1

S-a născut la Târgovişte, pe data de 22 februarie în anul 1810, în mahalaua

Lemnului, fiind al patrulea copil al vistiernicului Lixandrescu. Rămâne orfan şi
sărac, dar de mic dovedeşte o inteligenţă deosebită şi o memorie extraordinară.
Învaţă greaca şi franceza. A devenit elev la Colegiul Naţional „Sfântul Sava” din
Bucureşti, fiind coleg cu Ion Ghica. Face cunoştinţă cu Ion Heliade Rădulescu. Îi
uimeşte pe toţi prin talentul său poetic. Un timp va locui acasă la Heliade, care-i va
publica prima poezie, Miezul nopţii, în Curierul Românesc, urmată de elegia Adio.
La Târgovişte.
O vreme a fost ofiţer, dar a demisionat (1837). Din pricina unor scrieri (Anul
1840 şi Lebăda şi puii corbului) este întemniţat. A ocupat funcţii mărunte. În 1848 e
redactor al ziarului Poporul suveran. În ultimii 25 de ani de viaţă a fost marcat de
alienare mintală.
A murit sărac la Bucureşti în anul 1885. Vasile Alecsandri, într-o scrisoare
trimisă din Paris lui Alexandru Papadopol-Calimah, deplângea nepăsarea faţă de
cel mai de seamă fabulist român: „Moartea bietului Alexandrescu nu m-a mîhnit
atît de mult (căci el era mort de mai mulţi ani), cît m-a mîhnit nepăsarea generaţiei
actuale în privirea lui şi uitarea în care căzuse renumele lui, odinioară strălucit.”

2
 A debutat cu poezii publicate în Curierul Românesc condus de Ion Heliade
Rădulescu. Poezia sa a fost influenţată de ideile care au pregătit Revoluţia din 1848.
Poet liric, scrie mai întâi meditaţii romantice, sub influenţa lui Lamartine.
Tonul este extraordinar de fantastic şi umoristic. Cea mai reuşită este Umbra lui
Mircea. La Cozia (făcuse o călătorie în Oltenia, cu prietenul Ion Ghica).
E ultimul fabulist autentic din literatura română, lăsându-ne vreo 40 de fabule,
în care adevărul e mascat, din cauza cenzurii autorităţilor (Câinele şi căţelul, Boul şi
viţelul, Dreptatea leului, Vulpea liberală, ş.a.).
Lui Alexandrescu îi revine meritul de a fi consacrat în literatura română ca
specii literare autonome epistola, meditaţia şi satira. A tradus din Lamartine şi
Byron.

3
•Poezii (1832)
•Fabule (1832)
•Meditaţii (1835)
•Poezii (1838)
•Fabule (1838)
•Poezii (1839)
•Memorial (1842)
•Poezii (1842)
•Suvenire şi impresii, epistole şi fabule (1847)
•Meditaţii, elegii, epistole, satire şi fabule (1863)

Opere cunoscute:
•Boul şi viţelul
•Bursucul şi vulpea
• Câinele soldatului
•Câinele şi căţelul
•Lupul moralist

4
 Expune modul în care doctrina estetică promovată de revista Dacia literară se
reflectă în creaţia scriitorilor paşoptişti .
Paşoptismul nu a fost un curent literar în sens strict estetic, ci unul cultural-
literar, exprimând o aspiraţie colectivă spre creaţie şi cultură, grefată pe un program
ce urmărea dezvoltarea naţională. Paşoptismul literar coincide cu începutul
romantismului românesc.
Literatura romantică paşoptistă va avea trăsături specifice, care,
particularizând-o în Europa, îi vor asigura originalitatea. Acestea vor fi
exemplificate prin operele poeţilor paşoptişti.
O primă trăsătură este autohtonismul, preocuparea scriitorilor fiind aceea de a
surprinde specificul spiritualităţii noastre, concretizată în „orgoliul” latinităţii, în
mitul întoarcerii la originile uitate şi în dezvoltarea motivului etnogenezei ( Alecu
Russo ”Cântarea României”, Grigore Alexandrescu “Umbra lui Mircea. La Cozia”,
Andrei Mureşanu “Un răsunet”).
Descoperirea şi valorificarea folclorului a constituit o altă preocupare a
scriitorilor paşoptişti; Alecsandri a cules şi „a îndreptat” folclor, a publicat legende,
balade şi doine; Grigore Alexandrescu şi Ion Heliade Rădulescu au preluat credinţe
populare sau au dezvoltat mituri în legende şi balade ( Mihnea şi Baba, Zburătorul ).

5
Câinele şi măgarul

Cu urechea pleoştită, cu coada-ntre picioare,

Câinele, trist şi jalnic, mergea pe o cărare.
După îndestul umblet, iată că-l întâlneşte
Un măgar, şi-l opreşte:
“Unde te duci? îi zise,
Ce rău ţi s-a-ntâmplat? Şii, parcă te-a plouat,
Aşa stai de mâhnit.”

- “Dar, sunt nemulţumit.

La împăratul Leu în slujbă m-am aflat:
Însă purtarea lui,
De e slobod s-o spui,
M-a silit în sfârşit să fug, să-l părăsesc,
Acum cat alt stapân; bun unde să-l găsesc?”

- “Numai de-atât te plângi? măgarul întrebă;

Stapânul l-ai găsit, îl vezi, de faţă stă.
Vino numaidecât la mine să te bagi:
Eu îţi făgăduiesc
Nu rău să te hrănesc;
Nimic n-o să lucrezi, nici grijă n-o să tragi.”

“Ascultă-mă să-ţi spui: e rău a fi supus

La oricare tiran; dar slugă la măgar
E mai umilitor, si încă mai amar.” 6
7