Arta poetica

EVOLUTIA
CONCEPTULUI ÎN TIMP
VULPE CĂTĂLINA
CLS. XII F
CE ESTE ARTA POETICA?
Arta poetică ori poetica este un concept cu caracter subiectiv, specific esteticii, ce desemnează
un ansamblu de norme sau reguli privind „nașterea“ sau „facerea“ poeziei, ori, în general,
tehnica literaturii – cu abordări dinspre genuri sau specii literare, dinspre prozodie, figuri de stil,
compoziție, stilistică –, în funcție de doctrinele și dogmele curentelor înregistrate în plan
diacronic: clasicismul, romantismul, realismul, parnasianismul, simbolismul, expresionismul,
suprarealismul, dadaismul .
PRIMA ARTA POETICA- ARISTOTEL
Prima Poetică a fost semnată de Aristotel, în orizontul anului 330 î. H., axându-se pe conceptul
de mimesis («arta – imitare a naturii»). Alte celebre arte poetice – pentru literaturile antice – au
ca autori pe Horațiu (Epistola către Pisoni), Quintilian ș. a. Pentru ilustrarea principiilor estetice
ale clasicismului, celebră este Arta poetică de Nicolas Boileau, din anul 1674:

„...Iubiți deci rațiunea și pentru-a voastre lire / Din ea luați frumosul, și-a artei strălucire. // Dar
noi ce ne supunem la legea rațiunii, / Vrem arta să îndrepte și-un mers al acțiunii; / Un loc, o zi
anume și-un singur fapt deplin / Vor ține pân' la urmă tot teatrul arhiplin. // (...) // Fii clar, concis
și sprinten în orice povestire.”
Literatura română a fost înzestrată cu arte poetice de C. Conachi («Meșteșugul stihurilor
românești»), Ion Heliade Rădulescu («Regulile sau Gramatica poeziei»), Eminescu ș. a.

O veritabilă ars poetica a romantismului, poate, cel mai important manifest poetic din secolul al XIX-
lea, se află în Epigonii de Mihai Eminescu. În prima parte a amplului poem-manifest, poetul elogiază
«zilele de-aur a(le) scripturelor române», din epocile anterioare, cu «poeți ce-au scris o limbă ca un
fagure de miere», spre a releva, prin antiteză, în partea a doua, epigonismul contemporanilor săi,
«simțiri reci, harfe zdrobite, / mici de zile, mari de patimi, inimi bătrâne, urâte, / măști râzânde, puse
bine pe-un caracter inimic», fără credință în ceva, pentru care Dumnezeu este o «umbră», pentru
care Patria este «o frază» etc. În scrisoarea însoțitoare a poemului-manifest, Epigonii, către Iacob
Negruzzi (de la revista «Convorbiri literare»), Eminescu ne încredințează:

„Ideea fundamentală e comparațiunea dintre lucrarea încrezută și naivă a predecesorilor noștri și

lucrarea noastră trezită, dar rece... Predecesorii noștri credeau în ceea ce scriu, cum Shakespeare
credea în fantasmele sale... Comparațiunea din poezia mea cade în defavorul generației noi și – cred
– cu drept. ”
 LITERATURA ANILOR 20-30

-a fost marcată de câteva fenomene carevor defini configuraţia noii poezii:manifestarea

simbolismului ca formă incipientă amodernismului şi teoretizarea sincronismuluilovinescian care
are ca finalitate evoluţia spremodernism a întregii literaturi interbelice.Simbolismul este punctul de
plecare al tuturormanifestărilor moderniste: „poezia modernărezultă din simbolism... simbolismul
nu este doarun început ci şi un sfârşit...”.
Poezia simbolistă = arborele din care îşi trageseva poezia modernă: „din trunchiulextraordinar al
simbolismului au răsărit maimulte mlădiţe decât au putut visa vreodatăîntemeietorii săi
revoluţionari, iar coroanaacestui copac e de fapt cerul cu miraculoaseşi infinite nuanţe ale poeziei
moderneeuropene”. (Felix Aderca)

Simbolismul
-este „prologul modernismuluipoetic românesc” (Mircea Scarlat)La începutul secolului al XX-
lea,modernitatea s-a manifestat prin etapa deînceput a simbolismului, care a evoluat şi aculminat
înainte de Primul Război mondial,întrând în declin după 1914. (Lidia Bote,Simbolismul românesc).
Ipostaze ale modernismului românesc
Simbolismul - formă incipientă a modernismului G. Bacovia
Modernismul eclectic T. Arghezi
Modernismul sincron L. Blaga
Modernismul ermetic I. Barbu
Tradiţionalismul sau modernismul autohton I. Pillat, V. Voiculescu
Modernismul extremist
Avangardismul
ARTE POETICE
Volumele„Lauda somnului” (1929), Lucian Blaga „Cu voi...” (1930) George Bacovia Joc secund
(1930)Ion Barbu„Flori de mucigai” (1931) Tudor Arghezi reprezintă momente esenţiale în creaţia
acestor poeţi. Se deschid prin arte poetice care anunţă onouă formulă estetică, o nouă turnură a
creaţiei în careînsăşi poezia devine temă fundamentală o artă poetică = creaţie despre arta
literară în care autorul îşi exprimăconvingerile despre felul în care se constituie o operă în
modernism, artele poetice privesc din interior creaţia, eul
TEME SI MOTIVE LITERARE
Diversitate tematică
BACOVIA: singurătatea, spleen-ul, moina, moartea,nervii, provincia pustie, ftizicii, amanţii,
amurgul,parcul, fanfara, cimitirul, abatorul - vezi şi anexa
ARGHEZI: Divinitatea- între credinţă şi tăgadă, erotica, lirica socială,ludicul, estetica urâtului,
moartea
BLAGA: imposibilitatea comunicării,alienarea, cunoaşterea, metafizica, transcendentul,lumina,
mitul, satul esenţial metafizic, iubirea,moartea, natura străină
BARBU: jocul - mijloc de cunoaştere,absolutul, dualitatea apolinic - dionisiac, iubirea,poezia,
ideile pure
 Perioada interbelică
-reprezintă un apogeu al poeziei prin faptul că fiecare poet încearcă să alcătuiască o
posibilăapartenenţă a creaţiei proprii la o direcţie sau orientarelirică într-o manieră originalăLirica
acestora ilustrează atât o sinteză a poeziei româneştiinterbelice şi dorinţa perpetuă de lărgire a
orizontuluitematic stilistic şi de viziune prin sincronizare cu marilefrământări ale liricii europene din
acea vreme. Tocmai noutatea formulelor literare, diversitatea tematicăşi stilistică, inedit viziunii
poetice conferă originalitateacestei epoci care va marca, prin forţa ei de expresie,peisajul liricii de
după al doilea război mondial.
CRITICA LITERARA-George
Călinescu
Cu privire la „prima parte“ de ars poetica, Din ceas, dedus..., George Călinescu evidențiază că
«hermetismul lui Ion Barbu e adesea numai filologic», cele două catrene din „deschiderea“
Jocului secund fiind «o cugetare clară, în limbaj dificil, arta poetică a liricului: Poezia (adâncul
acestei calme creste) este o ieșire (dedus) din contingent (din ceas) în pură gratuitate (mântuit
azur), joc secund, ca imaginea cirezii resfrântă în apă; e un nadir latent, o oglindire a zenitului în
apă, o sublimare a vieții prin retorsiune» . Desigur, această primă parte a artei poetice barbiene
grăiește despre faptul indiscutabil că Poetul și Poezia aparțin sferei ceasului, adică prezentului, la
mijlocul axei spațio-temporalității, în vectorizare paradoxist-geometric-lirico-semantică, între
polul plus („plus-infinit“), al realului / istoriei, al cosmosului nostru, sugerat de calma creastă,
zenitul, și polul minus („minus-infinit“), simetric, constituit de adâncul..., «nadirul latent», sau
„creasta inversă“, „ca o piramidă cu vârful în jos“.
Nichita Stanescu
Operele imperfecte (1979), Nichita Stănescu a publicat și poezia Evocare, surprinzând un aspect
fundamental al esteticii stănesciene, revolta sublimă a semnificantului împotriva semnificatului,
modul în care semnificantul „atrage“, „naște“ semnificatul, ori – după cum ne încredințează în
alt context chiar poetul – chipul decurgerii materiei din Cuvânt. În Evocare, e vorba despre
proaspăt-născuta Poezie, identificându-se în iubirea absolută a protagonistului liric: «Ea era
frumoasă ca umbra unei idei – / a piele de copil mirosea spinarea ei...». Două dimensiuni lirico-
semantice se evidențiază: cea concretă, descrierea Iubitei / Poeziei, palpabilă, corporală, și cea
abstractă, a ideii, a umbrei ideii. Desigur, ca și la nou-născut, ființarea poeziei se certifică prin
strigăt, dintr-o „limbă moartă“, în numele unei dialectici a viului. În catrenul al doilea suntem
atenționați asupra dimensiunilor imponderabile: „ea nu avea greutate“, fiind ca aerul respirat;
dar are gust ca sarea atât de „slăvită la ospețe de barbari“; e vorba de un „ospăț al spiritului“.