Bine aţi venit !

Cerc pedagogic
Consiliere si orientare
1 aprilie 2013
Consilier educativ prof.Blanaru Cristina Anamaria
“Importanta relatiei familie-scoala in
integrarea sociala a scolarului”

“Faptul că ai un pian
nu te face pianist,
dar naşterea unui copil
sigur te va face părinte şi
educator”
 FAMILIA
Familia este o celulă vie, prima celulă a ţesutului social,
instituţia cea mai stabilă în istoria omenirii dar care
necesită atenţie şi îngrijire permanentă.
Este grupul cel mai important dintre toate grupurile
sociale, realitatea cu cea mai mare influenţă şi care lasă o
urmă mai profundă pentru că relaţiile în interiorul ei se
bazează pe dragoste. Ea modelează persoana umană..
Părinţii sunt primii profesori ai copilului, ei începând
educarea lui în mediul familial.
ȘCOALĂ
Școala reprezintă instituția de învățământ public, unde se
predau elementele de bază ale principalelor discipline.
Educaţia, definită în termeni foarte generali, este un
proces al cărui scop esenţial este de a uşura o
anumită modificare de comportament.
Împreună cu părinţii, şcoala îşi are rolul ei bine stabilit,
intervenind în dezvoltarea primară a copilului.
Cercetarile actuale despre implicarea parintilor în activitati
scolare/de învatare arata ca:
 implicarea este legata de statutul socio-economic (în primul
rând de nivelul de scolarizare al parintilor);
implicarea este legata de masura în care ei sunt informati si
capabili sa contribuie la activitatile de învatare ale copilului.
Obiectivul principal al acţiunii educative este
formarea personalităţii copilului , care este urmărit atât în
familie, cât şi în şcoală , astfel încât sarcinile şcolii şi ale
familiei în materie de educaţie şi instrucţie se împletesc şi se
sprijină reciproc.
Orice parinte trebuie sa inteleaga ca joaca este de fapt
"munca" copilului, iar invatarea este mai usoara cu
ajutorul jocului.  Copiii care-si vad parintii citind cu
placere vor invata astfel ca cititul este ceva distractiv si vor
fi mai tarziu receptivi la invatarea lui in scoala.
Mulţi părinţi socotesc că vârsta
de 6–7 ani, când copiii lor calcă
pentru prima oară pragul şcolii,
este o etapă în care rolul lor în
educaţia copiilor scade foarte
mult dacă nu chiar dispare.
Dimpotrivă, acum rolul lor se
dublează: acasă trebuie să
creeze un mediu de încredere,
echilibrat, în care copilul să se
manifeste neîngrădit, iar în
relaţia cu şcoala pot colabora cu
alţi membri ai comunităţii
şcolare pentru a crea un climat
care sprijină învăţarea, atât în
şcoală cât şi în afara ei.
Educaţia nu este un proces de care este responsabilă în mod
exclusiv şcoala, dar nici părinţii; este un proces al cărui succes
depinde de colaborarea dintre cele două părţi implicate. Şcoala
şi familia trebuie să găsească făgaşul colaborării autentice
bazată pe încredere şi respect reciproc, pe iubirea faţă de copil,
să facă loc unei relaţii deschise, permeabile, favorizante
schimbului şi comunicării de idei.
Cercetările arată că „în programele în care părinţii sunt
implicaţi, elevii au performanţe mai mari la şcoală decât
aceleaşi programe, dar în care părinţii nu sunt implicaţi”
(Henderson şi Nancy, 1995). Conform unui studiu implicarea
părinţilor ar putea aduce următoarele beneficii:
Creşte stima de sine a copiilor.
Îmbunătăţeşte relaţia părinte – copil.
Părinţii înţeleg mai bine ce se întâmplă la şcoală.
Elevii au note mai mari.
Elevii învaţă mai mult, indiferent de nivelul socio-economic, etnie sau
de nivelul de educaţie al părinţilor.
Au mai puţine absenţe.
Îşi fac mai conştiincios temele acasă.
Copiii şi părinţii dezvoltă atitudini pozitive faţă de şcoală.
Profesorii au aşteptări mai mari de la elevii ai căror părinţi
colaborează.
Scade riscul consumului de alcool şi al violenţei.
Câştigurile nu sunt evidente numai în primii ani de şcoală, ci sunt
semnificative, indiferent de vârstă sau de studiu.
Elevii se vor adapta mai uşor la schimbările din clasa a V-a, a IX-a.
Elevii vor fi capabili să-şi stabilească planuri realiste privind viitorul
lor.
Şcoala şi familia sunt două instituţii care au
nevoie una de alta.

Reacţia scolii, ca instituţie de educaţie, formare si orientare, la

mobilitatea socială și economică, trebuie să fie de adaptare a
conţinutului, structurii și funcţiilor sale, de creare de premise
favorabile pentru elevi care să le permită integrarea socială
rapidă, flexibilitatea, iniţiativa și rezolvarea de probleme,
diminuarea imprevizibilului. Şcoala trebuie să facă tot ce-i stă
în putinţă pentru valorizarea maximă a fiecărui individ prin
mai raţionala stimulare intelectuală a elevilor, a aptitudinilor, a
atitudinilor și a trăsăturilor lor de personalitate.
Când şcolile și familiile lucrează împreuna ca parteneri,
beneficiari sunt elevii .
Colaborarea dintre şcoală şi familie presupune nu numai o
informare reciprocă cu privire la tot ceea ce ţine de orientarea
copilului ci şi înarmarea părinţilor cu toate problemele pe care
le comportă această acţiune. În ceea ce priveşte relaţia şcoala-
familie se impun deschideri oferite părinţilor privind aspectele
şcolare, psihopedagogice, pe lângă aspectele medicale, juridice
etc.
Transformarea familiei într-un partener al şcolii
presupune:

extinderea iniţiativei şcolii in sensibilizarea şi atragerea familiei;

elaborarea si realizarea unor proiecte orientate către
parteneriatul cu familia;
activizarea consiliilor de părinţi;
îmbunătăţirea modalităţilor de informare adresate părinţilor;
organizarea unor activităţi in regim de parteneriat.
parteneriatul dintre şcoala şi familie poate fi incurajat printr-un
management performant al calităţii şi prin asigurarea unor
servicii educaţionale destinate părinţilor.
Şcoala este chemată să contribuie la redefinirea unor noi
sisteme de valori, la reconstrucţia spirituală a copilului, a
scolarului.
Insa se intalnesc situaţii în care apar bariere de comunicare
între cadre didactice şi părinţi, fie din lipsa de experienţă, fie din
lipsa spiritului de echipă. Comunicarea eficientă dintre profesori
şi părinţi se reflectă în dezvoltarea copilului. Pentru binele
copilului este recomandabil ca, fie prin efortul părinţilor, fie
prin cel al cadrelor didactice, astfel de bariere să fie îndepărtate.
În multe cazuri părinţi considera ca mersul la şcoală încă mai
este o experienţă inconfortabilă. (ELENA CIOHONDARU,
„Succesul relaţiei dintre părinţi şi copii, acasă şi la şcoală”,
Humanitas, Bucureşti, 2004).
Părinţii elevilor dintr-o clasă formează rareori un grup
omogen şi nu dispun toţi de aceleaşi mijloace pentru a se
implica în mod activ în activităţile şcolii.
Cooperarea lor cu mediul şcolar trebuie, deci, să ia
forme diverse pentru a răspunde nevoilor şi
disponibilităţilor lor. Anumiţi părinţi sunt pregătiţi să
consacre mai mult timp şi energie pentru participarea la
activităţi. Unii dintre ei nu sunt disponibili decât în mod
punctual şi pot să participe la un eveniment special (de
exemplu să însoţească grupul de elevi cu ocazia vizitării
unui muzeu). Alţii dispun de suficient de mult timp liber,
energie şi cunoştinţe pentru a putea aduce o contribuţie
mai importantă şcolii.
Unii pot veni în clasă pentru a susţine o expunere pe o
anumită temă (legată de locul lor de muncă,tradiţiile lor
culturale, anumite experienţe de viaţă specifice sau de
modul cum îşi petrec timpul liber). Alţii sunt pregătiţi să se
implice în animarea unor grupuri de întrajutorare de
părinţi, care abordează probleme particulare.
Rolul cadrelor didactice nu se mai reduce doar la educaţia la
catedră sau în clasă .

In cadrul abordărilor contemporane ale fenomenului educaţional

se impune tot mai mult implicarea cadrelor didactice în relaţii de
cooperare cu părinţii copiilor şi cu alţi factori sociali interesaţi de
educaţie . Partener principal al şcolii, familia dispune de o
influenţă considerabilă in integrarea copilului in societate.
Aşteptările părinţilor şi atitudinile lor privind educaţia copilului
sunt la fel de importante ca şi activităţile desfăşurate de cadrele
didactice. Cei mai mulţi părinţi doresc să fie implicaţi în educaţia
copiilor, dar mulţi nu ştiu cum să devină implicaţi.
La nivelul şcolii, părinţii sunt implicaţi în mai mult
tipuri formale de organizare:
Consiliul reprezentativ al părinţilor / Asociaţia de părinţi
Consiliul clasei
Comisia pentru evaluarea şi asigurarea calităţii în şcoală
Comitetul de părinţi ai clasei

Dar se pune întrebarea: ce caştigă profesorul într-o cooperare cu familia? Se

apreciază ca acest câştig  poate fi un statut revalorizator in ochii societaţii;
cooperarea cu familia poate fi un test profesional şi poate fi considerat ca
făcând parte din datoria profesională a profesorului deoarece:
Părinţii sunt clienţi ai şcolii; eficacitatea învăţamântului evaluată la şcoală şi
profesori poate fi ameliorată prin cooperare între şcoală şi familie;
Părinţii sunt responsabili legali de educaţia copiilor lor si pot evalua cu
exigenţă rezultatele activităţii şcolare
.
Educaţia răspunde atât cererii sociale cât şi nevoilor şi aspiraţiilor individuale. Presupune eliberare de energiilor
lăuntrice, prin implinirea  armonioasă şi creatoare, a insecuritaţii, inferioritaţii şi dependenţei pe care le poate
simţi fiinţa umană într-o societate aflată într-o schimbare rapidă.

Un parteneriat între cadrele didactice(profesionişti) şi

familie este posibil numai dacă fiecare dintre cei implicaţi
înţelege rolul pe care îl joacă în viaţa copilului. Părinţii au
nevoie de educaţie pentru a şti cum să-şi crească copiii.
Prezenţa părinţilor şi profesorilor împreună în activităţi de
dezvoltare şi participare comunitară, influenţează pozitiv
rolul scolarilor în educaţia incluzivă.
 Părintele şi cadrul didactic, trebuie să se informeze reciproc dacă stilul de lucru al copilului
este acelaşi la şcoală şi acasă, dacă manifestă aceeaşi atitudine faţă de muncă, dacă foloseste
aceleaşi procedee, daca îl stimulează sau îl inhibă, iar acolo unde există contradicţii, să se întrebe
de ce, unde şi cine a greşit, ce perspective se deschid subiectului de modelare comun, cum să-l
ajute şi să interacţioneze.

Şcoala şi familia sunt cei doi piloni de rezistenţă ai

educaţiei , iar între aceştia şi comunitate, mediul extraşcolar şi
extrafamilial , activează elevul , obiect şi subiect al educaţiei.
Dacă aceste medii educaţionale se completează şi se susţin , ele
asigură într-o mare măsură buna integrarea elevului, a
scolarului în activitatea educativa şi pe plan general în viaţa
socială.
Bibliografie

Gherguţ, A. (2006), “Psihopedagogia persoanelor cu

cerinţe speciale”. Editura PoliromMaria
Andruszkiewicz , Keith  Prenton – „Educaţia
incluzivă. Concepte , politici şi practiciîn activitatea
şcolară”
Popescu, M. (2000). “Implicarea comunităţii în
procesul de educaţie”. Editura Corint  
Maria, R. „Empatia în educaţie”, Didactica Publishing
House, Bucureşti, 2008