PROBLEMA DISONTOGENIILOR

ŞI CLASIFICAREA LOR
Ciobanu Adriana, dr.conf.univ.
Ciobanu, Adriana Psihologia specială. Suport
de curs. Chișinău, 2019.
Лебединский, В.В. Нарушения
психического развития у детей. МГУ, 1985.
Лубовский, В.И. Общие и специфические
закономерности психики аномальных
детей. Дефектология, 1971. N6.

Bibliografie selectivă
Conceptul de disontogenie. Cauzele
apariţiei disontogeniilor
Parametrii clinici și psihologici ai
disontogeniilor
Clasificarea disontogeniilor
Legităţile generale şi specifice de
dezvoltare psihică a copiilor cu dizabilități

Subiecte de discutat
Ontogenie – procesul de dezvoltare a unei fiinţe vii,
cuprinzînd toate transformările de la stadiul de
embrion pînă la sfîrşitul vieţii.
Disontogenie – dereglarea ontogeniei din perioada
prenatală, limitată de acea perioadă de dezvoltare
cînd sistemul morfologic al organizmului este imatur.
Orice influienţă patologică asupra creierului
nematurizat.

Conceptul de disontogenie. Cauzele

apariţiei disontogeniilor
Termenul de ,,disontogenie,, a fost utilizat pentru prima
dată de Şvalibe în anul 1927 pentru a desemna abaterile în
dezvoltarea intrauterină. В.В.Ковалёв introduce termenul
de ,,disontogenie psihică, pentru a însemna tulburările în
dezvoltarea psihică la vîrsta fragedă şi preadolescenţăca
urmare a distorsiunile maturizării structurilor şi funcţiilor
creierului.
Disontogeniile psihice pot fi generate de factori biologici
patologici (genetici (endogeni) şi exogeno-organici)şi de
factori sociali (influienţe a mediilor sociale nefavorabile),
de asemenea diferite asociaţii de factori biologici şi
sociali. Perioadele de influienţă a factorilor patogeni:
prenatală, natală şi postnatală.
Parametrii clinici ai disontogeniilor:
a) Intensitatea – în caz de leziuni organice paralel cu
lezarea unui sistem sau unei funcţii se observă
nedezvoltarea altora, funcţional legată cu cel lezat.
Atragerea în dereglare a funcţiei vecine are un caracter
mai vast şi nu permite diagnosticarea topică
(diagnosticul de localizare a funcţiei dereglate). Cu o
intensitate mai mică se dereglează funcţiile psihice
determinate de acţiunea factorilor sociali.

Parametrii clinici și psihologici ai

disontogeniilor
Cercetările în domeniul fiziologiei arată, că în ontogeneză se
schimbă calitativ diferite etape (sau niveluri) de funcţionare şi
reacţie a creierului, formele noi de reacţie nu înlocuiesc cele vechi,
dar se transformă şi se supun (Г.K.Ушаков, 1973; В.В.Ковалёв,
1985). Bazîndu-se pe teoria biologică, autorii delimitează 4 etape
de bază a dezvoltării individuale:

Prima etapă – etapa motorie, care cuprinde primul an de viaţă a

copilului, atunci cînd decurge maturizarea motoricii, desăvîrşirea
şi diferenţierea ei;
Etapa a doua – sensomotoră, care decurge de la un an la trei şi este
baza dezvoltării primelor mişcări şi forme active de comunicare;
Etapa a treia – afectivă, de la 3 la 12 ani;
Etapa a patra – ideatoare, care implică dezvoltarea conceptelor,
concluziilorși judecăților.
b) Timpul lezării – cu cît mai devreme acţionează factorul patogen cu atît
mai gravă este dereglarea ţesutului sau organului. Cea mai senzitivă
perioadă este cea de divizare maximală a celulelor. Dacă însă factorul
patogen acţionează în perioada de relaxare (pauză) a celulelor atunci
ţesutul poate evita acţiunea patologică.
Unele şi aceleaşi defecte de dezvoltare pot apărea în rezultatul acţiunii
diferitor factori externi, dar în aceeaşi perioadă de dezvoltare şi invers
aceeşi factori acţionează în diferite perioade de dezvoltare intrauterină şi
ontogenetică pot provoca diferite tipuri de anomalii de dezvoltare. Sunt
periculoase leziunile SNC în primele trei luni de graviditate (etapa
embrionară – apariţia şi diferenţierea primară a organelor sistemelor mai
importante a organismului).

c) Caracterul lezării – depinde de localizarea procesului şi gradul de

extindere a leziunii în creier. Funcţiile psihice în copilărie au capacitatea de
a se compensa una pe alta. De aceea în caz de lezări localizate în anumite
centre şi căi de transmisie, imperfecţiunea lor mult timp este neobservată.
Compensarea poate avea loc pe baza altor funcţii ale creierului – în caz de
lezare locală. În caz de lezări totale compensarea este dificilă.
a) Localizarea dereglării funcţionale. În dependenţă de localizarea leziunii
se diferenţiază 2 tipuri de defecte: parţial (funcţiile localizate sau cortical
sau subcortical) şi total.
b) Timpul lezării şi durata de dezvoltare a funcţiilor în ontogeneză. Lezării
sunt supuse mai des sistemele funcţionale care au o perioadă scurtă de
dezvoltare. Mai des se lezează funcţiile localizate subcortical formarea
cărora în ontogeneză se încheie tim-puriu. Funcţiile corticale au o perioadă
mai lungă de dezvoltare şi sub influienţa timpurie a factorului patogen ori că
nu se dezvoltă deloc, ori temporar se reţin (de ex. RDP).
Pe parcursul dezvoltării fiecare funcţie într-un timp anumit trece printr-o
perioadă senzitivă care se caracterizează nu numai printr-o vulnerabilitate
(care poate fi atacată uşor, slab) şi instabilitate faţă de factorul patogen.
Perioadele senzitive sunt caracteristice nu numai pentru dezvoltarea unor
funcţii psihice separate, dar şi pentru dezvoltarea psihică globală a copilului.

Parametrii psihologici ai disontogeniilor

Ideile lui Л.С.Выготский despre structurarea sistemică a
defectului i-a permis să delimiteze în dezvoltarea anomală două
grupe de simptome. Dereglările primare, derivate din natura
biologică a bolii, de exemplu, dereglarea auzului, văzului,
tulburări motorii, lezări locale a scoarţei cerebrale, şi secundare,
care apar indirect în procesul dezvoltării sociale a copilului
anormal. Defectul secundar, după părerea autorului, este
obiectul de bază de studiere şi terapie psihologică a
disontogeniilor

Al treilea parametru este interrelaţia dintre

defectul primar şi cel secundar.
 În ontogeneza normală se evedenţiază 3 tipuri de relaţii
interfuncţionale:
 relaţii de idependenţă temporară;
 relaţii asociaţioniste;
 relaţii ierarhice.
 Relaţii de idependenţă temporară – funcţiile psihice un timp
oarecare se dezvoltă independent (gîndirea, vorbirea), la un moment
funcţiile se intercalează una cu alta.
 Relaţii asociaţioniste – funcţiile psihice dezvoltîndu-se facilitează
apariţia unor asociaţii (de ex .formarea percepţiei pe baza senzaţiei).
 Relaţii ierarhice – se formează în procesul complicării activităţii
obiectuale şi a comunicării (se dezvoltă într-o anumită
consecutivitate.
Al patrulea parametru a disontogeniilor este legat cu
dereglarea interrelaţiilor interfuncţionale în sistemul
sistemogenezei anomale.
În sistemogeneza normală aceste 3 tipuri de relaţii interfuncţionale reflectă
nivelul de organizare funcţională a proceselor psihice. Shimbarea şi
complicarea acestor relaţii are loc într-o consecutivitate cronologică,
determinată de legea heterocronică, adică formarea diferitor funcţii în
diferite perioade de timp, anticiparea dezvoltării unor funcţii faţă de altele
(percepţia, vorbirea, praxisul – la om, la animale invers).

În patologie are loc o dereglare a legăturilor interfuncţionale. Independenţa

temporară trece în izolare. Apare atunci cînd funcţia care sa dezvoltat îşi
pierde legătura cu celelalte funcţii dezvoltate, deaceea ea se stereotipizează
(se izolează în dezvoltarea sa).
 Izolarea duce la aceea că această funcţie nu poate fi folosită în activitate şi
este greu de corectat. De ex. Copiii cu hidrocefalie au o memorie foarte
bună, un vocabular bogat, dar gîndirea lor se dezvoltă izolat. Aceşti copii
sunt capabili să însuşească materialul, dar gîndirea nu le dă posibilitate să
folosească aceste capacităţi în activitate.
Legăturile asocisaţioniste în caz de anomalie trec în fixare patologică,
apare inertitatea proceselor psihice în dezvoltarea cărora predomină
fenomenul fixării asociaţiilor apărute. Anume le nu dau posibilitatea ca
cu ajutorul gîndirii copilul să se transfere de la o activitate la alta. În
prezenţa acestei fixări nu se formează legături asociaţioniste şi se găsesc
foarte greu, deaceea la reproducere observăm o activitate stereotipă.
În caz de patologie dezvoltarea heterocronică a funcţiilor devine
disproporţională, asincronică. Asincronia este accelerarea în dezvoltare
a unor funcţii psihice şi însuşiri ale personalităţii şi întîrzierea
semnificativă a tempoului şi perioadei de maturizare a altor însuşiri şi
funcţii psihice. Aceasta este baza dezvoltării dizarmonice a psihicului.
Г.K.Ушаков (1973) delimitează 3 forme de asincronii:
Retardarea – întîrzierea sau oprirea în dezvoltarea psihică. Se
diferenţiază retardarea psihică totală şi parţială.
Accelerarea patologică a unor funcţii - (unele funcţii se dezvoltă mai
rapid)
Mixtă – (are loc intercorelarea retardării şi accelerării).
În psihiatria şi patopsihologia ex sovetică şi cea străină sunt delimitate diferite
variante de disontogenie. Tradiţional se delimitează disontogenia fizică şi
psihică. Disontogenia fizică – este tulburarea dezvoltării fizice a copilului. La
acestea se referă tulburările sistemelor de analizatori (auditiv, vizual, motor),
diferite deterglări somatice la copil. De exemplu, vicii în dezvoltarea
organelor interne, boli respiratorii. Însă orice boală fizică lasă amprentă pe
dezvoltarea psihică a copilului. В.В.Ковалёв priveşte disontogeneza psihică
ca unul din componentele disontogeniei postnatale.
Leo Kanner, psihiatru american a propus să delimiteze două tipuri de
disontogeneză psihică; nedezvoltare şi dezvoltare denaturată. Psihiatrii
sovetici, Г.K.Ушаков (1973), В.В.Ковалёв (1985) delimitează două
disontogenii psihice de bază: retardarea şi asincronia. Psihiatrul pentru copii
Г.E.Сухарева în anul 1959 popune o clasificare a tipurilor de disontogenii
psihice. Autoarea din punct de vedere patogenic a dereglării dezvoltării
personalităţii delimitează 3 tipuri de disontogenie: reţinere b) disfuncţională,
c) denaturată.

Clasificarea disontogeniilor
В.В.Лебединский, pe baza clasificării Г.E.Сухарева, delimitează 6 forme de disontogenii:
1.dezvoltarea hipoplazică (nedezvoltare totală) – oligofrenia (retard mintal);
2.reţinereaîn dezvoltarea psihică– RDP (intelect de limită) de diferite forme;
3.disfuncţională – generate de influienţe patologice mai tardive ( după 2,5-3 ani) asupra
creierului copilului, atunci cînd o mare parte din sistemele cerebrale sunt deja formate
(demenţa);
4.deficitară – deficitul unui analizator (auditiv, vizual, motor, tulburări de limbaj);
5.denaturată – combinații complexe ale nedezvoltării psihice totale, a reţinerii,
disfuncţionalităţii şi accelerării dezvoltării unor funcţii psihice (tulburări de spectru autist);
6.dizarmonioasă – disproporţionalitatea psihicului, predominant în sfera emoțional-
volitivă, de geneză congenitală sau dobîndită timpuriu (psihopatia).
Pe baza clasificării Г.E.Сухарева şi В.В.Лебединский, autorii N. Ia. şi N.V.Semago (2000)
au elaborat tipologia abaterilor în dezvoltare, incluzînd patru blocuri: dezvoltarea
insuficientă, dezvoltarea asincronă, dezvoltarea disfuncţională şi dezvoltarea deficitară. În
cadrul fiecărei grupe sunt delimitate subgrupe, care se diferenţiază prin caracteristici
calitative. De exemplu, grupul de dezvoltare insuficientă include nedezvoltarea totală,
reţinerea în dezvoltare şi subdezvoltarea parţială a funcţiilor corticale superioare. În cadrul
grupului nedezvoltare totală se delimiteată cîteva tipuri: simplu, echilibrat, afectiv-instabil,
inhibitor-inert (N.Ia. şi N.V.Semago, 2000). În cazul nedezvoltării totale pot fi văzuţi nu
numai copii cu diferite tulburări afective, dar şi copii cu dereglări de analizatori, cu
comportament psihopatiform (M.S.Pevzner, 1959).
Clasificarea tipurilor de disontogenii psihice, după
I.I.Mamaiciuc (2006) se bazează pe cei patru factori
principali: cauzal, de nivel, dinamic, clinico-psihologic.
Cauzal – reflectă cauza, care stă la baza defectului;
De nivel – nivelul dezvoltării caracteristicilor gnostice,
emoţional-volitive şi de personalitate;
Dinamic – dinamica dezvoltării proceselor psihice,
însuşirilor de personalitate, stărilor psihice a copilului;
Clinico-psihologic – interlegătura simptomelor primare,
secundare şi terţiare în dezvoltarea activităţii de
cunoaştere şi personalităţii copilului, de asemenea
evidenţierea factorului principal, care stă la baza
disontogeniei psihice.
  Prin legităţi se înțelege legătura semnificativă, existentă în mod obiectiv, recurentă
între fenomene. Există legităţi generale, care reflectă ce este comun pentru grupuri mari
de fenomene şi specifice de operare într-un subgrup de fenomene.
 Cunoaşterea legităţilor generale şi caracteristicilor specifice ale dezvoltării psihice a
copilului în ceea ce privește un anumit defect este una dintre problemele pe care se
structurează lucrul corecţional-educativ pentru fiecare categorie de copii cu dizabilitate.
 Cercetările fundamentale ale cercetătorilor ruşi (Л.С. Выготский, Л.В. Занков,
М.С. Певзнер, Ж.И. Шиф), consacrate dezvoltării memoriei, percepţiei, gîndirii,
limbajului la copiii cu diferite categorii de disontogenii, au permis de a concluziona
despre faptul, că dezvoltarea psihică a copiilor cu tulburări de auz, văz, intelect, se
supune aceloraş legităţi generale, ca şi copiii cu dezvoltare normală.

Legităţile generale şi specifice de dezvoltare psihică a copiilor

cu dizabilități
 Sunt evidenţiate următoarele legităţi generale pentru dezvoltarea copilului tipic şi cu
dizabilități:
 1.Tempoul dezvoltării psihice se diferenţiază prin inegalitate, în diferite perioade decurge
accelerat sau încetinit.
 2. Maturizarea funcțiilor psihice are loc în etape, în fiecare perioadă de vârstă ulterioară
începe transformarea lor calitativă. Și în dezvoltarea mentală normală și patologică dezvoltarea
psihică este incrementală și progresivă. Fiecare etapă se încheie cu formarea unei noi calităţi, care
devine bază pentru dezvoltarea fazei următoare, ceea ce va duce la o apariția noilor formaţiuni în
psihic, creînd o bază pentru dezvoltare în continuare.
 3. Dezvoltarea psihică a unui copil depinde de instruirea și educația lui, și de comunicarea
cu adulții. Apariția unor noi calităţi este imposibilă fără instruirea direcționată, care este mult mai
eficientă în perioada senzitivă de dezvoltare a copiilor atît tipici, cît și cu dizabilități. Comunicarea
ca formă de activitate psihică - o condiție necesară pentru formarea personalității, conștiinței și
conștiinței de sine. Comunicarea cu adulţii pentru copil serveşte singurul context posibil, în care se
percepe și ,,atribuie” o experienţă umană comună. De aceea, comunicarea este un factor major de
dezvoltare psihică generală a copilului în condiții normale și cu dizabilități.
 4. Formarea și dezvoltarea psihică decurge în diferite tipuri de activități. Activitățile
de conducere pentru copiii mici cu dizabilități și fără dizabilități sunt acțiunile cu
obiectele şi jocul. Jocul este considerat ca fiind unul dintre manifestările evoluţiei
spontane a conștiinței, și vieții spirituale a copilului. Specificitatea activităţii de joc
constă, în ceea ce privește înlocuirea activităţii prezente cu caracter adult.
 Evidenţierea trăsăturilor generale şi specifice ale dezvoltării persoanelor cu

dizabilități trebuie, să ţină seama de următoarele priorităţi:

 raportarea fiecării evoluţii observate la caracteristicile definitorii ale dizabilităţii

respective;
 luarea în consideraţie a fenomenelor compensatorii şi pseudo-compensatorii ce

pot modifica tabloul psihocomportamental manifestat;

 conturarea tendului dezvoltării prin înregistrarea grafică a evoluţiilor observate;
 evidenţierea valorii adaptive sau dezadaptive a evoluţiei constatate la un moment

dat în raport cu capacităţile individuale, precum şi cu cerinţele socio-profesionale;

 ierarhizarea valorii adaptive sau dezadaptive a evoluţiei constatate în funcţie de

semnificaţia lor actuală (în planul învăţării şcolare, al adaptării şi relaţionării sociale, al
deprinderii unei meserii etc.), dar şi în raport cu impactul lor pe termen mediu şi lung;
 ajustarea programului educativ-recuperator în funcţie de evoluţiile consemnate.
 La persoanele cu dizabilități se pot constata atît elemente ce sunt comune dezvoltării lor de
ansamblu, cît şi elemente ce rămîn specifice fiecărei categorii de dizabilitate în parte.
 Manifestările întîlnite constau în tulburări în dezvoltare, discrepanţe semnificative între
nivelurile de maturizare a diferitelor paliere psihice, dificultăţi de comunicare şi relaţionare
interpersonală, capacitate scăzută de învăţare şi de adaptare, deficienţe la nivelul imaginii
de sine. Pe de altă parte, în cadrul fiecărei categorii există manifestări specifice, cum ar fi
tendinţa spre verbalism a deficienţilor de vedere sau concretismul gîndirii la surzii
nedemutizaţi.
 Formele particulare de exteriorizare şi efectele generate de deficienţă, depind nu numai de
tipul deficienţei în sine, dar şi de trăsăturile psihoindividuale ale subiectului dat. Specificul
unei forme de deficienţe derivă şi din contextul social în care persoana respectivă trăieşte.
 Una din aceste legităţi a fost formulată de Л.С. Выготский (1935), care exprimă ideea
că în procesul dezvoltării anormale la copil apar defecte secundare. Acelaş autor constată la
diferite forme de abatere în dezvoltare particularităţi specifice şi anume impedimente de
interacţiune cu mediul.
 Mai tîrziu Ж.И.Шиф (1965), dezvoltînd această idee o formulează în felul
următor: ,,Specific pentru toate formele de dezvoltare anormală sînt repercursiunile cauzate
de defect, care se manifestă prin schimbări în dezvoltarea personalităţii”. În aceeaşi lucrare se
menţionează despre faptul, că la toate categoriile de copii cu abatere în dezvoltare, în diferită
măsură, se observă dereglarea comunicării verbale.
 Exemplu de legitate specifică pentru dezvoltarea psihică a tuturor copiilor cu
dizabilitate este scăderea capacităţii de primire, prelucrare, păstrare şi utilizare a
informaţiei. În toate cazurile de dizabilitate volumul informaţiei este scăzut în
comparaţie cu dezvoltarea tipică. Pentru primirea unui volum de informaţie este
nevoie de o durată mai lungă de timp. Prelucrarea informaţiei la fel este încetinită. În
cazul defectelor legate cu dereglarea activităţii unui sau altui analizator, această
scădere se manifestă destul de evident.
 Lezarea SNC (în cazul dizabilității mintale şi mai puţin în cazul RDP) provoacă
scăderea vitezei de primire a tuturor tipurilor de informaţie. Încetinirea procesului de
percepere la copiii cu dizabilitate mintală şi îngustarea cîmpului perceptiv sînt
menţionate în lucrările T.Ia.Troşina, I.M.Soloviov, J.I.Şif, G.L.Vîgotskaia, care au
constatat scăderea vitezei de reacţie şi mărirea pragului de sensibilitate la copiii cu
dizabilitate mintală, care de asemenea ne denotă scăderea capacităţii de primire a
informaţiei.
 O particularitate generală, întîlnită la toţi copiii cu dizabilități este dereglarea
intermedierii verbale. Cel mai evident se constată la copiii cu dizabilitate mintală.
Dereglarea intermedierii verbale are loc şi în lipsa leziunilor organice ale SNC, în
cazul defectelor parţiale ale analizatorilor.
 Pentru toate formele de dizabilitate este caracteristică încetinirea procesului de
formare a noţiunilor. Pentru formarea unei noţiuni este necesar de format un număr
mai mare de legături.