UNIVERSITATEA „DANUBIUS“ DIN GALAŢI

DEPARTAMENTUL DE ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ ŞI FRECVENŢĂ REDUSĂ

FACULTATEA DE DREPT

DREPTUL MEDIULUI
Anul III, semestrul I

VASILICA NEGRUŢ
 © Toate drepturile pentru această lucrare sunt rezervate autorului. Reproducerea ei
integrală sau fragmentară este interzisă.

Editura Universitară „Danubius” este recunoscută de

Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice
din Învăţământul Superior (cod 111)

Tipografia Zigotto Galaţi

Tel.: 0236.477171

Dreptul mediului 2
CUPRINS

1. Privire generală asupra dreptului mediului

Aspecte generale privind protecţia mediului 10
Izvoarele şi principiile dreptului mediului 18
Modalităţi şi tehnici de garantare şi protecţie a dreptului 26
la un mediu sănătos şi echilibrat ecologic
Obiectivele specifice unităţii de învăţare

Rezumat 33

Teste de autoevaluare 34

Bibliografie minimală 35

2. Regimul substanţelor şi preparatelor periculoase, al deşeurilor şi

îngrăşămintelor chimice

Regimul substanţelor şi preparatelor periculoase, precum 37

şi al deşeurilor
Regimul îngrăşămintelor chimice şi al produselor de 41
protecţie a plantelor. Regimul activităţilor nucleare
Obiectivele specifice unităţii de învăţare
Rezumat 49
Teste de autoevaluare 50
Lucrarea de verificare 50
Bibliografie minimală 51

Dreptul mediului 3
 3. Dezvoltarea, conservarea şi protecţia componentelor naturale ale
mediului înconjurător
Protecţia solului, subsolului şi a ecosistemelor terestre.
Protecţia juridică a atmosferei, a apelor şi a ecosistemelor 53
acvatice
Protecţia juridică a ecosistemelor forestiere, a faunei 62
terestre şi acvatice
Regimul juridic al ariilor protejate. Protecţia juridică a 72
aşezărilor umane
Obiectivele specifice unităţii de învăţare
81
Rezumat
81
Teste de autoevaluare
82
Bibliografie minimală

4. Răspunderea juridică în dreptul mediului

Răspunderea juridică în dreptul mediului 84
Obiectivele specifice unităţii de învăţare
Rezumat 90
Teste de autoevaluare 90
Lucrarea de verificare 91
Bibliografie minimală 91

Răspunsuri la întrebările din testele de autoevaluare

Bibliografie (de elaborare a cursului)

Dreptul mediului 4
INTRODUCERE
Modulul intitulat Dreptul mediului se studiază în anul al III-lea semestrul I şi
vizează dobândirea de competenţe în domeniul dreptului mediului, însuşirea
noţiunilor specifice acestei discipline, însuşirea legislaţiei naţionale şi
europene, a principiilor care acţionează în acest domeniu. De asemenea, prin
acest curs se urmăreşte cunoaşterea strategiei guvernului pentru armonizarea
legislaţiei româneşti cu reglementările juridice europene.

Competenţele pe care le vei dobândi sunt următoarele:

- utilizarea noţiunilor specifice dreptului mediului;

- identificarea izvoarelor şi principiilor dreptului mediului;
- conştientizarea participării publicului la elaborarea şi aplicarea deciziilor
de mediu;
- descrierea aspectelor privind fenomenele de poluare, precum şi
modalităţile de protecţie, conservare şi dezvoltare a componentelor
naturale ale mediului înconjurător;
- coroborarea normelor de reglementare în domeniul răspunderii juridice
în dreptul mediului.

Conţinutul este structurat în următoarele unităţi de învăţare:

- Privire generală asupra dreptului mediului;
- Regimul substanţelor şi preparatelor periculoase, al deşeurilor şi
îngrăşămintelor chimice;
- Dezvoltarea, conservarea şi protecţia componentelor naturale ale mediului
înconjurător;
- Răspunderea juridică în dreptul mediului.
În prima unitate de învăţare, intitulată Privire generală asupra dreptului
mediului, după însuşirea cunoştinţelor specifice şi parcurgerea bibliografiei
recomandate, vei dobândi competenţe care-ţi vor conferi capacitatea:
- să defineşti următoarele noţiuni: mediu, protecţie a mediului, poluare,
dezvoltare durabilă;
- să analizezi formele şi cauzele poluării mediului;
- să identifici conţinutul principiilor dreptului mediului;
- să expui dreptul la un mediu sănătos şi echilibrat ecologic în cadrul
actelor normative cu caracter naţional, european şi internaţional.
Pentru aprofundare şi autoevaluare îţi propun exerciţii şi teste adecvate.
După ce ai parcurs informaţia esenţială, în a doua unitate de învăţare, Regimul
substanţelor şi preparatelor periculoase, al deşeurilor şi îngrăşămintelor
chimice, vei dobândi noi competenţe:
- să stabileşti cadrului normativ privind regimul substanţelor şi preparatelor
periculoase;
Dreptul mediului 5
 - să identifici regimul juridic al deşeurilor;
- să determini cadrul normativ privind regimul îngrăşămintelor chimice şi al
produselor de protecţie a plantelor precum şi regimul juridic al activităţilor
nucleare.
Aceste competenţe îţi vor permite să rezolvi testele propuse şi lucrarea de
verificare corespunzătoare primelor două unităţi de învăţare. Pentru evaluarea
gradului de însuşire a cunoştinţelor, vei rezolva o lucrare de verificare pe care,
după corectare, o vei primi cu observaţiile adecvate şi cu strategia corectă de
învăţare pentru modulele următoare.
După parcurgerea informaţiei corespunzătoare celei de a treia unităţi de
învăţare, Dezvoltarea, conservarea şi protecţia componentelor naturale ale
mediului înconjurător, vei avea capacitatea:
- să identifici funcţiile solului, cauzele poluării solului, tipurile de poluanţi ai
atmosferei;
- să stabileşti regimul juridic al protecţiei solului, atmosferei şi apelor;
- să defineşti noţiunile de „pădure” şi „dezvoltare durabilă a fondului
forestier”;
- să determini regimul silvic aplicabil fondului forestier proprietate publică şi
pădurilor proprietate privată; regimul juridic de protecţie a animalelor
sălbatice, a păsărilor, a resurselor acvatice vii, a pescuitului şi a
acvaculturii.;
- să argumentezi noţiunile de „arie naturală protejată”, „reţea naţională de arii
protejate”, „aşezare umană”;
- să descrii categoriile de „arii protejate”, stabilind regimul juridic” al
acestora.
După ce ai parcurs informaţia esenţială, în a patra unitate de învăţare, intitulată
Răspunderea juridică în dreptul mediului, vei dobândi noi competenţe, astfel
încât vei avea capacitatea:
- să stabileşti sensul noţiunilor de „răspundere juridică”, „răspundere civilă”,
„răspundere contravenţională” şi „răspundere penală”;
- să identifici cadrul juridic al răspunderii în dreptul mediului.
A doua lucrare de verificare îţi va permite să-ţi evaluezi gradul de însuşire a
informaţiei. Rezultatul verificării şi strategia de învăţare eficientă pentru
examen îţi vor fi remise prin intermediul tutorelui repartizat.
Pentru o învăţare eficientă ai nevoie de următorii paşi obligatorii:
 citeşti modulul cu maximă atenţie;
 evidenţiezi informaţiile esenţiale, colorându-le, le notezi pe hârtie sau le
adnotezi în spaţiul alb, rezervat special în stânga paginii;
 răspunzi la întrebări şi rezolvi exerciţiile propuse;
 simulezi evaluarea finală, autopropunându-ţi o temă şi rezolvând-o fără să
apelezi la suportul scris;
 compari rezultatul cu suportul de curs şi explică-ţi de ce ai eliminat anumite
secvenţe;
 în caz de rezultat îndoielnic, reia întregul demers de învăţare.

Dreptul mediului 6
 Sarcinile de lucru din cadrul cursului vor fi verificate de tutore în cadrul
întâlnirilor tutoriale.

Pe măsură ce vei parcurge modulul, vei regăsi două lucrări de verificare la

sfârşitul unităţilor de învăţare 2 şi 4. Vei răspunde în scris la cerinţele
acestora, folosindu-te de suportul de curs şi de resursele suplimentare (autori,
titluri, pagini) indicate.
Lucrările vor fi predate în termenul specificat pe platforma Danubius
Online spre a fi verificate si notate. Aceste note se regăsesc, în procentele
precizate în programa analitică, în nota finală.
Vei fi evaluat după gradul în care ai reuşit să operaţionalizezi competenţele. Se
va ţine cont de acurateţea rezolvării, de modul de prezentare şi de
promptitudinea răspunsului. Pentru neclarităţi şi informaţii suplimentare vei
apela la tutorele indicat.
N.B. Informaţia de specialitate oferită de curs este minimală. Se impune
parcurgerea obligatorie a bibliografiei recomandate si rezolvarea sarcinilor de
lucru, a testelor şi lucrărilor de verificare. Doar în acest fel vei putea fi evaluat
cu o notă corespunzătoare efortului depus.

Dreptul mediului 7
Dreptul mediului 8
1. PRIVIRE GENERALĂ ASUPRA DREPTULUI MEDIULUI

1.1. Aspecte generale privind protecţia mediului 10

1.2. Izvoarele şi principiile dreptului mediului 18
1.3. Modalităţi şi tehnici de garantare şi protecţie a dreptului 26
la un mediu sănătos şi echilibrat ecologic
Obiectivele specifice unităţii de învăţare
Rezumat 33
Teste de autoevaluare 34
Bibliografie minimală 35

Obiective specifice:
La sfârşitul capitolului, vei avea capacitatea:

 să defineşti următoarele noţiuni: mediu, protecţie a mediului, poluare,

dezvoltare durabilă;
 să analizezi formele şi cauzele poluării mediului;
 să identifici conţinutul principiilor dreptului mediului;
 să expui dreptul la un mediu sănătos şi echilibrat ecologic în cadrul
actelor normative cu caracter naţional, european şi internaţional.

Timp mediu estimat pentru studiu individual: 8 ore

Dreptul mediului 9
Vasilica Negruţ Privire generală asupra dreptului mediului
1.1. Aspecte generale privind protecţia mediului
1.1.1. Consideraţii generale privind mediul
Noţiunea de mediu şi necesitatea protecţiei acestuia
Mediul reprezintă un element esenţial al existenţei umane. De aceea, calitatea
acestuia (în ansamblu, dar şi a fiecărui element component) constituie o
problemă de interes major pentru evoluţia socială.
Termenul de mediu a fost folosit începând din secolul al XIX-lea, în sens
biologic, ca ambianţă naturală a vieţuitoarelor; ulterior, în domeniul geografiei
a fost definit ca spaţiul locuit şi influenţat de om.
La originea sa, acest termen a izvorât din substantivul englez „environment”
preluat apoi în limba franceză sub „l`environnement” precum şi în alte limbi şi
a avut rolul de a desemna spaţiul din jurul omului.
În doctrină şi legislaţie, precum şi în unele documente ale organizaţiilor
internaţionale se utilizează în acelaşi timp noţiunile de „mediu înconjurător”,
„mediu”, „mediu ambiant”, „mediu biologic”, „mediu uman” ş.a.
În Le Grand Larousse din 1972, mediul a fost definit ca fiind „ansamblul
elementelor naturale ori artificiale care condiţionează viaţa umană”.

Potrivit prevederilor art. 2 din Ordonanţa de urgentă nr. 195 din 2005
privind protecţia mediului1, mediul este constituit din „ansamblul de condiţii
şi elemente naturale ale Terrei: aerul, apa, solul, subsolul, aspectele
caracteristice ale peisajului, toate straturile atmosferice, toate materiile
organice şi anorganice, precum şi fiinţele vii, sistemele naturale în
interacţiune, cuprinzând elementele enumerate anterior, inclusiv unele valori
materiale şi spirituale, calitatea vieţii şi condiţiile care pot influenţa
bunăstarea şi sănătatea omului”.

După cum se poate observa, în această prevedere legală sunt incluse nu numai
elementele naturale, ci şi cele create de om, adică „mediul artificial”.

„Protecţia mediului” poate fi definită ca o activitate umană conştientă,

fundamentată ştiinţific, având drept scop prevenirea poluării, menţinerea şi
îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă pe Pământ”.

Poluarea mediului şi consecinţele acesteia

S-a constatat că, odată cu dezvoltarea vieţii social-economice, are loc şi
diversificarea formelor de poluare a mediului.

Prin „poluant”, în sensul Ordonanţei de urgenţă nr.195 din 2005, se înţelege

orice substanţă, preparat sub formă solidă, lichidă, gazoasă sau sub formă de
vapori ori de energie radiaţie electromagnetică, ionizantă, termică, fonică sau
vibraţii care, introdusă în mediu, modifică echilibrul constituenţilor acestuia
şi al organismelor vii şi aduce daune bunurilor materiale.

1
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1196 din decembrie 2005, aprobată prin Legea nr. 265
din 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.586 din 6.07.2006, modificată şi completată.
Dreptul mediului 10
Vasilica Negruţ Privire generală asupra dreptului mediului

Conform prevederilor Ordonanţei de urgenţă nr.195 din 2005, termenul

„poluare” semnifică „introducerea directă sau indirectă a unui poluant care
poate aduce prejudicii sănătăţii umane şi/sau calităţii mediului, dăuna
bunurilor materiale ori cauza o deteriorare sau o împiedicare a utilizării
mediului în scop recreativ sau în alte scopuri legitime”.

Aflat în mediu în cantităţi ce depăşesc limita de toleranţă a uneia sau mai

multor specii de vieţuitoare, poluantul împiedică înmulţirea şi dezvoltarea
normală a acestora printr-o acţiune toxică.
Poluarea poate fi naturală (deşeurile activităţii vitale a vieţuitoarelor, care
conduc la dezvoltarea unor organisme parazitare) şi chimică (agricolă şi
industrială). De asemenea, poluarea poate fi fizică (termică, radioactivă,
sonoră, prin vibraţii), biologică (contaminarea microbiologică a mediilor
inhalante şi ingerante), estetică (degradarea peisajului printr-o urbanizare
necivilizată, amplasarea de industrii în biotopuri mai puţin modificate de om
etc.).
Indiferent de forma pe care o îmbracă, prin natura consecinţelor social-
economice, poluarea apare ca o problemă cu implicaţii naţionale şi
internaţionale.
După cum se arată în literatura de specialitate, cauzele poluării sunt:
- ignorarea efectelor negative asupra mediului ale aplicării rezultatelor
cercetării ştiinţifice;
- înţelegerea greşită a unor criterii de economicitate şi nerealizarea unor
Reţine investiţii necesare prevenirii poluării;
cauzele
poluării! - industrializarea excesivă;
- subdezvoltarea, războaiele locale şi industriile de război;
- lipsa unei conştiinţe ecologice;
- alte cauze, precum radioactivitatea apărută datorită experienţelor nucleare şi
accidentelor la centralele atomoelectrice, folosirea neştiinţifică a pesticidelor
şi insecticidelor, deşeurile menajere ş.a.
În cadrul unei game variate de mijloace şi metode, un rol deosebit în
combaterea poluării mediului revine metodelor şi mijloacelor juridice.
Creşterea rolului reglementărilor juridice pentru protecţia mediului, respectarea
şi aplicarea lor corectă, conduc la o eficienţă economică sporită şi totodată, la
asigurarea unui mediu curat şi sănătos.

Sarcina de lucru 1
(va fi verificată în cadrul întâlnirilor tutoriale)
Descrie în câteva fraze formele şi cauzele poluării mediului.

Dreptul mediului 11
Vasilica Negruţ Privire generală asupra dreptului mediului
Ocrotirea mediului – problemă vitală a lumii contemporane
Schimbările radicale intervenite în ultimul secol în condiţiile de viaţă ale
omenirii au afectat profund mediul de existenţă a omului, pe omul însuşi.
Multă vreme acesta nu şi-a pus problema de a produce raţional, fără a distruge.
Ruperea echilibrului ecologic prin intervenţiile necontrolate ale omului este o
caracteristică a celei de a doua jumătăţi a secolului XX, deşi unele aspecte
fuseseră sesizate cu mult înainte. Consecinţele acestor practici s-au acumulat
treptat, ajungându-se în ultimele decenii la conturarea unor previzibile dezastre
ecologice. Oamenii de ştiinţă au fost cei dintâi care au alertat opinia publică în
privinţa degradării periculoase a mediului. Progresul ştiinţei şi tehnicii
materializat în creşterea economică a multor ţări ale lumii a dus în mod
inevitabil la poluarea mediului de viaţă a omului.
Poluarea este azi un fenomen de răspândire universală, care se amplifică
urmând cursul ascendent al progresului tehnic, fiind un atribut direct al
acestuia.
Dacă pentru ţările industrializate problemele mediului sunt legate de progresul
tehnic, pentru ţările slab dezvoltate ele sunt determinate de subdezvoltare şi
consecinţele ei asupra alimentaţiei, sănătăţii, educaţiei şi igienei.

O problemă îngrijorătoare pentru umanitate o reprezintă poluarea mărilor şi

oceanelor. Poluarea Mediteranei afectează, de exemplu, nu numai ţările cu
accesul maritim la această apă, ci, printr-un lanţ extrem de complex de
interferenţe şi consecinţe, însuşi organismul unitar al Terrei.

Astăzi, formelor de poluare s-a adăugat poluarea radioactivă care, prin efectele
sale deosebit de „agresive”, provoacă contaminarea unei părţi a populaţiei,
favorizează epidemii, distruge recoltele pe un timp nedeterminat şi poate
ameninţa echilibrul biosferic al unei părţi importante din suprafaţa terestră.
Cu toate acestea, progresul nu trebuie respins, ci controlat. Nici o ţară, mare
sau mică, industrializată sau pe cale de a fi, nu poate rămâne indiferentă faţă de
problema poluării mediului, faţă de lupta pentru salvarea acestuia. Astfel, se
impune ca noile invenţii în producţia industrială, agricolă, transporturi să fie
dictate de considerente ecologice, care să primeze asupra profitului imediat ori
asupra altor criterii economice tradiţionale.
Un rezultat important al Conferinţei de la Stockholm din 1972 privind mediul îl
reprezintă „Planul de acţiune pentru mediu”, care cuprinde 109 recomandări
adresate statelor pentru protecţia mediului. Prevederile sale au în vedere, în
mod deosebit, trei categorii de probleme: evaluarea mediului (analiza,
cercetarea, supravegherea şi schimbul de informaţii privind mediul); gestiunea
mediului (referindu-se atât la aşezările umane, cât şi la resursele naturale);
Acordă măsurile de susţinere (informarea şi educarea publicului, formarea
atenţie specialiştilor în domeniul protecţiei mediului).
deosebită
acestor Tot în cadrul acestei conferinţe, ziua de 5 iunie a fost proclamată Ziua
aspecte! mondială a mediului înconjurător.
Cea de a doua Conferinţă a Naţiunilor Unite pentru Mediu şi Dezvoltare de la
Rio de Janeiro (1992) a avut drept scop elaborarea de strategii şi măsuri care să

Dreptul mediului 12
Vasilica Negruţ Privire generală asupra dreptului mediului
contribuie la combaterea degradării mediului în toate ţările, în contextul
dezvoltării durabile.
Documentele adoptate în cadrul acestei conferinţe sunt:
- Declaraţia de principii numită şi Carta Pământului, în care sunt enunţate
principiile după care omenirea trebuie să se conducă în relaţiile interumane,
precum şi în relaţiile dintre om şi natură;
- Agenda 21, care reprezintă un program de acţiune ce va fi aplicat de
guverne, agenţii de dezvoltare, organizaţii ale Naţiunilor Unite şi grupuri
sectoriale independente, în fiecare sector unde activitatea economică a
omului afectează mediul înconjurător;
- Convenţia schimbărilor climatice, document care reprezintă un angajament
al ţărilor semnatare, ca până în anul 2000 să-şi reducă emisiile de bioxid de
carbon în atmosferă la nivelul anului 1990;
- Convenţia privind diversitatea biologică, act prin care se stabilesc măsurile
ce trebuie luate pentru protejarea ecosistemelor şi a diverselor forme de
viaţă. Statele semnatare s-au angajat să instituie zone protejate, să integreze
problemele biologice în sistemele de dezvoltare pe plan naţional şi să
asigure întregii comunităţi umane avantajele ce decurg din utilizarea
resurselor genetice, inclusiv asigurarea transferului de tehnologii biologice
de la ţările dezvoltate spre cele mai puţin dezvoltate.
- Declaraţia de principii asupra conservării şi exploatării pădurilor s-a dorit
a fi o convenţie, însă, datorită imposibilităţii realizării unui acord, a rămas
doar o declaraţie de principii privind conservarea pădurilor tropicale.
Următoarea conferinţă mondială a Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Mediu
a avut loc la Johanesburg între 26 august şi 4 septembrie 2002, fiind dedicată
dezvoltării durabile.
Pe ordinea de zi a Conferinţei au stat următoarele probleme: apa şi sistemul de
salubritate publică, energia, sănătatea, agricultura, managementul
ecosistemelor.

Cel mai important document adoptat în cadrul Conferinţei a fost Declaraţia

de la Johanesburg, care cuprinde angajamentul statelor semnatare de a
promova şi consolida principiile de bază ale dezvoltării durabile la nivel
local, naţional, regional şi global.

În Declaraţie se arată că eradicarea sărăciei, protecţia şi managementul

resurselor naturale pentru asigurarea dezvoltării economice şi sociale constituie
obiective şi cerinţe esenţiale ale dezvoltării durabile, fapt pentru care statele
semnatare se angajează în lupta împotriva tuturor factorilor care împiedică
această dezvoltare.
In numeroase documente internaţionale s-a subliniat necesitatea unei cooperări
regional-continentale, fiind considerată cea mai bună formă de soluţionare a
problemelor generale ale protecţiei mediului.
Procesul de reglementare juridică s-a derulat sub egida a două instituţii
internaţionale: Consiliul Europei (organizaţie internaţională de tip clasic, care
adoptă documente înscrise în cadrul dreptului internaţional) şi CEE (UE) sub
forma dreptului comunitar al mediului, care în prezent cuprinde peste 200 de
directive şi regulamente.
Dreptul mediului 13
Vasilica Negruţ Privire generală asupra dreptului mediului
Actul Unic European (intrat în vigoare la 1 iulie 1987), printre alte obiective pe
care le înscrie în domeniul lărgirii competenţelor comunitare, a relansat şi a
ridicat la rangul de preocupări prioritare şi pe cele de protecţie a mediului.
Prin Titlul VII din Actul Unic European, intitulat „Mediul”, politica de mediu a
devenit o componentă a politicilor comunitare. Această politică are în vedere
coordonarea acţiunilor de conservare, protejare şi ameliorare a calităţii
mediului, de protecţie a sănătăţii oamenilor, de utilizare raţională a resurselor
naturale.
Tratatul asupra Uniunii Europene a stabilit în mod formal conceptul
dezvoltării durabile în legislaţia Uniunii Europene, iar Programul de Acţiune
Pentru Protecţia Mediului în Europa Centrală şi de Est, document ale cărui
principii au fost aprobate de Conferinţa Ministerială de la Lucerna (28-30
aprilie 1993) a fost considerat „ca o bază pentru acţiunea guvernelor şi
administraţiilor locale, a Comisiei Europene şi a organizaţiilor internaţionale,
instituţiilor financiare şi a investitorilor privaţi în regiune” (Paragraful 6 al
Declaraţiei Ministeriale, 30 aprilie 1993).
Acest program a fost punctul de pornire pentru un dialog concret, care s-a bazat
pe o mai bună înţelegere a modului în care pot fi atinse obiective realizabile, în
condiţiile în care problemele grave ale mediului trebuie să concureze cu multe
alte cerinţe sociale şi economice urgente.
Pornind de la prevederile Programului, Guvernul României a adoptat, în iulie
1999, „Strategia naţională a dezvoltării durabile”, iar ca strategii sectoriale au
fost aprobate de către autoritatea publică centrală în domeniul protecţiei
mediului „Strategia protecţiei mediului în România în perioada 2000-2020”,
„Strategia dezvoltării durabile a silviculturii româneşti în perioada 2000-2020”
„Strategia naţională privind schimbările climatice” ş.a.
Strategia protecţiei mediului are un caracter dinamic, ea actualizându-se ţinând
seama de fiecare etapă parcursă.
Principiile strategiei protecţiei mediului sunt:
- conservarea şi îmbunătăţirea condiţiilor de sănătate a oamenilor;
Reţine - dezvoltarea durabilă;
principiile - evitarea poluării prin măsuri preventive;
strategiei - conservarea biodiversivităţii;
mediului! - cine poluează plăteşte;
- stimularea activităţilor de redresare a mediului.
Strategia protecţiei mediului se aplică şi se actualizează prin Programul
Naţional de Acţiune pentru Protecţia Mediului.

Protecţia mediului şi strategia dezvoltării durabile

Dezvoltarea durabilă nu se poate asigura fără ocrotirea mediului. Dezvoltarea
durabilă include protecţia mediului, iar protecţia mediului condiţionează
dezvoltarea durabilă.
Problema cheie a dezvoltării durabile o constituie reconcilierea între două
aspiraţii umane: necesitatea continuării dezvoltării economice şi sociale, dar şi
protecţia şi îmbunătăţirea stării mediului.
Dreptul mediului 14
Vasilica Negruţ Privire generală asupra dreptului mediului

Relaţia dezvoltare – mediu este o relaţie între prezent şi viitor. Dezvoltarea

urmăreşte satisfacerea nevoilor generaţiilor prezente, iar protecţia mediului
este o investiţie pentru generaţiile viitoare.

Conceptul de dezvoltare durabilă s-a conturat într-un moment în care

problemele legate de mediu se aflau în prim-planul dezbaterilor politice. Prin
întărirea ideii că mediul şi dezvoltarea economică sunt potenţial compatibile,
dezvoltarea durabilă a oferit o mult aşteptată înlocuire a modelului conflictual
care a caracterizat dezbaterile pe tema limitelor de creştere din anii ’70.
Conform Raportului Brundtland intitulat „Viitorul nostru comun”, care a pus
bazele conceptului de dezvoltare durabilă, prosperitatea economică şi
conservarea mediului se susţin reciproc.

Obiectivul general al dezvoltării durabile este găsirea unui spaţiu al

interacţiunii dintre patru sisteme: economic, uman, ambiental şi tehnologic
într-un proces dinamic şi flexibil de funcţionare.

Legătura dintre dezvoltarea economică şi problemele ecologice este definitorie

în determinarea posibilităţilor de acţiune pentru protecţia mediului.

Folosit curent, în contextul general al dezvoltării, termenul de strategie

desemnează preocupările ştiinţei economice de a defini liniile generale pe
termen lung de dezvoltare, metodele şi formele cele mai eficiente pentru
atingerea obiectivelor acesteia.

Comisia Internaţională pentru Mediu şi Dezvoltare a ajuns la concluzia că

imperativele strategiei naţionale pentru o dezvoltare durabilă sunt:
- eliminarea sărăciei în condiţiile satisfacerii nevoilor esenţiale pentru locurile
de muncă, hrană, energie, apă, locuinţe şi sănătate;
- asigurarea creşterii populaţiei la un nivel acceptabil şi reducerea creşterii
Reţine demografice necontrolate;
imperativele - conservarea şi sporirea resurselor naturale, întreţinerea diversităţii
strategiei
naţionale
ecosistemelor, supravegherea impactului economiei asupra mediului;
pentru o - descentralizarea formelor de guvernare, creşterea gradului de participare la
dezvoltare luarea deciziilor privind mediul şi economia;
durabilă! - reorientarea tehnologiei şi a riscului managerial.
Adoptată de Guvernul României în 1999, „Strategia naţională a dezvoltării
durabile” constituie fundamentul pentru elaborarea şi dezvoltarea strategiilor
sectoriale, între care, cea privitoare la problematica mediului deţine un rol de
prim rang.
Strategia protecţiei mediului reprezintă modul de rezolvare a problemelor
complexe ridicate de protecţia mediului şi a necesitat elaborarea unui Program
Naţional de Acţiune pentru Protecţia Mediului, racordat la Programul de
Acţiune pentru Protecţia Mediului în Europa Centrală şi de Est, document ale
cărui principii au fost aprobate de Conferinţa Ministerială de la Lucerna (28-30
aprilie 1993), principii însuşite de România.

Dreptul mediului 15
Vasilica Negruţ Privire generală asupra dreptului mediului
Programul Naţional de Acţiune este conceput ca o componentă a Programului
de restructurare şi dezvoltare şi conţine obiective şi sarcini concretizate şi
cuantificate în timp, spaţiu şi costuri.

Sarcina de lucru 2
(va fi verificată în cadrul întâlnirilor tutoriale)
Defineşte dezvoltarea durabilă şi evidenţiază obiectivele strategiei
naţionale pentru o dezvoltare durabilă.

1.1.2. Dreptul mediului în sistemul dreptului românesc

Apariţia dreptului mediului
Evoluţiile generale înregistrate în ultimele decenii au determinat un proces
amplu de formare şi afirmare a unei ramuri noi distincte în cadrul sistemului
juridic, dreptul mediului depăşind stadiul unor simple dezvoltări în cadrul
ramurilor tradiţionale.
Despre un drept al mediului s-ar fi putut vorbi la noi în ţară după 1973, când,
pe baza recomandărilor formulate la Conferinţa Naţiunilor Unite de la
Stockholm din 1972 a fost adoptată o lege generală privind protecţia mediului
(Legea nr. 9/1973), care a constituit un moment deosebit de important în istoria
legislaţiei noastre.
Totuşi, locul şi importanţa legislaţiei mediului nu a constituit un temei pentru
recunoaşterea dreptului mediului ca ramură distinctă în condiţiile statului
totalitar. Recunoaşterea autonomiei dreptului mediului s-a impus cu necesitate
după 1989.
În acest context, dreptul mediului a apărut şi s-a dezvoltat pornind de la
sarcinile imediate încredinţate de societate, în funcţie de nevoile de protecţie a
diferitelor elemente ale mediului, ameninţate de dezvoltarea industriei,
extinderea urbanizării, înmulţirea surselor de poluare. S-a trecut, în acest fel, de
la protecţia simplă a mediului, la diversificarea acesteia, concomitent cu
adaptarea reglementării juridice la caracteristicile acestei noi discipline.
Pentru sublinierea trăsăturilor proprii ale acestei ramuri de drept, se impune
relevarea particularităţilor obiectului său, metodei de reglementare, precum şi
principiile dominante.

Dreptul mediului reprezintă, în abstract, ansamblul reglementărilor juridice

şi instituţiilor stabilite în vederea protecţiei, conservării şi ameliorării
mediului conform obiectivelor de dezvoltare durabilă.

Dreptul mediului 16
Vasilica Negruţ Privire generală asupra dreptului mediului
Definiţia, obiectul şi metoda de reglementare în dreptul mediului
După cum se arată în literatura de specialitate, din perspectiva diferitelor
„paliere” de edictare şi de aplicare a reglementărilor juridice interne, dreptul
mediului apare sub trei ipostaze:
- dreptul naţional (românesc) al mediului, format din totalitatea
reglementărilor juridice interne ale statelor, vizând protecţia, conservarea şi
ameliorarea mediului;
- dreptul comunitar al mediului, reprezentat de dreptul comunitar originar şi
dreptul derivat (regulamentele şi directivele);
- dreptul internaţional al mediului, constituit din tratatele, cutuma şi celelalte
izvoare specifice de drept internaţional public referitoare la această materie.
Dreptul mediului (în sens autocuprinzător) se integrează celor trei sisteme
juridice: naţional, comunitar şi internaţional, formând în cadrul acestora un
subansamblu constituit din elemente interdependente.
Totodată, se menţionează că, datorită caracterului global al unor probleme
ecologice şi efectului transfrontalier al poluării, creşte tot mai mult rolul
reglementărilor juridice ecologice.
Din această perspectivă, dreptul mediului se constituie ca un ansamblu de
norme juridice privind conservarea, protejarea şi ameliorarea calităţii mediului,
dispus în mai multe „straturi” de reglementare, în funcţie de creatorii şi
destinatarii regulilor stabilite.
Cât priveşte obiectul dreptului mediului, considerăm că acesta este constituit
din relaţiile specifice care iau naştere în procesul de protecţie, conservare şi
ameliorare a resurselor naturii şi a celorlalte componente ale mediului.
În sens larg, protecţia mediului are ca scop păstrarea echilibrului ecologic,
menţinerea şi ameliorarea calităţii factorilor naturali, dezvoltarea valorilor
naturale ale ţării, asigurarea unor condiţii corespunzătoare de viaţă şi de muncă
generaţiilor actuale şi viitoare.

Protecţia mediului se realizează, potrivit legii, prin instituirea unor obligaţii,

stabilirea unor condiţii speciale şi stipularea unor interdicţii privind
utilizarea raţională a resurselor naturale, prevenirea şi combaterea poluării
mediului şi a efectelor dăunătoare ale fenomenelor naturale asupra
elementelor sale componente.
Reţine
obiectivul Conservarea mediului presupune protecţie şi ameliorare, urmărind menţinerea
avut în dimensiunilor naturale ale acestuia.
vedere de
ameliorare a
Ameliorarea mediului are ca obiectiv îmbunătăţirea stării şi calităţii factorilor
mediului! naturali şi ai celor creaţi prin activităţi umane în vederea unei optime
interacţiuni socio-economico-ecologice dintre om şi natură.
În acest sens sunt edificatoare reglementările legale privind conservarea şi
dezvoltarea fondului forestier, ameliorarea factorilor climatici şi îmbunătăţirea
condiţiilor naturale de muncă şi de viaţă ale populaţiei. În privinţa metodei de
reglementare, importanţa pe care o prezintă protecţia, conservarea şi
dezvoltarea mediului, reclamă intervenţia directă a statului, conferind un

Dreptul mediului 17
Vasilica Negruţ Privire generală asupra dreptului mediului
caracter de autoritate, imperativ, reglementării juridice a raporturilor sociale
din acest domeniu.
Particularitatea normelor dreptului mediului constă în faptul că, în majoritatea
cazurilor acestea sunt norme tehnice sancţionate pe cale juridică, stabilind
termene şi modalităţi stricte de realizare a unor obiective precis definite.
„Tehnicitatea” dreptului mediului favorizează unificarea şi uniformizarea
reglementărilor în materie, prin armonizarea legislaţiilor naţionale şi adoptarea
unor documente internaţionale globale.

Sarcina de lucru 3
(va fi verificată în cadrul întâlnirilor tutoriale)
Descrie apariţia dreptului mediului ca ramură distinctă de drept.

1.2. Izvoarele şi principiile dreptului mediului

1.2.1. Izvoarele dreptului mediului
Consideraţii generale
Prin izvor de drept, în general, se desemnează formele de exprimare a normelor
juridice. Noţiunea de izvor de drept are două sensuri: unul material şi altul
formal.
În sens material, prin izvor de drept înţelegem condiţiile social - economice ce
impun crearea unui ansamblu de norme. În sens formal, prin izvor de drept se
înţeleg formele juridice specifice puse la dispoziţia organelor specializate ale
statului, exprimate prin acte normative, care să apere relaţiile economice şi
sociale.
Ca formă de exprimare a normelor juridice, izvoarele dreptului mediului sunt
aceleaşi ca şi ale altor ramuri de drept.

Principalul izvor de drept al mediului în plan intern îl reprezintă legea în

sens larg (act cu putere obligatorie) ca text scris adoptat de către o autoritate
competentă (constituţia, legea propriu-zisă, actele guvernamentale ş.a.),
urmată, apoi, de cutumă, jurisprudenţă, doctrina şi dreptul comparat. Dreptul
comunitar cunoaşte drept surse: tratatele constitutive ale comunităţilor
europene (izvoare primare) şi regulamentele, directivele, deciziile şi
recomandările (reprezentând dreptul comunitar derivat).

Izvoarele dreptului internaţional al mediului sunt enumerate şi definite în mod

clasic în art. 38 alin. (1) din Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie, respectiv,
tratatele şi cutuma (generatoare de norme obligatorii), principiile generale de
drept recunoscute de către naţiunile civilizate şi mijloacele auxiliare (deciziile
judiciare internaţionale şi doctrină), acestea din urmă având o influenţă
Dreptul mediului 18
Vasilica Negruţ Privire generală asupra dreptului mediului
indirectă asupra dezvoltării şi orientării dreptului. Totodată, pot fi amintite ca
izvoare noi rezoluţiile organizaţiilor internaţionale.

Izvoarele dreptului mediului

A. Legea
În sens larg, termenul de lege cuprinde orice regulă juridică scrisă, indiferent
de titlul actului normativ: Constituţie, cod, tratate internaţionale, ordonanţe şi
hotărâri ale Guvernului etc.

Constituţia

Ca o regulă generală, constituţiile stabilesc structura şi ierarhia normelor

juridice, stabilesc instituţiile statului, consacră principiile generale care
guvernează statul şi reglementează funcţionarea instituţiilor statului. De
asemenea, delimitează relaţiile existente, pe de o parte între diferitele
categorii de norme juridice (din dreptul intern) şi, pe de altă parte, între
dreptul naţional, dreptul comunitar şi dreptul internaţional.

Constituţia României (revizuită prin Legea nr. 429/2003) se referă la

problemele mediului în Titlul II, Capitolul II („Drepturile, libertăţile şi
îndatoririle fundamentale”) şi în Titlul IV (intitulat „Economia şi finanţele
publice”).
În urma revizuirii, Constituţia a consacrat, prin art. 35, „dreptul oricărei
persoane la un mediu înconjurător sănătos şi echilibrat ecologic”
şi a circumstanţiat semnificaţiile acestuia în raport cu dreptul de proprietate.
Astfel, potrivit prevederilor art. 44 alin. (7), „Dreptul de proprietate obligă la
respectarea sarcinilor privind protecţia mediului…”.

Legea propriu-zisă
Legea propriu-zisă (în sens restrâns, ca act normativ care emană de la
Parlamentul României) poate fi izvor al dreptului mediului în măsura în care
reglementează relaţiile sociale privind protecţia, conservarea sau dezvoltarea
mediului. Este unul dintre izvoarele cele mai frecvente ale acestei ramuri de
drept. Pot fi amintite: Legea nr. 360/2003 privind regimul substanţelor şi
preparatelor chimice periculoase, Legea nr. 407/2006 a vânătorii şi protecţia
fondului cinegetic, Legea nr. 24/2007 privind reglementarea şi administrarea
spaţiilor verzi din zonele urbane, republicată ş.a.

Tratatele internaţionale
Pentru a produce efecte juridice, în conformitate cu prevederile Constituţiei
noastre, tratatele internaţionale trebuie să fie ratificate de Parlament [art. 11
alin. (2)].

Potrivit art. 20 alin. (2) din Constituţie, dacă există neconcordanţe între
Dreptul mediului 19
Vasilica Negruţ Privire generală asupra dreptului mediului
pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care
România este parte şi legile interne, au prioritate reglementările
internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne
conţin dispoziţii mai favorabile.

Ca atare, tratatele internaţionale cu privire la mediu pe care România le-a

adoptat sau la care a aderat fac parte din dreptul intern şi constituie izvoare
pentru dreptul mediului.

B. Actele guvernamentale
În ţara noastră Guvernul adoptă două categorii de acte:
- hotărâri (emise pentru organizarea şi executare legilor);
- ordonanţe (emise în temeiul unei legi speciale de abilitare, în limitele şi
condiţiile precizate de aceasta) şi ordonanţe de urgenţă. Aceste acte
normative sunt izvoare ale dreptului mediului în măsura în care se referă la
protecţia, conservarea şi ameliorarea mediului.
De asemenea, ordinele şi instrucţiunile miniştrilor şi ale conducătorilor
celorlalte organe ale administraţiei publice centrale de specialitate pot avea o
asemenea calitate.

C. Actele autorităţilor publice locale

Constituie izvoare ale dreptului mediului hotărârile adoptate de către

consiliile locale în exercitarea atribuţiilor privind „protecţia şi refacerea
mediului; conservarea, restaurarea şi punerea în valoare a monumentelor
istorice şi de arhitectură, a parcurilor şi rezervaţiilor naturale” (art. 36 alin.
(6) pct. 9 din Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001, precum şi
cele ale consiliilor judeţene referitoare la organizarea şi dezvoltarea
urbanistică a teritoriului şi amenajarea acestuia (art. 91 alin. (3) lit. e) din
Legea nr. 215/2001).

D. Alte izvoare ale dreptului mediului

Cutuma (obiceiul juridic) ca normă de drept izvorâtă dintr-o practică

îndelungată are, în dreptul nostru, o valoare redusă. Ea poate fi întâlnită în
dreptul maritim sub formă de uzanţe portuare, precum şi în dreptul civil în
materie de servitute şi raporturi de vecinătate, de uzufruct, de executare a
contractelor şi de interpretare a voinţei părţilor, de vânzare şi de locaţiune.

Şi în domeniul protecţiei mediului cutuma poate prezenta unele semnificaţii.

Astfel, prin art. 8 din Legea nr. 82/1993 privind constituirea Rezervaţiei
Biosferei „Delta Dunării” se recunoaşte şi se garantează „dreptul populaţiei
locale din teritoriul Rezervaţiei Biosferei „Delta Dunării” de a păstra
obiceiurile specifice locale”.

Dreptul mediului 20
Vasilica Negruţ Privire generală asupra dreptului mediului

Jurisprudenţa, înţeleasă ca totalitatea hotărârilor adoptate de instanţele

judecătoreşti, indiferent de gradul acestora, nu este considerată ca un izvor
de drept propriu-zis în sistemul nostru de drept, ci are un rol auxiliar,
contribuind la fixarea şi dezvoltarea reglementărilor existente.

Doctrina juridică, reprezentată de analizele, interpretările teoretice pe care

specialiştii le emit ca urmare a studiului fenomenului juridic, nu este
recunoscută ca izvor de drept în dreptul românesc. Cu toate acestea, în
literatura de specialitate s-a subliniat rolul pe care îl are doctrina în elaborarea
şi adoptarea reglementărilor juridice în domeniul protecţiei mediului.
Dreptul comunitar a devenit izvor de drept pentru dreptul intern în urma
aderării României la Uniunea Europeană. Astfel, prevederile tratatelor
constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări cu caracter
obligatoriu au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne [art. 148
alin. (2) din Constituţie].

Sarcina de lucru 4
(va fi verificată în cadrul întâlnirilor tutoriale)
Compară sursele (izvoarele) naţionale, europene şi internaţionale ale
dreptului mediului.

1.2.2. Principiile dreptului mediului

Consideraţii generale
Cuvântul principiu vine din latinescul „principium” care înseamnă început,
obârşie, având şi sensul de element fundamental.

Un principiu se poate prezenta sub diferite forme: axiome, deducţii, dar în

special ca o generalizare de fapte experimentale. Atunci când generalizarea
acoperă o totalitate a acestor fapte experimentale, suntem în prezenţa unui
principiu general.

Existenţa unor principii generale se impune ca necesară, întrucât, principiile

generale ale dreptului dau măsura sistemului. Pe de o parte, principiile
dreptului trasează linia directoare pentru sistemul juridic. În acest sens,
principiile de drept exercită o acţiune constructivă, orientând activitatea
Reţine rolul legiuitorului. Pe de altă parte, principiile generale au rol şi în administrarea
principiilor
generale!
justiţiei, deoarece, cei însărcinaţi cu aplicarea dreptului trebuie să cunoască nu
numai „litera legii”, ci şi spiritul său, iar principiile de drept alcătuiesc chiar
„spiritul legii”.

Dreptul mediului 21
Vasilica Negruţ Privire generală asupra dreptului mediului
Mai trebuie precizat că, principiile generale nu există în mod abstract, fără
legătură cu reglementările din ramurile de drept. Ele constituie, în acest sens,
fundamentul principiilor specifice ramurilor de drept.

Noţiunea de principiu fundamental al dreptului mediului

În sistemul naţional, conceptul de „principiu fundamental al dreptului
mediului” cunoaşte situaţii diferite, în funcţie de nivelul de recunoaştere şi
garantare juridică. Deşi nu sunt ele însele „lege”, principiile servesc la
sublinierea şi orientarea dezvoltării şi aplicării normelor dreptului mediului.
Plecând de la „necesitatea îndeplinirii angajamentelor asumate de ţara noastră
în procesul de integrare europeană”, Ordonanţa de urgenţă nr. 195/2005 privind
protecţia mediului a reformulat sistemul principiilor dreptului mediului prin
preluarea formulărilor din reglementările juridice comunitare.
Astfel, se distinge, pe de o parte, între principii şi elemente strategice, iar pe de
altă parte, se face referire la modalităţile de implementare a acestora.
Ca principii sunt prevăzute:
- principiul integrării cerinţelor de mediu în celelalte politici sectoriale (art. 3
lit. a));
- principiul precauţiei în luarea deciziei [art. 3 lit. b)];
Acordă atenţie - principiul acţiunii preventive [art. 3 lit. c)];
sporită
principiilor şi
- principiul reţinerii poluanţilor la sursă [art. 3 lit. d)];
elementelor - principiul „poluatorul plăteşte” [art. 3 lit. e)];
strategice ale
dreptului - principiul conservării biodiversităţii şi ecosistemelor specifice cadrului
mediului! biogeografic natural [art. 3 lit. f)].
Drept elemente strategice sunt considerate:
- dezvoltarea durabilă a resurselor naturale;
- informarea şi participarea publicului la luarea deciziilor, precum şi accesul
la justiţie în probleme de mediu;
- dezvoltarea colaborării internaţionale pentru protecţia mediului.
Din preambulul Ordonanţei de urgenţă nr. 195/2005 (prin care se justifică
urgenţa adoptării acestui act normativ) rezultă că principiile enumerate
„guvernează întreaga activitate de protecţie a mediului”, „trasează direcţiile de
reglementare a activităţilor economice în vederea atingerii obiectivelor
dezvoltării durabile” şi „vizează interesul public”.
Totodată, în art. 1 alin. (1) se precizează că protecţia mediului reprezintă un
„obiectiv de interes public major”, care se realizează pe baza principiilor şi
elementelor strategice.

Principiile dreptului mediului

În literatura de specialitate principiile acestei ramuri de drept sunt clasificate, în
funcţie de amploarea şi influenţa lor asupra conţinutului ansamblului

Dreptul mediului 22
Vasilica Negruţ Privire generală asupra dreptului mediului
reglementărilor juridice de mediu, în principii fundamentale şi principii
generale.
Principiile fundamentale sunt consacrate la toate nivelurile dreptului (naţional,
comunitar, internaţional) şi privesc întregul său conţinut. Din această categorie
fac parte principiile prevenirii (precauţiei, protecţiei mediului, conservării,
ameliorării calităţii mediului), principiile responsabilităţii şi reparării
atingerilor aduse mediului -„poluatorul plăteşte”, răspunderea de mediu-
precum şi principiile participării umane (dreptul la un mediu sănătos, protecţia
mediului – obiectiv de interes general, mediul ca patrimoniu comun al
naţiunii).
Principiile generale domină materiile tradiţionale ale acestuia, respectiv dreptul
intern, dreptul comunitar şi dreptul internaţional. Astfel, sunt principii ale
dreptului comunitar al mediului: principiul subsidiarităţii, principiul integrării
considerentelor ecologice în toate politicile comunitare; principiul corectării
cu prioritate la sursă a poluării mediului ş.a.

La nivelul dreptului internaţional sunt considerate principii specifice:

principiul cooperării; obligaţia statelor de a soluţiona pe cale paşnică
diferendele în materie de mediu; principiul responsabilităţii comune, dar
diferenţiate a statelor; răspunderea statelor pentru pagubele aduse mediului
ş.a.

În dreptul român, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 202/2002 privind

gospodărirea integrată a zonei costiere (art. 5) stabileşte, pe de o parte, principii
generale (principiul dezvoltării durabile, principiul prevenirii, principiul
restaurării, principiul „poluatorul plăteşte”, principiul utilizării celor mai bune
tehnici disponibile şi a celor mai bune practici în domeniul mediului, principiul
asigurării accesului publicului la informaţia de mediu şi a participării la luarea
deciziilor, principiul cooperării internaţionale), iar pe de altă parte, principii
specifice (utilizarea durabilă a resurselor, amenajarea în profunzime a
teritoriului ş.a.).

Principiul conform căruia protecţia mediului constituie un obiectiv de interes public

major
În plan mondial acest principiu se exprimă ca „interes general al umanităţii”,
protecţia mediului planetar interesând omenirea ca specie.
Dezvoltări importante ale conţinutului său se regăsesc în convenţiile – cadru
privind problemele globale, precum Convenţia – cadru privind schimbările
climatice sau Convenţia privind biodiversitatea, din 1992. La nivel naţional,
realizarea acestui principiu cunoaşte două modalităţi practice de afirmare.

Conform primei concepţii, în virtutea interesului general pe care îl poartă,

protecţia mediului trebuie să constituie o responsabilitate, în primul rând
publică, a statului. Drept urmare, realizarea sa presupune edictarea de
reglementări legale stricte, precum şi un control public accentuat (prin
intermediul serviciilor publice specializate), dar şi un contencios bine
structurat.
Dreptul mediului 23
Vasilica Negruţ Privire generală asupra dreptului mediului

A doua concepţie recunoaşte importanţa şi interesul general al protecţiei

mediului, însă, consideră că realizarea sa are loc cel mai bine în cadrul şi
prin mecanismele proprii economiei de piaţă. Această concepţie se regăseşte
în sistemul anglo-saxon şi reclamă un minimum de reglementare juridică şi
intervenţie statală. Potrivit acestei concepţii, rolul determinant revine
asimilării aspectelor ecologice şi autoreglării proprii acestui sistem
economico-social.
În ţara noastră, Ordonanţa de urgenţă nr. 195/2005 califică protecţia mediului
„obiectiv de interes public major”, relevând, astfel, valoarea social-juridică
deosebită conferită păstrării echilibrului ecologic şi conservării factorilor de
mediu. De asemenea, prin această dispoziţie generală se imprimă un caracter
imperativ normelor de drept din acest domeniu.

Principiul conservării
Într-o accepţie generală conservarea presupune menţinerea nivelurilor
cantitative şi calitative durabile ale resurselor mediului.
Conform Strategiei mondiale de conservare a Uniunii Internaţionale de
Conservare a Naturii (1980), conservarea presupune:
a) menţinerea proceselor ecologice esenţiale şi a ecosistemelor care reprezintă
suportul vieţii;
b) prezervarea diversităţii genetice;
c) realizarea utilizării durabile a speciilor şi ecosistemelor.
În concepţia legislaţiei noastre, în consens cu documentele internaţionale,
conservarea semnifică protecţia ecosistemelor, conservarea biodiversităţii şi
gospodărirea durabilă a resurselor naturale.

Principiul prevenirii

Este principiul care dă raţiune activităţii umane de protecţie a mediului.

Principiul prevenirii vizează, în mod deosebit, agenţii economici care
desfăşoară activităţi generatoare de poluare. În funcţie de natura activităţii,
aceştia sunt obligaţi să utilizeze cele mai bune tehnici în scopul prevenirii
emisiilor, iar dacă acest fapt nu este posibil, să acţioneze pentru reducerea
globală a emisiilor şi a impactului asupra mediului în întregul său.

La nivel european, caracterul preventiv al politicii de mediu a fost precizat încă

din anul 1973, în cadrul primului program de acţiune, în care se subliniază că
politica de mediu constă în a evita, de la început, crearea de poluări ori
degradări. Programele care au urmat au întărit rolul preventiv al politicii de
mediu.
Cerinţele acestui principiu s-au exprimat, pe de o parte, prin introducerea de
obligaţii cu caracter preventiv, iar pe de altă parte, prin promovarea de
activităţi care să ducă la evitarea unor modificări negative ale calităţii aerului.

Dreptul mediului 24
Vasilica Negruţ Privire generală asupra dreptului mediului
Principiul precauţiei

Principiul precauţiei urmăreşte asigurarea unei protecţii mărite a mediului, a

sănătăţii populaţiei, a plantelor şi a animalelor şi prevenirea adoptării unor
măsuri sau întreprinderii unor acţiuni atunci când datele ştiinţifice nu permit
o evaluare completă a riscului.

Pe plan internaţional acest principiu a fost consacrat pentru prima dată de

OCDE, precum şi într-o declaraţie ministerială din 1987, adoptată sub influenţa
celei de a doua Conferinţe Internaţionale asupra protecţiei Mării Nordului de la
Londra din acelaşi an. Totodată, el se regăseşte în Declaraţia Conferinţei pentru
Mediu de la Rio de Janeiro din 1992.
Tratatul de la Maastricht cuprinde principiul precauţiei în art. 130R.
Reţine Principiul precauţiei se justifică mai ales atunci când din datele ştiinţifice nu
aceste
rezultă dacă o activitate este periculoasă pentru mediu.
aspecte!
În legislaţia noastră acest principiu este consacrat ca atare prin art. 3 lit. b) din
Ordonanţa de urgenţă nr.195/2005. Întrucât semnificaţiile sale nu sunt definite,
principiul precauţiei îşi completează şi amplifică semnificaţiile cu un alt
principiu esenţial, cel al prevenirii riscurilor ecologice.

Principiul „poluatorul plăteşte”

Acest principiu se inspiră din teoria economică potrivit căreia, costurile sociale
externe care însoţesc producţia industrială trebuie să fie luate în calcul de
agenţii economici în costurile lor de producţie.

Declaraţia Consiliului Europei din anul 1968 privind lupta împotriva

poluării aerului precizează că toate cheltuielile făcute în scopul prevenirii
sau reducerii poluării trebuie să cadă în sarcina autorului poluării. Această
prevedere se regăseşte şi în principiile directoare ale relaţiilor economice
internaţionale aflate sub influenţa politicilor în domeniul protecţiei mediului
şi exploatării resurselor naturale, adoptate de ţările membre ale Organizaţiei
pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică, în anul 1972.

Consacrat şi în Actul Unic European din 1987 (art. 130 lit. R), principiul
„poluatorul plăteşte” are două interpretări: pe de o parte, poluatorul plăteşte
toate măsurile de respectare a standardelor legale existente, iar pe de altă parte,
poluatorul plăteşte toate efectele (costurile externe) poluării cauzate.

Sarcina de lucru 5
(va fi verificată în cadrul întâlnirilor tutoriale)
Analizează principiile prevenirii şi precauţiei.

Dreptul mediului 25
Vasilica Negruţ Privire generală asupra dreptului mediului
1.3. Modalităţi şi tehnici de garantare şi protecţie a dreptului la un mediu
sănătos şi echilibrat ecologic
1.3.1. Dreptul la un mediu sănătos şi echilibrat ecologic
Aspecte generale
Dreptul la un mediu sănătos se caracterizează printr-o dinamică deosebită în
privinţa recunoaşterii şi garantării sale juridice. Proclamat pentru prima dată în
cadrul Declaraţiei de la Stockholm, 1972, acest drept este receptat cu reticenţă
de dreptul comunitar. O astfel de situaţie se explică, mai ales, prin dificultatea
asigurării efective, materiale a unui asemenea drept, dar şi prin aspecte de ordin
istoric, socio-economic ş.a.

Dreptul la un mediu sănătos este un drept universal şi totodată, un drept al

fiecărui cetăţean al unui stat, care îl recunoaşte fie în Constituţie, fie în legi
ordinare, pentru că, preocupările pentru păstrarea unui mediu sănătos
vizează, în ultimă instanţă, conservarea şi ameliorarea condiţiilor umane de
viaţă. După cum se subliniază în literatura de specialitate, din acest punct de
vedere, protecţia mediului este echivalentă cu ocrotirea condiţiilor de viaţă
ale omului, de existenţă ale societăţii umane.

Deşi în doctrină se recunoaşte existenţa dreptului fundamental la un mediu

sănătos, sunt şi unii autori care consideră că afirmarea sa este primejdioasă sau
inoportună în contextul actual, însă, aşa cum afirma prof. Alexandre Kiss,
dreptul la un mediu sănătos decurge din interesul comun al umanităţii şi, în
consecinţă, orice fiinţă umană, în virtutea dreptului primordial la viaţă, la
existenţă şi sănătate este îndrituită la asigurarea unui mediu echilibrat şi
prosper.

Dreptul la un mediu sănătos în constituţiile statelor europene

În practica unor ţări din Europa, inclusiv în România, dreptul la un mediu
sănătos este recunoscut fie ca drept fundamental al cetăţeanului, fie ca un drept
subiectiv obişnuit.
Astfel, art. 45 din Constituţia Regatului Spaniei prevede că:
„Toţi au dreptul să beneficieze de un mediu adecvat pentru dezvoltarea personalităţii lor şi
datoria de a-l prezerva pentru ei.
Puterile publice vor veghea asupra utilizării raţionale a tuturor resurselor naturale, pentru
protejarea şi ameliorarea calităţii vieţii şi pentru apărarea şi refacerea mediului, recurgând
la necesara solidaritate colectivă. Cei care vor viola dispoziţiile paragrafului precedent se
vor expune, conform legii, unor sancţiuni penale sau, dacă este cazul, administrative şi vor
avea obligaţia să repare pagubele pricinuite.”
Pe de altă parte, Constituţia Rusiei consacră, în art. 42
„dreptul la un mediu favorabil, la o informaţie sigură asupra stării acestuia şi la repararea
prejudiciului cauzat sănătăţii sau bunurilor sale de o infracţiune ecologică”.
În Constituţia Republicii Moldova, dreptul la un mediu sănătos se regăseşte în
art. 37 sub următoarea formulare:

Dreptul mediului 26
Vasilica Negruţ Privire generală asupra dreptului mediului
„Fiecare om are dreptul la un mediu înconjurător neprimejdios din punct de vedere ecologic
pentru viaţă şi sănătate, precum şi la produse alimentare şi obiecte de uz casnic inofensive.
Statul garantează fiecărui om dreptul la accesul liber şi la răspândirea informaţiilor veridice
privitoare la starea mediului natural, la condiţiile de viaţă şi de muncă, la calitatea
produselor alimentare şi a obiectelor de uz casnic.
Tăinuirea sau falsificarea informaţiilor despre factorii ce sunt în detrimentul sănătăţii
oamenilor se interzice prin lege.
Persoanele fizice şi juridice răspund pentru daunele pricinuite sănătăţii şi avutului unei
persoane, ca urmare a unor contravenţii ecologice”
Constituţia revizuită a României consacră în mod expres dreptul fundamental
la un mediu sănătos. Astfel, în art.35 se precizează că:
„Statul recunoaşte dreptul oricărei persoane la un mediu înconjurător sănătos şi echilibrat
ecologic.
Statul asigură cadrul legislativ pentru exercitarea acestui drept.
Persoanele fizice şi juridice au îndatorirea de a proteja şi a ameliora mediul înconjurător”.
Anterior revizuirii, Constituţia României nu prevedea, în mod distinct, dreptul
omului la un mediu sănătos. Sub imperiul unor hotărâri internaţionale, prin
Legea nr. 137 din 1995 privind protecţia mediului s-a consacrat dreptul la un
mediu sănătos, iar potrivit art. 5 din Ordonanţa de urgenţă nr. 195/2005, statul
recunoaşte tuturor persoanelor dreptul la un mediu sănătos, garantând în acest
scop:
a) accesul la informaţia privind mediul, cu respectarea condiţiilor de
confidenţialitate prevăzute de legislaţia în vigoare;
b) dreptul de asociere în organizaţii pentru protecţia mediului;
c) dreptul de a fi consultat în procesul de luare a deciziilor privind dezvoltarea
politicii şi legislaţiei de mediu, emiterea actelor de reglementare în
domeniu, elaborarea planurilor şi programelor;
d) dreptul de a se adresa, direct sau prin intermediul organizaţiilor pentru
Reţine!
protecţia mediului, autorităţilor administrative şi/sau judecătoreşti, după caz,
în probleme de mediu, indiferent dacă s-a produs sau nu un prejudiciu;
e) dreptul la despăgubire pentru prejudiciul suferit.

Dreptul la un mediu sănătos în reglementările europene

Tratatul de la Maastricht prevede în art. F(2) că
„Uniunea respectă drepturile fundamentale ale omului, aşa cum sunt ele garantate de
Convenţia Europeană privind salvgardarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale,
semnată la Roma la 4 noiembrie 1950 şi cum rezultă din tradiţiile constituţionale comune ale
statelor membre, precum şi din tradiţiile generale ale dreptului comunitar”.
În absenţa unei consacrări exprese a dreptului fundamental la un mediu
sănătos, temeiul acestuia trebuie căutat în domeniile indicate de tratat.
La momentul adoptării Convenţiei europene privind drepturile omului,
problemele mediului nu constituiau o preocupare a autorităţilor sau a opiniei
publice. Evoluţia realităţilor a impus, în lipsa unor reglementări juridice,
consacrarea unor norme pe cale jurisprudenţială.
Dreptul mediului 27
Vasilica Negruţ Privire generală asupra dreptului mediului
Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a trebuit să interpreteze şi să
adapteze textele Convenţiei în raport cu problemele concrete ale protecţiei
mediului.
Tehnica utilizată a fost cea a „protecţiei prin ricoşeu”, care permite extinderea
protecţiei anumitor drepturi, garantate de Convenţie, la drepturi care nu sunt
expres prevăzute de aceasta. Se poate spune că dreptul individului la mediu
sănătos nu beneficiază de o garanţie convenţională decât prin atracţie de către
alt drept şi sub acoperirea acestuia.

Participarea publicului la elaborarea şi aplicarea deciziilor de mediu

Realizarea dreptului fundamental al omului la un mediu sănătos presupune
participarea publicului la elaborarea şi aplicarea deciziilor de mediu.

O contribuţie importantă la dezvoltarea semnificaţiei principiului în plan

european a avut-o Convenţia privind accesul publicului la informare,
participarea la luarea deciziilor şi accesul la justiţie în domeniul mediului
(Convenţia de la Aarhus), semnată la 25 iunie 1998.2
Conform art.2 punctul 3 din Convenţie, informaţia de mediu este definită ca
fiind orice informaţie scrisă, vizuală, audio, electronică sau sub orice formă
materială privind:
- starea elementelor de mediu, cum ar fi aerul şi atmosfera, apa, solul,
Acordă atenţie pământul, peisajul şi zonele naturale, diversitatea biologică şi componentele
sporită sale, inclusiv organismele modificate genetic şi interacţiunea dintre aceste
definiţiei elemente;
stabilită prin - factori cum sunt: substanţele, energia, zgomotul şi radiaţia, activităţile ori
Convenţia de măsurile, inclusiv măsurile administrative, acordurile de mediu, politicile,
la Aarhus
pentru legislaţia, planurile şi programele care afectează sau pot afecta elementele
informaţia de de mediu amintite anterior, analizele cost-beneficiu sau alte analize şi
mediu! prognoze analitice folosite în luarea deciziei de mediu;
- starea sănătăţii şi siguranţei umane, condiţiile de viaţă umană, zonele
culturale şi construcţiile şi modul în care acestea sunt sau pot fi afectate de
starea elementelor de mediu ori de factorii, activităţile sau măsurile enunţate
mai sus.
Prevederile Convenţiei stabilesc că o solicitare de informaţie de mediu poate fi
Reţine refuzată dacă:
situaţiile în - autoritatea publică căreia îi este adresată solicitarea nu deţine informaţia
care poate fi
respectivă;
refuzată o
solicitare de - cererea este nerezonabilă sau formulată într-o manieră prea generală;
informaţie de - cererea se referă la documente aflate în curs de elaborare sau priveşte
mediu! sistemul de comunicaţii interne al autorităţii publice;
- dacă dezvoltarea informaţiei ar afecta negativ:
- confidenţialitatea procedurilor autorităţilor publice (atunci când aceasta este
prevăzută de legislaţia naţională);
- relaţiile internaţionale, siguranţa naţională sau securitatea publică;

2
Convenţia de la Aarhus a fost ratificată de Parlamentul României prin Legea nr. 86 din 10 mai 2000, publicată
în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 224 din 22 mai 2000.
Dreptul mediului 28
Vasilica Negruţ Privire generală asupra dreptului mediului
- cursul justiţiei, dreptul unei persoane de a beneficia de o judecată dreaptă
sau dreptul unei autorităţi publice de a conduce o anchetă de natură penală
sau disciplinară;
- confidenţialitatea informaţiilor comerciale şi industriale;
- drepturile de proprietate intelectuală;
- confidenţialitatea unor date personale şi/sau a unor dosare aparţinând unei
persoane fizice, atunci când acea persoană nu a consimţit la publicarea
informaţiilor;
- interesele unei terţe părţi care a oferit informaţia cerută fără ca acea parte să
fie pusă sub/sau să existe posibilitatea punerii sale sub o obligaţie legală de
afaceri astfel, în situaţia în care această parte nu a consimţit la publicarea
materialului;
- mediul la care se referă informaţia, cum ar fi locurile de cuibărit al speciilor
rare.

Sarcina de lucru 6
(va fi verificată în cadrul întâlnirilor tutoriale)
Analizează dreptul la un mediu sănătos pornind de la prevederile art. 35
din Constituţia României.

1.3.2. Tehnici de protecţie a mediului

Norme tehnice de conduită
Una din tehnicile tradiţionale ale reglementării care vizează protecţia mediului
este reprezentată de instituirea de norme ori standarde ecologice.
Normele de mediu sunt de patru tipuri:
- norme de calitate a mediului, care fixează niveluri maxime admisibile de
poluare în aer, apă, sol;
- norme de emisie, care stabilesc cantitatea de poluanţi ori concentraţiile de
poluanţi care pot fi degajaţi de o sursă;
- norme de produs, prin care se fixează fie proprietăţi fizice şi chimice
pentru un anumit produs, fie reguli privind condiţiile, ambalajul ori
prezentarea produsului.
Norme tehnice pot să fie prevăzute şi de codurile de bună conduită stabilite de
către organismele profesionale. De exemplu, la nivel internaţional, ISO
(International Standards Organisation) a elaborat şi standarde de mediu.
În ţara noastră, în acest context sunt semnificative prevederile Ordonanţei nr.
20/2010 privind stabilirea unor măsuri pentru aplicarea unitară a legislaţiei
Uniunii Europene care armonizează condiţiile de comercializare a produselor,
în legătură cu evaluarea conformităţii produselor şi supravegherea pieţei.

Dreptul mediului 29
Vasilica Negruţ Privire generală asupra dreptului mediului
Interdicţii şi limitări de ordin ecologic
Interdicţii

Un alt instrument de reglementare „mult mai energic decât normele tehnice”

îl constituie stabilirea de interdicţii şi limitări atunci când o activitate sau un
produs pot produce prejudicii mediului.

Drept urmare, se instituie diverse restricţii, care variază în funcţie de anumite

criterii. Unul din tipurile cel mai des întâlnite constă în desemnarea produselor,
procedeelor sau activităţilor supuse restricţiilor ori interzise prin înscrierea lor
pe o listă. De menţionat că metoda listei este utilizată frecvent în lupta contra
poluării (precizându-se substanţele care nu trebuie introduse sau a căror
introducere în mediu trebuie controlată) şi în cea a acţiunilor de conservare a
mediului (indicându-se speciile de plante şi animale ameninţate şi care trebuie
special protejate).

Instituirea de zone de protecţie

Instituirea de zone de protecţie permite repartizarea activităţilor periculoase
pentru mediu în vederea limitării daunelor şi urmăreşte atingerea unor
obiective de protecţie bine determinate. În raport cu destinaţia conferită,
fiecărei zone îi este aplicabil un regim juridic particular. Astfel, un domeniu de
utilizare a acestei tehnici îl constituie zonarea şi planurile de ocupare a solului,
care implică, în primul rând, interdicţia ori limitarea utilizărilor sau
modificarea celor necorespunzătoare.
Un alt domeniu al acestei tehnici este reprezentat de protecţia florei şi faunei
sălbatice, prin stabilirea de interdicţii şi limitări ale capturării şi comerţului, cu
caracter temporar sau permanent. De exemplu, Convenţia din 1993 privind
comerţul internaţional cu specii de faună şi floră sălbatică ameninţate cu
dispariţia stabileşte, ca mijloace de protecţie a speciilor aflate în pericol,
limitări şi interdicţii comerciale.
Alte măsuri de reglementare au un conţinut pozitiv, întrucât prevăd norme de
etichetare pentru a indica ingredientele şi utilizările autorizate ale produsului,
inclusiv „marca verde”.

Studiul de impact ecologic

Instituţia studiului de impact exprimă cerinţa ca o persoană (fizică sau juridică)
care solicită eliberarea unei autorizaţii administrative să asigure efectuarea unei
evaluări a efectelor proiectului său asupra mediului şi a soluţiilor posibile
pentru a reduce ori elimina eventualele inconveniente.

În plan internaţional, Declaraţia Conferinţei de la Rio de Janeiro privind

mediul şi dezvoltarea (iunie 1992) a consacrat studiul de impact ca un
instrument esenţial al politicii de mediu (art.17). Totodată, la 25 februarie
1991, la Espoo (Finlanda) a fost adoptată, sub auspiciile Organizaţiei
Naţiunilor Unite, Convenţia referitoare la evaluarea impactului asupra
mediului în context transfrontalier.
Dreptul mediului 30
 Vasilica Negruţ Privire generală asupra dreptului mediului
Prin natura sa, studiul de impact este o regulă de formă sau, cum se susţine în
literatura franceză, „o simplă regulă ordinară de procedură administrativă”,
necontencioasă, al cărei conţinut are în vedere următoarele elemente:
- analiza stării iniţiale a locului şi a mediului;
- evaluarea efectelor posibile ale proiectului asupra mediului;
- justificarea economico-socială şi a oportunităţii acestuia pentru părţi;
- măsuri menite să completeze şi să limiteze vătămările care pot fi completate
cu unele cerinţe suplimentare stabilite prin dispoziţiile speciale ale unor acte
normative.
Acordă atenţie Ordonanţa de urgenţă nr.195/2005 privind protecţia mediului menţionează,
factorilor printre modalităţile de implementare a principiilor şi elementelor strategice
avuţi în vedere care stau la baza dezvoltării durabile a societăţii, obligativitatea evaluării
la evaluarea
impactului
impactului asupra mediului în faza iniţială a proiectelor cu impact semnificativ
asupra asupra mediului, precum şi efectuarea evaluării de mediu înaintea aprobării
mediului! planurilor şi programelor care pot avea efect negativ asupra mediului.
Evaluarea impactului asupra mediului este parte integrantă din procedura de
emitere/respingere a acordului de mediu.
Evaluarea impactului asupra mediului identifică, descrie şi evaluează, pentru
fiecare caz, efectele proiectului asupra următorilor factori:
a) fiinţe umane, faună şi floră;
b) sol, apă, aer, climă, peisaj;
c) bunuri materiale şi patrimoniu cultural;
d) interacţiunea dintre factorii menţionaţi la lit. a), b) şi c).

Categorii de acte de reglementare

Avizele de mediu, indiferent de denumire (avizul de mediu pentru planuri şi

programe, avizul de mediu pentru stabilirea obligaţiilor de mediu, avizul de
mediu pentru produsele de protecţie a plantelor, respectiv, pentru autorizarea
îngrăşămintelor chimice, avizul Natura 2000), sunt avize conforme, a căror
solicitare şi ale căror prevederi sunt obligatorii pentru adoptarea/
emiterea/aprobarea documentelor pentru care au fost solicitate.

Funcţia esenţială a acestor avize este aceea de a asigura receptarea exigenţelor

ecologice în acte administrative, politico-juridice ş.a. care au un impact
semnificativ asupra mediului, dar al căror obiectiv principal definitoriu este de
altă natură.

Acordul de mediu reprezintă decizia autorităţii competente pentru protecţia

mediului care dă dreptul titularului de proiect să-l realizeze din punct de
vedere al protecţiei mediului.

Potrivit prevederilor art.11 din Ordonanţa de urgenţă nr.195/2005, acordul de

mediu este obligatoriu pentru proiectele publice sau private sau pentru
modificarea ori extinderea activităţilor existente, inclusiv pentru proiecte de
dezafectare, care pot avea impact asupra mediului.

Dreptul mediului 31
Vasilica Negruţ Privire generală asupra dreptului mediului

Pentru obţinerea acordului de mediu, proiectele publice sau private care pot
avea impact semnificativ asupra mediului, prin natura, dimensiunea sau
localizarea lor, sunt supuse, la decizia autorităţii competente pentru protecţia
mediului, evaluării impactului asupra mediului.

Autorizaţia de mediu este actul tehnico-juridic emis de autorităţile

competente în baza căruia se pot desfăşura, în mod legal, activităţile
existente şi totodată, pot începe activităţile noi cu posibil impact
semnificativ asupra mediului.

Spre deosebire de acordul de mediu, autorizaţiile de mediu au un caracter de

sinteză, întrucât se emit după obţinerea celorlalte avize, acorduri, autorizaţii,
după caz, ale autorităţilor competente, potrivit legii şi exprimă cerinţele
definitorii pentru cazul respectiv.
Emiterea actelor de reglementare se efectuează după proceduri specifice pentru
fiecare categorie dintre acestea, aprobate prin hotărâre de guvern sau ordin al
autorităţii publice centrale pentru protecţia mediului.
Actele de reglementare sunt acte administrative ale căror efecte sunt limitate în
timp. Potrivit art.16 din Ordonanţa de urgenţă nr.195/2005, termenele de
valabilitate sunt stabilite, în funcţie de natura şi particularităţile proiectului sau
activităţii, astfel:
- avizul de mediu pentru planuri şi programe are aceeaşi perioadă de
valabilitate ca şi planul sau programul pentru care a fost emis, cu excepţia
cazului în care intervin modificări ale acestora;
- avizul de mediu pentru stabilirea obligaţiilor de mediu este valabil până la
îndeplinirea scopului pentru care a fost emis, cu excepţia situaţiilor în care
apar modificări ale condiţiilor în care a fost emis;
- acordul de mediu este valabil pe toată durata de punere în aplicare a
proiectului; neînceperea lucrărilor de investiţii aferente în termen de 2 ani de
la data emiterii atrage pierderea valabilităţii acordului, cu excepţia cazurilor
proiectelor cu finanţare externă pentru care acordul îşi păstrează
valabilitatea pe toată durata desfăşurării acestora, până la finalizarea
investiţiei;
- autorizaţia de mediu este valabilă 5 ani, iar autorizaţia integrată de mediu 10
ani.
Dacă apar elemente noi cu impact asupra mediului, necunoscute la data
emiterii lor, avizul de mediu, acordul de mediu şi autorizaţia de mediu se
revizuiesc. Iniţiativa revizuirii poate aparţine atât titularului actului, cât şi
autorităţilor publice competente.
În cazul activităţilor cu impact transfrontieră asupra mediului operează
instituţia juridică a reexaminării deciziei, în urma consultării statelor părţi la
Convenţia Espoo interesate; reexaminarea intervine în situaţia în care apar
informaţii suplimentare privind impactul transfrontieră semnificativ al unei
activităţi, care nu erau disponibile la momentul luării deciziei privind acea
activitate.

Dreptul mediului 32
Vasilica Negruţ Privire generală asupra dreptului mediului
Actele de reglementare, ca acte administrative, pot fi suspendate potrivit
prevederilor art.17 alin.(3)-(5) din Ordonanţa de urgenţă nr.195/2005. Astfel,
pentru nerespectarea prevederilor actelor de reglementare şi ale programelor
pentru conformare/ planurilor de acţiune, acordul de mediu şi
autorizaţia/autorizaţia integrată de mediu se suspendă de către autoritatea
competentă pentru protecţia mediului care le-a emis. Pe perioada suspendării,
desfăşurarea proiectului sau activităţii este interzisă.
Totodată, actele de reglementare pot fi revocate (retractate) pentru motive de
ilegalitate, în termenele prevăzute de lege.

Sarcina de lucru 7
(va fi verificată în cadrul întâlnirilor tutoriale)
Defineşte actele de reglementare.

Rezumat
Protecţia mediului poate fi definită ca o activitate umană conştientă,
fundamentată ştiinţific, având drept scop prevenirea poluării, menţinerea şi
îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă pe Pământ. Protecţia mediului se realizează,
potrivit legii, prin instituirea unor obligaţii, stabilirea unor condiţii speciale şi
stipularea unor interdicţii privind utilizarea raţională a resurselor naturale,
prevenirea şi combaterea poluării mediului şi a efectelor dăunătoare ale
fenomenelor naturale asupra elementelor sale componente. Dreptul mediului
reprezintă, în abstract, ansamblul reglementărilor juridice şi instituţiilor
stabilite în vederea protecţiei, conservării şi ameliorării mediului conform
obiectivelor de dezvoltare durabilă. Prin izvor de drept, în general, se
desemnează formele de exprimare a normelor juridice. Noţiunea de izvor de
drept are două sensuri: unul material şi altul formal. În sens material, prin
izvor de drept înţelegem condiţiile social - economice ce impun crearea unui
ansamblu de norme. În sens formal, prin izvor de drept se înţeleg formele
juridice specifice puse la dispoziţia organelor specializate ale statului,
exprimate prin acte normative, care să apere relaţiile economice şi sociale. Ca
formă de exprimare a normelor juridice, izvoarele dreptului mediului sunt
aceleaşi ca şi ale altor ramuri de drept. Principiile dreptului mediului sunt
clasificate, în funcţie de amploarea şi influenţa lor asupra conţinutului
ansamblului reglementărilor juridice de mediu, în principii fundamentale şi
principii generale. Dreptul la un mediu sănătos este un drept universal şi
totodată, un drept al fiecărui cetăţean al unui stat, care îl recunoaşte fie în
Constituţie, fie în legi ordinare, pentru că, preocupările pentru păstrarea unui
mediu sănătos vizează, în ultimă instanţă, conservarea şi ameliorarea
condiţiilor umane de viaţă. Realizarea dreptului fundamental al omului la un
Dreptul mediului 33
Vasilica Negruţ Privire generală asupra dreptului mediului
mediu sănătos presupune participarea publicului la elaborarea şi aplicarea
deciziilor de mediu. Protecţia mediului se realizează prin diferite tehnici:
instituirea de norme ori standarde ecologice, stabilirea de interdicţii şi
limitări, instituirea de zone de protecţie, efectuarea studiului de impact
ecologic ş.a.

Teste de autoevaluare
1. Poluantul este:
a. o substanţă sau preparat sub formă solidă, lichidă sau gazoasă;
b. o substanţă sau un preparat sub formă de vapori ori de energie,
radiaţie electromagnetică, ionizantă, termică, fonică sau vibraţii;
c. orice substanţă, preparat sub formă de vapori ori de energie, radiaţie
electromagnetică, ionizantă, termică, fonică sau vibraţii care, introdus
în mediu, modifică echilibrul constituenţilor acestuia şi al
organismelor vii şi aduce daune bunurilor materiale.

2. Poluarea poate avea drept cauze:

a. industrializarea excesivă;
b. înţelegerea greşită a unor criterii de economicitate şi nerealizarea unor
investiţii necesare prevenirii poluării;
c. aplicarea legislaţiei specifice.
d. Lipsa unei conştiinţe ecologice.

3. Legea constituie:
a. principalul izvor al dreptul mediului;
b. un text scris adoptat de către o autoritate competentă, indiferent de
titlul actului normativ;
c. un act al autorităţii executive.

4. Protecţia mediului reprezintă:

a. o activitate umană conştientă, fundamentată ştiinţific ce are drept scop
prevenirea poluării, menţinerea şi îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă pe
Pământ;
b. activitatea ce vizează menţinerea şi îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă
pe Pământ;
c. activitatea de înlăturare a pericolelor.

5. Principiul „poluatorul plăteşte”

a. reprezintă numai o obligaţie a instituţiilor publice;
b. reprezintă doar o modalitate de finanţare a politicilor de mediu;
c. determină poluatorul să plătească toate măsurile de respectare a
standardelor legale existente, dar şi toate efectele (costurile externe)
poluării cauzate.

Dreptul mediului 34
Vasilica Negruţ Privire generală asupra dreptului mediului

Bibliografie minimală
Ernest Lupan, Tratat de dreptul protecţiei mediului. Bucureşti: C. H. Beck, pp.
3-58, 2009.
Vasilica Negruţ. Dreptul mediului, Editura Fundaţiei Academice „Danubius”,
pp. 5-67, Galaţi, 2008.
Benone Puşcă, Puşcă, Andy Puşcă, Drept constituţional şi instituţii politice.
Editura Didactică şi Pedagogică, pp. 331 şi urm., Bucureşti, 2007.
Mircea Duţu. Dreptul mediului, Bucureşti: C. H. Beck, pp. 80 şi urm.,
Bucureşti, 2007.
Daniela [Link] de dreptul mediului, Ediţia a II-a. Bucureşti:
Universul Juridic, pp. 9-109, Bucureşti, 2007.
Nicolae Popa, Mihail-Constantin Eremia, Simona Cristea. Teoria generală a
dreptului, Ediţia a 2- a. Bucureşti: All Beck, pp. 99 şi urm., Bucureşti, 2005.
Mircea Duţu. Dreptul internaţional al mediului. Bucureşti: Editura Economică,
pp. 85-104., Bucureşti, 2004.

Dreptul mediului 35