Ce este un eseu?

Eseul ca gen literar este greu de definit exact, dar, pe scurt, un

eseu este un
text scris cu scopul de a prezenta şi argumenta un punct de vedere
al
autorului asupra unui anumit subiect. Eseurile nu sunt texte de
ficţiune,
dar sunt subiective. Exemple de eseuri sunt: critica literară,
manifestele
politice, argumentaţia unei opinii filozofice sau ştiinţifice,
editorialele din
ziare, descrierea unor amintiri, etc.Cuvântul "eseu" provine din
verbul
francez "essayer”, care înseamnă "a încerca", origine care se
reflectă şi în
scopul eseului: încercarea autorului de a ne transmite părerea lui
asupra
unui subiect.
Care sunt cele mai

uzuale
tipuri de eseu?
 Cele mai uzuale tipuri de eseu sunt:structurat, nestructurat, de
sinteză,
argumentativ, descriptiv, narativ, comparativ, persuasiv şi reflectiv.
Eseul structurat are conţinutul împărţit în secţiuni cu intertitluri
care scot în
evidenţă ideea şi care rezumă în acelaşi timp textul. În eseul
structurat
putem întâlni o serie de numerotări, de sublinieri care structurează
conţinutul.
Eseul nestructurat păstrează o expunere a textului nedelimitată de
secţiuni
şi intertitluri. În acest tip de eseu ideile sunt puse în evidenţă prin
împărţirea
în paragrafe şi prin păstrarea unei introduceri , a unui cuprins şi a
unei
încheieri ( concluzii ). Eseul nestructurat este cel mai practic şi cel
mai des
folosit.
Eseul de sinteză are ca rol prezentarea unor subiecte prin scoaterea
unor idei
principale. Conţinutul unui astfel de eseu trebuie să sintetizeze,
adică, să
sublinieze doar anumite aspecte generale din tema prezentată.
 Eseul argumentativ sau eseul "de tip pedagogic“ este cel mai
important tip
de eseu. De cele mai multe ori, subiectul prezentat într-un eseu
argumentativ este un subiect controversat care atrage cât mai
multe opinii.
Eseul descriptiv încearcă să ofere o imagine cât mai puternică a
unui
eveniment, a unei locaţii, a unei persoane, etc., aşa cum au fost
percepute
de autor.
Eseul narativ descriere o succesiune de evenimente aşa cum au
fost
percepute de către autor.
Eseul comparativ detaliază relaţia dintre două lucruri ce sunt
comparate,
focusul căzând pe aspecte importante, dar dificil de identificat la
prima
vedere.
Eseul persuasiv încearcă să convingă cititorii să accepte o idee.
Eseul reflectiv adresează un subiect de natură abstractă, de
exemplu de
natura filosofică sau religioasă.
 Care sunt
elementele
ce caracterizează
un eseu?
 Elementele care caracterizează un eseu sunt
următoarele: o poziţie
asumată de către autor; prezentarea unor idei
şi argumente care să susţină
poziţia asumată; asociaţii libere de teme,
motive, simboluri, gânduri;
libertate în alegerea stilului de prezentare;
atingerea mai multor domenii.
 Care sunt
posibilele
tipuri de structură

pentru un eseu cu

tematică
ştiinţifică?
 În general, eseul permite alegerea liberă a
stilului de prezentare, dar dacă
acesta are o tematică ştiinţifică va fi cel mai
probabil de tip argumentativ
sau comparativ, deci următoarele două tipuri
de structură sunt cel mai des
întâlnite: eseul scurt (eseul de cinci
paragrafe) şi eseul lung (eseul
academic).
Eseul scurt, cunoscut şi sub numele de eseul de
cinci alineate, este folosit de
obicei pentru eseuri până în 1000 cuvinte. Este
un eseu foarte structurat şi
foarte popular în sistemul educaţional anglo-
saxon. Structura sa este
simplă, de numai cinci alineate. Primul alineat
introduce o opinie a
autorului, iar fiecare din următorele trei alineate
prezintă câte o idee care
să susţină opinia prezentată, împreună cu
dovezi, argumente şi/sau citări.
Alineatul final reaminteşte opinia şi rezumă
ideile care o susţin.
 Eseul lung, cunoscut şi sub numele de eseul academic,
are între 2.000 şi
5.000 de cuvinte. Acesta are un caracter mai discursiv.
Uneori poate
conţine un scurt sumar a ceea ce s-a mai scris în domeniu
pe acel subiect.
Un astfel de eseu trebuie să aibă o bibliografie şi
referinţe. Prezentarea
bibligrafiei permite celor care îl citesc să evalueze în ce
măsură faptele şi
citatele prezentate susţin cu adevărat teza eseului.
Etapele elaborării
unui eseu
 Fazele elaborării unui eseu sunt:
1. definirea temei de tratat (încadrarea subiectului într-un
anumit context
istoric);
2. pregătirea abordării (identificarea cunoştinţelor dobândite
care sunt
posibil de fructificat în tratarea subiectului, stabilirea
direcţiei reflecţiei
personale, cercetarea unei bibliografii analitice sau a unor
enciclopedii
informatice);
3. stabilirea planului eseului (după formarea unei idei de
ansamblu asupra
problemei , trebuie văzut exact care sunt elementele noi ce
pot fi aduse);
4. redactarea eseului (structurat pe cele trei mari părţi:
introducere,
cuprins, concluzie).
 Introducerea - Primul paragraf este cel care trebuie să capteze atenţia
cititorului. Prima frază trebuie să formuleze ideea care va fi susţinută de-a
lungul întregului eseu. Introducerea trebuie să prezinte scopul lucrării cât
mai
clar exprimat.
Cuprinsul - După prezentarea tezei din introducere urmează susţinerea ei
cu
argumente sau convingeri adevărate care sunt împărtăşite, în aceeaşi
măsură,
atât de cititor cât şi de autor. Aceasta este partea cea mai extinsă a lucrării.
Un
eseu înseamnă şi posibilitatea apariţei unor opinii contradictorii. Autorul
poate
face referiri critice asupra tezelor pe care le consideră a fi în contradicţie cu
expunerea lui, acest lucru asigurând o mai mare obiectivitate şi
credibilitate
eseului.
Concluzia - Ultimele fraze ale eseului trebuie să stabilească o imagine clară
a temei tratate şi a argumentelor care o susţin. Nu se recomandă
prezentarea
opiniei personale deoarece ar lăsa loc de interpretări pierzându-se din
vedere
scopul eseului şi anume prezentarea şi argumentarea unei idei adevărate,
care
are un suport real.
Documentarea
Fără a aprofunda , prin lectură şi documentare, aspectele subiectului
abordat, întocmirea eseului este anevoioas ă. Documentarea este o
parte tot
atât de laborioasă pe cât este redactarea propriu-zis ă a textului.
Există
mai multe categorii de surse documentare: izvoare (scrise şi
iconografice –
se poate apela şi la colecţii de documente care acoperă o perioadă
sau o
temă), lucrări generale, lucrări de specialitate. Sursele consultat e
trebuie
indicate în cadrul unor note bibliografice (trimiteri) şi în cadrul unei
bibliografii (lista lucrărilor consultate), la sfârşitul eseului. Trimiterile
ştiinţifice sunt necesare, deoarece, prin intermediul lor, autorul unui
text îşi
construieşte argumentaţia, raliindu-se sau nu la puncte de vedere
anterioare, recunoaşte contribuţiile unor autori consacraţi şi îngăduie
verificarea informaţiei. Nu se citează niciodată în bibliografia eseului
lucrări care nu au fost consultate.
 În text, trimiterile ştiinţifice (notele de subsol sau note la sfârşitul
lucrării )
se semnează de regulă cu cifre arabe (dar se pot folosi şi cifre
romane, litere,
steluţe, dacă notele sunt de mai multe tipuri: bibliografice,
explicative,
lexicale, etc.). Există situaţii în care economia eseului impune citarea
repetată a unor surse. În acest caz, din motive de spa ţiu, se folosesc
unele
prescurtări. De exemplu, dacă, pentru documentare, am citit
Corectitudinea
istorică de Jean Sevillia, din care am extras un citat, citarea corect ă se
face,
pe baza informaţiilor din pagina de titlu, astfel: Jean Sevillia,
Corectitudinea istorică. Să punem capăt trecutului unic, traducere din
franceză de Anca Dumitru, Bucureşti, Editura Humanitas, 2005, p.338.
Dacă am consultat şi o sursă de pe Internet, citarea se face indicând
întocmai înscrisurile din bara de adrese a programului cu care
navigăm. De
exemplu: http:// history. hanover.edu/texts/nonates/html.art.X, 16
iunie
2006.
Prescurtări:
 Apud :
- semnificaţia: după;
-regula de utilizare: când se citează indirect o anumită
opinie, se introduce
înainte de precizarea locului exact de unde am preluat
citatul respectiv;
-observaţii: în cazul informaţiilor obţinute prin viu grai,
formula uzuală
este “informaţie comunicată de…”.

Ibidem:
-semnificaţia: tot acolo;
-regula de utilizare: acelaşi autor cu aceeaşi lucrare;
-forma grafică: italice (sau, dacă se scrie de mână,
subliniat);
-observaţii: dacă apare o diferenţă de pagină faţă de
trimiterea precedentă.
Se indică imediat după ibidem.
 Idem:
-semnificaţia: acelaşi;
-regula de utilizare: acelaşi autor ca la trimiterea precedentă,
dar cu o
lucrare diferită.

Op.cit. :
-semnificaţia: lucrarea citată;
-regula de utilizare: se foloseşte numai după identificarea
numelui
autorului, pentru a indica o lucrare anterior citată a autorului
respectiv;
-forma grafică: italice (sau, dacă se scrie de mână, subliniat);
-observaţii: se foloseşte numai dacă în trimiterile precedente
s-a citat o
singură lucrare a autorului respectiv.

Passim:
-semnificaţia: ici şi colo;
-regula de utilizare: se foloseşte atunci când un anumit
termen sau o idee
apar în foarte multe locuri pe cuprinsul lucrării citate.
Criterii de
evaluare
1. Abilitatea de a evoca, organiza şi integra ideile;
2. Structurarea logică a conţinutului;
3. Capacitatea de analiză/comparaţie/sinteză
4. Interpretarea fenomenelor şi evenimentelor
istorice/
folosirea surselor istorice;
5. Respectarea logicii şi cronologiei istorice;
6. Utilizarea limbajului de specialitate;
7. Utilizarea argumentelor ştiinţifice;
8. Susţinerea afirmaţiilor prin exemple;
9. Claritatea prezentării;
10.Elemente de originalitate în abordarea temei;
11.Bibliografia şi modul de prezentare;
12.Aparatul critic şi modul de utilizare;
13.Tehnoredactarea; existenţa diacriticelor;
14. Încadrarea în limita de spaţiu stabilită.
 Bibliografie:
1. ***Evaluarea curenta şi examenele. Ghid pentru
profesori, Editura ProGnosis, Bucureşti,2001.
2. *** Ghid de evaluare pentru istorie, Editura
ProGnosis, Bucureşti,2001.
3.www.referat.ro/.../Redactarea_perfecta_a_unui_e
seu_de_tip_
argumentativ
4. www.referatele.com/.../Structura-unui-eseu-de-
tip-argumentativ
5.www.scribd.com/.../GHID-PENTRU-REALIZAREA-
UNUI-ESEU
6.www.stiinta.info/concurs/model-eseu
7. www.wikipedia.ro/.../Eseu