EXISTENȚIALISMUL

În cazul omului, existenţa precede

esenţa.

• În 1947, filosoful existenţialist francez Jean Paul Sartre, fără îndoială cel
mai influent filosof al acelei vremi, caracteriza natura umană, în
lucrarea Existenţialismul este un umanism, prin următoarea formulare:
spre deosebire de toate celelalte lucruri din univers, în cazul omului
existenţa precede esenţa.
• Să luăm un exemplu ilustrativ pentru teza sartreană: un creion. De la
început, adică de când există, el a fost înzestrat simultan şi cu o esenţă
— aceea de a scrie. Pe parcursul existenţei sale, el nu încetează de a mai
fi creion; nu îşi schimbă esenţa. El poate fi ascuţit sau bont, lung, sau
împuţinat de succesivele ascuţiri, ros de stăpânul său nervos.
• Dar în oricare din aceste ipostaze el rămâne ceea ce a fost de la început:
şi anume creion. Această caracterizare este valabilă pentru toate
lucrurile non-umane: în cazul lor, esenţa este simultană cu existenţa;
dată de la început cu aceasta şi invariabilă pe toată durata ei. Naşterea
omului este un act de „aruncare” a sa într-o existenţă nedeterminată
 Moartea pune definitiv punct esenţei.
• Iniţial, spune Sartre, el (omul) există, dar încă nu este nimic: nici
bun, nici rău, nici curajos, nici fricos, nici criminal şi nici sfânt. El
este doar o posibilitate. Sau mai bine zis un set indefinit de
posibilităţi.
• Prin opţiunile care stau la baza actelor sale el îşi defineşte mereu
esenţa. Omul este aşa cum acţionează. Optând pentru o acţiune
sau alta, el optează pentru propria sa esenţă. Şi pe tot timpul vieţii
(durata existenţei), esenţa sa rămâne permanent deschisă,
redefinibilă.
• Până în ultima clipă a existenţei, laşul poate deveni curajos,
cinstitul, necinstit, mincinosul, sincer, laşul, erou.
• În filosofia existenţialistă doar moartea pune definitiv punct
esenţei, o închide; suspendă irevocabil posibilitatea de a fi altceva
decât a fost; te fixează iremediabil în trecutul pe care ţi l-ai făcut.
• Moartea transformă persoana umană într-un lucru care nu mai
poate fi decât ceea ce este (mai precis, ceea ce a fost).
• C
 „Esenţa este suspendată în libertate”.
• O altă teză a filosofiei existenţialiste este că în cazul omului,
„esenţa este suspendată în libertate”. Între existenţa umană şi
esenţa umană există astfel o discontinuitate absolută. Un neant.
Să numim acest neant, propune Sartre, libertate.
• Alegerile noastre, care ne fac şi refac mereu esenţa, sunt libere în
mod absolut. Nimic nu ne determină fatal de a fi într-un fel sau
altul.
• Sartre formulează această idee astfel: nu avem nicio scuză. Nici
condiţiile prezente în care omul trăieşte, nici trecutul lui nu îi
determină în niciun fel alegerile. Şi deci nu îl scuză. Omul este
liber în mod absolut să opteze pentru ceva sau altceva.
• Situaţia în care el trăieşte (şi mereu este într-o anumită situaţie)
nu reprezintă decât cadrul vieţii sale, iar nu determinantul ei. În
interiorul posibilităţilor conţinute în situaţia lui de viaţă, poate
alege nedeterminat, orice.
Asumarea deplină a responsabilităţilor
• Aşadar, libertatea este atât de absolută în concepţia lui Sartre, încât
implică logic o natură umană total vidă.
• Omul este liber nu numai în a-şi alege un curs sau altul al acţiunii
sale; el este liber şi în raport cu criteriile alegerii.
• Oamenii, susţin existenţialiştii, s-au amăgit mereu că alegerile lor
sunt orientate de un sistem de valori preexistent, dat, înscris undeva
în ordinea universală. Ei au fost tentaţi să-l facă pe Dumnezeu
responsabil de sistemul lor de valori.
• Dumnezeu a făcut această alegere fundamentală pentru om: ce este
bine şi ce este rău. Nu Dumnezeu l-a chemat pe Moise în vârful
muntelui înmânându-i cele zece porunci, care reprezintă fundamentul
valorilor? Dumnezeu este deci, în ultimă instanţă, purtătorul sau
generatorul naturii umane. El i-a fixat, sub formă de porunci,
contururile. I-a dat omului paradigma existenţei sale fixând graniţele
binelui şi răului. Dar mitul religios, raţionează Sartre, are aici o
funcţie mistificatoare: el este menit a crea oamenilor o linişte
existenţială fundamentală, de a-i scăpa de asumarea deplină a
responsabilităţilor
 Omul este singur în faţa alegerii sale.
• Liniile de bază ale esenţei lor sunt fixate din exterior, dincolo de orice
opţiune individuală. Dar Dumnezeu a murit, constată concluziv
filosoful francez. Raţiunea omului i-a năruit pretenţia de realitate. Şi
odată cu aceasta, omul a rămas, cu el însuşi, singur, lipsit de orice
scuză. Binele şi răul nu îl alege nimeni pentru el şi în locul lui. Trebuie
să şi-l definească singur. Tabla de valori în cadrul căreia trebuie să-şi
definească esenţa nu o găseşte nicăieri: ea nu este înscrisă nici într-o
ordine Universal-naturală, simbolizată de Dumnezeu, nici într-o
ordine interioară existenţei lui. Nu există o natură (esenţă) umană
dată, preconstituită alegerilor lui şi care să îl orienteze. Existenţa
omului este vidă de orice determinare. El este liber în sens absolut.
Nimeni nu îi spune ce este bine şi ce este rău: ce să aleagă. Omul este
singur în faţa alegerii sale. Şi responsabilitatea sa este covârşitoare.
Pentru că, „alegându-se pe sine, el alege umanitatea”.
 LIBERTATEA reprezintă unul între
bunurile cele mai de preţ ale omului.
• Natura umană nu este „dincoace” (adică înainte) de alegere, ci „dincolo”
(deci după) alegere. În acest sens, în existenţialism, natura umană este
vidă. Omul nu se naşte cu o natură dată, continuă Sartre. Ea este obiectul
alegerii libere a omului. Prin simpla existenţă a sa, omul este nimic. El
devine totul ca rezultat al alegerii sale libere. Aceasta este o foaie albă pe
care fiecare şi-o completează în tot timpul vieţii prin faptele sale. Nu
există o morală dată, pentru că ea ar putea fi considerată a reprezenta
contururile generale ale naturii umane. Morala însăşi este subiect al
alegerii individuale absolut libere, nedeterminate de nimic.
• Existenţialismul ocupă o poziţie unică în istoria gândirii filosofice.
Pentru toţi gânditorii, libertatea reprezintă unul între bunurile cele mai
de preţ ale omului, o aspiraţie fundamentală a sa. Adesea găsim ideea că
efortul general, care stă la baza întregii evoluţii a omului, este acela le a
cuceri şi lărgi libertatea.
 LIBERTATEA devine o povară, o sursă
continuă de anxietate.
• Existenţialismul, credem că este aici unica excepţie. Surprinzător, în
viziunea lui, libertatea devine o povară, o sursă continuă de anxietate.
Astfel, în faţa asumării ei, fiinţa umană şovăie, se înspăimântă, este
cuprinsă de o profundă greaţă existenţială, de o acută nelinişte şi
incertitudine.
• Din bunul cel mai de preţ, libertatea devine un chin insuportabil, o
condamnare. Mai mult, libertatea nu trebuie cucerită. Ea este.
Mereu, în situaţia sa unică, omul se află în faţa opţiunilor, liber, lipsit
de orice punct de sprijin, de reper, de orice criterii sau valori
preconstituite.
• Sartre introduce în acest punct al analizei o idee tranşantă.
Alternativele care stau mereu în faţa alegerii omului sunt egale. Este o
idee şocantă. Bunul simţ, toate reflecţiile filosofico-etice presupuneau
că alternativele dintre care alegerea omului se exercită nu sunt egale.
Ele se ierarhizează în funcţie de valoarea lor diferenţiată în raport cu
necesităţile umane, cu sistemul lui de valori morale. Unele sunt mai
bune, altele sunt mai proaste; unele sunt mai atractive, altele sunt mai
puţin atractive
 Egalitatea alternativelor face din
alegere o tortură.
• Natura umană, înscrisă în străfundurile existenţei se proiectează asupra
alegerii, orientând-o. Dificultatea în alegere constă în ierarhizarea valorică a
alternativelor. Odată ce ştim ce este mai bun, ce este preferabil, alegerea devine
un act automat.
• Platon se întreba retoric cu mai bine de 2000 de ani în urmă: putem gândi că
cineva care ştie ce este binele nu îl va alege ? Răul este făcut doar din neştiinţă!
• Dacă omul ştie, alegerea sa nu mai este deci problematică. Dar dacă natura
umană este vidă? Dacă nu preexistă alegerii niciun fel de criteriu dat şi binelui şi
răului care să ne ajute să clasificăm în ordinea referinţelor alternativele, atunci,
logic, alternativele sunt egale.
• Nimic nu le ierarhizează. Şi mai mult. Dacă raportăm mulţimea alegerilor
omului la destinul lui ultim, la singura certitudine, la moarte ? (existenţialiştii
sunt obsedaţi de tema morţii; pentru ei moartea este singura certitudine a
omului), atunci, alternativele ne vor părea şi mai absurd de egale. Ele sunt atât
de lipsite de importanţă în faţa morţii încât devin indiferente. În acest caz,
egalitatea alternativelor face din alegere o tortură.
• Este extrem de dificil a asuma o asemenea libertate absolută, atât de absolută
încât depinde de noi şi sensul alegerilor şi valoarea lor. Nu este de mirare că
omul caută să evadeze din această condiţie existenţială a sa; să inventeze puncte
de sprijin în afara sa sau înlăuntrul său, dar absolute. Să caute scuze şi pretexte.
 Asumarea lucidă a libertăţii absolute
• În această logică, Dumnezeu ar fi o asemenea scuză, o încercare
de autojustificare, de evitare a asumării responsabilităţii totale.
Este o iluzie confortabilă care are menirea de a-l salva pe om de
la asumarea conştientă a libertăţii absolute. Iluziile, pretextele şi
scuzele viciază însă existenţa.
• Singura morală pe care existenţialismul o recunoaşte este, în
consecinţă, asumarea lucidă a libertăţii absolute, înfruntarea
deschisă a golului existenţial pe care omul îl reprezintă în fapt şi
pe care alegerea sa absolut liberă urmează să-l umple.
• În lucrarea sa fundamentală, Fiinţă şi Neant, Sartre spunea
din acest motiv că omul este prezenţa neantului în lume.
• Singura trăsătură definitorie a omului este aceea de a fi liber în
mod absolut. Iar libertatea necondiţionată înseamnă că omul
este, prin natura sa, un Nimeni. El trebuie să se construiască din
nimic. Să pună un sens într-o lume absurdă.
Orice alegere se desfăşoară în cunoştinţă
de cauză.
• Desigur, filosofia existenţialistă putea să măgulească pe om prin exaltarea libertăţii
şi responsabilităţii sale. Dar nu tot ceea ce este măgulitor e şi adevărat în acelaşi
timp.
• Privită din perspectiva celor câteva decenii ce s-au scurs de la momentul în care
existenţialismul reprezenta una dintre cele mai influente filosofii, teoria cu privire
la ruptura tranşantă dintre existenţa şi esenţa umană, la libertatea absolut
necondiţionată a omului de a-şi alege o esenţă proprie, pare o exagerare excesiv
simplificatoare, mai mult naivă.
• Cercetările actuale asupra naturii umane merg în cu totul alte direcţii. Ele scot în
evidenţă natura socială şi determinările mediului socio-cultural în care omul
trăieşte.
• Deşi omul este liber să opteze pentru alegerile şi acţiunile sale, existenţa sa nu poate
fi considerată ca o „tabula rasa”. Viziunea actuală oferă o sinteză reuşită a două
perspective distincte dar complementare: natura umană pe de o parte este înscrisă
în coordonatele fundamentale ale existenţei, iar pe de altă parte reprezintă şi o
alegere liberă a omului. Orice alegere se desfăşoară deci în cunoştinţă de cauză;
opţiunile omului fiind dirijate de criterii valorice social şi cultural constituite; esenţa
umană este definibilă doar în contextul socio-cultural; omul nu se poate desprinde
de cerinţele colectivităţii în care trăieşte
 12 teme principale ale gândirii
existenţialiste
• 1. Contingenţa fiinţei umane Fiinţa umană nu este o fiinţă necesară; fiecare
dintre noi ar putea la fel de bine să nu fie. Omul există, pur şi simplu, este o fiinţă
de prisos.
• 2. Neputinţa raţiunii. Raţiunea nu îi este de ajuns omului pentru a-şi lumina
destinul.
• 3. Devenirea fiinţei umane. Existenţialismul nu este o filozofie a chietudinii; el
îl invită pe om să-şi construiască viaţa prin efort, printr-o transcendere de fiecare
clipă a stării sale prezente.
• 4. Fragilitatea fiinţei umane. Sunt mereu expus propriului meu sfârşit,
distrugerii mele ca fiinţă umană, deoarece eu nu exist ca atare decât prin efortul
meu. De aici sentimentul de angoasă care ne însoţeşte existenţa.
• 5. Alienarea. Omul în perspectiva sfârşitului este înstrăinat de el însuşi, nu mai
are nici stăpânirea, nici posesiunea sinelui.
• 6. Finitudinea şi urgenţa morţii. Filozofii existenţialişti reacţionează hotărât
împotriva tendinţei noastre de a ne ascunde acest adevăr fundamental, că existenţa
noastră e finită şi se îndreaptă către moarte.
 12 teme principale ale gândirii
existenţialiste
• 7. Singurătatea şi secretul. Fiecare fiinţă umană se simte solitară, impenetrabilă
celorlalţi.
• 8. Neantul. Existenţialiştii atei subliniază ideea că omul este o fiinţă a neantului, el
survine din neant şi se îndreaptă către el.
• 9. Devenirea personală. Omul nu trebuie să-şi trăiască viaţa de pe o zi pe alta, în
inconştienţă faţă de destinul propriu, ci trebuie să acceadă la o viaţă cu adevărat
personală şi conştientă.
• 10. Angajarea. Omul înseamnă libertate; pentru a-şi construi viaţa, el trebuie să
opteze, să aleagă în permanenţă, să se angajeze în raport cu destinul său şi cu al
celorlalţi. Alegerea fiind o necesitate (faptul de a nu alege constituie, de asemenea, o
alegere), este preferabilă alegerea conştientă, angajarea într-un destin personal
alături de ceilalţi.
• 11. Celălalt. Omul constată că în realitate nu este singur: el este o fiinţă alături de cei
cu care e nevoit să existe; fiinţa umană este fiinţa-împreună (Mitsein, cf. Heidegger).
• 12. Viaţa expusă. Omul trebuie să acţioneze, să îndrăznească, să-şi pună în joc viaţa
– sub permanenta privire şi judecată inevitabilă a celorlalţi
 Ontologia existenţială
• În filozofia sa, Sartre reconsideră noţiunea tradiţională
de fiinţă, preluând distincţia fundamentală hegeliană
între în-sine şi pentru-sine. Clasic se afirma: există
ceea ce este!, nu se găsea în în-sine nici cel mai mic
germen de dualitate, aceasta fiind fiinţa tuturor
fenomenelor, adică a tuturor apariţiilor care au loc în
lumea interioară şi exterioară, şi unele şi altele perfect
obiective. Dar dacă eu mă absorb într-o credinţă, pot
eu spune că această credinţă a mea se identifică cu
conştiinţa mea? Nu, deoarece conştiinţa mea nu este
credinţa mea, ea este conştiinţa credinţei. Se
regăseşte aici principiul intenţionalităţii
conştiinţei postulat de Edmund Husserl. Fiinţa
conştiinţei nu este deci în sine ci pentru-sine. 
 Ontologia existențială
• Conştiinţa nu există decât în măsura în care ea nu coincide
cu ea însăşi. Astfel realitatea umană este o lipsă (un
manque), ea este totdeauna în urmărirea unui ideal care îi
este ontologic interzis. Ea aspiră către o sinteză
imposibilă: în-sine-pentru-sine, sau conştiinţa devenită
substanţă, substanţa devenită cauza sa proprie, o
imposibilitate; în alţi termeni, omul-dumnezeu. Astfel,
se poate spune că ceea ce redă proiectul relei-credinţe în
realitatea umană este ideea coincidenţei om-dumnezeu.
• Astfel, plecat de la principiul „intenţionalităţii” lui Husserl,
constatând că omul este o lipsă, Sartre a trebuit să ajungă
la concluzia că această carenţă e aceea a infinitului: „Omul
este o pasiune inutilă”. Între aspiraţie şi dumnezeire
este vidul absolut, „neantul”. De aceea, soluţia este ca
omul să se construiască pe sine în fiece clipă.
 Ontologia existențială
• Libertatea umană este o evidenţă: acţiunea este prin esenţă
intenţională. Libertatea este neantizarea în-sinelui. Suntem liberi în
fiece clipă, deoarece avem în orice moment posibilitatea alegerii.
• Când nu alegem, înseamnă deopotrivă că am ales să nu alegem. (Chiar
şi cel care este chemat la război are întotdeauna de ales între a merge să
ucidă, a dezerta sau a se sinucide. Este la fel în orice altă situaţie umană:
avem întotdeauna în faţa noastră cel puţin două opţiuni alternative, de
unde evidenţa că suntem perfect responsabili – nu putem învinui pe
nimeni – de fiecare situaţie în care suntem, şi că tot ce se întâmplă, se
întâmplă nu din exterior, nici din vreo obscură „voinţă” a destinului sau
a celorlalţi – acesta este punctul de vedere al relei-credinţe –, ci
totdeauna cu consimţământul şi responsabilitatea noastră.)
• Libertatea nu admite nicio determinare anterioară. Trecutul nu poate
servi drept motivaţie a unui act: actul liber este gratuit. Omul e un
ansamblu de proiecte, el face (acţionează) şi se face (se construieşte pe
sine), el nefiind altceva decât ceea ce face din el. Omul nu este o
potenţialitate, o sumă de rezerve („cu mai mult noroc, aş fi putut
ajunge...”), ci exact ceea ce este.
 Ontologia existențială
• Celălalt: nu sunt doar realitate umană privilegiată de singularitatea sa ireductibilă
(Dasein), ci și o fiinţă alături de ceilalţi, o fiinţă-împreună (Mitsein, cf. Heidegger). A
trăi conştient de o lume bântuită de aproapele meu înseamnă a mă angaja într-un
univers ale cărui complexe-ustensile pot avea o semnificaţie pe care proiectul meu
liber nu a prevăzut-o.

• Moartea mea este evenimentul vieţii mele umane. Moartea are un caracter absurd; ea
nu conferă un sens al vieţii: sensul nu poate veni decât din subiectivitatea însăși, (
Jean-Paul Sartre, Fiinţa şi neantul), însă fiecare acţiune şi fiecare proiect al vieţii mele
îi afectează deopotrivă pe toţi ceilalţi.
• După Heidegger, Sartre reia pe seama sa postulatul lui Husserl, după care „fenomen
este tot ceea ce – într-un fel oarecare – se manifestă”. Pentru a fi manifest, un
fenomen nu trebuie neapărat să fie „public”: stările mele de conştiinţă se manifestă
doar mie însumi, ele sunt – chiar prin excelenţă – materie cu descriere
fenomenologică. Fenomenul nu este expresia deformată a unui lucru ascuns, nu mai
este „fenomenul” kantian opus „numenului” său.
• În ontologia existenţială a lui Sartre, fiinţa unui obiect existent nu mai este decât ceea
ce apare. Nu mai există „fiinţă” la modul absolut (precum esenţa la Kant), ci două
modalităţi de fiinţă, ireductibile una la alta: fiinţa-în-sine, sau fiinţa apariţiei,
şi fiinţa-pentru-sine, sau fiinţa conştiinţei în care s-a produs această apariţie.
 Existenţa precede Esenţa”
• „În termeni filozofici, orice obiect are o esenţă (ansamblul constant al
proprietăţilor lui) şi o existenţă (o anumită prezenţă efectivă în lume).
• La un anumit gen de obiecte esenţa precede existenţa, de ex. o casă sau un
scaun. Asemenea obiecte le putem proiecta în minte după ansamblul
proprietăţilor ştiute şi apoi, construite sau fabricate, se realizează prezenţa
lor în lume, existenţa lor.
• După principiul conform căruia un obiect nu există decât
corespunzător esenţei sale, s-a încercat să se extrapoleze acest
principiu asupra omului (ca reminiscenţă religioasă: omul a fost creat
conform unei anumite reprezentări). În tradiţia filosofilor sec. XVII şi
XVIII, s-a vorbit despre aşa-zisă „natură umană”, esenţă comună
tuturor oamenilor.
• Existenţialismul dimpotrivă afirmă că la om – şi numai la om –
existenţa precede esenţa. Aceasta înseamnă că omul mai întâi este şi
doar după aceea este într-un fel sau altul. Într-un cuvânt, omul îşi
creează propria esenţă (nu poate face altfel), aruncându-se în lume,
suferind acolo, luptând ca să se definească puţin câte puţin, şi definiţia
rămâne totdeauna deschisă: nu se poate spune ce este acest om înainte
de moartea sa, nici ce este umanitatea înainte ca ea să fi dispărut.
• Existenţialismul refuză să dea omului o natură fixată pentru totdeauna.