FANTASTICUL

Tzvetan Todorov, Introducere în literatura fantastică: „Într-o lume care este evident a
noastră, cea pe care o cunoaştem, fără diavoli şi silfide, şi fără vampiri, are loc un eveniment care
nu poate fi explicat prin legile acestei lumi familiare. Cel care percepe evenimentele trebuie sa
opteze pentru una din cele două soluţii posibile: ori e vorba de o înşelăciune a simţurilor, de un
produs al imaginaţiei, şi atunci legile lumii rămân ceea ce sunt, ori realitatea este condiţionată de
legi care ne sunt necunoscute (…) Fantasticul ocupă intervalul acestei incertitudini; de îndată ce
optăm pentru un răspuns sau pentru celalalt, părăsim fantasticul pătrunzând într-un gen învecinat,
fie straniul, fie miraculosul.”
Roger Caillois: operele fantastice sau S.F. exprimă „dorinţe simple (…), dictate de
infirmităţile fiinţei umane.”
Tzvetan Todorov: O condiţie fundamentală a fantasticului o constituie ezitarea cititorului.
Fantasticul cere satisfacerea a 3 condiţii:
1. Mai întâi textul trebuie să-l oblige pe cititor a considera lumea personajelor drept o lume a
fiinţelor vii, astfel încât el să ezite într-o explicaţie naturală şi una supranaturală a
evenimentelor evocate.
2. Apoi, aceeaşi ezitare poate fi de asemenea împărtăşită de unul dintre personaje.
3. În fine, cititorului i se cere să adopte o anumită atitudine faţă de text: să refuze atât
interpretarea alegorică, cât şi pe cea „poetică“.
Vorbind despre La ţigănci în Jurnal, Mircea Eliade relatează despre existenţa (revelarea) a
2 lumi paralele în universul cotidian. Fantasticul este camuflat în cotidian: „În toate povestirile mele
naraţiunea se dezvoltă pe planuri diferite cu scopul de a revela, progresiv fantasticul disimulat sub
banalitatea cotidiană.” Realul şi fantasticul n-ar fi aşadar ipostaze contradictorii, ci două faţete ale
cotidianului.
Adrian Marino: În sens larg fantasticul desemnează ceea ce nu există în realitate, ceea ce
pare ireal, aparent iluzoriu, lumea fantasmelor.
Din perspectivă logică, fantasticul se sustrage oricărui control raţional, oricărei ordini
previzibile, fapt ce îi conferă un caracter haotic, inconstant, arbitrar, anormal, confuz şi
dezordonat.
DLRM:
1) Creat, plăsmuit de imaginaţie, ireal.
2) Care pare o plăsmuire a imaginaţiei, minunat, neobişnuit şi măreţ.
DTL: Amestec de elemente realiste cu elemente supranaturale. Elemente fantastice sunt
prezente în opere literare din toate etapele istoriei. Sunt mai întâi dovezi ale legăturii cu miturile: în
poemele homerice şi în mai toată literatura antichităţii; în literatura populară, în romanul gotic
englez şi literatura mişcării Sturm und Drang din Germania.
Cel care semnează actul său de naştere în literatura modernă este Hoffmann (1841,
Fantezii în maniera lui Callot). Romantismul acordă un rol de seamă fantasticului. Cel mai ilustrativ
scriitor al fantasticului în această perioadă, Edgar Allan Poe, depăşeşte cadrele romantice propriu-
zise.
În literatura română: [Link], Ş[Link]ă, I.Sărescu, [Link], [Link]ă, [Link],
Ion Vinea, Vasile Voiculescu.
Nicolae Manolescu, Arca lui Noe: Noţiunea de fantastic implică o „realitate” neverificabilă pe
cale raţională, o întrepătrundere a realului cu irealul. Întâlnirea sau separaţia dintre real şi ireal pot
fi semnalizate sau nu.
a) Uneori există indici expliciţi care semnalizează o ordine distinctă de cea reală (ex: formula
introductivă din basme care ne avertizează că este vorba despre o altă lume decât cea
obişnuită)
b) Alteori sunt indici care semnalizează o întâlnire dintre real şi ireal (ex: literatura S.F.). Semnalul
este o explicare, o dezvăluire care apare nu la început, ci mai târziu, chiar în final.
Tzvetan Todorov definea fantasticul „ca o ezitare a cuiva care nu cunoaşte decât legile
naturale, pus faţă în faţă cu un eveniment în aparenţă supranatural.”
Fantasticul – categorie estetică. Ea cuprinde ceea ce este propriu închipuirii, ireal himeric,
incredibil. În literatură, fantasticul concurează realul, alternând cu el sau încercând să-l înlocuiască
printr-o lume stranie, ireală. Fantasticul şi miraculosul au ca notă comună caracterul ireal. Totuşi,
în timp ce miraculosul se referă în mod evident la o lume supranaturală (de ex., zeii din epopeile
antice, personajele din basme), fantasticul este definit adesea ca „incertitudine” între imaginar şi
real, ca „ezitarea cuiva care nu cunoaşte decât legile naturale, pus faţă în faţă cu un eveniment în
aparenţă supranatural.” (Tzvetan Todorov, Introducere în literatura fantastică)
Fabulosul – categorie a fantasticului ce desemnează personaje sau fapte imaginare, incredibile,
de domeniul fanteziei, al mitului, al poveştii.
Roger Caillois, În inima fantasticului: „ … în timp ce basmele au în mod intenţionat un
deznodământ fericit, povestirile fantastice se desfăşoară într-un climat de groază.”

Particularităţi ale artei narative în literatura fantastică

(Mircea Eliade şi Vasile Voiculescu)

Proza fantastică presupune:

 O ţesătură narativă abil construită, ambiguă cu „chei numeroase”
 Echivoc al întâmplărilor întreţinând o atmosferă misterioasă, o alunecare spre o zonă
fabuloasă
 Existenţa mai multor planuri care dezvăluie în mod progresiv fantasticul ascuns în banalitatea
cotidiană. Aceste planuri curg paralel, se interferează, se identifică (ex. în finalul din La
ţigănci). Naraţiunea are de obicei o curgere firească la început, apoi firul evenimentelor
obişnuite se rupe brusc. Fantasticului îi corespunde părăsirea timpului prezent, (îngheţarea,
încetinirea, accelerarea, inversarea timpului)
 Coerenta universului concret se destramă prin dereglarea mecanismului temporal şi prin
pătrunderea într-un teritoriu atemporal, aspaţial sau având alte coordonate decât cele din
planul real. Fantasticul presupune emanciparea de sub constrângerile categoriei de timp,
spaţiu, cauzalitate şi propune raporturi aberante care consacră o anomalie.
 Eroii ies din profan şi intră într-un teritoriu sacru, mitic, în care raporturile sunt inedite în
comparaţie cu cele din lumea profană. Ei parcurg experienţe ale „ruperii de nivel ontologic”,
intrând conştient sau nu într-un alt teritoriu. Ei trec în faze anterioare sau ulterioare ale
existenţei, au viziuni ancestrale, primordiale sau premoniţii.
 Eroii sunt oameni obişnuiţi care sunt „treziţi” din existenţa lor banală prin revelarea sacrului.
 Eroii străbat un drum iniţiatic, pătrund într-o lume iniţiatică.
 Eroii urmează chemări oculte, forţe magice, exercitate de anumite locuri, persoane, idei sau
intră involuntar în acest joc fantastic. Arta scriitorului constă tocmai în capacitatea de a menţine
coerenţa existenţei eroului în cele două planuri (sacru şi profan).
 Lumea fenomenală este depăşită prin evadarea din timpul şi spaţiul profan într-un univers
sacru sau paradis regăsit prin moarte.
 Existenţa unor elemente magice (în prima etapă a prozei sale fantastice), apoi a unor elemente
mitice. Existenţa elementelor mitice constituie chiar nucleul prozei fantastice. Identificăm
câteva mituri şi motive mitice obsedante: mitul eternei reîntoarceri, mitul regenerării biologice,
al întineririi, al tinereţii veşnice, (sau al mutaţiilor inverse), mitul coborârii în infern, motivul
labirintului, dialectica sacrului şi a profanului, teroarea istoriei, elemente din miturile
cosmogonice ale creaţiei.
Într-o asemenea atmosferă mitică personajele „trag după ele grele umbre mitologice”.
 Literaturii fantastice îi sunt proprii scene halucinante, amestec de veghe şi coşmar.
Mecanismul fantastic „antirealist” constă în alternarea sau combinarea a patru procedee
(spune A. Marino):
1. Suprapunerea (sub toate formele, pe toate planurile posibile subiect - obiect; spirit - materie).
2. Dilatarea şi comprimarea perspectivelor şi a proporţiilor, fenomene de miniaturizare sau
gigantism, explorări în infinitul mare şi infinitul mic.
3. Intensificarea observaţiei, a detaliilor, a concretului, metodă care dă realităţii aspecte
halucinante. Este vorba de „ultraconcret”, de „fantasticul preciziei” şi „al clarităţii extraordinare”
4. Multiplicarea şi proliferarea obiectelor, ocuparea subită a spaţiului prin invazia formelor
materiei în „erupţie”.
Rezultatul acestor derogări este o suprarealitate fantastică coerentă, riguroasă şi legitimă,
ca şi realitatea obiectivă, dar altfel structurată. Fenomene specific fantastice: levitaţia,
incombustibilitatea, zborul prin aer, invizibilitatea, dedublarea. Pentru Eliade – suprapunerea viaţă-
moarte este revelatoare şi simbolică pentru interferenţa de planuri.