Rezumatul Tezei de Doctorat Beatrice Budea

1
Universitatea ,,Babeş-Bolyai” Cluj-Napoca

Facultatea de Istorie şi Filosofie
Bisericile de lemn
din
Centrul Transilvaniei
Rezumatul Tezei de doctorat
Conducător ştiinţific: prof. dr. Marius Porumb

membru corespondent al Academiei Române
doctorand:
Beatris Budea
octombrie 2005
2
Capitolul I
I.1. Valea Mureşului Superior şi Valea Târnavelor
- cadrul specific geografic şi istoric -
Cadrul geografic
Transilvania, din punct de vedere geografic, se conturează ca o mare depresiune
intracarpatică, de origine tectonică. Această zonă este traversată de-a lungul, exact prin
centrul ei, de la est la vest, de râurile Mureş, Târnava Mică şi Târnava Mare. În
cercetarea de faţă - care are în vedere Centrul Transilvaniei, ceea ce în sens geografic ar
fi inclus în întregime zona colinară a domurilor - specificul artistic şi etnografic al zonei
au impus pe de o parte o restrângere a ariei de studiu spre interiorul bazinului
transilvănean al „domurilor” colinare şi includerea în zona de studiu, a unei părţi a
subcarpaţilor Transilvaniei inclusiv limita cu partea montană, aria cercetată
delimitându-se teritorial la extremităţile principalelor axe astfel: la nord localitatea
Sărmaş şi porţiunea de jumătatea sudică a dealurilor Bistriţei, la sud localitatea Mediaş,
vest – Ocna-Mureş, iar în direcţia est-nord-est Defileul Deda-Topliţa. Este o zonă care
include aproape în totalitate judeţul Mureş, cunoscut că deţine 2,8% din suprafaţa ţării,
ceea ce ne face să apreciem că zona cercetată ar putea cuprinde o arie de cca 3,2% din
suprafaţa României. Deosebit de fertilă, regiunea deţine condiţii naturale variate şi
prielnice unei ample activităţi economice bazată încă din antichitate pe agricultură,
viticultură, creşterea animalelor şi care în zonele înalte de deal şi munte a inclus un
apreciabil potenţial forestier, condiţie extrem de favorabilă pentru o largă evoluţie a
arhitecturii populare din lemn.
Cadrul istoric
În conformitate cu realităţile istorice ale perioadei medievale, această parte a
Centrului Transilvaniei se particularizează în mod deosebit prin fenomenul de
secuizare-maghiarizare pe care l-a cunoscut teritoriul vechilor Scaune Secuieşti,
Scaunul Mureşului, Giurgeului, Ciucului, Odorheiului, şi Trei Scaune, zona cercetată
aparţinând în mare fostului Scaun Mureş. În privinţa istoricului amplu al regiunii, o
viziune globală care integrează complet izvoarele istorice, demonstrează că în ultimii
treizeci de ani de cercetare arheologică toată „Secuimea”, asemenea întregului teritoriu
românesc, deţine nenumărate urme străvechi de locuire. Iar în regiunea Văii Mureşului
Superior, ca şi în văile afluenţilor lui este atestată frecvent aceeaşi îndelungă şi continuă
locuire care îşi are îndepărtatele începuturi în paleolitic şi mai ales în neolitic, urmate de
un permanent habitat în toate epocile istorice următoare.
Odată cu procesul de colonizare a secuilor în regiunile intracarpatice, care s-a
desfăşurat cu începere din secolele XII-XIII, de-a lungul primelor secole de convieţuire
cu noii veniţi, s-a menţinut în număr covârşitor şi populaţia românească. S-au constatat
documentar, pe întreg teritoriul locuit de secui, în veacurile XII-XIII, XVI, menţiuni
despre români, antroponime slavo-române, iar în veacurile XVII-XVIII, o pătură etnică
românească, legată într-o deplină continuitate geografică, de la un sat la altul,
repartizată uniform începând din Valea Mureşului până la Harghita şi Carpaţi, a
continuat iniţial să fie stăpână pe bunurile sale de obşte. Între dovezile de locuire se
înscriu şi bisericile româneşti de lemn, atestate documentar şi în teren doar din a doua
jumătate a secolulul al XVII-lea, construcţia sau strămutarea lor continuând până în
prima jumătate a secolului al XX-lea. Cea mai intensă perioadă a înălţării lor se pare că
s-a produs de pe la sfârşitul secolului al XVII-lea până la mijlocul secolului al XIX-lea,
în perfectă concordanţă cu cadrul socio-economic, care ilustrează nu numai nevoile ci şi
posibilităţile comunităţilor săteşti, sau evoluţia luptei de emancipare politico-naţională a
3
românilor. Circulaţia cărţilor bisericeşti, privită chiar sumar, ajută să întrevedem cu mai
multă acurateţe modul în care se manifesta viaţa spirituală a populaţiei româneşti în
această parte a Centrului Transilvaniei şi mai ales faptul că nici în această zonă românii
nu erau rupţi prin graniţele politice de restul comunităţilor de peste munţi. Astfel din
830 de exemplare inventariate 218 sunt cărţi editate în Moldova sau Ţara Românească,
adică peste 26%. Cifra este grăitoare, demonstrând că legăturile populaţiei româneşti
din Centrul Transilvaniei cu comunităţile româneşti extracarpatice nu erau sporadice ori
fructul vreunei perioade de acalmie în frământata lor istorie, ci erau legături tradiţionale,
permanente, extrem de vii pe toată perioada secolelor XVII-XIX - în ansamblu,
inventarul realizat şi prezentat în Anexa I cuprinde cărţi tipărite între anii 1643-1911.
Numărul mare de cărţi religioase care sunt tipărite în secolul al XVII-lea sau în prima
jumătate a secolului al XVIII-lea ne îndeamnă să credem că mai ales în această ultimă
perioadă, în care se datează cel mai sigur numeroase dintre lăcaşurile bisericeşti din
lemn, sau apar aproape exploziv numeroşi zugravi formaţi în centrele din Răşinari sau
Feisa, şi în această parte a Ardealului ecoul eforturilor de emancipare a românilor în
vremea episcopului Ion Inocenţie Micu au dat roade în rândul întregii comunităţi
româneşti. Rezultatele se resimt mai ales în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea
când în unele sate apar biserici ale românilor de confesiune greco-catolică, alături de
cele ortodoxe, ele fiind aşezate una lângă alta la doar câţiva metri distanţă, pe când în
alte cazuri bisericile greco-catolice alternează de la sat la sat cu cele ortodoxe într-un
lanţ aproape continuu. În contextul vieţii dificile duse de români, instituţiile bisericeşti
româneşti, în ansamblul lor, au jucat un rol benefic, iar zona Centrului Transilvaniei
cunoaşte prezenţa unor puternice personalităţi care au activat ca reprezentanţi de frunte
ai Şcolii Ardelene.
I.2. Privire generală asupra evoluţiei arhitecturii ecleziastice din Transilvania în

secolele XVII-XIX
În cadrul arhitecturii ecleziastice realizate în Transilvania între secolele XVII-

XIX, încă de la începutul secolului al XVII-lea se remarcă o puternică distincţie între
arhitectura comandată de confesiunile recepte şi cea care se înălţa prin strădania
populaţiei majoritare româneşti de credinţă ortodoxă. Diferenţele nu s-au menţinut doar
din cauza specificului stilistic presupus de apartenenţa la o confesiune sau alta, ci şi din
cauza persecuţiilor politice, cu repercusiuni economice grave, care sărăceau în proces
continuu posibilităţile comunităţilor româneşti. Această stare de fapt, prelungită şi
agravată de-a lungul celor trei secole, a determinat până în secolul al XVII-lea un
progres relativ lent în domeniul arhitecturii de zid. Pe de altă parte, preferinţa firească
de integrare a românilor transilvăneni în tradiţia postbizantină, care se exprima liber la
est şi sud de Carpaţi, a făcut ca în perioada secolului al XVII-lea şi începutul secolului
al XVIII-lea influenţele stilistice occidentale să nu fie preluate decât în mod sporadic.
Deşi formele de tradiţionale postbizantine domină influenţele nu lipsesc, elemente
renascentiste sau baroce punându-şi amprenta pe structurile volumetrice, dar mai ales pe
compunerile ornamentale ale faţadelor sau apar şi în cazul icoanelor sau ale tipăriturilor
încă din secolul al XVII-lea. Ele vor urma să se impună mai vizibil în a doua jumătate a
secolului al XVIII-lea, şi prima jumătate a secolului al XIX-lea, când, odată cu valul
noilor ctitorii, tot mai multe influenţe ale arhitecturii de zid pătrund în arhitectura
populară, modificând vizibil dimensiunile, proporţiile şi siluetele bisericilor de lemn.
Lor li se alătură, prin eforturilor ctitorilor moldoveni şi munteni, prezenţa stilurilor
constructive noi, create de români, fie ele culte, de tip brâncovenesc, fie cele ale
arhitecturii populare de lemn moldoveneşti. De-abia în secolul al XIX-lea, preocupările
comanditarilor, şi împreună cu ele cele proprii artiştilor, vor aduce în arta românilor
4
transilvăneni o schimbare evidentă în evoluţia mentalităţilor artistice, care cu începere
de acum par mereu să ţintească modernismul, să se racordeze la spiritul veacului, în
mod constant. Cu toate acestea, în arhitectura ecleziastică românească din Transilvania,
inclusiv în secolul al XIX-lea, caracterul provincial va continua să existe, în pofida
numeroaselor edificii notabile create deja.
I.3. Privire generală asupra arhitecturii româneşti de lemn
Arhitectura lemnului la români constituie un fenomen de excepţională unitate şi

diversitate. Favorizaţi de omniprezenţa pădurilor în spaţiul intra şi extracarpatic,
românii au creat şi dezvoltat o adevărată civilizaţie a lemnului. Mărturiile fizice ale
civilizaţiei tradiţionale în prelucrarea lemnului datează doar din evul mediu. Tradiţiile
legate de programul arhitectonic şi tehnicile de construcţie sunt însă mult anterioare
perioadei medievale, deşi ceea ce se poate constata în zilele noastre, pe structurile din
lemn, fie ele biserici, locuinţe, anexe gospodăreşti, utilaje ale tehnicilor populare
păstrate până în prezent sunt mărturii directe ale evului mediu târziu şi ale epocii
moderne, mai ales vestigii din secolele XVII-XIX şi, bineînţeles, acolo unde formele
autentice s-au menţinut, realizările de la începutul secolului al XX-lea. Cu toate acestea,
pornind de la descoperirile arheologice realizate deja de o sută de ani încoace, dar mai
ales de la cele din ultimii 50 de ani, pe baza analogiilor permise de minuţioase analize
morfologice, s-a impus deja concluzia că civilizaţia tradiţională românească este
continuatoarea directă a culturilor din perioada neolitică preindoeuropeană şi mai apoi a
culturilor din epoca bronzului şi a fierului.
Materiale şi tehnici de construcţie.

O experienţă îndelungată în realizarea construcţiilor dintr-un material aparent
foarte perisabil, chiar modest, a dus la cunoaşterea tuturor calităţilor sale şi a impus
lemnul ca material absolut de construcţie. Căci în arhitectura tradiţională românească
lemnul deţine supremaţia totală. Pentru meşterii satelor stăpânirea meşteşugului
însemna asigurarea trăiniciei construcţiei fără a face apel la alt material, mai rezistent,
asemenea metalului. Indiferent de amploarea construcţiei, biserică, locuinţă, şură sau
coteţ, procedele de construcţie sunt aceleaşi. Lemnul primează. Nu există nici un cui sau
piron metalic. Bârnele sunt fixate temeinic cu cepuri de lemn. Nici măcar învelitoarea
acoperişului nu a fost înlocuită cu plăci de ceramică deşi proprietăţile lutului ars erau şi
ele demult ştiute. La casele româneşti acoperişurile din olane ceramice sunt rare şi ele
apar cel mai ades în târgurile medievale. Pentru cele din lemn pantele înalte şi repezi ale
şarpantelor asigurau scurgerea rapidă a apei de ploaie de pe şipcile fine, profilate
asemenea unor solzi stilizaţi, iar izolarea fonică şi termică a lemnului erau considerate
un avantaj. De asemenea, comparativ cu ţiglele, oricât de subţiri, acoperişurile din şipci
de lemn nu îngreunau prea mult construcţia, lucru care însemna economie de muncă şi
de materie primă. Biserici de lemn renovate fără discernământ şi calcul tehnic -
asemenea celei de la Bobohalma, judeţul Mureş - cărora li s-a înlocuit acoperişul vechi
din şindrilă cu unul de ţiglă, s-au deformat sub greutatea unei presiuni pentru care
structura lor iniţial nu fusese calculată. Meşteşugul lemnarilor implica o cunoaştere
elaborată, cu reguli stricte, extrem de precise, care pentru a fi ştiinţific înregistrate
necesită de asemenea ani de studiu minuţios din partea etnografilor.
În special în zonele de munte casa este în întregime construită din lemn într-o
manieră extrem de unitară indiferent de zonele lor etnografice. Acolo unde solul este
accidentat sau în pante repezi bârnele de lemn sunt aşezate pe socluri de piatră sau pe
bolovani. Alteori raţiuni gospodăreşti fac utilă piatra pentru nivelul de bază
semiîngropat al beciurilor şi pivniţelor. Uneori în loc de lemn, acoperişul este însă făcut
5
din paie sau trestie, materiale extrem de modeste, de ieftine, dar nu lipsite de calităţi
antifonice şi termoizolante.
Alături de lemn, materialul de construcţie cel mai mult folosit a fost lutul, mai
precis chirpiciul. Mai ales în zonele de luncă şi câmpie, unde materialul lemnos de
calitate era mai rar, era generalizată construirea caselor cu pereţi din paiantă, procedeu
atestat arheologic încă de la structurile neolitice descoperite la Parţa, dar şi în cele
ulterioare ale culturilor epocii bronzului şi fierului. Chirpiciul nu era folosit ca
umplutură doar pentru pereţii din nuiele împletite, ci şi pentru cei realizaţi integral din
bârne. Scopul era izolarea termică dar modalităţile de folosire erau diferite: fie pus doar
la inserţiile bârnelor metodă care se regăseşte în mai multe zone din ţară, fie doar la
ancadramentul ferestrelor, caz tipic pentru Bucovina de Nord, fie era utilizat pentru
tencuirea integrală în exterior sau interior a locuinţei, cazul cel mai ades întâlnit. Cu
toate acestea, deşi casele netencuite cu lut sunt tradiţionale şi în Bucovina şi în Nordul
Transilvaniei. De asemenea lutul era cel mai ades folosit la izolarea podelelor.
Rolul metalului în cadrul arhitecturii este unul redus doar la decor. Din punct de
vedere funcţional el era folosit cu parcimonie doar pentru zăvoare.
În privinţa tehnicilor de construcţie este în mod unanim remarcată aceeaşi
unitate a procedelor şi modurilor de abordare în toată ţara. Procedee diferite există, dar
ele se regăsesc de nenumărate ori în aria aceluiaşi sat fiind vorba deci de o tradiţie
moştenită integral în toate părţile ţării. De multe ori ceea ce diferă sunt denumirile date
diverselor componente ale structurilor arhitecturale, procedeelor tehnice, cele ale
uneltelor, materialelor de construcţie, efect lingvistic firesc de formare a
regionalismelor. Dar modurile de construcţie se repetă întocmai în toate zonele locuite
de români. Se ştie că în arhitectura lemnului există două tehnici de bază. Tehnica
compunerii structurii cu cununi de bârne orizontale cau au diverse îmbinări de colţ, în
sistem blockbau şi respectiv tehnica prin care compunerea este din bârne dispuse într-
un schelet pe verticală, cunoscută în literatura de specialitate sub numele de fachwerk.
Un prim element de excepţională unitate în arhitectura tradiţională românească este
folosirea în exclusivitate a tehnicii de tip blockbau, bârnele, rotunde sau fasonate ,,în
patru dungi”, fiind lăsate lungi. Uneori se folosesc şi blăni late numite ,,cioplitură” care
sunt de secţiune dreptunghiulară, spre deosebire de cele ,,în patru dungi” de secţiune
pătrată. Cu ajutorul lor sunt create principalele elemente componente ale structurii
construite: tălpile de la baza structurii, pereţi, tavane, grinzi de susţinere ale şarpantei.
Alte componente similare dar mai subţiri se folosesc la streşini, stâlpi, completarea
structurii şarpantei, arcaturile pentru susţinerile bolţilor. Lor li se adaugă scândurile şi
şiţele folosite pentru învelitori.
Între programele arhitecturii populare româneşti cele mai elaborate forme le
oferă bisericile de lemn. Realizarea lor beneficiază în primul rând de programul
arhitectonic al locuinţei. Cele mai arhaice forme sunt cele ale bisericilor cu turn
clopotniţă izolat, frecvent întâlnit şi în Centrul Transilvaniei, construit alături de biserica
fără prispă sau cu prispa inclusă pe latura de sud, edificiul diferenţiindu-se doar prin
profilul absidei. Alte diferenţe apar prin prezenţa stâlpilor suplimentari de susţinere sau
sunt evidente doar datorită decorului bârnelor prelungite în console cioplite decorativ.
Chiar şi atunci când turnul clopotniţă este încorporat programului arhitectonic biserica
apare ca o casă cu turn deasupra.
Programul casei ţărăneşti se menţine în formele arhaice de plan rectangular cu
altarul neabsidat care repetă întru totul fizionomia exterioară a locuinţei. Faţă de
programul locuinţei cel al bisericilor intervine însă cu planimetria tripartită a spaţiilor de
cult (pronaos, naos, altar) respectată strict. Unica modificare a acestei planimetrii, care
creează o mulţime de subvariante ale tipurilor de plan, este datorată intervenţiei
prispelor sau pridvoarelor dispuse pe câte o latură (de obicei pe cea de sud sau cea de
6
vest), dar şi pe două sau trei laturi, nelipsind variantele în care pridvorul este continuu
pe toată circumferinţa bisericii.
Programul bisericilor de lemn repetă programul locuinţei şi prin modul de
acoperire cu şarpante înalte de formă piramidală. Ele nu sunt însă neapărat ,,în patru
ape” deoarece şarpantele bisericilor urmăresc profilul absidelor poligonale şi
înregistrează mai mult de patru laturi sau beneficiază de un profil continuu datorită
foilor curbe aflate deasupra absidelor. Sistemul interior de acoperire, deşi există
exemple ale unor biserici tăvănite, sau tavanul rămâne folosit în destule cazuri pentru
pronaos, intervine în programul bisericilor cu formele proprii arhitecturii religioase
folosind bolţile, semicalotele sau chiar calotele cupolelor semisferice, toate preluate din
arhitectura de zid.
Modul de construcţie a bisericilor reflectă suma tuturor cunoştinţelor acumulate
de meşterii populari ajungând la performanţe notabile, fie pentru transpunerea planurilor
treflate acoperite de cupole ale arhitecturii de zid, fie pentru crearea monumentalelor
biserici maramureşene care depăşesc prin înălţimea turnurilor clopotniţă 50 m ca la
Plopiş sau asemenea celei din Şurdeşti pot trece de 70 m.
Tipologia bisericilor de lemn propusă de Grigore Ionescu, care împarte
bisericile în cinci grupe de bază, a fost abordată şi în lucrarea de faţă..
Grupa I include cele mai arhaice forme de plan, şi anume cele ale bisericilor cu
plan dreptunghiular şi absida altarului poligonală nedecroşată este prezentă pe tot
cuprinsul ţării.
Grupa a II-a cuprinde biserici de plan dreptunghiular şi absida altarului
poligonală decroşată cunoaşte şi ea pe întreg teritoriul românesc nenumărate variante.
Grupa a III-a este cea a bisericilor cu un plan rectangular, cu cele trei încăperi
rituale decroşate în scară de la vest spre est, specifică Munteniei.
Grupa a IV-a grupează bisericile cu plan rectangular ,,în cruce” tip inexistent în
Transilvania.
Grupa a V-a include bisericile cu plan treflat sau trilob creaţie a meşterilor
moldoveni, prezenţa acestui tip în alte zone fiind un semn de certă influenţă
moldovenească.
Ornamentica este şi ea o componentă specifică în arhitectura populară
românească. Încă de la prima vedere este sesizabilă preocuparea pentru aspectul plăcut
al locuinţei, modul ei de dispunere în spaţiu şi calitatea proporţiilor, al jocului de
volume arhitectonice. Un alt element care participă la aspectul pitoresc al edificiilor este
prispa sau pridvorul, deşi scopul lui nu este unul ornamental ci unul de spaţiu
intermediar între spaţiul eminamente deschis al naturii, şi spaţiul închis creat de om.
Prezenţa prispei, cel puţin pe faţada principală, asigură deja mai multă supleţe şi farmec
edificiului. Că prispa nu este folosită doar pentru utilitatea ei, ci şi pentru aspectul
plăcut, aerat, al construcţiei, se vede din faptul că ea este prezentă de asemenea la
anexele gospodăreşti unde pare de o utilitate îndoielnică, unicul ei scop fiind cel de
podoabă şi de armonizare estetică a părţilor care compun întreg complexul gospodăresc.
Prin urmare, considerată nu numai utilă ci şi frumoasă, ea va fi adăugată bisericii de
lemn, cea mai impozantă construcţie a satului. Datorită utilizării lemnului pe scară largă
în arhitectură, ornamentica propriu-zisă este sculptată. Pe de o parte, modul de realizare
al prispelor are în vedere aspectul ornamental dat de ritmul stâlpilor şi prezenţa
arcadelor, care sunt în egală măsură părţi componente ale structurii de rezistenţă, dar au
în acelaşi timp şi efect decorativ Apoi intervine decoraţia în sine. Stâlpii beneficiază de
o decoraţie sculpturală prin profilele romboidale pe care le primesc iar alteori prin
decoraţia în torsadă. Arcadele articulate de stâlpi prin fişe, numite ,,umeraşi” pot fi
profilate decorativ, dar de obicei pe suprafaţa arcadelor şi a umeraşilor sunt incizate sau
cioplite în relief puţin adâncit motivele decorative de bază din arta românească: rozetele
cu motive solare, stelate în şase colţuri sau în vârtej, crucea cu braţe egale, rombul şi
7
rombul gamat, spirala, motivul arborelui sacru şi brâurile decorative alveolare, , dinţi
de lup” sau motivul frânghiei. Aceste motive arhaice cu trimitere directă în arta
neolititcă creată pe teritoriul României, sunt toate marcate de un puternic geometrism,
asemenea celui din ornamentica populară a ţesăturilor şi broderiilor româneşti, lucru
care subliniază în mod excepţional unitatea de concepţie decorativă, şi constituie un
argument istoric al experienţei multimilenare dezvoltată continuu pe baza aceloraşi
tradiţii.
Arhitectura tradiţională românească unitară şi bogată în acelaşi timp se vădeşte a
fi riguros structurată din punct de vedere al tehnicilor şi modului de realizare, prin
programele fixate, tehnicilor de construcţie, dar şi din punct de vedere ornamental.
Caracteristicile specifice ei, uşor de distins comparativ cu arhitectura lemnului la alte
popoare, nu exclud paricularităţile zonale din cadrul românesc. Acestea se disting fie
prin diverse preferinţe planimetrice, fie prin preponderenţa mai mare acordată unui
anume tip de efect decorativ.
Capitolul II. Arhitectura bisericilor de lemn din Centrul Transilvaniei.

II.1. Stadiul actual al cercetării bisericilor de lemn din Centrul Transilvaniei
Mai modeste decât alte realizări de acelaşi gen, mai ales comparativ cu cele
transilvănene din nordul şi nord-vestul Transilvaniei, bisericile de lemn din zona
centrală a Transilvaniei nu au făcut vreme îndelungată obiectul cercetărilor aprofundate,
ele fiind amintite sporadic, dar cel mai adesea omise în lucrările de specialitate de până
în anii 1960.
Cele mai vechi referinţe documentare se regăsesc mai ales în şematismele din
secolele XVIII-XIX şi în statisticile maghiare, ele slujind de nenumărate ori ca unice
surse pentru refacerea ariei de răspândire a bisericilor de lemn, dintre care unele au fost
vândute şi strămutate iar multe altele au fost cu voie sau fără voie distruse complet. În
perioada interbelică studiul bisericilor de lemn din Centrul Transilvaniei s-a bucurat de
o atenţie modestă, zona nefiind supusă unei cercetări sistematice. Începând din deceniul
al şaptelea, putem constata o lărgire considerabilă a informaţiei ştiinţifice, printr-o mare
arie de cuprindere a monumentelor cercetate dar şi printr-o diversificare considerabilă a
temelor care îşi lărgesc sferele la toate aspectele documentare, istorice, lingvistice,
artistice pe care le ofereau lăcaşurile de cult săteşti. Bisericile de lemn din (pe atunci)
raionul Alba sunt primele prezentate prin intermediul lucrării Eugeniei Greceanu şi a
Ioanei Cristache-Panait, care vor inaugura astfel un lung şi deosebit de valoros demers
ştiinţific în domeniu. Totuşi, cu toate că noile date publicate de cele două cercetătoare
au avut meritul să reactualizeze pe larg şi să reintroducă şi aceste monumente în
circuitul ştiinţific, nici unul dintre ele nu vor fi indicate în studii de sinteză, zona
centrului transilvan fiind încă omisă din cadrul lor. Valoarea istorică artistică a
bisericilor de lemn din zona Centrală a Transilvaniei a constituit primul studiu de sine-
stătător în anii 1962-1965, realizat de Eugenia Greceanu şi prezentat la Lucrările
Sesiunii de Comunicări Ştiinţifice din aprilie 1966 a Direcţiei Monumentelor Istorice,
editat trei ani mai târziu. Aria de cercetare s-a concentrat asupra lăcaşurilor de lemn din
fosta Regiune Autonomă Maghiară, zonă care astăzi corespunde cu judeţul Mureş, la
teritoriul căruia se adăugau spre vest două biserici de lemn din actualul judeţ Alba
(bisericile din Sânbenedic şi Şilea), spre nord biserica de lemn din Gledin (judeţul
Bistriţa-Năsăud) iar spre est bisericile de lemn din actualul judeţ Harghita.
Cel mai cuprinzător studiu asupra bisericilor de lemn din episcopia Albei Iulia,
care cuprinde în cea mai mare parte aria noastră de interes, este opera remarcabilă a
8
specialistei Ioana Cristache-Panait. Repertoarul astfel creat, care a alăturat cercetării de
teren datele cercetărilor de arhivă, a altor izvoare scrise, unele deloc cunoscute anterior,
constituie un util instrument de lucru pentru orice viitoare cercetare aprofundată.
Bisericile de lemn, deşi succint prezentate, aduc prin intermediul acestui valoros
document ştiinţific dovezile istorice lămuritoare pentru adevărul procesului etnic
intervenit în unele aşezări româneşti, în condiţiile istorice ale secolelor XVI-XX.
Cea mai elaborată lucrare, pe care o putea genera doar o imensă muncă de
cunoaştere în arhive, biblioteci şi în depărtatele situri ale monumentelor este însă
excepţionalul Dicţionar de pictură veche românească din Transilvania. Sec. XIII-XVIII,
realizat de Marius Porumb, lucrare în care nu lipsesc nici datele esenţiale care se referă
la arhitectura monumentelor, alături de prezentarea tuturor zugravilor cunoscuţi, într-o
primă şi încă unică lucrare de sinteză a picturii din Transilvania. În cel mai recent studiu
realizat pe tema icoanelor româneşti Alexandru Efremov ia în discuţie mai ales perioada
secolului al XVII-lea şi al XVIII-lea pentru analiza icoanelor din Transilvania
remarcând, mai ales pentru analiza picturii din secolul al XVIII-lea dificultăţile impuse
de marea apropiere care se produce între concepţia zugravilor de şcoală şi cea a
meşterilor populari cu unele particularităţi cromatice caracteristice mai ales Centrului
Transilvaniei.
Pentru studiul bisericilor de lemn româneşti, ultimii şapte-opt ani bibliografia de
specialitate s-a îmbogăţit cu câteva studii pe zone extrem de utile pentru studiul
comparativ, iar bisericile din Centrul Transilvaniei s-au bucurat de mai multă atenţie.
Ioan Eugen Man, în urma unei laborioase munci de documentare şi-a finalizat studiul
acestor biserici extrem de recent (septembrie 2005) într-o lucrare de amploare, prima
care oferă pentru majoritatea bisericilor de lemn din judeţul Mureş planurile şi
elevaţiile, alături de date documentare şi descrierea lacunară a monumentului. Totuşi
lucrarea nu face o integrare tipologică a bisericilor mureşene în cadrul arhitecturii
populare româneşti a genului, ori în ansamblul tradiţiilor arhitectonice în general, iar pe
alocuri (arareori) se pot observa erori în descrierea monumentului.
Faţă de aceste lucrări, lucrarea de faţă îşi propune să prezinte bisericile de lemn
din Centrul Transilvaniei ca un ansamblu integrat aritecturii româneşti în general, dar şi
să evidenţieze particularităţile marcante din zonă, completând pe cât posibil unele
omisiuni sau erori din studiile de până acum şi adăugând bisericilor de lemn existente în
Centrul Transilvaniei analiza celor trei monumente de la Stânceni, Luieriu şi Maioreşti
(judeţul Mureş) strămutate în judeţul Harghita sau la sud de Carpaţi, în judeţele Prahova
şi respectiv judeţul Constanţa.
II.2. Localizarea bisericilor de lemn

din Centrul Transilvaniei în spaţiu şi timp
Aria de răspândire a bisericilor de lemn pe teritoriul României, aşa cum se mai

păstrează în ultimii ani, indică în general existenţa lor în toate zonele ţării şi ne permite
în acelaşi timp să distingem în cadrul lor trei grupe mari: grupul sud-carpatic, grupul
moldovenesc şi grupul transilvan. Totuşi, atât cât se poate remarca în prezent, se
observă o mai mare densitate în zona Transilvaniei, unde de asemenea există arii
compacte de densitate crescută a bisericilor de lemn. Astfel se autodelimitează teritorial
un grup vestic care include regiunea Banatului, cea a Hunedoarei extrem de densă şi a
Crişanei. Acesta este urmat de grupul de nord-vest cu regiunile Apusenilor (Bihor,
Sălaj, Cluj) şi a Maramureşului. Cel de-al treilea este grupul din Centrul Transilvaniei
care are ca nucleu de cea mai mare densitate judeţul Mureş şi nord-estul judeţului Alba.
De acest grup extrem de compact sunt strâns legate bisericile din zonele limitrofe mai
largi situate în Sibiu, Alba, Cluj, Bistriţa-Năsăud şi aria de sud-vest a regiunii Harghita.
9
Dacă din punct de vedere strict geografic grupul din Centrul Transilvaniei ar cuprinde
numai zona de câmpie şi cea colinară de domuri amintită mai sus, din punct de vedere
artistic, referitor la caracteristicile arhitecturale şi circulaţia zugravilor care au asigurat
decoraţia murală pictată, iconostasele şi icoanele pe lemn, arta bisericilor din Centrul
Transilvaniei ne-a condus spre o extindere a cercetării şi dincolo de limita ei nord-
estică, la nordul judeţelor Mureş şi Harghita, unde, pe cursul superior al Mureşului, în
zona defileului Deda-Topliţa, mergând spre Bicaz, şi mai apoi prin pasul Ghimeşului
există adevărate „punţi” de legătură continuă cu arealul bisericilor moldoveneşti.
Studiul comparativ demonstrează că în Centrul Transilvaniei, într-o arie relativ
restrânsă, mai mult decât oriunde în restul ţării, regăsim cele mai arhaice forme de plan
alături de înnoiri constante provocate de influenţe vizibile ale arhitecturii de zid din
secolele XVIII şi XIX sau de influenţe moldoveneşti ale arhitecturii de lemn. Cu toate
acestea, din punct de vedere constructiv, ele se menţin asemenea tuturor bisericilor de
lemn româneşti în unitatea tehnicilor şi principiilor de construcţie specifice arhitecturii
populare româneşti, prin identităţile de tehnici şi structuri care se manifestă atât în
arhitectura locuinţei cât şi în cea a bisericilor inclusiv în Centrul Transilvaniei.
Vechimea bisericilor de lemn din Centrul Transilvaniei se extinde pe un
segment de timp foarte lung. Pe de o parte ea este indicată tocmai de fizionomia
arhitecturală a edificiilor. Argumentele sunt date de existenţa formelor arhaice ale celor
două biserici de la Deag (judeţul Mureş) cu absidele altarului dreptunghiulare şi calote
simple profilate doar de un timpan semicircular dispus în plan înclinat care mărgineşte
decupajul oblic al bolţii, alături de absidele dreptunghiulare în unghi drept sau obtuz de
la Cheţani, Păcureni şi Grindeni (judeţul Mureş), Fărău, Şpălnaca (judeţul Alba) sau de
calotele piramidale care acoperă absida altarului la Cheţani şi Fărău. Bisericile cu foste
sau actuale intrări de nord de la Maioreşti, Răstoliţa (judeţul Mureş), Sânbenedic,
Găbud, Turdaş (judeţul Alba), ale celor de plan poligonal din Porumbeni, Mura Mică,
Cuştelnic, Glodeni, Petelea (judeţul Mureş), cele cu muche în frunte de la Cuci, Nadăşa,
Iara – strămutată din Mura Mare – (judeţul Mureş) în majoritate refăcute pe situl unui
lăcaş de lemn anterior, pe care îl presupunem a fi fost de formă similară ţinând cont de
numărul extrem de mare de biserici cu intrare sau fostă intrare pe latura de sud
asemenea celei ale locuinţei ţărăneşti. Siluetele vizibil arhaice ale bisericilor care au
turnul clopotniţă izolat sau alipit într-o perioadă tardivă corpului exterior al bisericilor
se regăsesc de asemenea în număr apreciabil. Astfel de planimetrii şi elevaţii au
determinat formele iniţiale ale bisericilor de lemn în secole XII-XV, lucru demonstrat
de studiile de referinţă realizate de Coriolan Petranu, I. D. Ştefănescu, Virgil Vătăşianu,
Victor Brătulescu, Paul Petrescu, Grigore Ionescu, Paul-Henri Stahl, Vasile Drăguţ ş.a.,
la începuturile cercetării ştiinţifice care valorifica şi analiza fenomenul bisericilor de
lemn în cadrul istoriei arhitecturii şi artei medievale româneşti. Alături de aspectul
formal arhaic o serie de menţiuni documentare atestă existenţa unor lăcaşuri de lemn
încă din secolele XIV-XV. Studii anterioare au pus în circulaţia publicaţiilor de
specialitate informaţii pertinente care atestă existenţa bisericilor de lemn de secol XIV.
Cele mai frecvente referiri, chiar dacă nu ne lasă să întrevedem data edificării lor, atestă
în număr mare existenţa bisericilor de lemn în cursul secolului al XVII-lea. La
Chimitelnic, anul datării de pe fostul ancadrament al intrării, indică anul 1670,
asemenea celui de la Şilea (judeţul Alba) mai timpuriu care indică anul 1664 realizat în
mod similar celui din Ciuguzel (1678). Circulaţia de carte veche editată înainte de 1700,
a Cazaniei lui Varlaam, poate constitui un alt indiciu pentru existenţa unor biserici de
lemn în epocă, lor alăturându-li-se icoanele lui Grigore din Colomeea, datate cu anul
1690 care provin de la fosta Mănăstire din Deda (judeţul Mureş) sau a altor icoane
similare, pe care considerăm că i le putem atribui în egală măsură, de la Cheţani,
Vidrasău, Săcalu de Pădure, Cecălaca (judeţul Mureş) ele fiind prin analogie databile la
sfârşitul secolului al XVII-lea sau începutul celui următor.
10
Atestări ale unor biserici dispărute sunt în zona Alba, cele ale fostei biserici din
Ungureni (1675), iar în aria judeţului Mureş cele de la Agrişteu (1661-1700) şi a vechii
biserici din Băla (1698).
Remarcabil este faptul că între bisericile de lemn construite în veacul al XVII-
lea se mai păstrează astăzi biserica din Văleni (judeţul Mureş) înălţată în 1696 sau
biserica din Porumbeni a cărei inscripţie gravată în slavonă permite presupunerea că ea
ar data chiar din secolul al XVI-lea. Cea mai mare parte a bisericilor din centrul
Transilvaniei sunt înălţate în cursul secolului al XVIII-lea, de regulă pe locul edificiilor
mai vechi. Numărul mare de icoane realizate între anii 1720-1750 ne face să
presupunem că începutul secolului al XVIII-lea este o perioadă de datare foarte posibilă
a lăcaşurilor foste sau actuale de la Fărău, Şilea (judeţul Alba), iar în judeţul Mureş
Vătava (1712 ante quem), Nadăşa (1717), a edificiului reconstruit din lemn din Urisiu
de Jos, Reghin, Cuci, Iclandu Mare, a bisericii din Comori strămutată la Lăpuşna, a
bisericilor din Luieriu şi Maioreşti strămutate la sud de Carpaţi, Hărţău, Petea, Cecălaca,
Răstoliţa, Sântandrei, probabil al celor din Valea Largă şi Iclănzel, a celei din Stânceni
strămutată în judeţul Harghita asemenea celei din Boiu, a celei din Batoş, din Băiţa şi
probabil a fostei biserici din Lunca sau a celor de asemenea dispărute din Papiu Ilarian,
a bisericii vechi din Mădăraş, atestată că a existat în anul 1735, Botez, Cueşd, Toldal,
Sălcud, Murgeşti, Păingeni, Iobăgeni sau a fostei biserici din Roteni. Intensa activitate
constructivă se pare că a continuat după 1760, ultimele trei decenii ale secolului al
XVIII-lea fiind de asemenea larg reprezentate de bisericile înălţate acum la: Adămuş,
Band, Dâmbău, Oroiu, Ţiptelnic, a noii biserici din Săcalu de Pădure, fosta biserică din
Breaza (1777), a noii biserici de lemn din Tg. Mureş (1793), fostele biserici de lemn din
Cucerdea, Şeulia de Mureş ş.a.
Tot pe cuprinsul judeţului Mureş, alte biserici de lemn construite în a doua
jumătate a secolului al XIX-lea numără şi ele foste lăcaşuri ca cele de la Bălăuşeri
(1852), Sântioana (1863), biserica greco-catolică din Sâniacob (1865), Goreni (1866), o
fostă biserică se înălţa la Jacu în anul 1877 sau la Hărângălab în 1882. Ornamentarea
acestor biserici cu pictură murală sau dotarea lor cu icoane va prelungi în decursul
secolului al XIX-lea tradiţiile anterioare. Astfel biserica din Poarta, care pare să fi fost
edificată la începutul secolului al XIX-lea este renovată în 1882 iar pictura murală,
conform inscripţiei de pe reversul iconostasului este executată de-abia la 1900.
II.3. Tehnicile de construcţie
Centrul Transilvaniei se bucură de un mare număr de monumente de

lemn în al căror plan, elevaţie şi tehnici de construcţie sunt păstrate valoroase forme
arhaice ale arhitecturii bisericilor de lemn. Similitudinile între procedele de construcţie
ale bisericilor de lemn şi cele ale arhitecturii locuinţei sunt vizibile nu doar prin aspectul
lor exterior ci şi prin modul de realizare, bazat pe tehnici şi materiale tradiţionale, dar
cu o mai mare atenţie acordată decoraţiei şi evident, cu respectarea spaţiului tripartit din
interiorul edificiului şi al celui de acoperire boltit.
Tehnicile de construcţie a bisericilor de lemn din Centrul Transilvaniei repetă
aceeaşi diversitate şi unitate care se manifestă în restul ţării. În toate cazurile se remarcă
utilizarea suprapunerii cununilor de bârne, în sistem blockbau.
În ce priveşte materialul de construcţie, lemnul, în primul rând cel de stejar şi
uneori cel de brad, este folosit pentru tălpi, pereţi şi structura şarpantei. Deşi în prezent
învelitorile acoperişului sunt din şindrilă sau ţiglă, în ambele cazuri rezultat al
renovărilor recente, sursele istorice ne indică faptul că unele lăcaşuri, asemenea bisericii
,,Sfinţii Arhangheli” din satul Deag mai erau acoperită în anul 1850 cu paie. Totuşi, în
general, aşa cum se păstrau în secolul XX, ele par a fi fost acoperite cu şindrilă.
11
Procedeele de construcţie repetau şi în cazurile bisericilor intrarea pe latura de sud,
faţada intrării evidenţiindu-se prin prispele identice cu cele ale locuinţelor, ori cu prispe
joase, simple, fără parapet (Crăciuneşti, Culpiu) ori cu cele însoţite de un parapet mai
mult sau mai puţin decorat. Diverstatea îmbinărilor, folosite pentru cheotorile cununilor
de bârne, ciopliturile consolelor, sau soluţiile ingenioase de suplimentare a rezistenţei
structurii prin prezenţa unor elemenţi auxiliari de susţinere conferă o excepţională
varietate constructivă monumentelor din această zonă. Lor li se adaugă de asemenea o
mare varietate de soluţii adoptată în elevaţia bisericilor pentru învelitorile interioare care
includ pe lângă pronaosurile tăvănite sau spaţiile acoperite cu foi de boltă, o mare
diversitate a tipurilor de calote, de la formele cele mai arhaice (Fărău, Grindeni,
Cheţani, Deag, Cuci, Maioreşti), la forme mai elaborate incluzând şi tehnica cupolelor
de lemn de influenţă moldovenească (Răstoliţa, Petelea, Săcalu de Pădure, Stânceni).
II.4. Tipologia bisericilor de lemn din Centrul Transilvaniei
Arhitectura bisericilor de lemn din Centrul Transilvaniei oferă cu generozitate,

de la planul elementar, simplu, al casei ţărăneşti, până la pretenţiosul plan treflat sau
triconc, nenumărate variante planimetrice. Unele sunt rezultatul evident al unor
transformări arbitrare impuse de nevoia renovărilor de moment, fără a presupune
exprimarea unei evoluţii specifice în cadrul general al arhitecturii populare româneşti. În
general, însă varietatea este expresia permanentei activităţi de construcţie din această
zonă, şi permite o mai largă apreciere a formelor artistice şi a ariilor geografice în care
s-au materializat cele mai caracteristice manifestatări ale geniului popular. Aspectul
arhitectonic, iar mai apoi întreg patrimoniul bisericilor de lemn din această zonă oferă
nu doar mărturii ale vieţii artistice medievale româneşti, ci tocmai prin varietatea lor,
aduc şi mărturia istorică a intensei comunicări intra şi extracarpatice. Ele sunt produsul
unei arte de veche tradiţie, uneori menţinută în formele autentice, dar şi exponentele
unui spirit deschis care a fost receptiv la înnoirile vremii, fie sub raport tehnic, fie sub
cel al schimbului cultural.
În virtutea acestei realităţi am considerat necesar că prezentarea unei tipologii a
bisericilor de lemn din Centrul Transilvaniei solicită o abordare integrată în ansamblul
arhitecturii populare româneşti. Această prezentare nu se doreşte a fi una exhaustivă, ci
caută să surprindă ceea ce este esenţial în tipologia zonei raportat concret la datele
fundamentale pe care le oferă ansamblul tipologiei bisericilor de lemn româneşti.
Abordarea tipologică a ţinut cont în organizarea şi gruparea bisericilor de
tipologia impusă deja în studiile de specialitate, fiind constituită pe baza aceloraşi
principii în ordonarea tipurilor planimetrice. Astfel am recurs la cele cinci grupe
tipologice de bază în cadrul cărora se pot distinge alte categorii proprii, indicate de noi
ca subgrupe tipologice.
Pentru o mai bună evidenţiere a bisericilor din Centrul Transilvaniei au fost
folosite două culori de fond convenţionale, conform schemei de mai jos.
Tipuri de plan care nu Tipuri de plan existente Tipuri de plan existente

apar în Centrul în Centrul Transilvaniei doar în Centrul
Transilvaniei şi în restul ţării Transilvaniei
În cadrul prezentării de mai jos sunt indicate cu un asterisc bisericile de lemn al căror
plan detaliat se regăseşte ăn Anexa II iar cu două asteriscuri sunt indicate bisericile de
lemn care alături de planul detaliat deţin şi redarea elevaţiilor în Anexa II.
12
Grupa I - biserici cu plan dreptunghiular şi absida altarului poligonală
nedecroşată.
Subgrupa 1.1. - biserici cu plan dreptunghiular şi absida altarului poligonală
nedecroşată diferită de profilul naosului
1. Biserici de plan dreptunghiular şi absida altarului dreptunghiulară
nedecroşată cu trei laturi, cu intrare pe latura de vest: tip extrem de rar atestat în ţară
datorită arhaismului său: biserica „Buna Vestire”, satul Deag* (judeţul Mureş) 1784.
2. Biserici de plan dreptunghiular şi absida altarului dreptunghiulară
nedecroşată cu trei laturi, cu două intrări pe latura de vest şi pe cea de sud prin naos:
biserica „Sfinţii Arhangheli” din satul Deag*, (judeţul Mureş), 1660.
3. Biserici de plan dreptunghiular şi absida altarului poligonală nedecroşată cu
trei laturi, cu intrare pe latura de sud: varianta iniţială a bisericii de lemn „Intrarea în
Biserică a Maicii Domnului” din satul Oroiu (comuna Band, judeţul Mureş), secolul al
XVIII-lea.
4. Biserici cu pridvor pe două laturi – S-E, de plan dreptunghiular şi absida
altarului poligonală nedecroşată cu trei laturi, cu intrare pe latura de sud. Biserica
„Sfinţii Arhangheli” din satul Sânişor (judeţul Mureş) înălţată în cursul secolului al
XVIII-lea.
5. Biserici cu pridvor pe latura de vest, de plan dreptunghiular şi absida
altarului poligonală nedecroşată cu trei laturi, cu intrare pe latura de vest: biserica de
lemn „Adormirea Maicii Domnului” din satul Trei Sate (judeţul Mureş), începutul
secolului al XVIII-lea, biserica de lemn „Sfânta Treime” din satul Logig (comuna
Lunca, judeţul Mureş), 1760-1762.
6. Biserici cu pridvor pe trei laturi – V-S-E, parţial pe latura de est, de plan
dreptunghiular şi absida altarului poligonală nedecroşată cu trei laturi, cu intrare pe
latura de vest: biserica de lemn „Sfântul Nicolae” din satul Lăpuşna** (comuna
Ibăneşti, judeţul Mureş), 1779.
7. Biserici cu pridvor pe două laturi – V-S, de plan dreptunghiular şi absida
altarului poligonală nedecroşată cu cinci laturi, cu intrare pe latura de vest: biserica de
lemn „Sfântul Nicolae” din satul Mura Mare (comuna Gorneşti, judeţul Mureş) secolul
al XVI-lea, strămutată aici în 1817.
8. Biserici cu pridvor pe trei laturi – V-S-E, parţial pe latura de est, de plan
dreptunghiular şi absida altarului poligonală nedecroşată cu cinci laturi, cu intrare pe
latura de vest: biserica de lemn „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril” din satul
Sânmărghita* (comuna Sânpaul, judeţul Mureş) secolul al XVIII-lea, dar planimetria
arhaică permite şi ipoteza unei datări mai vechi, de la sfârşitul secolului al XVII-lea.
9. Biserici de plan dreptunghiular şi absida altarului poligonală nedecroşată
semicirculară, cu intrare pe latura de sud: biserica de lemn din satul Nicoleşti (comuna
Crăciuneşti*, judeţul Mureş), databilă din anul 1846 - ante quem.
10. Biserici cu pridvor pe două laturi – S-E, de plan dreptunghiular şi absida
altarului semicirculară cu trei laturi, nedecroşată, cu intrare pe latura de sud: biserica
„Sfinţii Arhangheli” din satul Luieriu* (comuna Suseni, judeţul Mureş), 1731.
11. Biserici cu pridvor pe latura de sud, de plan dreptunghiular şi absida
altarului poligonală nedecroşată semicirculară, cu intrare pe latura de sud. Biserica de
lemn „Sfinţii Arhangheli” din Dâmbău* (comuna Adămuş, judeţul Mureş), 1762.
nedecroşată în prelungirea pereţilor naosului
12. biserici de plan dreptunghiular şi absida altarului poligonală nedecroşată
cu cinci laturi în prelungirea pereţilor naosului, cu intrare pe latura de sud: în urma
modificărilor, biserica de lemn din satul Oroiu* (comuna Band, judeţul Mureş), secolul
al XVIII-lea.
13
13. biserici cu pridvor pe latura de sud, de plan dreptunghiular şi absida
altarului poligonală nedecroşată cu cinci laturi în prelungirea pereţilor naosului, cu
intrare pe latura de sud. Biserica „Sfinţii Arhangheli” din satul Hărţău (comuna Pănet,
judeţul Mureş) 1753 ante quem.
14. biserici cu pridvor parţial pe latura de sud, de plan dreptunghiular şi absida
intrare pe latura de sud. Biserica „Sfinţii Arhangheli” din satul Petea** (comuna Band
(judeţul Mureş), 1747 ante quem.
15. Biserici cu pridvor parţial pe latura de sud doar în dreptul pronaosului, de
plan dreptunghiular şi absida altarului poligonală nedecroşată cu cinci laturi în
prelungirea pereţilor naosului, cu intrare pe latura de sud: biserica de lemn „Sfinţii
Arhangheli” din satul Copand (comuna Noşlac, judeţul Alba), mijlocul secolului al
XVIII-lea şi în anul 1856 strămutată în actualul sit de pe deal.
16. Biserici cu pridvor parţial pe latura de sud doar în dreptul pronaosului, de
plan dreptunghiular şi absida altarului poligonală nedecroşată cu cinci laturi în
prelungirea pereţilor naosului, cu intrare pe latura de sud şi o fostă intrare pe latura de
nord: biserica „Sfântul Nicolae” din satul Răstoliţa*, (comuna Răstoliţa, judeţul Mureş),
prima jumătate a secolului al XVIII-lea.
17. Biserici cu pridvor pe două laturi – S-E, parţial pe latura de est, de plan
dreptunghiular şi absida altarului poligonală nedecroşată cu cinci laturi în prelungirea
pereţilor naosului, cu intrare pe latura de sud: biserica de lemn „Sfinţii Arhangheli” din
satul Chinciuş, (comuna Adămuş, judeţul Mureş), mijlocul secolului al XVIII-lea.
intrare pe latura de sud. Actualul plan al bisericii de lemn din satul Oroiu* (comuna
Band) prezentat cu forma originară mai sus.
intrare pe latura de vest. Tip care cunoaşte atât în centrul Transilvaniei cât şi în restul
ţării, o mai largă reprezentare. Biserica de lemn „Sfinţii Arhangheli” din satul Beica de
Jos*, (comuna Beica de Jos, judeţul Mureş), 1713; biserica de lemn „Sfinţii Arhangheli”
din satul Sântandrei (comuna Miercurea Nirajului, judeţul Mureş), 1713; biserica de
14
lemn greco-catolică din satul Ilioara* (comuna Gorneşti, judeţul Mureş), sfârşitul
secolului al XVIII-lea, biserica nu a fost menţionată încă în niciunul dintre sudiile de
specialitate; biserica „Sfinţii Arhangheli” din satul Bobohalma*, (oraşul Târnăveni,
judeţul Mureş), 1743; biserica de lemn „Sfinţii Arhangheli” din satul Bernadea (comuna
Bahnea, judeţul Mureş), mijlocul secolului al XVIII-lea; biserica de lemn „Sfinţii
Arhangheli” din satul Troiţa,1775.
20. Biserici de plan dreptunghiular şi absida altarului poligonală nedecroşată
cu cinci laturi în prelungirea pereţilor naosului, cu două intrări pe latura de vest şi pe
cea de sud prin naos: biserica reformată din satul Ilioara (comuna Gorneşti, judeţul
Mureş), 1809.
altarului poligonală nedecroşată cu şase laturi în prelungirea pereţilor naosului şi
muchie pe axul clădirii, „cu muche în frunte”, cu intrare pe latura de vest: biserica
„Sfântul Nicolae” din satul Nadăşa* (comuna Beica de Jos, judeţul Mureş), 1717, şi
adusă aici în anul 1852.
altarului poligonală nedecroşată cu şapte laturi în prelungirea pereţilor naosului, cu
intrare pe latura de vest. Biserica „Sfântul Nicolae” din satul Chiheru de Jos* (comuna
Chiheru de Jos, judeţul Mureş), prima jumătate a secolului al XVIII-lea; biserica
„Sfinţii Arhangheli” din satul Urisiu de Jos* (comuna Chiheru de Jos, judeţul Mureş),
1747; biserica „Sfântul Arhanghel Mihail” din Tg. Mureş*, 1793; biserica „Sfânta
Maria” din satul Band* (comuna Band, judeţul Mureş), sfârşitul secolului al XVIII-lea,
distrusă vara anului 1997.
23. Biserici cu pridvor parţial pe latura de vest, de plan dreptunghiular şi
absida altarului poligonală nedecroşată cu şapte laturi în prelungirea pereţilor
naosului, cu intrare pe latura de vest: biserica „Sfânta Treime” din satul Urisiu de Sus*
(comuna Chiheru de Jos, judeţul Mureş), începutul secolului al XVIII-lea şi lărgită în
1852.
Subgrupa 1.3. – biserici cu plan dreptunghiular cu pronaos absidat la vest cu
trei laturi şi absida altarului poligonală nedecroşată diferită de profilul naosului
24. Biserici cu pridvor pe latura de sud, de plan dreptunghiular cu pronaos
absidat la vest cu trei laturi, cu absida altarului poligonală nedecroşată cu cinci laturi,
şi intrare pe latura de sud: biserica „Sfinţii Arhangheli” satul Petelea* (comuna Petelea,
judeţul Mureş), 1630 strămutată în acest sit în anul 1821.
25. Biserici cu pridvor pe pe două laturi – S-E, parţial pe latura de est, de plan
dreptunghiular cu pronaos absidat la vest cu trei laturi, cu absida altarului poligonală
nedecroşată cu cinci laturi, şi intrare pe latura de sud: biserica „Sfinţii Arhangheli” din
satul Mura Mică* (comuna Gorneşti, judeţul Mureş), 1733.
Grupa a II-a - biserici de plan dreptunghiular şi absida altarului poligonală
decroşată
decroşată în unghi drept (primele două laturi sunt paralele cu axul clădirii)
26. Biserici de plan dreptunghiular şi absida altarului altarului poligonală cu
patru laturi şi muchie pe axul clădirii, „cu muche în frunte”, decroşată în unghi drept,
cu intrare pe latura de sud reprezintă planul originar al bisericii de lemn „Sfinţii
Arhangheli” din satul Cuci* (comuna Cuci, judeţul Mureş), construită probabil la
începutul secolului al XVII-lea şi reconstruită imediat după 1733;
dreptunghiular şi absida altarului poligonală cu patru laturi şi muchie pe axul clădirii,
„cu muche în frunte”, decroşată în unghi drept, cu intrare pe latura de sud: actualul
plan al bisericii „Sfinţii Arhangheli” din satul Cuci* (comuna Cuci, judeţul Mureş) –
începutul secolului al XVII-lea, reconstruită imediat după 1733.
15
altarului poligonală cu patru laturi şi muchie pe axul clădirii, „cu muche în frunte”,
decroşată în unghi drept, cu intrare pe latura de vest: biserica de lemn din Mura Mare
adusă de la Iara de Mureş, circa 1750-1762.
29. Biserici de plan dreptunghiular şi absida altarului poligonală cu cinci laturi,
decroşată în unghi drept, cu intrare pe latura de sud: biserica de lemn „Sfinţii
Arhangheli” din satul Subpădure (comuna Găneşti, judeţul Mureş) considerată că
datează din 1789; este şi planul originar al bisericii de lemn „Sfinţii Arhangheli” din
satul Şilea (comuna Fărău, judeţul Alba), 1664.
altarului poligonală cu cinci laturi, decroşată în unghi drept, cu intrare pe latura de
sud: biserica „Sfinţii Arhangheli” din satul Sânmartinu de Câmpie (comuna Râciu,
judeţul Mureş), secolul al XVII-lea; biserica „Sfinţii Arhangheli” din satul Culpiu*
(comuna Ceuaşu de Câmpie, judeţul Mureş) este extrem de arhaică prin formele ei, dar
16
este datată în anul 1815.
dreptunghiular şi absida altarului poligonală cu cinci laturi, decroşată în unghi drept,
cu intrare pe latura de sud: biserica „Sfinţii Arhangheli” din satul Pănet* (comuna
Pănet, judeţul Mureş), 1637, renovată în 1896.
32. Biserici cu pridvor pe două laturi – S-E, parţial pe latura de est cu profil
oblic, de plan dreptunghiular şi absida altarului poligonală cu cinci laturi, decroşată în
unghi drept, cu intrare pe latura de sud. Biserica „Sfinţii Arhangheli” din satul
Sărmăşel-Gară*, (comuna Sărmaşu, judeţul Mureş), 1692.
decroşată în unghi drept, cu intrare pe latura de vest. Acesta este cel mai frecvent tip
de plan pe tot cuprinsul ţării, numărând zeci de monumente în toate cele trei mari
provincii istorice: biserica de lemn „Arhanghelul Mihail” din satul Subpădure (comuna
Găneşti, judeţul Mureş), mijlocul secolului al XVIII-lea.
vest, plan cu cel mai mare număr de monumente în toată ţara, biserica „Sfântul Nicolae”
din satul Iobăgeni-Valea (comuna Vărgata, judeţul Mureş), 1734, dispărută în 1990;
biserica de lemn „Sfinţii Arhangheli” din satul Noşlac (comuna Noşlac, judeţul Alba),
1783 ante quem; biserica de lemn „Pogorârea Sfântului Duh” din satul Lunca Mureşului
(comuna Lunca Mureşului, judeţul Alba), 1723; biserica de lemn „Sfinţii Apostoli Petru
şi Pavel” din satul Iclănzel (comuna Iclănzel, judeţul Mureş) mijlocul secolului al
XVIII-lea şi biserica de lemn „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril” din satul Bozed
(comuna Râciu, judeţul Mureş) sfârşitul secolului al XVIII-lea.
35. Biserici cu pridvor poligonal cu trei laturi, de plan dreptunghiular şi absida
vest. Biserica de lemn „Buna Vestire” din satul Glodeni* (comuna Glodeni, judeţul
Mureş), a doua jumătate a secolului al XVIII-lea.
36. Biserici cu pridvor parţial pe latura de vest, de plan dreptunghiular şi
absida altarului poligonală cu cinci laturi, decroşată în unghi drept, cu intrare pe
latura de vest: biserica „Sfinţii Arhangheli” din satul Moişa (comuna Glodeni, judeţul
Mureş), secolul al XVIII-lea; biserica de lemn „Sfinţii Arhangheli” din satul Ţiptelnic*
(comuna Band, judeţul Mureş), 1777 ante quem; biserica „Cuvioasa Paraschiva” din
satul Cecălaca (comuna Aţintiş, judeţul Mureş), 1788 ante quem.
vest: biserica „Sfinţii Arhangheli” din satul Sărmaşu, comuna Sărmaşu (judeţul Mureş),
secolul al XVIII-lea.
38. Biserici cu pridvor parţial pe cele două laturi – V-S, de plan dreptunghiular
şi absida altarului poligonală cu cinci laturi, decroşată în unghi drept, cu dublă intrare
intrare pe laturile de sud în dreptul naosului şi la vest: biserica „Sfânta Treime” din
satul Miheşu de Câmpie, (comuna Miheşu de Câmpie, judeţul Mureş), 1801.
decroşată în unghi drept, cu intrare pe latura de nord: biserica delemn „Sfinţii
Arhangheli” din satul Sânbenedic (comuna Fărău, judeţul Alba) este deja refăcută la
1730 şi 1773.
altarului poligonală cu şapte laturi, decroşată în unghi drept, cu intrare pe latura de
vest. Tip planimetric originar al bisericii de lemn „Sfântul Nicolae” din satul Chiheru
de Jos* (comuna Chiheru de Jos, judeţul Mureş) recenta renovare i-a modificat
planimetria.
17
altarului semicirculară, decroşată în unghi drept, cu intrare pe latura de vest: biserica
„Sfinţii Arhangheli” din satul Cerghizel (comuna Ungheni, judeţul Mureş) secolul al
XVIII-lea şi strămutată aici în 1802; biserica „Sfinţii Arhangheli” din satul Abuş
(comuna Mica, judeţul Mureş) 1883 ante quem; biserica greco-catolică „Arhanghelul
Mihail”, din satul Cuştelnic (comuna Găneşti, judeţul Mureş), 1787 ante quem.
Subgrupa 2.2. - biserici de plan dreptunghiular şi absida altarului decroşată în
unghi drept – nu este reprezentată în Centrul Transilvaniei
unghi obtuz
42. Biserici de plan dreptunghiular şi absida altarului poligonală cu trei laturi,
decroşată în unghi obtuz, cu intrare pe latura de sud: biserica „Sfinţii Arhangheli” din
satul Păcureni (comuna Glodeni, judeţul Mureş), sfârşitul secolului al XVII-lea şi
strămutată aici în 1810; biserica „Sfinţii Arhangheli” din satul Cheţani* (comuna
Cheţani, judeţul Mureş), prima jumătate a secolului al XVIII-lea; biserica „Sfântul
Vasile cel Mare” din satul Grindeni* (comuna Cheţani, judeţul Mureş), 1713 ante quem.
altarului poligonală cu trei laturi, decroşată în unghi obtuz, cu intrare pe latura de vest
derivate ale planului de mai sus prin adăugarea târzie a pridvorului: biserica „Sfinţii
Arhangheli” din satul Fărău (comuna Fărău, judeţul Alba) 1761-1762; biserica „Sfinţii
Arhangheli” din satul Şpălnaca (comuna Hopârta, judeţul Alba), mijlocul secolului al
XVIII-lea şi, în acelaşi sat, biserica „Sfântul Gheorghe” datată 1858 ante quem renovată
în 1865.
44. Biserici de plan dreptunghiular şi absida altarului poligonală cu trei laturi,
decroşată în unghi obtuz, cu două intrări pe latura de sud şi pe cea de vest: biserica
„Sfinţii Arhangheli” din satul Găbud (comuna Noşlac, judeţul Mureş), 1776.
decroşată în unghi obtuz, cu intrare pe latura de sud: biserica „Sfinţii Arhangheli” din
satul Turdaş (comuna Hopârta, judeţul Alba), 1770 ante quem.
decroşată în unghi obtuz, cu intrare pe latura de vest. Readucerea bisericii din Iara de
Mureş la Glodeni s-a făcut prin modificarea tipului planimetric originar în privinţa
unghiului obtuz, în loc de unghiul drept, pe care îl are decroşul absidei altarului.
altarului poligonală cu cinci laturi, decroşată în unghi obtuz, cu intrare pe latura de
vest. Biserica „Sfinţii Arhangheli” din satul Poarta* (comuna Fărăgău, judeţul Mureş)
începutul secolului al XIX-lea.
48. Biserici cu pridvor continuu pe patru laturi N-V-S-E, în profil simplu de trei
laturi la est, de plan dreptunghiular şi absida altarului poligonală cu şase laturi şi
muchie pe axul clădirii, „cu muche în frunte”, decroşată în unghi obtuz, cu intrare pe
latura de vest: biserica „Sfântul Teodor Tiron” din satul Băgău (comuna Lopadea Nouă,
judeţul Alba), circa 1733-1756.
unghi obtuz, cu proscomidie şi diaconicon
49. Biserici de plan dreptunghiular şi absida altarului poligonală decroşată cu
patru laturi (primele două în unghi obtuz faţă de axul clădirii) în prelungirea pereţilor
naosului şi unghi în ax, „cu muche în frunte”, cu intrare pe latura de est: biserica
„Sfântul Nicolae” din satul Văleni (comuna Acăţari, judeţul Mureş), 1695-1696.
18
Subgrupa 2.5. – biserici cu plan dreptunghiular cu pronaos absidat cu trei
laturi la vest şi absida altarului decroşată în unghi drept (primele două laturi sunt
paralele cu axul clădirii)
50. Biserici de plan dreptunghiular, cu pronaos absidat la vest cu trei laturi, şi
absida altarului poligonală cu cinci laturi, decroşată în unghi drept, cu intrare pe
latura de sud: biserica ortodoxă „Sfântul Nicolae” din satul Cuştelnic* (comuna
Găneşti, judeţul Mureş), 1751.
51. Biserici cu pridvor pe două laturi V-S, parţial pe latura de vest, de plan
dreptunghiular, cu pronaos absidat la vest cu trei laturi, şi absida altarului poligonală
cu cinci laturi, decroşată în unghi drept, cu intrare pe latura de sud: fosta biserică
„Sfinţii Arhangheli” din satul Lunca (comuna Lunca, judeţul Mureş), prima jumătate a
secolului al XVIII-lea.
52. Biserici cu pridvor pe trei laturi V-S-E, parţial pe latura de vest, de plan
cu cinci laturi, decroşată în unghi drept, cu intrare pe latura de sud: biserica „Sfinţii
Arhangheli” din satul Băiţa (comuna Lunca, judeţul Mureş), 1723.
Subgrupa 2.6. – biserici de plan dreptunghiular cu pronaos absidat cu trei
paralele cu axul clădirii), cu proscomidie şi diaconicon
53. Biserici de plan dreptunghiular, cu pronaos absidat la vest cu trei laturi, şi
absida altarului poligonală cu cinci laturi, decroşată în unghi drept, suplimentată cu
proscomidie şi diaconicon, cu intrare pe latura de sud. Biserica de lemn din Ţigău
(judeţul Bistriţa-Năsăud).
54. Biserici cu pridvor parţial pe latura de sud, de plan dreptunghiular, cu
pronaos absidat la vest cu trei laturi, şi absida altarului poligonală cu cinci laturi,
decroşată în unghi drept, suplimentată cu proscomidie şi diaconicon, cu intrare pe
latura de sud: biserica „Sfinţii Petru şi Pavel” din satul Maioreşti* (comuna Ruşii
Munţi, judeţul Mureş), strămutată la Techirghiol, judeţul Constanţa, mijlocului de secol
XVIII; biserica „Înălţarea Domnului” din satul Săcalu de Pădure* (comuna
Brâncoveneşti, judeţul Mureş), 1809.
Subgrupa 2.8. – biserici de plan dreptunghiular, cu pronaos absidat cu două
paralele cu axul clădirii), cu proscomidie şi diaconicon. Nu se regăseşte în aria de
cercetare.
Subgrupa 2.7. – biserici de plan dreptunghiular cu pronaos absidat cu trei
laturi la vest şi absida altarului decroşată în unghi obtuz
55. Biserici cu pridvor pe trei laturi V-S+E, parţial pe latura de est, de plan
cu cinci laturi, decroşată în unghi obtuz, cu intrare pe latura de sud: biserica „Sfântul
Ioan Botezătorul” din satul Porumbeni* (comuna Ceuaşu de Câmpie, judeţul Mureş)
sfârşitul secolului al XVI-lea, modificată între anii 1744-1749.
Subgrupa 2.9. – biserici de plan dreptunghiular cu naosul poligonal cu trei
laturi spre est şi absida altarului decroşată drept (primele două laturi sunt paralele cu
axul clădirii)
56. Biserici cu pridvor pe latura de vest, de plan dreptunghiular cu naosul
poligonal cu trei laturi spre est şi absida altarului poligonală cu cinci laturi, decroşată
drept, cu intrare pe latura de vest: biserica de lemn din satul Mădărăşeni (comuna
Iclănzel judeţul Mureş) este probabil un unicat, sfârşitul secolului al XVIII-lea sau
începutul celui de-al XIX-lea veac.
Grupa a III-a – biserici cu plan rectangular, cu cele trei încăperi rituale
decroşate în scară de la vest spre est. Nu există nicxi un caz în Transilvania şi pare a
fi tipică zonei Munteniei.
19
Grupa a IV-a – biserici cu plan rectangular « în cruce ». Nu există nicxi un caz în
Transilvania.
Grupa a V-a – biserici cu plan trilob sau treflat
Subgrupa 5.2.2. - biserici de plan treflat cu absida altarului decroşată în unghi drept
(primele două laturi sunt paralele cu axul clădirii), suplimentată cu proscomidie şi
diaconicon
57. Biserici cu plan de tip treflat, cu absida altarului poligonală cu cinci laturi,
decroşată în unghi drept, cu proscomidie şi diaconicon, şi absidele laterale poligonale
cu cinci laturi, decroşate în unghi drept, cu intrare pe latura de sud prin naos: planul
iniţial al bisericii „Sfinţii Arhangheli” din Reghin (judeţul Mureş), 1747 ante quem.
58. Biserici cu pridvor pe latura de vest, cu plan de tip treflat, cu absida altarului
poligonală cu cinci laturi, decroşată în unghi drept, cu proscomidie şi diaconicon, şi
absidele laterale poligonale cu cinci laturi, decroşate în unghi drept, cu intrare pe
latura de vest: planul actual al bisericii „Sfinţii Arhangheli” din Reghin** (judeţul
Mureş). Biserica pare a fi ajuns la forma actuală în urma unor restaurări mai vechi şi
mai noi. Prima pare să fi prilejuit crearea tâmplei din interior, în 1760.
Subgrupa 5.2.6. – biserici de plan treflat cu pronaos absidat cu trei laturi la

vest şi absida altarului decroşată în unghi drept (primele două laturi sunt paralele cu
axul clădirii), cu proscomidie şi diaconicon
59. Biserici cu pridvor parţial pe latura de sud, cu plan de tip treflat, cu
pronaosul absidat cu trei laturi la vest, cu absida altarului poligonală cu cinci laturi,
decroşată în unghi drept, cu proscomidie şi diaconicon, şi absidele laterale poligonale
cu cinci laturi, decroşate în unghi drept, cu intrare pe latura de sud: biserica „Sfântul
Prooroc Ilie” oraşul Topliţa* (judeţul Harghita) înălţată în 1845 la Stânceni şi
strămutată de aici în 1910 la Topliţa.
II.5. Ornamentica bisericilor de lemn din Centrul Transilvaniei
Plastica arhitecturală şi decoraţia bisericilor de lemn cunoaşte multiple ilustrări

şi în cazul bisericilor de lemn din Centrul Transilvaniei. O primă caracteristică este dată
de faptul că ornamentica faţadelor este prezentă în primul rând la bisericile de mai mare
vechime. Pe lângă plastica arhitecturală provocată de concepţia generală a edificiului,
de exemplu prezenţa prispelor cu stâlpi sculptaţi, bisericile de lemn din această zonă,
oferă obişnuitele cadre ornamentale ale ferestrelor şi uşilor, sau mai rar chiar sculptură
decorativă pe suprafaţa grinzilor sau a montanţilor. Am semnalat deja faptul că
sculptura nu a fost unica tehnică utilizată pentru decorul exterior al bisericilor, pictura
fiind şi ea prezentă ca element de decor exterior la biserica de lemn ortodoxă „Sfinţii
Arhangheli din satul Deag (oraşul Iernut, judeţul Mureş). Un alt exemplu este cel al
bisericii de lemn din Luieriu (comuna Suseni, judeţul Mureş), unde pare să fi fost redată
20
o friză a sfinţilor, probabil sfinţii apostoli, şi la biserica de lemn din Săcalu de Pădure
(comuna Brâncoveneşti, judeţul Mureş) unde fragmentele pictate, în detaliu
neidentificabile din punct de vedere compoziţional, indică o posibilă compunere
tripartită. Aceste decoraţii de pictură murală exterioară mai pot fi observate şi astăzi pe
laturile de sud ale pridvoarelor de la ambele biserici.
Decoraţia sculptată este cea care este folosită în mod uzual, alături de motivele
general cunoscute ale ornamenticii populare româneşti intervenind şi unele care pot fi
admirate mai rar. În primul caz este vorba de ornamentica simbolică cu motive
geometrice, căreia de multe ori i se asociază motivul tradiţional, extrem de arhaic al
frânghiei. Doar cu titlul de excepţie însă ancadramentul portalului sau al ferestrelor
capătă un profil decorativ propriu-zis. Astfel, se pare că doar la două biserici de lemn
din judeţul Mureş există ancadramente care nu mai respectă forma rectangulară ci sunt
decupate circular, probabil în virtutea simbolisticii nimburilor sfinţilor, sau al unei
simbolistici solare. Cele două biserici sunt biserica de lemn ortodoxă „Sfântul Nicolae”
din Cuştelnic (comuna Găneşti) şi biserica de lemn „Sfântul Nicolae” din satul Lăpuşna
(comuna Ibăneşti). În ambele cazuri, şi la Cuştelnic şi la Lăpuşna acest ancadrament
original decupat este însoţit de motivele sculptate ale rozetei solare şi de motivul
frânghiei, ultimul mai rar folosit în această zonă ca brâu median al faţadei deoarece s-a
păstrat doar la biserica din Maioreşti.
Un alt motiv decorativ valoros prin raritatea lui, întâlnit sporadic în ornamentica
populară românească şi extrem de valoros prin trimiterile sale simbolice, este cel al
şarpelui sau dragonului care se regăseşte, trebuie să o subliniem, doar la două biserici de
influenţă moldovenească: biserica de lemn din Reghin şi biserica de lemn din Săcalu de
Pădure. La Reghin motivul dragonului apare atât pe ancadramentul fostei intrări de pe
latura de sud cât şi la ancadramentele ferestrelor de la absida altarului de pe laturile de
est şi de sud. La Săcalu de Pădure, cu acelaşi aspect al şerpilor sau dragonilor încoronaţi
ca la Reghin, acest motiv este sculptat în relief fin, asociat cu motivul arborelui sacru,
doar pe pilonii largi ai pridvorului.
Motive decorative care înfrumuseţează cu generozitate ancadramentele de la
intrările bisericilor de lemn se regăsesc şi la biserica de lemn din Şilea (comuna Fărău,
judeţul Alba), din Pănet, Petea, Răstoliţa, Sărmăşel-Gară, Oroiu, la bisericile strămutate
din Luieriu şi Maioreşti. Rozetei şi frânghiei li se asociază de obicei motivele
cruciforme şi cele „în dinţi de lup” sau motive florale (Oroiu). Acelaşi limbaj
ornamental, este folosit uneori la ancadramentul ferestrelor unde o altă decoraţie mai
poate fi cea creată de elemente decorative din fier.
Capitolul III Pictura vechilor biserici de lemn din Centrul

Transilvaniei
Pictura existentă în zona Centrului Transilvaniei se înscrie stilistic într-o arie
mai largă a şcolilor transilvănene cu cele mai puternice legături, prin stabilitate şi
intensitate, în şcolile de la Răşinari, Lancrăm, Laz, Alba şi mai ales Feisa. Alături de
acestea, influenţe directe mai îndepărtate, din zona Ţării Româneşti, a Moldovei, a
Transilvaniei de nord sau chiar ale unor şcoli ruseşti s-au putut produce mai ales prin
venirea unor pictori iconari în zonă, asemeni lui Grigorie din Colomeea, Popa Ionaşcu
din Făgăraş, David de la Curtea de Argeş, Matei Voileanu, Irimie Săvăstreanul şi Stan
Munteanul, Vasilaşcu zugrav din Ţara Moldovei sau circulaţia sporadică a unor icoane
ruseşti.
Ca extensie în timp, deşi cele mai vechi icoane, de şcoală moldovenească, cele
de la biserica de lemn „Sfântul Nicolae” din Urisiul de Jos datează din 1539, a trebuit să
avem în vedere excepţia pe care ele o constituie, deoarece vestigiile unei picturii locale
21
nu se manifestă major mai devreme de a doua jumătate a secolului al XVII-lea. Astfel,
un adevărat curent evolutiv în lanţ a creat activitatea Zugravului Iacov, care aparţinea ca
formaţie şcolii postbrâncoveneşti din Răşinari, activitate care a dus la crearea în zona
Centrului Transilvaniei a şcolii de la Feisa, şcoala cu zugravii cei mai activi pe acest
segment al Văii Mureşului şi Valea Târnavelor în întreg secolul al XVIII-lea şi
începutul celui următor. Această emulaţie nu a întârziat să provoace la rândul ei apariţia
prin filiaţie a unui nou centru de pictură, chiar dacă nu de aceeaşi anvergură, şcoala de
la Iernuţeni (lângă Reghin) iniţiată de Popa Sandu (Alexandru) Popovici, în perioada
cuprinsă de la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea.
În ceea ce priveşte vestigiile de pictură, ele pot fi încă regăsite in situ, în
lăcaşurile de lemn care s-au păstrat în condiţii mai bune, dar în nenumărate cazuri
inventarul artistic mobil (icoane, obiecte de cult) au fost transferate edificiilor de zid
care au înlocuit mai vechile biserici de lemn, sau în cazul unor distrugeri întâmplătoare
sau provocate a bisericii de origine, icoanele salvate au fost transferate în centrul
ecleziastic administrativ cel mai apropiat, aşa cum este cazul cu colecţia de icoane şi
carte veche adăpostită de Protopopiatul Bisericii Ortodoxe Române Tg. Mureş. Pe de
altă parte şi în această parte a ţării a fost cunoscut fenomenul strămutării bisericilor de
lemn din situl original în teritorii mai mult sau mai puţin îndepărtate. Strămutarea
lăcaşelor a implicat lărgirea cercetării în noile locuri de fiinţare a fostelor lăcaşe din
Centrul Transilvaniei pentru a putea integra corect toate elementele care au format un
complex cultural şi artistic în timpul istoric de referinţă.
Pe de altă parte, pe lângă pictura pe lemn sau pe pânză, icoana pe sticlă nu a
întârziat să apară şi să circule cu mare frecvenţă. Dintre toate, însă, acest gen este cel
mai greu identificabil (ca loc de origine) şi databil din motivele în general cunoscute,
implicate de lipsa conştiinţei de autor la nenumăraţii iconari populari. Ceea ce este
demn de remarcat este însă faptul că meşteri iconari profesionişti au abordat genul cu
dezinvoltură şi şcoala de la Iernuţeni a devenit un centru şi pentru acest gen, alături de
celelalte centre transilvănene active în aceeaşi vreme.
Cartea bisericească, prin numărul relativ mare de exemplare achiziţionate şi
păstrate, a constituit o altă prezenţă artistică de care nu putem face abstracţie, deoarece
unii pictori au abordat forme de limbaj plastic care au fost marcate de grafismul specific
ilustraţiilor artei tiparului sau de înnoirile stilistice introduse pe această cale.
Deoarece doar cu rare excepţii parte din aceste lucrări de pictură au fost
prezentate în publicaţii, Volumul al II-lea al Tezei de doctorat, care constituie Anexa II,
conţine în 154 de planşe releveele bisericilor şi desfăşurarea programelor iconografice
cu datele lor complete, inclusiv datarea şi atribuirile care s-au impus în cadrul cercetării.
Studiul îşi propune şi o catalogare completă a tuturor icoanelor aflate în acest areal, în
Volumul al III-lea al Tezei de doctorat, printr-un Catalog care ordonează lucrările din
cuprinsul lui în mod cronologic, dar are în vedere nu numai prezentarea datelor tehnice
ci şi problema atribuirilor sau a datărilor relative permise de tehnica de execuţie şi
analogiile stilistice. Acest catalog constituie Anexa III şi cuprinde în 209 planşe un
patrimoniu de 781 de obiecte de artă dintre care 721 de icoane, şi anume 630 icoane pe
lemn şi 91 icoane pe sticlă. Datorită înrudirilor pe care le au cu execuţia icoanelor
catalogul mai include 26 porţi împărăteşti, şase iconostase, zece uşi diaconiceşti pictate,
un crucifix pictat, opt molene, un epitaf ţesut, o strană pictată cu compoziţii tipice
icoanelor şi opt pagini ale caietului de schiţe ale zugravului Ştenţel Condrat. Realizarea
celor două anexe de mai sus, făcută pe baza materialului documentar obţinut in situ, a
permis în analiza oferită în acest capitol al lucrării o tratare comparativă, extrem de
necesară, prin specificul situaţiei, respectiv a numărului mare de lucrări nesemnate sau
nesemnate şi nedatate, care solicită acordarea unei mai mari importanţe problemei
atribuirii corecte, pe autori sau posibili discipoli, a cât mai multor opere rămase până în
prezent la stadiul „autor anonim” sau „neidentificat” sau, într-un caz mai fericit,
22
beneficiază de o atribuire relativă, deoarece, în general, atribuirea indicată nu a fost
explicit argumentată.
Într-o prezentare generală, pe un eşantion reprezentativ, care are în vedere în
selecţia lui şi posibilităţile oferite de starea de conservare a icoanei sau a picturii murale,
putem remarca, cu ajutorul caracteristicilor de bază ale tehnicilor de execuţie preferate
de artiştii vremii, diverse etape ale evoluţiei picturii din Centrul Transilvaniei. O primă
diferenţiere care se remarcă este menţinerea tehnicii tradiţionale a picturii în tempera
(mai ales pe suport de lemn) până la finele secolului al XVIII-lea şi poate primele două-
trei decenii ale celui următor. Dar acest fenomen nu este exclusiv, deoarece lui i s-a
suprapus de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, abordarea tehnicii în ulei care a fost
preferată şi se pare că a predominat în arta zugravilor deja de la mijlocul secolului al
XIX-lea. O altă tehnică, probabil prezentă deja din secolul al XVIII-lea, este cea a
icoanei pe sticlă. În ce priveşte acest gen, iniţial de factură populară, lipsa surselor
documentare la adresa lor, lipsa indiciilor cronologice sau al celor de autor, anonimatul
binecunoscut al meşterilor populari ne împiedică să dăm referiri mai exacte, sau să ne
putem pronunţa concret asupra existenţei autorilor icoanei pe sticlă în satele Centrului
Transilvaniei în acest secol.
Evoluţia picturii româneşti în Centrul Transilvaniei, de la sfârşitul secolului al
XVII-lea pănă în primul deceniu al secolului XX, ridică de nenumărate ori problema
modului de percepţie a zugravilor, de departajare corectă a zugravilor de şcoală faţă de
cei care se reduc la o formaţie simplistă, populară. Lumea Centrului Transilvaniei nu
beneficia la începutul acestei perioade de prezenţa unor şcoli de zugrăvie de tradiţie, iar
înfiinţarea unor centre noi, nu a anulat în întregime efectele acestei izolări iniţiale.
Perindarea unor artişti formaţi în centrele brâncoveneşti de la sud de Carpaţi,
împământenirea unora dintre ei în Transilvania, a produs un suflu nou, o legătură solidă
între artiştii de dincolo şi de dincoace de munţi, dar deşi atenuat, fenomenul creaţiei de
şcoală provincială care se îndepărtează lent de la rigorile stilistice specifice şcolilor de
centru cultural, s-a menţinut. Prin natura împrejurărilor, tinerii formaţi sub înrâurirea
directă a artiştilor imigranţi sau a zugravilor de şcoală autohtoni, cunoscători doar ai
artei acestora şi a confraţilor transilvăneni de mai modestă valoare, preluau ca matrice
stilistică de bază formele plastice promovate de educatorii lor, forme care nu epuizau la
nici unul dintre zugravii educatori mediul cultural oferit de un centru tradiţional de
zugrăvie şi, fără vină, sărăceau inevitabil cunoştinţele şi formaţia discipolilor. Foarte
mulţi artişti ai vremii, asemeni lui Toader Popovici, zugrav reliefat ca un exemplu tipic
în cadrul acestui fenomen, pe parcursul vieţii lor evoluează sub raportul posibilităţilor
artistice, arta lor situându-se la o adevărată frontieră formală zugrav cult-meşter
popular. Din această cauză, clasificarea artiştilor în aceste două categorii se dovedeşte a
fi extrem de anevoioasă. Un aspect demn de remarcat este însă faptul că operele
zugravilor de şcoală nu lipsesc, perindarea lor în Centrul Transilvaniei lăsând în urmă
exemplare care ar putea înnobila colecţiile oricărui muzeu de artă. În prezentarea
generală făcută influenţelor exercitate din exteriorul stilului bizantin, ba prin
intermediul convieţuirii efective, implicite cu formele arhitecturale ale barocului
transilvan aflate în imediata vecinătate, alternându-şi permanent plastica cu plastica
edificiilor de cult româneşti, ba prin intermediul circulaţiei de carte bisericească, extrem
de receptivă şi rapidă în înnoiri, un exemplu inedit, în raport cu stadiul cunoştinţelor
noastre, îl oferă unele icoane create de Ioan Grigorovici Ranite, fiul lui Grigore Ranite,
zugrav de şcoală. El se dovedeşte a fi activ la Daneş (judeţul Mureş) în anii 1771-1772,
unde o Poartă Împărătească şi două perechi de icoane împărăteşti, datate şi semnate îl
atestă cu certitudine, deşi, conform cunoştinţelor noastre de până acum, activitatea lui,
sau a tatălui lui în această zonă nu a fost menţionată în nici unul din studiile editate până
în prezent. Între diversele tendinţe artistice care i-au determinat pe zugravi să preia un
element sau altul din stilul barocului clasic, doar în cazul lui, pe fondul unui exemplar
23
stil postbrâncovenesc, în icoanele de la Daneş, se disting unele caracteristici baroce
întru totul străine confraţilor săi.
O altă diferenţă majoră constă în raportul numeric al operelor pe perioade de
timp. Deoarece icoanele din secolele XVII şi, în extrema cealaltă secolul XX, nu
acoperă decât câte unul, două decenii, ponderea cade pe secolele XVIII-XIX. Secolul al
XVIII-lea este cel mai bine reprezentat în raport cu secolul XIX dar primatul îl are
probabil nu dintr-un dezinteres care s-ar fi manifestat ulterior faţă de arta bisericească,
ci tocmai datorită acoperirii nevoii de icoane din biserici, asigurării decoraţiei murale
pictate pe parcursul secolului al XVIII-lea, care, odată executată, nu mai avea nevoie să
fie repetată. La începutul secolului al XIX-lea, o mulţime de lăcaşuri de lemn fiind deja
păstrătoare al unui inventar artistic mai mult sau mai puţin bogat, cerinţa din secolul al
XIX-lea scădea implicit. Şi chiar în cadrul acestui secol, o activitate mai intensă se pare
că a avut loc în primele şase decenii, a doua jumătate a secolului neoferind decât un
inventar extrem se sărac. La toate acestea se mai adaugă şi faptul că în secolul al XIX-
lea creşte în mediul rural preferinţa pentru construirea bisericilor de zid, şi tocmai în a
doua parte a secolului numărul acestora se înmulţeşte. Prin urmare acest decalaj
cantitativ între cele două secole priveşte numai inventarul bisericilor de lemn şi nu
exprimă cantitativ realitatea activităţii zugravilor în întregimea operei lor. Dacă în cazul
arhitecturii tema cercetării noastre însumează toate aspectele cerute de analiză, în cazul
picturii, abundenţa materialului documentar a impus o tratare preferenţială în funcţie de
valoarea operelor şi importanţa deşinută de anumiţi zugravi din această zonă.
Prezentarea picturii murale se regăseşte în Anexa II, prin prezentarea completă a
programelor iconografice pentru 32 de biserici de lemn care posedă pictură murală,
însoţite de indicarea autorului şi datei de execuţie atestate de inscripţii, iar acolo unde
aceste date lipsesc de atribuirile şi datările relative permise de studiul comparativ.
Exemple de realizare a materialului documentar cuprins în

Anexa II şi Anexa III
Exemplu de redare a planurilor în cadrul Anexei II.
24
Exemplu de redare a structurii iconostaselor în cadrul Anexei II.
Exemplu de redare a programului iconografic din absida altarului în cadrul Anexei II.
25
Exemplu de redare a programului iconografic din naos în cadrul Anexei II.
Exemplu de redare a programului iconografic din naos în cadrul Anexei II.
26
Exemplu de reproducere şi prezentare a icoanelor în cadrul Catalogului din Anexa III.
27
Bibliografie sumară
1. * * * - Arta populară românească, Academia Republicii Socialiste România, Institutul de

Istoria Artei, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1969.
2. * * * – Istoria artelor plastice în România, volumul I, redactată de un colectiv de autori sub
îngrijirea acad. prof. George Oprescu, Prefaţă acad. prof. George Oprescu, Editura Meridiane,
Bucureşti, 1968, 458 p.
3. * * * – Istoria artelor plastice în România, volumul II, redactat de un colectiv de autori al
Institutului de Istoria Artei al Academiei de Ştiinţe Social-Politice al Republicii Socialiste
România, Editura Meridiane, Bucureşti, 1970, 301 p.
4. * * * - Reghinul cultural. Studii şi articole, VII, Editat de Primăria Municipiului Reghin şi
Biblioteca Municipală „Petru Maior” Reghin, 2004, 376 p.
5. * * * - Siematismului veneratului Cleru alu archidiecesei metropolitane greco-catolice a
Alba-Iuliei şi Făgăraşului pre anulu 1871, Blasiu, cu Tipariulu Seminariului Archidiecesanu,
325 p.
6. * * * - Şematismul Veneratuluĭ Cler al Archidieceseĭ Metropolitane Greco-Catolice
Române de Alba Iulia şi Făgăraş pre Anul Domnuluĭ 1900 de la Sânta Unire, 200, Blaş,
Tipografia Seminariuluĭ Archidiecesan, 804 p.
7. BABOŞ, Alexandru Dumitru – Three Centuries of Carpentering Churches. A chronological
approach to the sacred wooden architecture of Maramureş, Department of Architectural
History, School of Architecture, Lund University, Sweden, 2000, 211 p.
8. BOSOANCĂ, Traian – Tipologia formelor de plan ale bisericilor de lemn din judeţul
Mureş, I, în ,,MARISIA, XIII-XIV, Studii şi materiale de arheologie, istorie şi etnografie”,
editată de Complexul Muzeal Judeţean Mureş, Târgu Mureş, 1984, pag. 396-410.
9. BRATILOVEANU, Gheorghe, SPÂNU, Mihai - Monumente de arhitectură în lemn din
ţinutul Sucevei, Editura Meridiane, Bucureşti, 1985, 132 p.
10. BRĂTULESCU, Victor – Biserici din Maramureş, în ,,Buletinul Comisiunii monumentelor
istorice”, anul XXXIV – 1941, fasc. 107-110, Monitorul Oficial şi Imprimeriile Statului,
Imprimeria Naţională, Bucureşti, 1941, 165 p.
11. CHERCIU, Ion – Bisericile din Ţara Vrancei – factor de identitate culturală, Editura
Enciclopedică, Bucureşti, 2003, 159 p.
12. CHIRIAC, Aurel – Pictura bisericilor de lemn româneşti din Bihor în secolele al XVIII-lea
şi al XIX-lea, Editura Muzeului Ţării Crişurilor, Oradea, 1999, 167 p., 92 de ilustraţii + desene,
+ hărţi.
13. CREŢEANU, Radu – Bisericile de lemn din Muntenia, Editura Meridiane, Bucureşti, 1968, 47
p. + 40 de ilustraţii + 1 hartă.
14. CRISTACHE-PANAIT, Ioana – Arhitectura de lemn din Transilvania, I. Judeţele Alba,
Mureş şi Harghita, Editura Museion, Bucureşti, 1992, 206 p. şi 63 ilustraţii.
15. IDEM – Bisericile de lemn de pe Valea Almaşului, în ,,Monumente istorice şi de artă. Studii
şi lucrări de restaurare”, editat de Comitetul de Stat pentru Construcţii, Arhitectură şi
Sistematizare, Direcţia Monumentelor Istorice, Bucureşti, 1969, pag. 131-145.
16. IDEM – Biserici de lemn, monumente istorice din Episcopia Alba Iuliei, mărturii de
continuitate şi creaţie românească. Judeţele Alba, Mureş, Harghita, Editura Episcopiei
Ortodoxe Române a Alba Iuliei, Alba Iulia, 1987, 386 p. şi LXIV planşe.
17. IDEM – Locul monumentelor de cult din lemn ale judeţului Mureş în ansamblul
arhitecturii populare româneşti, în ,,Monumente istorice şi de artă”, 2, 1981.
18. IDEM – Rolul zugravilor de la sud de Carpaţi în dezvoltarea picturii româneşti din
Transilvania, în Studii şi Cercetări de Istoria Artei, tom 31, 1984, p. 66-87.
19. IDEM – Un monument transilvan în Dobrogea, în Studii şi Cercetări de Istoria Artei, tom 32,
1985, p. 78-87.
20. IDEM, arh. DIMITRIU, Florica – Bisericile de lemn ale Banatului, Extras din rev. „Mitropolia
Banatului”, XXI (1971), nr. 10-12, p. 550-564., Timişoara, 1971, 20 p.+ 19 reproduceri + 1
planşă.
21. CURINSCHI-VORONA, Gheorghe – Istoria arhitecturii în România, Editura Tehnică,
Bucureşti, 1981, 403 p. şi 243 ilustraţii.
22. DIONISIE din Furna – Erminia picturii bizantine, Tipărită cu binecuvântarea IPS Nicolae
Mitropolitul Banatului, Editura Sophia, Bucureşti, 2000, 343 p. + desene + planşe.
23. DOBJANSCHI, Ana – Icoane transilvănene în colecţia Muzeului Naţional de Artă al
României, în Artă, istorie, cultură – studii în onoarea lui Marius Porumb, Editura Nereamia-
Napocae, Cluj-napoca, 2003, p. 233-238.
28
24. IDEM – Iconari transilvăneni din secolul al XVIII-lea, în Revista muzeelor şi monumentelor,
anul XII, Nr. 3, Editată de Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste, 1975, Bucureşti, pag. 64-67.
25. DOBJANSCHI, Ana; GEORGESCU, Maria – Icoane din Târgovişte: Secolele XVI-XIX.
Icônes de Târgovişte: XVIe – XIXe siècles. Icons of Târgovişte. The XVIth – XIXth
centuries, Centrul pentru Conservarea şi Valorificarea Tradiţiei şi Creaţiei Populare Dâmboviţa,
Editura Daim, Bucureşti, 1998, 166 p.
26. DRĂGUŢ, Vasile – Arta românească, volumul I, Preistorie, Antichitate, Ev Mediu,
Renaştere, Baroc, Editura Meridiane, Bucureşti, 1982, 518 p.
27. IDEM – Pictura murală din Transilvania (secolele XIV-XVI), Bucureşti, 1970, 115 p. şi 67
ilustraţii.
28. IDEM – Picturi murale exterioare în Transilvania medievală în ,,Studii şi cercetări de istoria
artei”, seria Arta plastică, tom 12, nr. 1, 1965.
29. DRĂGUŢ, Vasile; SĂNDULESCU, Nicolae – Arta brâncovenească, text de Vasile Drăguţ,
fotografii de Nicolae Săndulescu, Editura Meridiane, Bucureşti, 1971, 138 ilustraţii, 31 p.
30. EFREMOV, Alexandru – Icoane româneşti, Editura Meridiane, Bucureşti, 2002, 255 p.
31. ENĂCHESCU, Maria Elena - Bref aperçu sur les églises du Maramureş, în „Revue
Roumaine d'histoire de l'art”, Tome 4, Editions de l'Académie de la République Socialiste de
Roumanie, Tirage a part, Bucarest, 1967, p. 103-111.
32. GODEA, Ioan – Biserici de lemn din România (nord-vestul Transilvaniei), Editura
Meridiane, 1996, 203 p.
33. GODEA, Ioan, dr.; CRISTACHE-PANAIT, Ioana, dr. - Monumente istorice bisericeşti din
eparhia Oradiei. Judeţele Bihor, Sălaj şi Satu-Mare. Bisericile de lemn, Prefaţă de prea
sfinţia Sa dr. Vasile Coman, episcopul Oradiei, Studiu introductiv: prof. univ. dr. Vasile Drăguţ,
Editura Episcopiei Ortodoxe Române a Oradiei, Oradea, 1978, 528 p. + hărţi + desene +
ilustraţii.
34. GRECEANU, Eugenia - Tipologia bisericilor de lemn din zona centrală a Transilvaniei.
Privire de ansamblu în urma inventarierii din 1962-1965, în ,,Monumente istorice şi de artă.
Studii şi lucrări de restaurare”, editat de Comitetul de Stat pentru Construcţii, Arhitectură şi
sistematizare, Direcţia monumentelor istorice, Bucureşti, 1969, pag. 27-69.
35. HĂRDĂLĂU, G. M.- Zugravii din secolul al XVIII-lea şi al XIX-lea în judeţul Alba, în
A/Apulum, Acta Musei Apulensis, Alba Iulia, XIX, 1981, pag. 395-413.
36. IONESCU, Grigore – Arhitectura pe teritoriul României de-a lungul veacurilor, Editura
Academiei Republicii socialiste România, Bucureşti, 1982, 711 p.
37. IDEM – Arhitectura populară în România, Bucureşti, 1971.
38. IDEM, profesor universitar emerit, dr. doc. arhitect – Arhitectura românească. Tipologii,
creaţii, creatori, Editura Tehnică, Bucureşti, 1986, 169 p. + 120 de imagini (desene şi ilustraţii).
39. LITERAT, Valeriu – Biserici vechi româneşti din Ţara Oltului, Postfaţă, ediţie îngrijită şi
indice de Nicolae Sabău, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1996, 278 p. + 1 hartă, 139 ilustraţii.
40. MAN, Ioan Eugen – Biserici de lemn din judeţul Mureş monumente de artă populară
românească, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2005, 551 p.
41. METEŞ, Ştefan - Zugravii bisericilor româneşti din Ardeal, Banat şi Maramureş în veacul
al XV- XIX-lea în Ştefan Meteş, Zugravii bisericilor române, în Anuarul Comisiunii
Monumentelor Istorice, Secţiunea pentru Transilvania, Cluj, 1926-1928, p.104-141.
42. NICOLESCU, Corina – Icoane vechi româneşti, Ediţia a III-a, Editura Meridiane, Bucureşti,
1976, 37 p. + 79 de ilustraţii.
43. IDEM – Din arhitectura lemnului în România, Editura Tehnică, Bucureşti, 1978, 178 p.
44. PÂRVULESCU; Dorina Sabina – Pictura bisericilor de lemn din Banat, Editura Mirton,
Timişoara, 2003, 62 p.
45. IDEM – Pictura bisericilor ortodoxe din Banat între secolul al XVII-lea şi deceniul trei al
secolului al XIX-lea, Editura Excelsior art, Timişoara, 2003, 211 p.
46. PETRANU, Coriolan, dr., profesor de istoria artelor la Universitatea din Cluj, inspector onorific
al muzeelor - Monumentele istorice ale judeţului Bihor.I. Bisericile de lemn. The Wooden
Churches in the county of Bihor (Romania). Cu 124 table ilustrate, Tiparul Tipografiei Kraft
& Drotleff S. A., Sibiiu, 1931, 68 p.
47. PETRESCU, Paul – Unitatea de concepţie constructivă şi decorativă a bisericilor de lemn
româneşti, în ,,Studii şi cercetări de Istoria Artei”, 1967, nr. 1, pag. 23-40.
48. PLOIEŞTEANU, Grigore, DUŞA, Traian – O pagină de istorie, biserica de lemn din Tîrgu
Mureş, Editată de Comitetul pentru Cultură şi Artă al Municipiului Tîrgu Mureş, Tîrgu Mureş,
1969, 49 p.
49. POPA, Atanasie - Biserica de lemn din Chiraleş, în Anuarul Muzeului Etnografic al
Transilvaniei, 1962-1964, Cluj, pag. 421-433.
50. IDEM - Biserica de lemn din Reghin, în Acta Musei Napocensis, Cluj-Napoca, XIV, 1977, p.
405-409.
29
51. IDEM – Biserici de lemn din Ardeal, în Anuarul Comisiunii monumentelor istorice secţia
pentru Transilvania, 1932-1938, Cluj, pag. 57-154.
52. POP-BRATU, Anca – Pictura murală din Maramureş. Meşteri zugravi şi interferenţe
stilistice, Cuvânt înainte Vasile Drăguţ, Editura Meridiane, Bucureşti, 1982, 134 p, 93 de
ilustraţii + desene.
53. POPESCU, Ion Apostol – Arta icoanelor pe sticlă de la Nicula, cu un cuvînt înainte de A. E.
Baconski, Editura Tineretului, Bucureşti, 1969, 141 p.
54. PORUMB, Marius – Contribuţii la cunoaşterea unor zugravi din veacul al XVIII-lea din
Transilvania, în Acta Musei Napocensis, VIII, editat de Consiliul Culturii şi Educaţiei
Socialiste, Muzeul de Istorie Cluj, 1971, pag. 607-619.
55. IDEM – Dicţionar de pictură veche românească din Transilvania. Sec. XIII-XVIII, Editura
Academiei Române, Bucureşti, 1998, 468 p. (incluzând ilustraţii + desene + hărţi).
56. IDEM – Icoane din Maramureş, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1975, 46 p. + 50 ilustraţii.
57. IDEM – Iacov din Răşinari, pictor al monumentelor româneşti din zona centrală a
Transilvaniei în secolul al XVIII-lea, ,,MARISIA, XIII-XIV, Studii şi materiale de
arheologie, istorie şi etnografie”, editată de Complexul Muzeal Judeţean Mureş, Târgu Mureş,
1984, pag. 388-393.
58. IDEM – Pictura românească din Transilvania (secolele XIV-XVII), Editura Dacia, Cluj-
Napoca, 1981, 177 p. + 117 ilustraţii + desene + 1 hartă.
59. IDEM – Pictori şi centre artistice din Munţii Apuseni în secolul al XVIII-lea, în David
Prodan. Puterea modelului, coordonatori: Nicolae Bocşan, Nicolae Edroiu, Liviu Maior, Aurel
Răduţiu, Pompiliu Teodor, Centrul de Studii Transilvane Fundaţia Culturală Română, Cluj-
Napoca, 1995, pag. 109-114.
60. IDEM – Răşinari, un centru de pictură din secolul al XVIII-lea, în Anuarul Institutului de
Istorie şi Arheologie Cluj, XXVI, 1983-1984, p. 372-391.
61. IDEM, Zugravi şi centre româneşti de pictură din Transilvania sec. XVIII, în
AIIAC/Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie Cluj-Napoca, XIX, 1976, p. 105-125.
62. IDEM, Vechi icoane din Şcheii Braşovului (sec. XVI-XVII), în Revista muzeelor şi
monumentelor, anul XII, Nr. 2, Editată de Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste,1975,
Bucureşti, pag. 73-79.
63. PORUMB, Marius, SABĂU, Nicolae – Vechi inscripţii româneşti din judeţul Mureş (sec.
XV-XVIII), în MARISIA, VIII, Studii şi materiale de arheologie, istorie şi etnografie”, editată
de Complexul Muzeal Judeţean Mureş, Tg. Mureş, 1978, pag. 107-117.
64. SABĂU, Nicolae – Metamorfoze ale Barocului transilvan. I. Sculptura, Editura Dacia, Cluj-
Napoca, 2002, 324 p.
65. SABĂU, Nicolae – Pictura bisericii ortodoxe de lemn „Sf. Arhanghel Mihail” din Târgu
Mureş, în „Revista Bistriţei”, XII-XIII, Bistriţa, 1999, pag. 363-372.
66. SĂCARĂ, Nicolae – Bisericile de lemn ale Banatului, Editura Excelsior, Timişoara, 2001, 130
p. + ilustraţii (desene şi fotografii).
67. IDEM – Bisericile de lemn dispărute din Banat, Editura Excelsior art, Timişoara, 2002, 102 p.
68. STAHL, Paul-Henri – Vieilles églises en bois en Roumanie, în ,,Revue des études sud-est
européennes”, III, nr.3-4, 1965, pag. 611-637.
69. STĂNCULESCU, Florea; GHEORGHIU, Adrian; PETRESCU, Paul – Tezaur de arhitectură
populară din Gorj, Editura „Scrisul Românesc”, Craiova, 1973, 93 p. + desene şi ilustraţii.
70. STOICA, Georgeta – L’architecture rurale roumaine, Éditions Meridiane; Bucarest, 1989,
163 p.
71. ŞTEFĂNESCU, I. D. - Arta feudală în Ţările Române. Pictura murală şi icoanele de la
origini pînă în secolul al XIX-lea, Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1981, 271 p. +
ilustraţii.
72. IDEM – Arta veche a Maramureşului, Editura Meridiane, Bucureşti, 1968, 156 p. + 73 de
ilustraţii.
73. IDEM - Iconografia artei bizantine şi a picturii feudale româneşti, Editura Meridiane,
Bucureşti, 1973, 269 p.
74. VĂTĂŞIANU, Virgil – Contribuţie la studiul tipologiei bisericilor de lemn din ţările
române, în Anuarul Institutului de Istorie din Cluj, III, Academia Republicii Populare
Române, Filiala Cluj, , 1960, pag. 27-36.
75. IDEM – Contribuţie la studiul tipologiei bisericilor de lemn din Moldova, Extras din
„Închinare lui N. Iorga cu prilejul împlinirii vârstei de 60 de ani”, Editura „Cartea
românească”, Cluj, , 1931, 20 p.
76. IDEM, - Istoria artei feudale în ţările române, Fundaţia Culturală Română, Cluj-Napoca,
2001, 1017 p.
30
31

Rezumatul Tezei de Doctorat Beatrice Budea

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Rezumatul Tezei de Doctorat Beatrice Budea

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

1

Universitatea ,,Babeş-Bolyai” Cluj-Napoca

Rezumatul Tezei de doctorat

Conducător ştiinţific: prof. dr. Marius Porumb

I.2. Privire generală asupra evoluţiei arhitecturii ecleziastice din Transilvania în

În cadrul arhitecturii ecleziastice realizate în Transilvania între secolele XVII-

I.3. Privire generală asupra arhitecturii româneşti de lemn

Arhitectura lemnului la români constituie un fenomen de excepţională unitate şi

Materiale şi tehnici de construcţie.

Capitolul II. Arhitectura bisericilor de lemn din Centrul Transilvaniei.

II.2. Localizarea bisericilor de lemn

Aria de răspândire a bisericilor de lemn pe teritoriul României, aşa cum se mai

II.3. Tehnicile de construcţie

Centrul Transilvaniei se bucură de un mare număr de monumente de

II.4. Tipologia bisericilor de lemn din Centrul Transilvaniei

Arhitectura bisericilor de lemn din Centrul Transilvaniei oferă cu generozitate,

Tipuri de plan care nu Tipuri de plan existente Tipuri de plan existente

Subgrupa 5.2.6. – biserici de plan treflat cu pronaos absidat cu trei laturi la

II.5. Ornamentica bisericilor de lemn din Centrul Transilvaniei

Plastica arhitecturală şi decoraţia bisericilor de lemn cunoaşte multiple ilustrări

Capitolul III Pictura vechilor biserici de lemn din Centrul

Exemple de realizare a materialului documentar cuprins în

Exemplu de redare a programului iconografic din naos în cadrul Anexei II.

1. * * * - Arta populară românească, Academia Republicii Socialiste România, Institutul de

S-ar putea să vă placă și