MORI DE VANT

SI
DE APA IN ROMANIA

De Vleju Robert Ionut Alexandru

 MICA ISTORIE A MORILOR
Se pare ca cei care au inventat morile de vant, cu mult timp in urma, sunt persanii, intre anii
500 si 900 d.Hr. Panzele erau folosite pentru a propulsa vasele pe mare, dar persanii le-au
convertit pentru a folosi vantul la macinarea cerealelor. Primele mori au aparut, in Europa, in
perioada cruciadelor (1096-1270). Cum aspectul acestora este foarte diferit de modelul persan,
inca nu este clar daca modelul european a aparut in paralel, independent, sau daca este
imprumutat, de la persani, si usor modificat. In China, prima moara apare in jurul anului 1219,
fiind folosita la macinarea granelor.
Morile de vant din Europa aveau o structura speciala, partea principala fiind asezata pe un
postament solid din lemn, sub forma de tripod, format din doua grinzi asezate in cruce, care se
sprijineau pe sol. Alte patru grinzi verticale se ridicau pentru a sustine corpul morii si
permiteau elicelor sa se roteasca, pe un ax orizontal, in functie de bataia vantului.
Morile de vant ulterioare erau construite astfel incat doar partea superioara a lor sa fie
rotativa, o imbunatatire majora, pentru ca erau mult mai usoare si, prin urmare, aveau un
randament mai bun. Odata cu aceasta inovatie, se puteau folosi si alte materiale, precum
caramizile si piatra, pentru sustinerea morii. Spre sfarsitul secolului al XIII-lea, olandezii au fost
cei care au dus pe culmi mult mai inalte tehnologia care sta la baza functionarii morilor,
dezvoltand noi modele de pale, acoperite cu o panza bine intinsa, pe un cadru de lemn.
Aceste mori de vant, de dimensiuni mari, au fost folosite in intreaga Europa, pana la aparitia
motorului cu aburi, in anii 1800, moment in care englezii au fost cei care au adaugat structurii
atat de cunoscute si un motor, care permitea rotirea, in functie de directia vantului, mult mai
usor. Olandezii, la randul lor, au fost dintotdeauna extrem de inventivi in privinta mecanismelor cu
ajutorul carora sa tina apa marii la distanta, au construit diguri, fortificatii si mori de apa si de
vant, pentru a scoate de sub ape pamantul pe care il puteau utiliza pentru agricultura. Cu ajutorul
morilor pompau apa din sute de lacuri si mlastini si preveneau reinundarea terenului.
Astazi,  morile de vant sunt un adevararat simbol al peisajului olandez si al luptei continue
cu apa, a locuitorilor acestei tari.
Mai mult, structura morii de vânt ar putea fi
diferită. Cu ajutorul ei, au pompat apă, au
stors ulei din semințe, au făcut chiar hârtie
cu ea și au tăiat lemne și, bineînțeles, au
măcinat făină. Moara de făină și-a făcut
treaba folosind aceleași pietre de moară de
piatră. Odată cu apariția aburului și a altor
tipuri de motoare, se poate spune că și-a
pierdut importanța pentru industrie. Dar în
zilele noastre, când oamenii învață să
conserve energia și natura, moara de vânt a
fost reînviată într-o altă capacitate, ca o
sursă de energie electrică ieftină și
ecologică. Sute de turbine eoliene,
strănepoții ei, lucrează în Olanda, Țările de
Jos și Germania. În Statele Unite, Canada și
Australia, fermele îndepărtate au folosit cu
succes turbinele eoliene pentru a genera
energie electrică pentru casele și afacerile
lor.
MICA ISTORIE A MORILOR
In Romania, majoritatea morilor de vant erau localizate in
Dobrogea, zona care, pe la 1900, avea aproximativ 700 de mori, mai
ales in zona Tulcea, Chilia Veche, Sulina, Letea, Valea Nucarilor,
Jurilovca. Morile erau construite cu un numar de patru sau sase
pale din sindrila. Din nefericire, din peisajul dobrogean, aceste mori
au disparut in timpul primului razboi mondial, nerezistand
bombardamentelor sau incendiilor provocate de acestea. Astazi, in
judetul Tulcea, mai exista doar o moara de apa si doua de vant, cele
de vant nefiind functionale, ci doar o atractie turistica, pe langa
manastirile Saon si Celic Dere.
Inca din cele mai vechi timpuri, omul a incercat sa foloseasca puterea
vantului, in diverse imprejurari. Pe masura ce motorul cu abur crestea
ca popularitate, puterea morilor de vant devenea din ce in ce mai putin
fiabila, astazi pastrandu-se doar o mica parte din faimoasele si
elegantele structuri care, mai demult, extrageau energie din puterea
vantului. 
Promisiunea unei energii produse de vant ramane in continuare
valabila, atat sub forma turbinelor de vant, care produc electricitate,
sau sub forma unor pompe de vant, de mici dimensiuni, folosite
extensiv in agricultura. Odata cu avansul tehnologic si cu cresterea
interesului pentru energia curata, verde, morile de vant reapar in
peisajul cotidian, din ce in ce mai des.
 MOARA DE VANT
Moara de vânt este o instalație ce permite
transformarea energiei eoliene în energie mecanică de
rotație. În acest scop, vântul pune în mișcare elicea morii.
Moara de vânt se folosește pentru măcinarea cerealelor
 sau, în special în Țările de Jos, pentru desecarea
 terenurilor mlăștinoase prin pomparea apei din lacurile
dintre dune, aflate sub nivelul mării și transformarea
terenurilor în poldere.[1] De exemplu, între 1608 și 1612
Beemster Polder, care se află cu 3m sub nivelul mării, a
fost drenat folosindu-se 26 de mori de vânt, fiecare având
o putere de cca 60 Kw.
 PARTI COMPONENTE ALE UNEI MORI DE VANT

O moară de vânt are mai multe părți componente. La o moară de vânt pentru
măcinarea grânelor, acestea sunt:
•Acoperișul-acesta apăra interiorul morii de intemperii;
•Evantaiul-vântul făcea ca palele lui să se rotească până ajungeau în bătaia lui
directă;
•Palele-pânzele întinse peste cadrul de lemn al palelor captează vântul și le
rotesc;
•Pâlnia pentru grâne-grânele, aruncate de un om, cădeau prin aceasta și cădeau
printre pietrele de moară;
•Cardanul-folosea rotirea palelor pentru a mișca pietrele de moară;
•Pietrelede moară-două pietre masive se roteau, strivind grânele aflate sub ele și
transformându-le în făină.
DOBROGEA, ȚARA PITOREASCĂ A MORILOR DE VÂNT

ÎN DOBROGEA SAU ”ȚARA VÂNTURILOR” CUM I SE MAI SPUNE,

MORIȘTILE AU APĂRUT CA CIUPERCILE DUPĂ PLOAIE, ÎNCĂ DIN
ANUL 1585. CERCETĂTORUL ETNOGRAF HEDWIG RUȘDEA SCRIA CĂ
ÎN ANUL 1901 EXISTAU ÎN DOBROGEA 639 DE MORI DE VÂNT. CELE
MAI MULTE CONSTRUCȚII DE ACEST GEN AU FOST ÎN JUDEȚUL
TULCEA, UNDE, PE VREMURI, ERAU ÎNREGISTRATE 437 DE MORI.
PRACTIC, NORDUL DOBROGEI A FOST ZONA CU CEA MAI MARE
DENSITATE A MORILOR DE VÂNT, IAR ACESTEA AU FUNCȚIONAT
PENTRU UN TIMP ÎNDELUNGAT. FIIND O REGIUNE CU PREA PUȚINE
APE CURGĂTOARE, DAR ÎN CARE VÂNTUL NU SE OPREȘTE
NICIODATĂ, ÎN DOBROGEA AU APĂRUT SUTE DE ASTFEL DE
INSTALAȚII, CU AJUTORUL CĂRORA LOCALNICII ÎȘI MĂCINAU
CEREALELE.
ROTUNDE SAU ”CĂCIULATE”, TOATE
MORILE AU DISPĂRUT

Morile de vânt rotunde de ”tip olandez” sau ”căciulate”

cum le mai spuneau locuitorii din nordul Dobrogei, au avut
o răspândire foarte redusă, fiind atestate exemplare răzlețe
în comunele Sarighiol, Dunavăț, Mahmudia, Valea
Nucarilor, în raionul Tulcea, Mihail Kogălniceanu și în
raionul Histria. În număr mai mare au existat în comuna
Beștepe din Tulcea, însă acum nu mai există nici una.
 MORILE DE VÂNT CU PIVOT,
PREFERATELE DOBROGENILOR
În Dobrogea se construiau două tipuri de mori de vânt: mori cu pivot, la
care aripile cu întreaga construcție puteau fi orientate în direcția vântului
și morile rotunde ”de tip olandez”, la care numai acoperișul împreună cu
aripile se îndreptau către vânt. La rândul lor, acestea puteau fi cu etaj și
cu două balcoane laterale sau mori mici cu soclul de piatră.
Foișorul e țuguiat și plin de uși și de ferestre, prin care Mangalia,
dealurile megieșe și plăcile călătoare ale mării nălucesc și licăresc în
fiecare clipă. Aici, în foișor, e o osie năprasnică, îngropată în fel de fel de
bârne și de proptele. Căpățâna osiei iese afară, prin peretele morii, și
răsfiră în văzduh o roată de douăsprezece antene subțiri și lungi. Din
căpățâna osiei mai iese o prăjină, orizontală ca și osia, iar din vârful
fiecărei antene pornește câte-o sârmă groasă și toate sârmele converg în
vârful prăjinii. Acest dispozitiv aduce aminte de scheletul unei umbrele.
Toată mașinăria înviază cu o ultimă condiție: în giganticul schelet de
umbrelă trebuie întinse niște pânze pe care le umflă vântul și atunci
antenele încep să se miște…” Gala Galaction, ”Sub feeria lunii”
 MORILE DE VÂNT CU VELE, BIJUTERIILE
ARHITECTURALE DIN SUDUL DOBROGEI
Ca niște păsări neobosite care dau în permanență din aripi, morile de
vânt cu vele erau impresionante. Acest sistem de captare de tip
mediteranean, a fost cunoscut și utilizat în special în sudul Dobrogei.
În zona de nord a regiunii au existat doar în mod excepțional astfel
de mori care au folosit fele din pânză pentru captarea vântului, în
locul aripilor din scândură. 
Moara de lângă Mangalia a fost întemeiată în anul 1880. O
inscripție, cu frumoase litere roșii elinești stă deasupra pragului
morii și păstrează, pentru cei iubitori de trecut, amintirea
evenimentului. Dacă moara a înghețat după război, a avut o
frumoasă existență de aproape 40 de ani. Judecând asta după starea
actuală, a fost o moară viguroasă și multe sutimi de kile de grâu s-au
prefăcut în făină, sub pietrele ei.
Bârne zdravene asigură cele patru unghiuri ale construcției și între
ele se încrucișează, ca niște speteze de zmeu, bârnele pereților. Pereții
sunt din scânduri – azi roase și găurite.
 MOARA DE APA
SCURT ISTORIC
Moara de Apă Warthiadi este o construcție din secolul al XVII-lea,
realizată din materiale tradiționale perioadei - piatră de râu și lemn
local. Prezintă un imens acoperiș de șindrilă în patru ape, susținut de
stâlpi sculptați. Forma actuală a morii datează de pe la mijlocul
secolului trecut, când a fost reparată și posibil mărită. Construcția
constituie o instalație țărănească monumentală prin proporții,
soliditate, organizare, materiale folosite și arhitectură în general.
Moara are o lungime de 12m și lățimea de 8,5m, iar roata de lemn are
diametrul de 2m.
Construcția se desfășoară pe două niveluri: cel inferior, tehnic,
adăpostea echipamentele și întreg procesul tehnologic de măcinat,
specific morilor de apă, iar cel superior, podul, avea o funcțiune
anexă, de găzduire și eventual depozitare. Construcția morii preia abil 
curbele de nivel ale terenului, având doua accese la nivelul solului:
unul la nivelul superior și altul la nivelul inferior, spre sud, pe unde era
introdusă materia primă, pe toată perioada de funcționare a edificiului.
STRUCTURA MOARA DE APA
Structura morii este compusă din fundații și zidărie din piatră nefinisată, cu
stâlpi și grinzi din lemn, la nivelul planșeului care desparte cele două niveluri.
Șarpanta, refăcuta complet în anul 1939, are structură din lemn și învelitoarea
din astereală. Tot în anul 1939, în urma consolidării, a apărut și un perete din
beton, pe fațada de vest, în dreptul iazului, cât și o a doua roată la nord de
cea veche. În prezent. aceasta nu mai există. Construcția a suferit intervenții
ulterioare anului 1939, pe fațada de sud, prin realizarea unei încăperi (pereți
paiantă) și modificarea șarpantei pentru a prelua noul spațiu. Tot aici apare și
o sobă cu lemne, al cărei coș este realizat din zidărie de cărămidă.
Moara are o lungime de 12m și lățimea de 8,5m, iar roata de lemn are
diametrul de 2m. Pietrele  ferecate ale morii fuseseră aduse din dealul Istriței,
de la Pietroasele. Partea superioară este din lemn. Mecanismul de măcinat
era format din 2 pietre de moară: una fixă și una mobilă, (cea mobilă se
învârte și zdrobește grăunțele). Acesta a fost distrus de-a lungul anilor de
diferiți exploatatori, iar pietrele există dar sunt printre dărâmături. Reparația lor
se făcea cu niște ciocane speciale care întrețin rizurile care macină boabele.
Cu aceeași moară cu ajutorul separatorului măcina și grâu și făină. Cu
ajutorul unui șurub se ridica piatra mobilă de pe piatra fixă și în funcție de
înălțime să obțină granulația dorită. Curelele erau de dimensiuni mari și
realizate din textură de cauciuc.
 MOARA DE APA
ȚARA MORILOR DE APĂ ESTE DE FAPT
ÎNTREG BANATUL MONTAN
Din piatră, din lemn, din cărămidă arsă sau nearsă,
mori cu roată orizontală (ciutură) sau verticală, mori
țărănești sau semi-industriale, mori în proprietate sau
în devălmășie, mori funcționale sau în conservare,
mori în ruine care aduc aminte de vremuri de mult
apuse, le regăsim pe toate în județul Caraș Severin.
Generatorul Cockcroft–
Walton, care în 1937 a
obținut un milion de volți și
cu care s-a realizat prima
dezintegrare nucleară
 artificială din istorie
 ELECTRONICA

Apariția diodei, inventată în 1904 de către fizicianul englez 

John Ambrose Fleming (1849 – 1945), poate fi considerată începutul 
electronicii. În 1906, americanul Greenleaf Whittier Pickard (1877 - 1956)
realizează primul detector cu cristal de siliciu, precursor al diodei
semiconductoare de mai târziu.[20]
Tranzistorii au fost concepuți, pe la jumătatea secolului XX, la Laboratoarele 
Bell Telephone Company, de fizicienii americani Walter Houser Brattain (1902 -
1987), John Bardeen (1908 - 1991) și William Bradford Shockley (1910 - 1989).
 TRANSPORTUL FEROVIAR ELECTRIFICAT

Utilizarea electricității în transportul feroviar a condus la dispariția 

locomotivelor cu aburi, ineficace și mari consumatoare de resurse și a
mers în două direcții:
•introducerea locomotivelor Diesel cu tracțiune electrică;
•introducerea locomotivelor electrice.
Printre cele mai moderne și mai rapide trenuri acționate electric se numără:
trenul japonez Shinkansen, cel al rețelei feroviare franceze TGV, cel chinez
 Maglev, cel al rețelei anglo-franceze Eurostar și cel al rețelei vest-
europene Intercity-Express.
 TELEVIZIUNEA
Pe baza experiențelor lui William Crookes (1832 - 1919)
privind descărcarea electrică în gaze rarefiate, 
Karl Ferdinand Braun (1850 - 1918) inventează tubul catodic.
Pentru utilizarea acestuia în scopuri practice era nevoie de
un emițător eficient. Acesta a fost creat în 1923 de către
inginerul rus Vladimir Zvorîkin (1888 - 1982). În 1931, 
Philo Farnsworth (1906 - 1971) inventează tubul analizor al
camerei și astfel se ajunge la primul sistem de televiziune
complet funcțional.
 TELECOMUNICAȚIILE ȘI INTERNETUL

În perioada recentă, telecomunicațiile au cunoscut o evoluție continuă și

semnificativă, de la telegrafie, telefonie și transmisie radio până la 
televiziune, telefonie mobilă și internet. Baza teoretică a transmiterii
semnalului prin spațiu, fără fir, o constituie ecuațiile lui Maxwell.
În 1887, fizicianul german Heinrich Hertz (1857 - 1894) realizează primul
dispozitiv capabil să detecteze undele UHF și VHF.
Utilizarea sateliților de telecomunicații a eliminat obstacolele existente în
calea undelor electromagnetice și a condus la acoperirea pe scară
globală a serviciilor de telecomunicații.