,,Localitatea de baștină in epoca

moderna.Trebujeni-Orheiul
Vechi”
A Elaborat –Lucia TURUTA
Grupa FB 1710G
 ISTORIE
Cele mai vechi urme de locuire umană de pe teritoriul
actual al comunei Trebujeni datează din sec. XIV, ele
fiind evidențiate îndeosebi pe teritoriul actualului
complex arhitectural „Orheiul Vechi”, unde s-au
descoperit numeroase rămășițe arheologice.

La începutul secolului XIV, când sudul și centrul Moldovei

a fost cotropit de Hoarda de Aur, țărani în căutare de noi
pământuri s-au stabilit pe teritoriul care astăzi formează
comuna Trebujeni. Eventual, tătaro-mongolii au cucerit
teritoriul și l-au denumit Șehr al-Djedid (Orașul nou).
Teritoriul a fost populat cu meșteri care au construit mai
multe edificii publice: două hanuri, o moschee, trei băi
publice de tip oriental și o nouă cetate de piatră.
Ocupația Orheiului Vechi de către tătaro-mongoli a durat
până la începutul anilor '60, sec. XIV. După înfrângerea
armatei tătaro-mongole în anul 1362, orașul a fost
distrus în ruine.

În anul 1499 orașul Orhei a fost prădat de către tătarii

din Crimeea, iar în anul 1508 orașul a fost incendiat de
către tătari. Mai târziu, lângă temeliile fostului oraș-
cetate Orhei au fost înființate satele Trebujeni, Butuceni
și Morovaia.
ETAPELE FORMĂRII PEISAJULUI CULTURAL
ORHEIUL VECHI
 Peisajul arheologic Orheiul Vechi s-a format pe parcursul a trei etape majore:

 I. Constituirea formaţiunilor geologice, a reliefului şi a reţelei hidrografice. În

această etapă în mod natural s-au format elementele majore ale reliefului
actual. Ea a cuprins intervalul de timp între cca 13.000.000 – cca. 30.000 ani
în urmă.

 II. Constituirea şi dezvoltarea peisajului arheologic. În această perioadă,

începând cu stabilirea primelor comunităţi umane până la epoca modernă,
omul s-a adaptat la cadrul natural existent, l-a modificat, adaptându-l la
nevoile sale. Pe parcursul acestei etape în urma activităţii omului s-au creat
cele mai relevante depuneri arheologice. Această etapă a cuprins intervalul de
timp de la paleoliticul superior (cca. 30.000 î.Hr.) şi până la mijlocul secolului
XX.

 III. Conştientizarea şi prezervarea peisajului arheologic. Această etapă începe

odată cu primele acţiuni de cercetare şi protejare a peisajului arheologic. În
urma cercetărilor specializate a fost conştientizată valoarea patrimonială a
peisajului, a fost creat cadrul legislativ şi organizatoric în vederea protejării şi
valorificării lui. Pe parcursul acestei etape se desfăşoară activităţi sistematice
de conservare şi protejare a patrimoniului arheologic. Această etapă cuprinde
intervalul de timp de la 1947 până în prezent.
Elementele semificative ale peisajului

 Trei sunt elementele semnificative care dau

notă aparte acestui peisaj. Înainte de toate,
relieful delimitează foarte clar acest peisaj
de restul zonei, oferă o protecţie naturală,
atât a întregului peisaj, cât şi a unor
componente ale acestuia. În al doilea rând,
Peisajul este străbătut de râul Răut, cel mai
important afluent al Nistrului, ceea ce
asigura condiţii favorabile de transport pe
distanţe mari şi, respectiv, la reţelele
comerciale importante. Al treilea element
semnificativ al Peisajului îl constituie
deficitul acut al terenurilor care se
pretează pentru cultivarea plantelor.
 ASPECTE ECONOMICE
 Surse economice principale erau asigurate din comerţ şi dominaţie
politică, au fost deosebit de favorizate de acest cadru natural. Astfel,
cele mai intense şi complexe locuiri în zona defileului Răutului au avut
loc în trei epoci distincte: getică (secolele IV-III î.Hr.), mongolă (cca
1330-1369) şi moldovenească medievală (secolele XV-XVI). Aceste etape,
lăsând la o parte diferenţele semnificative între ele, aveau în comun
câteva elemente esenţiale:
a) ponderea ridicată a comerţului în activitatea economică,
b) existenţa unor structuri politice, militare şi religioase deosebit de
importante,
c) importanţa acordată apărării teritoriului.
Totodată, locuirile având la bază economie naturală, care îşi asigurau hrana
eminamente din exploatarea directă a resurselor naturale a zonei (de
exemplu din paleolitic, eneolitic, prima epocă a fierului, perioada antică
târzie, perioada medievală timpurie, perioada modernă) au fost de mult mai
mică intensitate şi anvergură. Sărăcia resurselor naturale de hrană a făcut
ca în unele perioade (de exemplu în mezolitic, neolitic şi epoca bronzului)
zona să nu fie locuită.
 Evoluţia Peisajului arheologic de la Orheiul
Vechi a parcurs zece perioade majore:

 Paleoliticul superior, 30.000-20.000 ani î.Hr.

 Eneoliticul, mileniul V î.Hr. (cultura Precucuteni-Cucuteni-Tripolie)
 Prima epocă a fierului, c. 1100-750 î.Hr. (culturile Chişinău-Corlăteni, Cozia-
Saharna)
 A doua epocă a fierului, cca. 650-50 î.Hr. (culturile Getică şi Poieneşti-Lucăşeuca)
 Perioada antică târzie, cca. 200-425 (cultura Sântana de Mureș-Cerneahov)
 Preludiul epocii medievale, secolele V-IX (culturile Costişa-Botoşana-Hansca şi
Lozna-Borniş)
 Perioada medievală timpurie, secolele X-XIV (culturile Dridu şi Brăneşti-Lencăuţi)
 Perioada oraşul mongol Şehr al-Cedid, cca. 1330-1369
 Perioada oraşul moldovenesc Orhei, cca. 1370-1540
 Perioada post-Orheiul Vechi, cca 1540-1946
SCHITUL RUPESTRU „TREBUJENI”

„TREBUENI”
În anul 1665 schitul rupestru „Trebujeni”, a fost rectitorit şi refăcut de către pârcălabul Bosie. A fost amplificată/lărgită
biserică rupestră, iar pe faţada acesteia au fost gravate importante inscripţii lapidare cu grafie cyrilică în limbile română
şi slavonă, care printre altele consemnează şi actul ctitoriei pârcălabului Bosie.. În afară de biserica rupestră, mănăstirea
mai deţinea pe aceiaşi terasă şi o anfiladă alcătuită din 10 chilii monahale pe un segment cu lungimea de 60 m.
Complexul mănăstiresc a fost construit în partea inferioară a versantului, cu circa 15,0 m mai sus de nivelul apei
Răutului, şi respectiv cu circa 78,0-80,0 m sub nivelul actual al promontoriului. Această mănăstire a existat până pe la
mijlocul secolului al XVIII-lea, când din cauze neelucidate a fost desființată.

 În secolele XVI-XVIII, călugării sihaştri şi locuitorii satului, periodic, utilizau multiplele peşteri şi grote aflate la circa
400,0 m spre vest de schitul Trebujeni pentru nevoi religioase, gospodăreşti sau de apărare. Totodată, la capătul de vest
al acestui întins segment de peșteri și grote, pe la mijlocul secolului al XVII-lea, răzeşii din Butuceni au săpat în stâncă o
biserică rupestră pentru nevoile satului. În acest scop ei au utilizat şi adaptat o construcţie rupestră mai vechie, aflată la
altitudinea de 30,0 m mai sus de nivelul Răutului. Ulterior această biserică cu hramul Adormirea Maicii Domnului a fost
numită şi „Biserica Peştera”. Totodată, deasupra acesteia, pe culmea stâncii, a fost amenajată o cruce masivă din piatră,
păstrată până în prezent şi care este un simbol extern al acestei biserici. În secolul al XVIII-lea, în urma unor cutremure
de pământ – cel mai probabil – în anul 1738, când s-a produs un seism cu magnitudinea de 7,7 grade, s-au prăbuşit scările
de intrare în biserică aflate dinspre râu. În rezultat, biserica a încetat pentru o perioadă să funcţioneze.

 Pe la 1795-96, în scopul reactivării bisericii din stâncă, locuitorii satului Butuceni au invitat călugării de la schitul Peştera
care era amplasat pe teritoriul moșiei s. Brăneşti la circa 2,0 km distanţă, să deservească locaşul sfânt nominalizat şi să
efectueze serviciile divine corespunzătoare. Probabil, cu această ocazie, a fost amenajată noua intrare în biserică din
direcţia râului, prin utilizarea unei alte vechi construcții rupestre din vecinătate.
 În dezvoltarea post- Orheiul Vechi a
promontoriului Peștera se evidențiază 3
etape de bază:
 1. cca. 1540-1600 – etapa satului Peştera

 2. cca. 1600-1630 – etapa târgului Peştera

 3. cca. 1630-1770 – etapa satului Trebujeni

 4. 1770-1946 – etapa utilizării agricole

„MULȚUMESC PENTRU ATENȚIE”