stejarii, care cresc perechi

Au energie blândă,
Şi dau o cupolă protectoare,
O aură ce stă la pândă.

Purtăm în inimile noastre

Un soi de templu interior,
Plin cu petale şi valuri de taine
Despre iubire şi despre dor.

Natura este-o rugăciune

În sufletul nostru tăcut,
Ce ne îndeamnă spre icoane
Să ne închinăm mai mult!

183
 Rugăciunea unui câine
O, Doamne, tu care-ai făcut pământul
Şi toate cele care stau pe el,
Te rog mult, ascultă ruga
Unui biet căţel.
Doamne, deşi sunt un câine
Simt că am un suflet bun,
Şi mă amestec cu copiii
Când toţi se joacă-n drum.
Te rog, fă Doamne ca omul
Care e stăpânul meu,
Să-şi iubească semenii
Aşa cum îl iubesc eu.
Să păzească cu grijă tot ce are,
Să trudească pentru mâine,
Şi să-nveţe de la mine,
Sacrificiul unui câine.

Eu mâinile îţi ling stăpâne

Cu multă recunoştinţă,
Pentru osul aruncat
Şi bucata de cărniţă.

Dă-i Doamne, răbdarea mea

Când fără să mă plâng deloc,
Îi aştept întoarcerea
Stând nemişcat pe-acelaşi loc.

Păstrează-i tinereţea inimii

Şi veselia gândurilor mele;
Să alergăm alături peste dealuri,
Să căutăm izvoare în vâlcele.

184
Şi mai dă-i curajul meu
Când sacrific pentru el,
Tot binele şi uneori şi viaţa,
Chiar dacă sunt un biet căţel.

O, Doamne, care eşti stăpânul

Peste munţi, peste coline,
Fă ca omul să rămână om,
Aşa cum eu rămân un câine!

Alo, toamnă!

- Alo, toamnă! mă auzi?

Ai venit, dar nu se simte!
Este cald ca-n plină vară,
Oare, anotimpul minte?

De ieri ne-a bătut la uşă

Pe-aripi de zefir uşor,
Un septembrie cu struguri
Şi zacuscă în cuptor.

Cine nu iubeşte toamna

Cu falduri moi catifelate,
În nuanţe policrome
Peste plaiuri aruncate?

185
 Sinaia
Zi de vară, până-n seară,
Soare după-atâta ploaie,
Iar Sinaia-perlă rară
Ţine muntele în poale.
Munţi cu creasta dantelată
Sărută cerul cu tandreţe!
Cine-şi poate lua privirea
De la atâta frumuseţe!?
Aleile, de brazi umbrite,
Te conduc pe plaiuri pitoreşti,
Iar printre ramuri îţi apare
Un castel ca din poveşti.

Peleşul, şi-a lui comori,

Turnuri liniştea-i păzeşte,
Cu statui şi cu havuzuri,
Din istorie-ţi vorbeşte.

Sute de vizitatori
Glasuri vechi parcă ascultă,
Şi-i admiră silueta
Prinşi într-o tăcere mută.

Mai la vale, Pelişorul,

Leagănul Reginei noastre;
Plin de flori e foişorul,
Roşii, galbene, albastre.

Asfinţitul lin coboară

Cu flăcări roşii pe creneluri;
Soarele vrea să se culce,
...Mâine are alte treburi!

186
 Plimbare prin pădure
Plimbându-mă prin pădurice
Printre flori şi iarbă deasă,
Un lup jigărit îmi tăie calea,
Ameţit şi cam în transă.
-Domnule, zise, cu un rânjet crud,
Trebuie să mă hrănesc cu tine!
La anemia care-o am
Doctorul mi-a recomandat proteine!

- De ce, tocmai pe mine ?

Nu vezi cât sunt de slab şi mic?
-Nu conteaza, spuse lupul
Mă mulţumesc şi cu un pic!

-La preţurile astea mari,

De nicio măcelărie
Nu-mi permit să mă apropii;
Te mănânc cu tot, cu pălărie!

-Lupule, eu sunt ecologist,

Meniul meu e din verdeaţă;
Priveşte-mă sunt doar piele şi os
Şi uite cât de pământiu arăt la faţă!

-De spălat o fac cam rar,

Şi îmi miros picioarele;
Mai transpir şi abundent
De-mi ard subţiorile.
-Nu contează, spuse lupul,
Pielea am s-o dau deoparte,
Sub ea stau vitaminele,
Mă voi îndestula precum la carte.

187
-Stimate lup, nu te grăbi
Strigai eu la ananghie!
Vei face-o indigestie
De pomină să-ţi fie!

-Ascultă deci şi sfatul meu:

Chiar în spate-i un tufiş
Unde Scufiţa Roşie culege
Ciuperci şi frunze de măcriş.

E tânără, arată minunat

Fragedă şi dolofană!
Iar când lupul s-a decis,
Am zbughit-o-n mare grabă.

De fapt Scufiţa Roşie era

Soacră-mea rămasă-n urmă
Să aleagă mânătărci pentru zacuscă,
Răsărite după brumă.

Ziarele de-a doua zi au relatat

Că în pădure, pe o cărăruie scurtă,
Au fost găsite resturile unui lup,
Devorat de-o fiară absolut...necunoscută!

188
 Apocalipsa

Fără nici o milă, bătrâneţea dă târcoale,

Cu boli perfide şi în păr cu fire argintate,
Cu vise, cu iluzii destrămate şi cu feţe obosite,
Cu sufletu-ncărcat de regrete şi cu vini închipuite.

Acum vedem mai bine şi mult ne minunăm

De apocalipsa care e în jurul nostru şi a tuturor,
Ură, invidie, minciună, lehamite, hoţie,
Dar şi disperare, debusolare, lipsa oricărui ajutor.

Familia rămâne universul nostru de nădejde,

Cea care ne fereşte de tot răul care ne-mpresoară,
Cea care veghează la fericirea copiilor noştri
Cu-ncredere, speranţă-n bine, din zori şi până-n seară.

Cucernici ne rugăm la Dumnezeu şi la icoane,

Să ne mai lase doar atâtea zile pe acest pământ
Cât să nu devenim povoara nimănui vreodată,
Iar geamătul durerii noastre, auzit să fie, doar de vânt!

189
 Prea des uităm!
(Pentru Mama)

Simt nevoia uneori, să aştern câteva rânduri,

Nu despre stranii întâmplări sau întâlniri cu îngeri,
Ci despre EA care ne-a fost suflet şi esenţa noastră
Când încercam să supravieţuim cu greutăţi pe umeri.

Numărând bucuriile pe degetele de la o mână,

Prea des uităm că anii curg mereu spre vale,
Luând nepăsători cu ei, prieteni buni de-o viaţă
Şi duşi în alte vieţi sau universuri paralele.

Prea des uităm că suntem doar o picătură

În nesfârşirea vremurilor nemiloase;
Alunecând grăbiţi peste atâtea treburi
Uităm de primăveri şi sufletele noastre.

Vârtejul anilor grăbiţi mereu să plece

Au smuls-o şi pe EA de-aici de lângă noi;
Nu ştim în care stea s-o căutăm, s-o luăm în braţe
S-o-nvăluim în lacrimile ce ne curg şuvoi.

Suntem chiriaşi vremelnici pe acest pământ,

Creştem, iubim, urâm, iertăm, râdem şi plângem,
Apoi, uşor ne stingem ca lumânările-n tăcere
Uitând cu ce ambiţii voiam averile să strângem.

Prea des uităm să spunem TE IUBESC!

Celor dragi până când mai este timp;
Viaţa din păcate-i drămuită şi atât de scurtă,
Şi de nemurire se bucură doar zeii din Olimp!

190
 Cugetări înţelepte!
Şi atunci când îngrijeşti un pom
Încearcă să faci numai bine,
Nu uita să ai suflet de om,
Nu te gândi mereu la tine.
Omule, tu eşti măsura
Şi gândirea faptelor,
Chiar dacă viaţa ta e dură,
Dă blândeţe lucrurilor.
Nu încerca s-accepţi potopul,
În viaţă să devii un egoist
După ce ţi-ai atins scopul,
Că vei rămâne singurel şi trist.

În tot răul e şi-un bine,

Spune o vorbă din popor,
Dar e valabil dacă nu rămâne
Un rău precumpănitor.

Oameni buni, cu suflet, se adună

Dar şi răii-s laolaltă,
Unii fac o faptă bună
Ceilalţi o faptă necurată.

Toţi vom păşi în altă lume

Că nimeni nu-i nepieritor,
Şi nimeni nu ia nimic cu sine
Nici om bogat, nici cerşetor.

Chiar dacă viaţa este grea,

Roadele-s pentru nepoţi;
Ei îţi vor mulţumi mereu
Doamne, să faci bine dacă poţi!

191
Nu trăi ca animalul
Care nu are gândire;
Tu eşti om, ai raţiune,
Este o deosebire.

Ca orice vieţuitoare
Omul este trecător,
Opera-i nemuritoare
Va rămâne-n viitor.

În viaţa noastră-atât de scurtă

Să greşeşti e omeneşte;
O greşeală ţi se iartă
Apoi totul se plăteşte.

Viaţa arde ca făclia

Purtată e din mână-n mână,
Urmaşii se vor mândri cu tine
Dacă ai făcut o faptă bună.

Dar dacă-n viaţă n-ai făcut

Nici o faptă de onoare,
Te vor lua cu toţii în râs
Ca pe-un om fără valoare!

192
Poveste de dragoste la malul mării

Când tandru-a fost îmbrăţişată

De-un val de mare cam zburdalnic,
O stâncă ce stătea în asfinţit îngândurată,
Atunci povestea lor a început năvalnic.

Erau şi alte stânci la malul mării

Dar poate soarta a ales aşa,
Sau poate-a fost o simplă întâmplare
Când valul s-a lovit atunci de ea.

Ieşind puternic din adâncuri

De pe întinderea albastră-mândrul val,
Se înălţa vijelios să-mbrăţişeze stânca
Ce-l aştepta fierbinte lângă mal.

L-a tot aşteptat dar valul nu a mai venit

Poate s-o fi lovit de alte stânci, hoinarul,
Şi biata stâncă suferea în asfinţit
Plângându-şi disperată tot amarul.

Oftând după iubirea lor naufragiată,

Stânca să înţeleagă, tot mai mult ar vrea,
Cum de valului ei drag, nu-i este milă
De parcă ar fi din piatră el şi nu biata de ea.

Şi poate că îl mai aşteaptă încă!

Dar valul rătăceşte-acum hai-hui;
N-a mai venit deloc la stânca părăsită,
Sfârşită şi uscată acum de dorul lui!

193
 Nota de plată!
Domnul Gogu-i pensionar
De vreo cincisprezece ani;
Atent împarte pensia pe zile,
Să nu rămână fără bani.
A fost la vremea lui, contabil,
Într-o bancă importantă,
Dar au rămas doar amintiri
Din timpuri vechi, de altă dată.
Peste cel mult o săptămână
Optzeci de ani va împlini
Şi s-a gândit pentru întâia oară,
Să umble la economii.

Optzeci e-o vârstă, nu-i o joacă

Şi cei în mână, nu-i minciună!
Cine poate ştii că anul
Care vine, se adună?

Cu floarea prinsă-n butonieră

Şi un costum de-naltă clasă,
S-a dus la un restaurant de lux,
Unde-a optat pentru o masă.

Cu gesturi tipic tagmei lui,

Chelnerul s-a prezentat,
Iar Gogu studiind meniul
Ceva modest a comandat.

Dar ca să nu aibe surprize

Cu cine ştie ce procente,
A cerut nota de plată
Înainte de-a începe.

194
Când chelnerul-a venit cu nota
Suma era atât de mare,
Că dacă s-ar fi ridicat
N-ar fi putut sta pe picioare.

Revenindu-şi foarte greu

A spus cu-o voce sugrumată:
„De ziua mea aniversară,
Am să mănânc nota de plată!”

Cocoşul infidel

Într-o zi caldă de vară

Pe la opt de dimineaţă,
Stau găinile tăcute
Înghesuite în coteaţă.

Degeaba cântă cucurigu

Cocoşul mare şi fălos;
I-au obosit rău azi plămânii
Şi fără de vreun folos.

Iar când în sfârşit ies toate,

Găinile îl prind la mijloc
Şi cotcodăcind nervoase,
Nu-i mai dau pace deloc:

-Cum ai putut să ne-nşeli

Pe noi, grase şi frumoase,
Cu pricăjita aia neagră
Care-i doar pene şi oase?

195
Are gâtul dezgolit
Iar creasta îi stă aplecată,
Totuşi sari ostreţele
În curtea învecinată.

Sătul de-atâta gălăgie

Cocoşul a fugit în stradă,
Iar ele s-au urcat pe gard
De frică să nu îl piardă.

Strigau: - Vino, că te-am iertat!

Dar mai suntem supărate:
- Cum de ai ales aşa
Când în curte ai de toate!

- Acum, suntem curioase

De ce ţi-a devenit iubită!?
Că doar e pasăre ca noi!
Şi nu mai este păsărică?

196
 Primăvara
Iată, vine primăvara
Dintr-un colţ în altu-al ţării;
Un parfum pluteşte-n aer,
Prin livezi înfloresc merii.
Abia aştept să pun în vază
Un buchet de lăcrămioare,
Care plâng pe firul verde
Alături de tămâioare.
Zambilele, multicolore
Au loc de cinste în grădină;
Fac vecinătate bună
Cu o tufă de sulfină.

Berzele se-ntorc în cuiburi

Aşezate sus pe hornuri,
După ce în jurul casei
Au făcut mici rotocoluri.

De pe câmp, pământul reavăn

Stă şi el în aşteptare,
Încercând să prindă-un zgomot:
Duduitul de tractoare.

Mieii pasc iarba-n imaşuri

Firicel, cu firicel,
Zăngănind pe lâna creaţă
Câte-un pui de clopoţel.

Sus pe munte, pe-un platou

Oamenii merg în căruţă,
Unde tinerii-şi aleg
Chiar la horă o mândruţă.

197
 Tot acum, în primăvară
Iubirile renasc şi ele,
Când sub streşini se adună
Elegante rândunele.

Inimile se-mpreună
Într-o tandră-mbrăţişare,
Iar buzele primesc cu sete
Câte-o caldă sărutare!

Toamna
Toamna s-a desprins din ramuri
Şi lunecă pe lângă geamuri,
Cu frunze galbene-n fereşti
Spre văzduhuri de poveşti.
E frig, lumina cade aurie
Dar raza este slabă şi târzie.
E frig, şi-n stele şi în lună
Când se aşterne recea brumă.
Şi vine-n fiecare an la noi
Toamnă cu vânturi şi cu ploi.
Focu-n soba neagră arde
Cetină din bradul verde;
Şi-aş vrea să strâng
Drumeţii de departe,
Care de ger acuma au parte,
Ce rătăcesc prin ceaţa groasă,
Cu faţa suptă şi ascunsă,
Să vină lângă vatra cea fierbinte
Şi să ne pierdem în cuvinte.
Să vorbim de dragoste şi dor
Sub lumina stelelor

198
Toamnă – anotimp sau minune?!

Şoapta toamnei ne vesteşte

Că s-a sfârşit vara toridă,
Şi-un rid mai nou, dar îndrăzneţ,
Mă sfidează din oglindă.

Cu fuiorul plin de frunze ruginii

Toamna toarce liniştită,
Apoi ţese cu migală
Covoare pline de ispită.

Viile o cheamă tandru,

O aşteaptă la cules,
Cu fete şi feciorii harnici
Ce se privesc cu înţeles.

Dar Doamna mea gălbui-roşcată

Eşti anotimp sau o minune?!
Deşi-s tomnatică şi eu
Iată, m-am îndrăgostit de tine!

199
 Satul bunicii mele

În satul cu muşcate la ferestre

Se-nşirau căsuţe albe, văruite
Ca mărgelele pe-o aţă
Pe marginea şoselei pietruite.

Aicea era raiul vacanţelor mari,

În satul bunicuţei mele,
În veri parfumate şi fierbinţi,
În casa dichisită cu perdele.

Mirosul de pâine coaptă

Mă trezea în zorii dimineţii
Iar bunica mea cu părul alb
Întruchipa duhul blândeţii.

Untul alb din putinei

Lângă miere-şi avea locul
Când bunica servea lapte
Înteţind cu lemne focul.

Stând amândouă pe un prag

În serile catifelate,
Alegeam câte o stea pe cer
Ca să ne poarte norocul mai departe.

Apoi când rândunelele plecau

Călăuzite de-a lor hartă,
Îmi sărutam cu-atâta drag bunica
Ce rămânea plângând în poartă!

200
 Meteo…
Au început furtunile s-atace
Cu vântul care suflă nemilos,
Spulberând totul în cale,
De ce-o fi oare-aşa mânios?

Pomii tineri se apleacă

Ca-ntr-un dans înspre pământ,
Iar cei bătrâni, cu trunchiuri groase,
Uită de orice legământ,

Şi se prăbuşesc cu zgomot
Smulşi direct din rădăcină;
Sunt loviţi în demnitate
Dar ştiu că nu au nici o vină.

Norii-ntind o pânză neagră

Pe ceru-ntreg dezlănţuit,
Picături de ploaie cad
Şi se-aude-un bubuit.

De-acum plouă tot mai des

Străzile se-neacă-n ape curgătoare
Puhoaiele-şi ies din matcă
Şi-n oameni se strecoară frica mare.

După orele lungi de calvar

Ploaia se mai scutură de vină,
Se-nseninează şi se luminează,
Iar norii-alungă a cerului cortină.

Soarele auriu străbate bolta

Cu razele lui veşnic semeţe,
Şi-n culorile-i spectaculoase
Curcubeul dă bineţe!

201
Fără titlu, fără tristeţe, fără durere!

Azi sunt supărată tare şi profund

Şi Doamne, cât de tristă-mi este soarta,
De-aceia-mi vin în minte gânduri rele
Şi lacrimi care curg ca apa.

Toată tevatura asta-mi dă curajul

Să fac destăinuiri, copilul meu,
Că pe lumea asta trecătoare, ancorăm,
Doar atâta cât ne lasă bunul Dumnezeu.

Chiar bolnavă, urâtă şi bătrână,

Cer milă şi puţină îndurare,
Să mi se ierte din păcatele lumeşti
Acum când viaţa o privesc cu resemnare.

Aş vrea să mai rămân pe-acest pământ

Ca să mai fiu alăturea de tine,
Să-ţi mai privesc chipul frumos,
Tu, care-ai făcut atâta bine.

Dar dacă firul vieţii se scurtează

Aşa cum este rostul nostru-al tuturor,
Te rog copile scump să nu fii trist
Oricât de mult ţi se va face dor.

Doar două lacrimi vreau să-ţi tremure în ochi

Pentru cei doi părinţi atât de iubitori,
Şi să rosteşti mereu o rugăciune,
La locul sfânt, înconjurat de flori!

202
 CUPRINS

Ce e femeia? 5 Răul din lume! 28

Parfumul amintirilor 6 Octombrie, mijloc de
Noapte de Octombrie 7 toamnă! 29
Să nu spui NU! 7 Un sfat... 29
Turturica 8 Cugetări dureroase! 30
Inima 8 Rugămintea unui câine! 31
Ploaia galbenă 9 Oricare ţi-e drumul... 32
Singurătate 10 Măicuţa 33
Plimbare în octombrie 11 Serbare câmpenească 34
Suntem bunici! Ura!!! 12 Poetul 35
O viaţă nouă 12 Cireşul 36
Amorul 13 Frunza 37
Infidelitate 13 Reflecţii 37
Cum e prostia? 14 Reproşuri 38
În zori 14 Planuri 39
Telefonul 15 Frunza de viţă 40
Aşteptarea 16 Gânduri de iarnă 42
Contrastele 17 Vis de iarnă 42
O astră 18 Vino acasă! 43
Învins ?! 18 Călătorind pe curcubeu 44
Teii vor înflorii mereu... 18 Lăudărosul 45
Ploaia 19 Bârfa 46
Insomnie 20 Darurile 47
Din nou toamnă! 21 Prin toamnă 48
Scoarţa din perete 22 Uită! 49
Ciocârlia 22 Românul 50
Din nou în cuib 23 Priveşte-mi mâinile! 51
Soarele 24 Lacrimi nemărturisite 52
Omagiu 25 Ploaia 53
Ruga! 26 Ciudată şi ursuză... 54
Pragul dintre ani 27 Zgârieturi 54
Încearcă să nu crezi! 55 Bucla 80
Dacă..... 55 Lanul 81
Prietenie 56 Metamorfoze 82
Şi.... 56 La izvor 83
Vine o vreme.... 57 Vijelia 84
Liliacul 58 Orizontul 85
Cărarea gândului 58 Lacrima 86
Banca cu pom 60 Semne de toamnă 87
Crăciunul altora! 61 Confesiune tristă.... 87
Vânătorul 61 Femeia 88
Marea 62 Icoana mamei 89
Să fii TU! 62 Raze de iubire 89
Cheia 63 Soţioara mea 90
Recomandare 63 Cuibul 90
Eşti soarta mea! 64 Zi de iarnă 93
Iunie - cireşar! 65 Iarna 94
Sub vitralii 66 Parfum de tei 95
Îmi las mâna mea dreaptă.... 67 Liliacul 95
Tac! 67 O zi ploioasă 96
Toamna 68 Luna 97
Valsul 68 Toamnă, ai venit
Nu mai vreau.... 69 din nou! 97
Iubitul meu 70 De-ar fi.... 98
Regrete 71 N-a fost iubire 98
Grindina 72 Poate că.... 99
Armonia din cuplu 73 Teiul 100
Dacă.... 74 Vreau 101
Fotoliul 75 Patru lucruri 101
La săniuş 76 Pomul cu pisici! 102
Cotidian 76 Fulgul de nea 102
Lie 77 Viaţa 103
Romanţă 78 Curge apa! 103
Lumina 79 Plânge viţa 104
Poate că.... 79 Icoana mamei 104
Aşa cum sunt… 105 Flacăra 130
Mă întorc la tine, toamnă... 106 Prin noapte 131
A tremurat O nouă carte 132
o frunză... 107 Certăreaţa 133
Doamne, adu-mi ... 108 Sucul şi paiele! 134
Biserica 109 De ce? 135
Copii.... 110 Spre toamnă.... 136
Vrăbiile 111 De la un an la altul.... 137
Bătrâneţea -Bătrâneţea 112 Ninge peste amintiri! 138
Plecarea păsărilor 113 Unde am greşit? 139
Vecinele 113 Noul tril 140
Te aştept la poarta Sfatul 140
amintirilor! 114 Paletă de toamnă 141
Sticletele 115 Fericirea 142
Bunicuţa 116 Destinul 143
Toamnă românească 117 Mezinul 144
Pe lac.... 118 Competenţă 147
Iubita mea, 119 Nu am cui... 148
Întâlnirea 119 Broderii 150
Egalitate 120 Norocul 152
Ascunde sufletul 121 Înjurătura 153
Sfârşit de toamnă 121 Bunica 155
Doar.... 122 Orfana 158
Gânduri de sărbători 123 Fără titlu, 160
Vinul 124 Întâlnire cu natura în
Visul 124 toamnă 161
Bătrânul şi viţa de vie 125 La cafea 162
Fulg de nea 126 Vârsta 163
De ce eşti trist, copilul meu? 127 O astră 163
Învaţă o rugăciune! 127 Mioriţa 164
Florile pământului 128 Poveste de iarnă 165
Aştept.... 128 Anotimpuri 166
Bombonierele 129 Femeia ca un uragan! 167
Vin rândunelele 130 Seară de Crăciun, 168
Speranţa 169 Rugăciunea unui câine 184
Doi pierde vară 170 Alo, toamnă! 185
Cafelele lui Sinaia 186
Clementina! 171 Plimbare prin pădure 187
Idealuri deşarte 172 Apocalipsa 189
Scrisoare către Prea des uităm! 190
părinţi 172 Cugetări înţelepte! 191
Urare 173 Poveste de dragoste la malul
Şuete 174 mării 193
Templul 175 Nota de plată! 194
Drumul spre fericire! 176 Cocoşul infidel 195
Viţa 177 Primăvara 197
Dumnezeu, să-i odihnească! 178 Toamna 198
Reportaj 178 Toamnă – anotimp sau
Iubita mea 179 minune?! 199
Paşte 2016! 180 Satul bunicii mele 200
Răţoiul 181 Meteo… 201
Perinile din dormitor 182 Fără titlu, fără tristeţe,
Natura este-o rugăciune 183 fără durere! 202