Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Dictionarul Figurilor de Stil, Gh. Dragomirescu
Dictionarul Figurilor de Stil, Gh. Dragomirescu
DE
FIGURI DE STIL
Acumulare
Vezi: enumeraţie
Adjoncţie
Vezi: apokinu
Afereză
Figură fonologică de ordinul economiei de
expresie, care constă în suprimarea unui sunet la
începutul cuvântului: stâmpăr (astâmpăr). La numele
de persoane poate fi şi silabică: Culae (Niculaie),
Fănel (Ştefănel), Ruţa (Peruţa). Dacă la apelative sau
la verbe, afereza este generată, în economia
enunţului, de factorul eufonic, în cazul numelor
proprii de persoană hotărâtoare este şi nuanţa
hipocoristică pe care o capătă numele prescurtat.
Alegorie
Figură de stil care constă în folosirea unei
metafore sau a unui simbol – în expunerea
narativă sau plastică a unei idei abstracte.
Ex.:
„Să le spui curat
Că m-am însurat
C-o mândră crăiasă
A lumii mireasă.”
(“Mioriţa”)
Aliteraţie
Repetiţie a unor consoane (sau a unor silabe), de
obicei din rădăcina cuvintelor, cu efect eufonic,
imitativ (onomatopee) ori expresiv (simbolic); efectul
A. se datoreşte şi accentului afectiv pe care îl poartă
sunetele repetate.
Ex.:
„Vâjâind ca vijelia şi plesnetul de ploaie...
Urlă câmpul şi de tropot şi de strigăt de bătaie.”
(M. Eminescu)
Aluzie
Manieră de a evoca neexplicit o persoană
sau un lucru, fără ale menţiona direct. Figură
de stil care exprimă un lucru lăsînd să se
înţeleagă alt lucru.
Ex.:
„Pristanda: Sărut-mâna, coană Joiţico,nu
vă supărţi. Este cineva... cineva pe care-l ştiţi
d-voastră bine... aşteaptă aici...”
(I. L. Caragiale)
Ambiguitate
Figură de stil care constă într-o construcţie
lexico-gramaticală echivocă, dar expresivă.
Ex.:
„Şi cât de viu s-aprinde el
În orişicare sară,
În umbra vechiului castel
Când ea o să-i apară.”
(M. Eminescu)
Anacolut
Ruptură sau discontinuitate în construcţia
unei fraze. Grşeală, din punct de vedere al
limbii literare, anacolutul este utilizat şi ca
figură de stil perfect motivată estetic.
Ex.:
„Turma visurilor mele eu le pasc ca oi de
aur.” (M. Eminescu)
Anadiploză
Figură care constă în repetarea unui cuvânt
sau grup de cuvinte din finalul unei unităţi
sintactice sau metrice, imediat (sau aproape
imediat) la începutul unităţii sintactice sau
metrice următoare.
Ex.:
„Cine face bine bine găseşte.” (Folclor)
„Căci a voastre vieţi cu toate sunt ca
undele ce curg,/ veşnic este numai râul, râul
este demiurg.” (M. Eminescu)
Anaforă
Figură care constă în repetarea aceluiaşi
cuvânt (aceloraşi cuvinte) în fruntea a cel
puţin două unităţi sintactice sau metrice
(membre ale propoziţiei, frazei, versului sau
strofei).
Ex.:
„Ciudat,
Şi el din mumă s-a născut,
Ciudat,
Şi el a plâns la început…” (G. Vieru)
Anaforă alternantă
Anafora pronominală, în care pronumele anaforic
se repetă alternant (pers. I cu pers. a II-a sau a III-a),
realizând o antiteză caracteristică.
Ex.:
„Ea un înger ce se roagă – el un demon ce
visează;
Ea o inimă de aur – el un suflet apostat;
El, în umbra lui fatală, stă-ndărătnic rezemat –
La picioarele Madonei, tristă, sfântă ea veghează.”
(M. Eminescu)
Anaforă gramaticală
Se numeşte repetiţia uneia sau a mai multor
segmente nominale printr-unul pronominal.
Ex.:
„Proşti şi genii, mic şi mare, sunet,
sufletul, lumină –
Toate-s praf…”
(M. Eminescu)
Anagramă
Cuvânt obţinut prin transpoziţia literelor altui
cuvânt. De pildă, I. Budai Deleanu compune
numele Mitru Perea din Petru Maior, sau Leonachi
Dianeu din propriul său nume. Eminescu alcătuia,
în „Caiete”, lanţuri de anagrame la numele
Veronicăi Micle: Venera, Verena, Anevra etc.
Anastrofă
Răsturnarea ordinii obişnuite a cuvintelor
dintr-o frază. Specie de inversiune.
Ex.:
„Te uită cum ninge decembre.”
(G. Bacovia)
„Joc de focuri, joc de inimi
Ostenescu- mă să număr.”
(L. Blaga)
Antanaclază
Figură care constă în repetarea unui cuvânt
luat în sensuri diferite, fireşte, gaţie
contextului.
Ex.:
„… eu ştiu că nu ştiu nimic.”
„Unii spun totdeauna ce ştiu, iar alţii ştiu
totdeauna ce spun.” (Folclor)
„Dar să nu uităm că suntem în Argeş şi că
tipărim o foaie cu douăzeci de foi.”
(T. Arghezi)
Anticlimax
Figură de stil constând într-o gradaţie
descendentă.
Ex.:
„Mă bate vremea, mă bate ziua, mă
bate clipa.”
(T. Arghezi)
Antifrază
Figură care constă în întrebuinţarea unui
cuvânt, a unei locuţiuni, a unui enunţ într-un
sens contrar adevăratei sale semnificaţii .
Ex.:
„Trahanache: “Ai puţintică răbdare!
Bravos! Fănică trădător! frumos!…”
(I. L. Caragiale)
Antimetateză
Repetarea unei sintagme, propoziţii, fraze cu
inversarea ordinii cuvintelor, şi, desigur, cu
modificări de funcţie gramaticală şi de sens. Poate fi
utilizată pentru sporirea expresivităţii ori ca
amuzament. Sinonim: antimetabolă, antimetalepsă.
Ex.:
„Mănâncă pentru a trăi, nu trăi pentru a
mânca.” (Folclor)
„Două umbre de aripe ce se mişcă tremurânde,
Două aripe de umbră către ceruri ridicate.”
(M. Eminescu)
Antiptoză
Figură de substituţie, de ordin gramatical,
care constă în folosirea unui caz în locul
altuia; sau un fel de elipsă de care se foloseau
oratorii şi mai ales poeţii.
Ex.:
„Atunci luna iese, norilor regină,
Fruntea lui cea pală roşu o-nsenină.”
(M. Eminescu)
Antiteză
Figura de stil care consta in asocierea, în
acelaşi enunţ sau context mai larg, a unor idei,
imagini sau noţiuni cu sens contrar, menite să
se lumineze reciproc.
Ex.:
„Caci voi murind in singe, ei pot sa fie
mari.”
(M. Eminescu)
Antonomază
Figură de substituţie, prin care se înlo-
cuieşte: a) un nume propriu de persoană cu
unul comun (tratat ca nume propriu), sau b) un
nume comun cu unul propriu (tratat ca nume
comun), pe baza unei relaţii de interpretare
cvasisinonimică: numele (comun sau propriu)
trebuie să exprime o caracterizare a celuilalt.
Ex.:
„De-am avea şi nişte ţepeşi,
Căci tâlhari avem destui.”
(Folclor)
Apocopă
Figură care constă în scurtarea unui cuvânt
prin înlăturarea unui sunet (vocală) sau a unei
silabe (eventual 2-3 silabe) din finalul său, fără
ca înţelesul cuvântului să sufere.
Ex.:
„De la mine păn’la tine numai stele şi
lumine.” (Folclor)
Apokinu
Folosirea a două sau mai multe cuvinte cu
un singur determinant. Sinonim: adjoncţie. Are
structura de brahilogie.
Ex.:
„Pieptul de dor, fruntea de gânduri ţi-e
plină.” (M. Eminescu)
„Codrul din munţi, râul din vale-mi tace.”
(M. Eminescu)
Apostrofă
Figură retorică prin care oratorul îşi întrerupe,
deodată, firul expunerii, pentru ca, stăpânit de un
sentiment puternic, să se adreseze unei persoane
prezente, absente sau moarte, unui lucru
neînsufleţit, cu o întrebare, cu o exclamaţie ori cu o
afirmaţie sentenţioasă.
Ex.:
„Voi sânteţi urmaşii Romei? Nişte răi şi
nişte fameni!
I-e ruşine omenirii să vă zică vouă oameni!”
(M. Eminescu)
Apoziţie
Folosirea unui epitet pe lângă un substantiv sau
substituit al său, cu valoarea calitativă nu
determinativă, adică aducând o imagine mai
sugestivă, o definiţie poetică obiectului calificat.
Specie de metaforă.
Ex.:
„Lună tu, stăpân-a mării...”
(M. Eminescu)
Vezi: apocopă
Paralelism
Procedeu compoziţional, frecvent în poezia
orientală şi în poezia populară prin care se
organizează simetric două şiruri de figuri
comparabile prin asemănare ori contrast. Şi dacă...,
poezia lui Eminescu, e un exemplu de paralelism.
Ex.:
„O moarte e-un chaos, o mare de stele,
Când viaţa-i o baltă de vise rebele;
O, moartea-i un secol, cu sori înflorit,
Când viaţa-i un basm pustiu şi urât.”
(M. Eminescu)
Parataxă
Juxapunerea, în intenţii expresive a mai
multor propoziţii, cu eliminarea elementelor
coordonatoare sau subordonatoare. Când
subordonarea este evidenţiată avem de-a face
cu hipotaxa.
Ex.:
„Gospodărie deplină, numai Glanetaşu să fi
fost bărbat, s-o îngrijească.”
(L. Rebreanu)
Parezie
Vezi: licenţă
Parigmenon
Construcţie pleonastică expresivă, utilizată
în intenţii estetice.
Ex.:
„I-aş cânta-o-ncetişor, / Şoptind şoapte
de amor.” (M. Eminescu)
„…trec nesimţite, ca şi vremea / Ce
vremuieşte-adânc în tot ce e.”
(M.Eminescu)
Paronomază
Folosirea unor paronime în scopul sporirii
expresivităţii.
Ex.:
„Cine-mparte parte-şi face.” ( Folclor )
„Încăperile gândirii mai nu pot să le
încapă.” (M. Eminescu)
Sinonim: prosonomazie
Perifrază
Figură de stil care constă în a exprima în mai
multe cuvinte ceea ce s-ar putea spune (scrie)
în cuvinte mai puţine sau într-unul singur.
Ex.:
„Eu cânt pe-acei ce-n jug şi chin
Pe-a lor spinare ţara ţin.”
(A. Mateevici)
Perisologie
Vezi: tautologie, pleonasm
Personificare
Figură prin care se atribuie însuşiri omeneşti unor
obiecte neînsufleţite ori abstracte, precum şi unor
vietăţi necuvântătoare.
Ex.:
„Un vânt răzleţ îşi şterge lacrimile reci pe
geamuri. Plouă.” (L. Blaga)